Dreptul familiei

Stabilirea programului de vizitare a unui minor de către bunici este de competenţa autorităţilor judiciare/administrative de la reşedinţa obişnuită a copilului

Domeniu – dreptul familiei

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.39192/3/2012 – DECIZIA CIVILĂ NR.606/04.04.2013)

Prin cererea de chemare în judecata înregistrată la data de 1 iunie 2012, pe rolul Judecătoriei Constanţa, sub nr.13993/212/2012, reclamantul A.E.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâta G.E., să se dispună obligarea acesteia la înapoierea în Turcia a fiicei sale, A.A. născută la data de 30.07.2009.

Prin sentinţa civilă nr.10835/14.06.2012, pronunţată de Judecătoria Constanţa - Secţia Civilă în dosarul nr.13993/212/2012, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanta invocată din oficiu şi a fost declinată cauza spre competentă soluţionare, la Tribunalul Bucureşti.

S-a reţinut că în raport de dispoziţiile art.2 din Legea nr.369/15 septembrie 2004 (Legea nr.369/2004) privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptata la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, soluţionarea cererilor adresate de către persoana fizica, instituţia sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenţie, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau a reţineri ilicite in sensul art.3 din Convenţie, este de competenta instanţei judecătoreşti, iar instanţa competenta pentru soluţionarea cererilor prevăzute la alin.(1) este Tribunalul pentru minori şi familie Bucureşti.

Cauza a fost astfel înregistrată la data de 18.07.2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a Civilă, sub nr. 27981/3/2012.

La data de 31.08.2012, pârâta G.E. a formulat cerere reconvenţională şi întâmpinare prin care a solicitat: 1. pronunţarea unei hotărâri prin care sa se confirme daca potrivit legislaţiei romane deplasarea şi reţinerea minorei A.A. în Turcia, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredinţarea, în temeiul disp.art.15 din Legea nr.369/2004; 2. Stabilirea legăturilor personale ale minorei cu bunica materna, deîndată, până la soluţionarea definitivă a dosarului, în temeiul disp.art.5 din Convenţia de la Strasbourg din 2006 asupra relaţiilor personale care privesc copiii şi a art.14 din Legea nr.272/2004 privind protecţia drepturilor copilului; 3. înapoierea minorei A.A., născută la data de 30.07.2009, în România, în temeiul disp.art.3 din Convenţia de la Haga din 25.10.1980 la care ţara noastră a aderat prin Legea 100/1992.

In susţinerea cererii, pârâta reclamantă a arătat că este bunica maternă a minorei A.A., născută la data de 30.07.2009, în localitatea Z., Turcia, de către fiica sa, în prezent decedată Ş.L., înregistrată cu Certificatul de naştere seria NF nr. 442598 la Consulatul General al Românei din Istambul.

După naşterea minorei, reclamantul s-a declarat doar în acte ca fiind tatăl acesteia, deşi nu era tatăl biologic, ca urmare a unei înţelegeri dintre fiica sa şi tatăl biologic al minorei, unchiul reclamantului, pentru a nu se cunoaşte identitatea reala a acestuia, în Turcia existând înregistrat dosarul nr.2009/799, ce are ca obiect stabilirea paternităţii minorei privind pe tatăl biologic H.S., înaintat de L.Ş. din anul 2009.

Minora de la naştere pana în prezent, a locuit atât la Istambul (într-un apartament cu chirie cu mama ei însoţita de o alta fiica de-a sa), cât şi în România în imobilul proprietatea numitei L.Ş., din C., str.C.N.N. nr. 9, fiind căsătorita doar religios cu H.S., iar pe reclamant, care este un nepot al tatălui biologic (el fiind doar cel ce a recunoscut copilul în locul tatălui biologic în Certificatul de naştere), nu l-a cunoscut niciodată.

După decesul fiicei pârâtei, minora a rămas să locuiască cu pârâta în imobilul proprietatea ei din C., precum şi cu o alta fiica, împreună asigurându-i toate cele necesare creşterii şi îngrijirii minorei, pentru a nu simţi lipsa mamei după tragicul eveniment - uciderea acesteia.

Întrucât de la venirea în ţară a fiicei pârâtei, minora în vârsta de 3,2 luni, i-a fost încredinţata de aceasta, să se ocupe de creşterea şi îngrijirea ei, nu a acceptat să dea copilul unor persoane străine, chiar dacă îl reprezentau pe tatăl din acte, iar fiica sa era decedată.

Presiuni pentru cedarea minorei s-au făcut în continuare de către organele de cercetare şi procurorul de caz care a efectuat ancheta în dosarul de omor. In loc să se aştepte o hotărâre judecătorească, procurorul de caz învestit cu efectuarea urmăririi penale a emis Ordonanţa din 31.05.2012, prin care a constatat că, prin rezoluţia din 04.05.2012, a organelor de poliţie s-a dispus începerea urmăririi penale - in rem - pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzut de art. 189 alin.1 şi 2 C.pen. - constând în aceea că persoane necunoscute au lipsit-o de libertate, prin răpire, pe partea vătămată Ş.L.. Mai mult, prin ordonanţa respectivă s-a dispus restituirea bunurilor de valoare ce au fost aduse de fiica sa din Turcia către reclamant, care nu a avut nici măcar calitatea de concubin în relaţia cu fiica sa.

Pentru predarea bunurilor s-a încheiat şi o dovada în acest sens unde se face menţiunea că activitatea s-a desfăşurat la sediul IPJ Constanţa, în prezenţa interpretului autorizat, a apărătorului ales al numitului A.E.E..

În ziua de 19.06.2012, s-a încheiat procesul verbal (care nu are data menţionată decât luna, anul şi ora), prin care procurorul de caz, pentru infracţiunea de omor, a dispus efectuarea unei percheziţii la domiciliul din C., str. C.N.N. nr.9, în baza autorizaţiei de percheziţie nr.194, ocazie cu care au fost ridicate o parte din lucrurile de îmbrăcăminte ale minorei şi la plecare a fost luată şi minora şi predată unei bone de naţionalitate turcă şi trimisă cu avion particular în Turcia.

Din data de 11 august 2012, tatăl biologic a interzis accesul la copil, copilul fiind luat de tatăl biologic.

Aceasta a fost modalitatea în care minora a părăsit România şi pentru acest fapt pârâta a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se confirme dacă potrivit legislaţiei romane deplasare şi reţinerea minorei A.A. în Turcia, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredinţarea, în temeiul disp.art.15 din Legea nr.369/2004.

Prin sentinţa civilă nr.1978/31.10.2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă  a admis excepţia necompetenţei instanţelor române şi a respins cererea de stabilire a legăturilor personale formulată de reclamanta G.E., în contradictoriu cu pârâţii A.E.E. şi M.J. în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga, ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că  deplasarea în Turcia a minorei a fost făcută cu încălcarea legilor romane. Minora i-a fost încredinţată pârâtei spre creştere de mama sa, iar tatăl din acte nu cunoscut-o niciodată, nu a fost prezent nici la luarea minorei, aceasta efectuându-se prin interpuşi şi nu are nici în prezent grija de ea în Turcia. Autoritatea centrală română este reprezentată de Ministerul Justiţiei, în temeiul disp.art.2 din Legea nr.215/2003 privind aderarea României la Convenţia privind facilitarea accesului internaţional la justiţie, încheiata la Haga, la 25.10.1980 împotriva tatălui biologic în dosarul nr. 2009/799, tocmai pentru a stabili situaţia exactă a paternităţii minorei.

Prin sentinţa civilă nr.1796/08.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a V-a civilă s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii principale, s-a respins capătul 3 al cererii reconvenţionale având ca obiect înapoierea minorei A.A., născută la data de 30.07.2009, în România în temeiul disp.art.3 din Convenţia de la Haga din 25.10.1980, ca nefiind de competenţa instanţelor române, fiind disjuns capătul 2 din cererea reconvenţională, formându-se prezentul dosar cu nr.39192/3/2012.

Tribunalul a reţinut că cererea reconvenţională cuprinde mai multe petite distincte, având finalitate diferită şi urmând un regim juridic diferit în ce priveşte regulile de procedură după care se soluţionează.

În ce priveşte capătul 2 din cererea reconvenţională, având ca obiect stabilirea legăturilor personale ale minorei cu bunica maternă, Tribunalul a examinat, în conformitate cu dispoziţiile art.137 alin.1 C.pr.civ., excepţia necompetenţei instanţelor române, invocată de pârâtul A.E.E..

Copilul A.A. s-a născut la data de 30.07.2009 în Turcia, fiica numiţilor A.E.E. şi Ş.L., astfel cum rezultă din certificatul de naştere înregistrat la Consulatul General al României din Istambul.

În cursul lunii aprilie 2012, cu acordul tatălui, minora a venit împreună cu mama sa şi cu o bonă în România, locuind într-un imobil din mun.C., proprietatea mamei minorei conform contractului de vânzare cumpărare 2837/2010, la aceeaşi adresă locuind şi bunica maternă, reclamanta din prezenta cauză.

În data de 03.05.2012, mama minorei Ş.L. a dispărut de la domiciliu, în urma cercetărilor ulterioare constatându-se că aceasta a fost ucisă la aceeaşi dată.

Ulterior, tatăl minorei a solicitat înapoierea copilului în Turcia, bunica maternă opunându-se, motiv pentru care s-a promovat pe rolul Judecătoriei Constanţa cererea având ca obiect înapoierea minorei, declinată spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.

Pe parcursul soluţionării cauzei, minora a fost readusă în Turcia, astfel cum rezultă din procesul verbal din data de 19.06.2012 întocmit de organele de cercetare penală cu ocazia percheziţiei imobiliare efectuată în imobilul din C., str. C.N.N. nr. 9. Astfel, la data de 19.06.2012, minora a fost preluată din domiciliul bunicii materne şi a fost încredinţată unui mandatar al tatălui, împuternicit totodată să călătorească împreună cu minora în străinătate şi să se reîntoarcă în ţară, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat cu acea ocazie.

Prin încheierea dată în camera de consiliu din 08.10.2012, în dosarul nr.39120/3/2012, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de pronunţare a unei hotărâri care să confirme că deplasarea minorei A.A. în Turcia s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredinţarea, Tribunalul reţinând în esenţă că deplasarea minorei la data de 19.06.2012 în Turcia, nu reprezintă o deplasare ilicită întrucât s-a efectuat la solicitarea titularului dreptului privind încredinţarea, respectiv tatăl minorei, în virtutea dreptului acestuia de a solicita înapoierea minorei de la bunica maternă, reclamanta din prezenta cauză, ce nu este titulara unui drept similar conform legislaţiei române, deplasarea având ca scop readucerea minorei la reşedinţa sa obişnuită din Turcia.

Pornind aşadar de la constatarea că reşedinţa obişnuită a minorei este în Turcia, Tribunalul a reţinut că stabilirea unui program de vizită transfrontalier pentru menţinerea legăturilor personale ale minorei cu bunica materna, este de competenţa autorităţilor judiciare/administrative ale acestui stat, pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a minorei.

Astfel, potrivit art.16 alin.1 din Legea nr.369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, în aplicarea art.l lit. b) şi art.21 din Convenţie, persoana fizică, instituţia sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenţie poate solicita autorităţii centrale române acordarea asistenţei pentru organizarea sau protejarea exercitării dreptului de vizitare a unui minor având reşedinţa pe teritoriul României.

Potrivit art.19, dacă se solicită ca exercitarea dreptului de vizitare să se facă prin deplasarea minorului în afara teritoriului României, autoritatea centrală română va sesiza instanţa judecătorească competentă potrivit art. 2 alin. (2) - Tribunalul Bucureşti.

2)Soluţionarea cererii se va face cu citarea persoanei căreia îi este încredinţat minorul, a autorităţii tutelare în a cărei circumscripţie se află reşedinţa minorului şi a autorităţii centrale române. Dispoziţiile art. 7 şi ale art. 9 alin. (3) şi (4) sunt aplicabile.

3)Instanţa îl va putea încuviinţa exercitarea dreptului de vizitare prin deplasarea copilului în afara teritoriului României numai dacă din probele administrate rezultă că există garanţii pentru a asigura înapoierea de bunăvoie a copilului. Instanţa va putea obliga pe reclamant la depunerea unei cauţiuni.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă aşadar că instanţa română este competentă să stabilească un program de vizitare transfrontalier numai în ipoteza în care reşedinţa obişnuită a copilului se află în România, situaţie în care menţinerea legăturilor personale ale copilului cu solicitantul presupune în concret deplasarea copilului pentru o perioadă determinată în afara tării.

Tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art.5 alin.l din Convenţia de la Haga privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor (adoptată la 19 octombrie 1996 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002), potrivit cărora autorităţile judiciare sau administrative ale statelor contractante de la reşedinţa obişnuită a copilului au competenţa de a lua măsuri de protecţie a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia, cu menţiunea că măsurile prevăzute de textul convenţiei pot să se refere îndeobşte la dreptul de încredinţare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului şi, în special, dreptul de a hotărî asupra locului de reşedinţă al copilului, precum şi dreptul de vizită, prin care se înţelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată, într-un alt Ioc decât reşedinţa sa obişnuită, astfel cum se prevede în art. 3 lit.b) a Convenţiei.

În acelaşi sens pot fi invocate şi dispoziţiile Convenţiei europene asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor în materie de încredinţare a copiilor şi de restabilire a încredinţării copiilor, adoptată la Luxembourg la 20 mai 1980, la care România a aderat prin Legea nr.216/2003, Turcia fiind de asemenea stat contractant din 01.06.2000. Potrivit art.11 din Convenţie, hotărârile asupra dreptului la vizita şi dispoziţiile hotărârilor referitoare Ia încredinţare care privesc dreptul Ia vizită sunt recunoscute şi puse în executare în aceleaşi condiţii ca celelalte hotărâri referitoare Ia încredinţare. Se constată că art. 10 pct.1 lit.c) din Convenţie prevede ca şi motiv de refuz al recunoaşterii şi executării unei astfel de hotărâri necompetenţa instanţei din statul membru de origine care a stabilit programul de vizitare, dacă în momentul introducerii acţiunii în statul de origine: (i) copilul avea cetăţenia statului solicitat sau reşedinţa obişnuită în acest stat, în timp ce nici una dintre aceste legături nu există cu statul de origine; sau (ii) copilul avea în acelaşi timp cetăţenia statului de origine şi a statului solicitat şi reşedinţa sa obişnuită în statul solicitat.

Ca atare, Tribunalul a apreciat că instanţa română nu are competenţa de a stabili programul de vizitare privind pe copilul A.A., a cărui reşedinţă obişnuită nu se află pe teritoriul Românei, cu atât mai mult cu cât o astfel de hotărâre nu ar fi susceptibilă de a fi recunoscută şi pusă în executare în alt stat, motiv pentru care a respins cererea, potrivit celor ce preced.

Împotriva acestei sentinţei a formulat recurs pârâta reclamantă G.E., solicitând modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii excepţiei necompetenţei instanţelor române cu privire la

judecarea cererii de stabilire a legăturilor personale ale minorei cu bunica

maternă şi plata cheltuielilor de judecată:

În motivare, recurenta pârâtă reclamantă a criticat sentinţa civilă arătând că minora A.A., născută la data de 30.07.2010, este cetăţean român, fapt relevat de certificatul acesteia de naştere, care îi conferă aceleaşi drepturi ca şi oricărui alt cetăţean român, şi statul român şi instituţiile sale competente au această obligaţie, de a-l apară.

Întrucât este un minor, legea româna prevede expres, în temeiul art.14 din Legea nr.272/2004 „copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu rudele şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament”. De asemenea „copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu aceştia, alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie”. Elocventă este şi sublinierea din alin.3 al aceluiaşi articol care prevede „reprezentantul legal al copilului nu poate împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile, alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie". În realitate, minorul a fost trimis cu un necunoscut, la un necunoscut, într-o ţară străină.

În cauza de faţă, reclamantul-pârât, tatăl din actul de naştere care nu a locuit cu mama copilului, nu întreţinea relaţii cu familia sa, nu se ocupa de îngrijirea, creşterea şi educarea sa, şi, mai mult, nu era cunoscut de acesta. În această situaţie reală, a mandatat o persoană străină să vină în România, să preia copilul şi să-l aducă în Turcia. Elocvent este şi faptul că prin însăşi cererea de chemare în judecată solicită judecarea acesteia şi în lipsa sa. Mai mult, a retras cererea de chemare în judecată atunci când a constatat că instanţa competentă în judecarea cauzei este Tribunalul Bucureşti.

Toate acestea demonstrează evident, că nu avea legături şi relaţii personale, afective cu acest copil, îi era indiferent ce hotărăşte instanţa de judecată. De altfel, nici în Turcia nu locuieşte cu copilul şi nu cultivă relaţiile fireşti de creştere, educare şi formare a copilului minor.

Potrivit prevederilor art.8 al Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului care garantează dreptul la viaţa de familie, statul are obligaţia de a nu

aduce atingere acestui drept, dar şi obligaţii referitoare la respectarea

efectivă a vieţii de familie. Prin predarea minorului cu proces verbal unei

terţe persoane, fie ea şi cu împuternicire, se înlătură negativ, brutal relaţiile

dintre bunică cu minora în cazul decesului mamei sale.

Principiul interesul superior al minorului trebuia să prevaleze „în

toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile

publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate

de instanţele judecătoreşti" prevede expres art.2 alin.3 al Legii nr.272/2004, principiu confirmat şi consacrat expres şi de Noul Cod Civil.

În prezenta cauză acest principiu a fost grav încălcat cu grave repercusiuni asupra creşterii, educării şi formării unui minor cetăţean roman, predat prin proces verbal unei terţe persoane.

Recurenta pârâtă reclamantă solicită înlăturarea excepţiei necompetenţei instanţelor române pentru următoarele considerente:

Potrivit prevederilor Convenţiei de la Haga privind competenta, legea aplicabilă, privind recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copilului ratificată de România prin Legea nr.361/11.12.2007, aceasta determină statul ale cărui autorităţi sunt competente să ia măsurile de protecţie a persoanei sau bunurilor copilului.

În conformitate cu prevederile art.5 al Convenţiei „autorităţile judiciare sau administrative de la reşedinţa obişnuită a copilului au competenţa de a lua măsurile de protecţie a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia".

Ministerul Justiţiei a precizat că pe rolul Direcţiei de Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară nu a fost înregistrată o cerere de înapoiere a minorei A.A. la reşedinţa obişnuită din România, fapt pentru care consideră că această cerere reconvenţională formulată de G.E. este inadmisibilă.

În temeiul prevederilor art.8 (2) al Convenţiei de la Haga, statul român poate fi sesizat, întrucât (lit.a) „copilul are cetăţenia română",(b) „statul în care sunt situate bunurile copilului" şi acesta este statul român, (d) „statul cu care copilul are cele mai strânse legături "aşa cum este în realitate, toate acestea fiind numai în competenţa instanţelor judecătoreşti ale statului român.

În susţinerea recursului, recurenta a făcut referire şi la dispoziţiile art.2 din Legea nr.369/2004 privind aplicarea Convenţiei adoptata la Haga la 25 oct.1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992 care precizează ca soluţionarea cererilor adresate de către persoana fizica, instituţia sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenţie, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări este de competenta instanţei judecătoreşti, iar instanţa competenta pentru soluţionarea cererilor este Tribunalul pentru minori si familie Bucureşti. Este adevărat că rolul Tribunalului Bucureşti a fost înlăturat, fără a fi de competenţa şi atribuţiile lor, de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi Inspectoratul de Politie al judeţului Constanta, faptă consemnată prin procesul verbal întocmit la 19.06.2012 prin care au încredinţat minora şi bunurile sale unei terţe persoane. Recurenta a subliniat faptul că prin prevederile art.3 al Legii nr.361/2007, România a formulat următoarea rezervă: Potrivit art.60 coroborat cu alin.(1) al art.55 din Convenţie, România îşi rezervă: a)competenţa autorităţilor sale de a lua măsuri pentru protejarea bunurilor copilului situate pe teritoriul său, precum şi „dreptul de a nu recunoaşte răspunderea părintească ori măsurile care sunt incompatibile cu măsurile luate de autorităţile sale privind aceste bunuri".

Această faptă, prin care s-a dispus fără nici un temei legal, de viitorul, educaţia şi viaţa unui cetăţean român, trebuia să conducă Ia sesizarea din oficiu a Ministerului Justiţiei în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980, dar acesta a preferat să invoce excepţia de necompetenţă a instanţelor româneşti, scăpând de „o grija".

În acest sens, instanţa de judecată trebuia să adopte cu promptitudine implementarea dispoziţiilor corespunzătoare Convenţiei de la Haga, întrucât lipsa celerităţii în rezolvarea proceselor legate de acordarea responsabilităţii poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre minor şi bunica maternă. Admiterea excepţiei necompetentei instanţelor judecătoreşti distruge raportul de proporţionalitate care trebuie să existe între interesul major al minorului şi cel al societăţii în ansamblul ei.

Potrivit prevederilor art.13 lit.b) al Convenţiei de la Haga, autoritatea juridică a statului nu este obligată să înapoieze minorul dacă „există grave riscuri că înapoierea minorului îl expune unor traume fizice şi psihice, ori să-l pună în orice alt fel într-o situaţie intolerabilă". Rezumând, persoana care l-a preluat nu este tatăl biologic al copilului, având contestată paternitatea în faţa instanţei turceşti, nu este şi nu a fost căsătorit cu mama copilului, nu a locuit împreuna cu aceştia, n-a întreţinut nicio relaţie părintească cu acesta, nu a plătit nicio pensie alimentară şi nu şi-a adus nicio contribuţie la creşterea, educarea şi întreţinerea sa.

În această cauză, nu s-a stabilit caracterul ilicit al deplasării copilului în România, nefiind prezentate dovezile necesare cu privire la existenţa şi întinderea drepturilor părinteşti ale tatălui (dacă acestea există) astfel cum sunt recunoscute şi reglementate de legislaţia Turciei, fără a contesta drepturile bunicii materne că pot exista. În speţă, instanţa de judecată trebuia să reţină riscul grav de natură psihică la care este expus minorul, în caz de înapoiere la tatăl din actul de naştere, până la clarificarea situaţiei sale fireşti.

Pentru toate acestea, recurenta a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi trimiterea cauzei spre competentă judecată la Tribunalul Bucureşti.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.7-9 Cod de procedură civilă.

Intimatul pârât M.J., în calitate de Autoritate Centrală pentru aplicarea Convenţiei de la Haga din 1980, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susţinând că instanţa de fond, în mod corect, a admis excepţia necompetenţei instanţelor române.

Astfel, din ansamblul probelor administrate în cauză a reieşit că minora A.A. nu se mai află pe teritoriul României, fiind deplasată în Turcia, urmare preluării sale de către un mandatar al pârâtului A.E.E., la data de 19.06.2012.

În aceste împrejurări, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, stabilirea unor legături între minoră şi bunica maternă poate fi făcută în mod legal doar prin aplicarea prevederilor art.21 din Convenţia de la Haga din 1980, care reglementează procedura de organizare ori de protejare a exercitării efective a unui drept de vizită.

Prevederile art. 16 şi 19, precum şi Legea nr. 369/2004 în ansamblul său, sunt aplicabile exclusiv în cazul în care minorul a cărui vizitare se solicită se găseşte pe teritoriul României.

Prin urmare, având în vedere faptul că minora se află în prezent pe teritoriul Turciei, o cerere având ca obiect stabilirea unor legături personale cu aceasta, în baza art.3 şi art.21 din Convenţia de la Haga, ar putea fi formulată de către bunica maternă doar cu respectarea procedurilor prevăzute de convenţie. Aceasta urmează a solicita autorităţilor judiciare competente din Turcia organizarea unui drept de vizită, prin formulare unei solicitări cu respectarea cerinţelor impuse de art.21 din Convenţie.

În calea de atac a recursului nu s-au administrat probe noi.

Curtea, analizând criticile de recurs, constată că acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Faţă de soluţia la care s-a oprit instanţa de fond, respectiv respingerea cererii de stabilire a legăturilor personale formulată de reclamanta G.E., ca nefiind de competenţa instanţelor române, Curtea apreciază că nu pot fi primite criticile recurentei reclamante care vizează însăşi conţinutul dreptului acesteia de a avea legături personale cu minora.

Ca atare, susţinerile recurentei expuse în prima parte a cererii de recurs, ce exced oricărui comentariu legat de competenţa instanţelor române – şi anume susţinerile recurentei relative la faptul că minora este cetăţean român, că între recurentă şi minoră sunt relaţii de rudenie apropiate, că Legea nr.272/2004 reglementează în mod expres dreptul copilului de a menţine relaţii personale cu rudele apropiate, că tatăl biologic nu este cel menţionat în acte, care este dezinteresat de minoră – nu pot fi primite, nefiind strâns legate de soluţia ce a fost pronunţată de instanţa de fond reflectată în sentinţa atacată.

Tot astfel, nu pot fi primite susţinerile recurentei fundamentate de pe tărâmul art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici cele care pun în discuţie principul interesului superior al copilului, aspecte care sunt învederate într-o relaţie directă cu dreptul minorei şi al bunicii de a întreţine legături personale, întrucât şi aceste susţineri vizează fondul dreptului dedus judecăţii şi nu soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Curtea constată că recurenta nu a adus probe contrarii situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de fond, în sensul că minora a fost adusă de către mama sa din Turcia, că la data de 03.05.2012, mama minorei Ş.L. a dispărut de la domiciliu, ulterior constatându-se că aceasta a fost ucisă la aceeaşi dată, că tatăl minorei a solicitat înapoierea copilului în Turcia, că la data de 19.06.2012, minora a fost preluată din domiciliul bunicii materne şi a fost încredinţată unui mandatar al tatălui, împuternicit totodată să călătorească împreună cu minora în străinătate şi să se reîntoarcă în Turcia.

Aşa cum a reţinut Tribunalul, prin încheierea dată în camera de consiliu din 08.10.2012, în dosarul nr.39120/3/2012, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de pronunţare a unei hotărâri care să confirme că deplasarea minorei A.A. în Turcia s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredinţarea, reţinându-se, în esenţă, că deplasarea minorei la data de 19.06.2012 în Turcia, nu reprezintă o deplasare ilicită întrucât s-a efectuat la solicitarea titularului dreptului privind încredinţarea, respectiv tatăl minorei, în virtutea dreptului acestuia de a solicita înapoierea minorei de la bunica maternă, reclamanta din prezenta cauză, ce nu este titulara unui drept similar conform legislaţiei române, deplasarea având ca scop readucerea minorei la reşedinţa sa obişnuită din Turcia.

Ca atare, stabilindu-se cu caracter definitiv că reşedinţa obişnuită a minorei este în Turcia, Curtea apreciază că în mod corect Tribunalul a reţinut că cererea prin care reclamanta a solicitat stabilirea unui program de vizită cu minora este de competenţa autorităţilor judiciare/administrative ale acestui stat.

Potrivit dispoziţiilor art.5 alin.l din Convenţia de la Haga privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la 19 octombrie 1996 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002, autorităţile judiciare sau administrative ale statelor contractante de la reşedinţa obişnuită a copilului au competenţa de a lua măsuri de protecţie a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia, cu menţiunea că măsurile prevăzute de textul convenţiei pot să se refere îndeobşte la dreptul de încredinţare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului şi, în special, dreptul de a hotărî asupra locului de reşedinţă al copilului, precum şi dreptul de vizită, prin care se înţelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată, într-un alt Ioc decât reşedinţa sa obişnuită, astfel cum se prevede în art. 3 lit.b) a Convenţiei.

Dispoziţii similare sunt prevăzute şi în Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor în materie de încredinţare a copiilor şi de restabilire a încredinţării copiilor, adoptată la Luxembourg la 20 mai 1980, la care România a aderat prin Legea nr.216/2003, Turcia fiind de asemenea stat contractant din 01.06.2000.

Potrivit art.11 din Convenţie, hotărârile asupra dreptului la vizită şi dispoziţiile hotărârilor referitoare Ia încredinţare care privesc dreptul Ia vizită sunt recunoscute şi puse în executare în aceleaşi condiţii ca celelalte hotărâri referitoare Ia încredinţare.

Art. 10 pct.1 lit.c) din această ultimă convenţie evocată prevede ca motiv de refuz al recunoaşterii şi executării unei astfel de hotărâri necompetenţa instanţei din statul membru de origine care a stabilit programul de vizitare, dacă în momentul introducerii acţiunii în statul de origine: (i) copilul avea cetăţenia statului solicitat sau reşedinţa obişnuită în acest stat, în timp ce niciuna dintre aceste legături nu există cu statul de origine; sau (ii) copilul avea în acelaşi timp cetăţenia statului de origine şi a statului solicitat şi reşedinţa sa obişnuită în statul solicitat.

Or, în condiţiile în care minora nu are reşedinţa obişnuită în România, stat în care a fost introdusă cererea de stabilire a unui program de vizitare, instanţa română nu are competenţa de a stabili programul de vizitare privind pe copilul A.A., o hotărâre pronunţată de instanţele din România cu încălcarea competenţei generale nefiind susceptibilă de a fi recunoscută şi pusă în executare în Turcia.

În mod greşit a susţinut recurenta că instanţa de fond a recunoscut competenţa sa în soluţionarea cauzei, în cuprinsul considerentelor, şi cu toate acestea, în dispozitiv s-a pronunţat pe excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea acestui capăt 2 din cererea reconvenţională. Astfel, plecând de la ipoteza de lucru constând în dezlegarea cu putere de lucru judecat a aspectului legat de reşedinţa obişnuită a minorei, prima instanţă a aplicat dispoziţiile convenţionale incidente, prin raportare şi la obiectul cererii cu care a fost sesizată, întreaga construcţie juridică fiind în sensul că instanţa română este competentă să stabilească un program de vizitare transfrontalier numai în ipoteza în care reşedinţa obişnuită a copilului s-ar afla în România, în caz contrar, instanţele române nefiind competente general.

Referirile recurentei la art. 3 din Convenţie privind înapoierea minorei nu pot fi primite de vreme ce obiect al cererii cu care instanţa de fond a rămas învestită este reprezentat doar de capătul doi al cererii reconvenţionale privitoare la stabilirea unui drept de vizită a minorei de către bunica maternă.

Recurenta a invocat în susţinerea cererii sale, dispoziţiile Legii nr.100/1992 pentru aderarea României la Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, însă la momentul judecării prezentei cauze Curtea are în vedere, pe de o parte, stabilirea cu putere de lucru judecat în privinţa reşedinţei obişnuite a minorei ca fiind în Turcia, precum şi faptul că minora, la data soluţionării prezentei cereri având ca obiect stabilirea dreptului de a avea legături personale cu minora, aceasta se află pe teritoriul Turciei.

Or, actul normativ mai sus amintit poate fi invocat cu succes de recurentă în sprijinul unei cereri în cazul în care minora s-ar afla pe teritoriul unui stat contractant în urma unei fapte care poate fi calificată ca fiind deplasare sau neînapoiere ilicită ori pentru organizarea sau protejarea exercitării efective a unui drept de vizitare, cerere adresată autorităţii centrale a unui stat contractant, potrivit aceloraşi modalităţi, cu o cerere vizând înapoierea copilului. Însă, aşa cum s-a arătat anterior, minora se află pe teritoriul Turciei, astfel că reclamanta are posibilitatea de a se adresa autorităţii centrale a acestei ţări, prin intermediul autorităţii centrale române pentru satisfacerea acestui drept. Împrejurarea că minora este şi cetăţean român şi are bunuri în România ca urmare a succesiunii lăsate de mama sa pe teritoriul României nu este de natură a înfrânge reglementările de rigoare conţinute în convenţiile comunitare la care ţara noastră a aderat.

În consecinţă, Curtea, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, faţă de situaţia de fapt şi de drept expusă, va respinge recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare