Nulitate act juridic clauze abuzive

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Bacău la data de 13.08.2015 sub nr. 9874/180/205, reclamanţii B.C. şi B.V.R. au chemat în judecată pârâta SC V.R. SA, pentru ca, prin hotărâre judecătorească, să se constate:

- nulitatea absolută a clauzei "data ajustării dobânzii" (art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. 0081233/28.12.2006) şi obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei "data ajustării dobânzii curente " (art. 2 lit. d) din Actul Adiţional nr. 2/05.02.2010 1a convenţia de credit nr. 0081233/ 28.12.2006 şi obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei „comision de risc" (art. 5.1 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. 0081233/28.12.2006, şi art. 3.5 din condiţiile generale  ale convenţiei de credit nr. 0081233/28.12.2006) şi obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei "comision de rezervă" (art. 5.1 lit. f) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. 0081233/28.12.2006, şi art. 3.11 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. 0081233/28.12.2006) şi obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei ce stabileşte obligaţia împrumutatului de a încheia contractul de asigurare cu o societate de asigurări parteneră sau agreată de Bancă (art. 7 lit. b) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. 0081233/28.12.2006 şi la art. 7.1 lit. d) şi e) din condiţiile  generale ale convenţiei de credit nr. 0081233/28.12.2006), şi obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei "scadenţa anticipată'” (art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3, lit. b), lit. c) şi lit. d) şi art. 8.3 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. 0081233/28.12.2006), cu obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei "costuri suplimentare” (art. 10.1 şi art. 10.2 din condiţiile speciale din Actul Adiţional nr. 2/05.02.2010 1a convenţia de credit nr. 0081233/28.12.2006 ) şi obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate cu titlul de Comision de Risc, Dobânda majorată, Comision de Rezervă, de la data încheierii convenţiei de credit şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii ,se arată că au încheiat cu pârâta Convenţia de credit nr. 0081233/28.12.2016, prin Sucursala Bacău, pentru suma de 26.350 euro, contract încheiat pe o durată de 360 luni.

Deşi la art. 3 lit. a) din contract s-a stabilit o dobândă curentă de 5,85 % şi o dobândă anuală efectivă de 8,06 % pe an, conform art. 3 lit. d) din contract, banca şi-a rezervat dreptul de a modifica rata dobânzii curente, în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, urmând să aducă la cunoştinţă împrumutaţilor noua rată a dobânzii.

Consideră această clauză abuzivă, deoarece clauza este interpretată doar în favoarea împrumutatorului, fără a da posibilitatea împrumutatului de a verifica dacă majorarea era necesară.

La momentul închiderii contractului, banca a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu consumatorul, contractul fiind unul de adeziune.

De asemenea, prin Actul Adiţional nr. 2/05.02.2010 la contract s-a modificat articolul privind „data ajustării dobânzii” pe acelaşi motiv, al fluctuaţiei indicelui Euribor la 3 luni şi s-a schimbat şi cuantumul dobânzii curente la 5,820 %.

Conform art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale, banca a stabilit un comision de risc, în cuantum de 0,1 %, aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată durata de derulare a convenţiei.

Practica judiciară a reţinut că acest comision de risc este abuziv, deoarece se plăteşte pentru aceeaşi prestaţie pentru care se plăteşte şi dobânda, iar riscul băncii cu privire la creditele neperformante este transferat consumatorului.

De asemenea, şi comisionul de rezervă, în cuantum de 1,85 % prevăzut la art. 5 lit. f) din Condiţiile Speciale este considerat abuziv de către practica judiciară, prin raportare la dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, care enumeră, limitativ, care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul într-un contract de credit imobiliar / ipotecar: „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente”.

Ca atare, orice alt cost pus în sarcina clienţilor este interzis de legislaţia în vigoare.

Legea interzice profesioniştilor să includă în contractele lor clauze abuzive.

Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, care reprezintă transpunerea Directivei CE 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumatori, iar contractul va continua să fie executat doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat.

Dispoziţiile art. 4 şi art. 13 – 15 din această lege permit judecătorului să intervină în contract pentru a-l revizui, după ce a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractuale, aplicând sancţiunea nulităţii acestor clauze.

Potrivit art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia şi lit. c) din Condiţiile Generale ale convenţiei, banca are dreptul, pe baza unei notificări a împrumutatului, de a declara scadenţa anticipată a creditului, atât în cazul în care împrumutatul nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată a creditului, cât şi în situaţii neprevăzute, care nu ţin de raporturile dintre părţi.

Această clauză este abuzivă, întrucât pune consumatorul într-o poziţie defavorabilă faţă de bancă, care are la discreţie stabilirea momentului scadenţei anticipate, chiar şi în situaţii ce exced culpei consumatorului.

În clauzele de la Secţiunea 10 – Costuri suplimentare (art. 10.1 şi 10.2) sunt reglementate situaţiile în care, din diferite motive arătate în aceste clauze, costurile băncii cresc, fără a exista întotdeauna o legătură cu contractul de împrumut, situaţii în care creşterea este suportată de către client.

Aceste clauze pre-formulate creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bune-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor fiind abuzive.

În ceea ce priveşte obligaţia împrumutatului de a încheia contractul de asigurare cu o societate de asigurări parteneră sau agreată de bancă  şi de a alege o nouă societate de asigurări care reînnoieşte poliţa (art. 7 lit. b) din condiţiile speciale şi art. 7.1 lit. d) şi e) din condiţiile generale), se arată că este o clauză abuzivă, întrucât împiedică clientul să opteze pentru o societate de asigurări pe care o preferă.

Legea nr. 193/2000 prevede ca sancţiune inopozabilitatea clauzelor constatate abuzive în raport cu consumatorul, regimul juridic al acesteia fiind identic cu al nulităţii absolute, aspect reţinut şi de jurisprudenţa CJUE.

În dovedirea cererii, reclamanţii au solicitat proba cu înscrisuri şi interogatoriul pârâtei şi au depus următoarele înscrisuri: convenţia de credit şi actul adiţional nr. 2/05.02.2010, corespondenţa între părţi, extrase de cont.

Pârâta SC V.R. SA a formulat întâmpinare solicitând, pe excepţie, respingerea acţiunii ca lipsită de interes şi lipsită de obiect, iar pe fond, ca rămasă fără obiect.

Pe excepţia lipsei de interes, se arată că interesul reclamanţilor în promovarea prezentei acţiuni nu mai este actual, întrucât raportul juridic nu mai este în derulare, creditul fiind închis la data de 17.04.2015, prin rambursare anticipată.

De asemenea, pentru acelaşi motiv, şi cererile referitoare la constatarea nulităţii clauzei referitoare la comisionul de risc / administrare şi restituirea sumelor achitate cu acest titlu, sunt lipsite de obiect.

Ca atare, solicită admiterea excepţiilor şi respingerea cererii pe excepţii.

Pe fondul cauzei, se arată că prevederile contractuale ce vizează comisionul de risc şi dobânda sunt clauze referitoare la obiectul contractului şi la cerinţe de preţ şi plată, în sensul art. 4 (2) din Directiva 93/13, exceptate de la controlul caracterului abuziv.

De asemenea, cerinţa exprimării în mod clar şi inteligibil a acestei clauze este îndeplinită.

Totodată, clauzele supuse analizei instanţei nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru calificarea ca fiind clauze abuzive, întrucât au fost negociate între părţi şi nu există un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamanţilor şi nici rea-credinţă din partea băncii.

În apărare, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri, însă nu a depus acte la dosarul cauzei, comunicând, la solicitarea instanţei, relaţii cu privire la sumele încasate cu titlu de comision risc / administrare şi comision de rezervă minimă obligatorie.

La data de 12.01.2016, B.T. a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, întrucât a preluat calitatea procesuală a V.R. SA, prin efectul fuziunii prin absorbţie, cerere asupra căreia instanţa nu s-a pronunţat.

La primul termen de judecată, părţile au fost citate cu menţiunea discutării excepţiei necompetenţei materiale a instanţei, excepţie invocată din oficiu.

Prin sentinţa civilă nr. 304 din 20.01.2016, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Bacău şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bacău.

La Tribunalul Bacău – Secţia a II-a Civilă şi de Contencios Administrativ şi Fiscal, cauza a fost înregistrată sub nr. 9874/180/2015.

La data de 09.02.2016, B.T. formulează, din nou, cerere de introducere în cauză, în calitate de pârâtă, cerere formulată şi de către reclamanţi.

Având în vedere încheierea nr. 3267/25.11.2015 a Tribunalului Specializat Cluj, prin care s-a aprobat fuziunea prin absorbţie dintre B.T. şi V.R. SA, instanţa a admis cererea şi a dispus introducerea acesteia în cauză, în calitate de pârâtă.

În cauză, s-a administrat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei şi s-a dispus, din oficiu, efectuarea unei expertize contabile.

În temeiul art. 248 C.pr.civ., instanţa a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, respectiv excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect, excepţii pe care le-a respins, prin încheierea din 19.05.2016, pentru motivele arătate în acea încheiere.

Din actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Reclamanţii au încheiat cu V.R. SA – Sucursala Bacău convenţia de credit nr. 0081233/28.12.2006, prin care au împrumutat suma de 26.350 euro, pentru o perioadă de 360 luni, cu o dobândă fixă de 5,95 % pe an şi DAE de 8,06 % şi garantat cu o garantie imobiliară.

La art. 5 din Condiţiile Speciale, părţile au prevăzut următoarele comisioane: comision de risc (lit. a) de 0,1 % lunar pe toată perioada contractului, comision de analiză dosar (lit. b) – 35 euro plătit la data încheierii convenţiei de credit, comision de rambursare anticipată de 2 % în primii 5 ani (lit. c), comision de gestiune (lit. d) de 375 lei pentru evaluarea imobilului adus în garanţie şi comision de rezervă (lit. f) de 1,85 % pe an, datorat lunar pe o perioadă de maxim 24 luni de la data utilizării creditului.

La data de 05.02.2010, părţile încheie Actul Adiţional nr. 2 la convenţia de credit nr. 0081233/28.12.2006, prin care stabilesc un nivel mai mic al dobânzii, de la 5,95 % la 5,825 % şi modifica  modul de calcul al acesteia, dobânda urmând a fi calculată în funcţie de indicele EURIBOR la 3 luni, dar nu mai mult de 7,45 %.

Deşi comisionul de rezervă de 1,85 % era prevăzut în convenţia de credit pentru o perioadă de maxim 24 luni, banca a hotărât, la începutul anului 2009, să prelungească încasarea acestui comision şi după data de 31.12.2008, notificând reclamanţii, cu adresa nr. 502106 (fila 24 vol. I).

Întrucât reclamanţii nu au fost de acord cu această măsură a băncii, au formulat reclamaţia nr. 443/09.03.2009, solicitând eliminarea acestui comision, conform clauzei  contractuale.

Cu adresa nr. 9230/28.04.2009, banca le comunică reclamanţilor că va elimina comisionul de rezervă minimă obligatoriu (M.M.R.) la data primei scadenţe ulterioare datei de 15 mai 2009.

În perioada 28.12.2006 – 11.06.2009, pârâta a încasat cu titlu de comision de rezervă minimă obligatorie suma de 1.177,68 EURO, conform expertizei contabile B.B., efectuată în cauză.

După apariţia OUG nr. 50/2010, întrucât reclamanţii nu au primit notificare din partea băncii pentru modificarea contractului, au comunicat acesteia, cu adresa nr. 2031 din 17.09.2010, că nu doresc modificarea contractului de credit.

La data de 21.09.2010, banca îi invită pe reclamanţi la sediul băncii pentru a semna actul adiţional de modificare a contractului, conform prevederilor OUG nr. 50/2010.

Modificările propuse de bancă priveau modificarea modului de calcul a dobânzii, după formula EURIBOR 3 luni + marja băncii, eliminarea comisionului de penalizare, a comisionului de rambursare anticipată şi a oricăror alte comisioane, cu excepţia comisionului de risc, care s-a transformat în comision de administrare, având acelaşi procent.

Deşi reclamanta B.V.R. a refuzat semnarea actului adiţional la contract, acesta a fost considerat încheiat de către bancă, operând modificările conform notificării trimise reclamanţilor.

Astfel, începând cu data de 01.11.2010, reclamanţii au plătit comision de administrare de 0,1 % lunar, calculat la soldul creditului.

Conform expertizei contabile efectuată în cauză, reclamanţii au achitat cu titlu de comision de risc / comision de administrare suma de 2.324,63 EURO, în perioada 28.12.2006 – 29.04.2015.

Având în vedere că între părţi a existat o corespondenţă prin care reclamanţii solicitau eliminarea comisionului de administrare, iar banca nu a fost de acord cu acest lucru, la data de 17.04.2015, reclamanţii au achitat integral creditul, prin rambursare anticipată.

Faţă de situaţia de fapt reţinută, instanţa constată întemeiată, în parte, acţiunea pentru următoarele considerente:

Conform art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000 republicată, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin 1 din aceeaşi lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiţii: clauza să nu fi fost negociată direct şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

 Cu privire la negocierea clauzelor contractuale, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 prevede că, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condiţiile generale de vânzare, practicate de comercianţi, pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Instanţa reţine că negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influenţa natura clauzei contractuale iar, în cauză, nu au fost dovedite eventuale discuţii referitoare la modificarea efectivă a clauzelor contestate.

Conform art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992, consumatorii au dreptul de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garantare.

De asemenea, conform art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000 republicată, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (alin. 2).

Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menţionate, se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

La art. 4 alin.6 din lege se prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Acest text de lege transpune în legislaţia naţională dispoziţia comunitară, prevăzută la art. 4 alin. 2 conform căreia: „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit, în cauza C-143/13 Matei împotriva Volksbank România SA, că „articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ,trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” şi „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice, în mod unilateral ,rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine, însă, instanţei de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menţionate având în vedere natura, economia generală şi stipulaţiile contractelor vizate, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea.”

Curtea a statuat că acele  clauze contractuale care se circumscriu noţiunii „obiectul (principal al) contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu, în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual, nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului.

Curtea a considerat, în Hotărârea pronunţată în cauza Kasler şi Kaslerne Rabai, ca  din termenii articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, reiese că a doua categorie de clauze, al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat, are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat .

Clauzele referitoare la contraprestaţia datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra preţului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă, de către consumator, nu intră, aşadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepţia chestiunii dacă valoarea contraprestaţiei sau a preţului prevăzut în contract este adecvată faţă de serviciul furnizat în schimb de creditor.

Clauzele referitoare la dobânzi şi comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale şi comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, în raport cu serviciul furnizat, cu condiţia ca aceste clauze să fie clar şi inteligibil exprimate. 

Astfel, potrivit definiţiilor cuprinse la art.3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul  în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale...”; (i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului...”.

Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanţei si cu riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputaţional şi riscul operaţional, cum sunt acestea reglementate de art.26 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţa a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Instanţa apreciază că textul de lege indicat limitează intervenţia instanţei în definirea noţiunilor de obiect al contractului, de preţ al contractului şi de plată, însă nu interzice instanţei să evalueze modul cum se calculează o parte din preţul contractului.

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea din 26.02.2015, pronunţată în cauza C 143/13, în care a reţinut, în împrejurări similare cauzei de faţă, că termenii „obiectul principal al contractului” şi „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” din art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, care prevăd un „comision de risc” perceput de acesta.

În speţă, în ceea ce priveşte negocierea acestei clauze privind comisionul de risc, instanţa reţine că, deşi pârâta a susţinut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată, nu au caracter abuziv, întrucât este o clauză negociată, cuprinsă în Condiţiile Speciale ale contractului, prevederile din Condiţiile Speciale prezentând toate caracteristicile unui contract cu forţă obligatorie între părţi, încheiat în urma exprimării libere a voinţei din partea ambilor cocontractanţi, instanţa  nu este de acord cu această susţinere, apreciind că datele speţei conduc la o altă concluzie.

Astfel, analizând secţiunea Condiţii Speciale ale convenţiei de credit intervenită între părţi, instanţa constată că art. 5 a) instituie obligaţia reclamanţilor de a achita un comision de risc. Astfel, se stipulează că, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plăteşte lunar pe toată perioada creditului.

 Prin urmare, o eventuală negociere ce a avut loc între părţi s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată şi termenele scadente, nu şi asupra posibilităţii inserării sau nu a obligaţiei de plată a unei asemenea sume, reclamanţii neputând astfel influenţa naşterea unei asemenea obligaţii în sarcina lor, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193 din 2000.

Instanţa apreciază că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanţii, întrucât contractul încheiat cu aceştia a fost un contract tip, pre-formulat, cu clauze nenegociabile.

Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare că reclamanţii au avut cunoştinţă atât de existenţa, cât şi de întinderea obligaţiilor ce le reveneau, sub aspectul valorii şi sub cel al perioadelor şi au fost de acord, prin semnarea convenţiei, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenţiei, dacă nu erau de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr. 193/2000.

A valida un astfel de raţionament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispoziţiilor acestui act normativ, în condiţiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii, care deja au încheiat contracte ce ar putea conţine clauze abuzive.

 Codul civil consacră principiul libertăţii contractuale, dar art. 969 Codul civil conferă putere de lege doar convenţiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situaţii în care clauze contractuale consimţite de parte, prin asumarea contractului, nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Instanţa va înlătura apărările pârâtei, conform cărora Legea nr.193/2000 instituie doar pentru clauzele standardizate o prezumţie de nenegociere, reţinând că toate clauzele unui contract de credit, indiferent că sunt situate în partea specială sau generală şi că sunt pre-formulate sau scrise olograf pot face obiectul analizei instanţei pentru a se stabili dacă sunt abuzive sau nu, pârâtei revenindu-i obligaţia de a face dovada faptului că au fost negociate.

Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privinţa dispoziţiei de la pct. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit, se impune şi ca această clauză să fi creat, în detrimentul reclamantului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit reprezintă un element al preţului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenţiei există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere, prin nerecuperarea sumelor acordate şi că aceste credite şi că imobilul adus în garanţie a fost asigurat doar pentru anumite riscuri.

Instanţa nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operaţiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situaţia fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuţi în vedere o serie de factori, precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanţiile acordate pentru aprobarea împrumutului, însă desfăşurarea oricărei activităţi comerciale implică o serie de riscuri pentru comerciant, pe care acesta trebuie să şi le asume odată ce a ales să se implice în respectiva activitate.

Analizând conţinutul contractului încheiat de către părţi, instanţa constată că nu este menţionată destinaţia comisionului de risc şi nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, pârâta a perceput dobândă şi comision fără evidenţierea distincţiei dintre acestea, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj uşor inteligibil.

În plus, acest text afirmă că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, însă ,în cazul de faţă, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând un beneficiu unilateral. Includerea sa expresă în „preţul contractului” ar fi dat posibilitatea consumatorului să aprecieze în mod clar asupra naturii sale. Însă, deşi el pare a fi destul de evident un element al preţului, problema este tocmai faptul că Banca a încercat (şi încearcă în continuare) să-i ofere o altă justificare decât dreptul său de a face profit, ceea ce evidenţiază şi mai mult caracterul deloc uşor inteligibil al clauzei care îl prevede. În consecinţă, Banca nu poate beneficia de efectul exclusiv al art. 4 alin. 6, tocmai din cauza modalităţii sale de exprimare şi explicare a comisionului de risc.

De asemenea, se reţine că pârâta nu a făcut proba că ar fi avut, la încheierea contractului, suspiciuni fondate cu privire la comportamentul viitor al reclamantilor în desfăşurarea raportului contractual în discuţie, comportament de natură să genereze o probabilitate crescută de a prejudicia banca, astfel că punerea în sarcina reclamantilor, anticipat şi nediferenţiat, a tuturor riscurilor pe care le-ar putea întâmpina banca, contravine cerinţelor bunei-credinţe.

Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutaţi a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.

Totodată, potrivit art. 8.1 lit. d) din Condiţiile Generale ale Convenţiilor de credit, banca are posibilitatea de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda şi toate celelalte costuri datorate de client, în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute, conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător. Având în vedere ansamblul acestor date, instanţa nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului, risc legat de persoana reclamantilor.

Caracterul nenegociat şi abuziv al comisionului de risc este şi mai evident în cazul transformării lui în comision de administrare, şi încasării lui în continuare, în acelaşi procent de 0,1 %, începând cu data de 01.11.2010 şi până la data de 29.04.2015, în condiţiile în care reclamanţii rambursaseră creditul integral la data de 17.04.2015 şi se opuseseră încasării acestui comision de către bancă, conform corespondenţei depuse de reclamanţi la dosarul cauzei.

Instanţa nu poate reţine apărările pârâtei în sensul că acest comision, împreună cu dobânda, formează preţul contractului şi este exceptat de la controlul caracterului abuziv, conform prevederilor Directivei 93/13, deoarece actul comunitar vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, ceea ce nu este cazul de faţă, deoarece nu s-a explicat în contract care este contraprestaţia băncii pentru încasarea acestui comision, distinct de dobânda percepută.

CJUE a stabilit în cauza C26/13 Kasler și Káslerné Rábai, că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul cerinţei că o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, dar şi ca, contractul să expună, în mod transparent, funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă.

În ceea ce priveşte clauzele privind dobânda prevăzute la art. 3 lit. d) din Conditiile Speciale şi art. 2 lit. d) din Actul Adiţional nr. 2/2010 la convenţia de credit şi solicitarea acordării sumei precizate ca dobândă majorată, instanţa reţine că, potrivit art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000, dobânda face parte din preţul contractului şi nu poate fi supusă evaluării instanţei privind caracterul abuziv al clauzei în care este inserată, decât sub aspectul verificării dacă această clauză este clară şi fără echivoc, cerinţă care este satisfăcută în cauza de faţă.

Deşi reclamanţii invocă caracterul nenegociat al acestei clauze, instanţa reţine că această afirmaţie este contrazisa chiar de încheierea actului adiţional nr. 2/2010 la contract, la cererea reclamanţilor, prin care s-a micşorat nivelul dobânzii de la 5,95 % la 5,8250 %.

Modul de stabilire al dobânzii în funcţie de indicele EURIBOR 3 luni, creează un echilibru între părţi, dobânda putând să scadă sau să crească în avantajul sau dezavantajul oricărei părţi.

Totodată, el reprezintă o expresie a principiului „pacta sunt servanda” aşa cum s-a exprimat şi ÎCCJ prin deciziile nr. 2450/2011, nr. 2451/2011 şi nr. 4685/2012.

Chiar dacă expertul contabil a stabilit că reclamanţii au achitat în perioada 12.10.2010 – 11.07.2011 o diferenţă de dobanda în plus ,de 62,37 Euro, instanţa nu poate reţine că această sumă, în raport cu celelalte clauze ale contractului creează un dezechilibru semnificativ între părţile contractante.

Ca atare, în raport de caracterul negociat al clauzelor privind dobânda şi ale prevederilor art. 4 alin. 6 din Directiva 93/13, instanţa reţine că aceste clauze privind dobânda nu au caracter abuziv, iar cererea privind restituirea dobânzii încasate în plus este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută de art. 5.1 lit. f) din Condiţiile Speciale privind comisionul de rezervă, instanţa reţine că acesta a fost negociat pentru o perioadă de minim 24 luni, deci până la 31.12.2008, însă pârâta l-a încasat până la data de 11.06.2009, cu toată opoziţia reclamanţilor.

Astfel, pârâta a impus unilateral un comision, care nu a fost negociat între părţile contractante, creând un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât nu a oferit o contraprestaţie în schimbul acestui comision, el fiind motivat pe faptul că, în perioada 2007 – 2008, indicii de referinţă a costurilor de refinanţare au înregistrat o creştere semnificativă.

Prin acest comision, banca a transferat pierderile din refinanţarea creditelor pe seama reclamanţilor – clienţi.

Susţinerile pârâtei privind negocierea clauzelor contractuale sunt neîntemeiate cu privire la comisionul de rezervă şi de administrare, deoarece notificarea reclamanţilor cu privire la încasarea acestora şi procentul lor nu reprezintă negociere, ci o simplă informare.

În ceea ce priveşte celelalte clauze privind "scadenţa anticipată'” (art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3, lit. b), lit. c) şi lit. d) şi art. 8.3 din Condiţiile Generale), "costuri suplimentare” (art. 10.1 şi art. 10.2 din Condiţiile Generale), contractul de asigurare (art. 7 lit. b) din Condiţiile Speciale, respectiv art. 7.1 lit. d) şi e) din Condiţiile Generale), instanţa reţine că şi aceste clauze nu au produs efecte pe durata derulării contractului, iar pe viitor nu mai pot produce efecte, având în vedere încetarea contractului  ,  la data de 17.04.2015.

Deşi pârâta nu a făcut dovada negocierii acestor clauze cu reclamanţii, constatarea nulităţii lor nu ar produce nici un efect, motiv pentru care va respinge cererile de constatare nulitate a acestor clauze, ca neîntemeiate.

Reţinând caracterul nenegociat al clauzelor contractuale privind comisionul de risc / administrare şi comisionul de rezervă minimă obligatorie, instanţa constată că s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte buna-credinţă, instanţa constată că pârâta nu a acţionat cu bună-credinţă, prin inserarea acestor clauze în contract, uneori chiar abuziv, în defavoarea reclamanţilor, neacordarea de explicaţii şi informaţii pertinente şi suficiente, astfel încât reclamanţii să poată avea o decizie în deplină cunoştinţă de cauză, mergând până la inducerea în eroare a acestora.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate ca atare de  catre instanţă nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancţiunea este lipsirea actului juridic de efectele produse pentru ocrotirea unui interes legal general şi a interesului particular al consumatorului, sancţiune echivalentă nulităţii absolute a acestor clauze.

Pentru aceste motive, în temeiul prevederilor  art 969 cod civil 1864 si ale Legii nr. 193/2000, instanţa va admite, în parte, acţiunea şi va constata nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de risc / administrare şi comisionul de rezervă, respingând celelalte pretenţii ca nefondate.

Întrucât nulitatea absolută produce efecte „ex tunc” de la data încheierii convenţiei de credit, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, va obliga pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate în baza clauzelor constatate nule.

În temeiul art. 453 al. 2 NCPC va dispune compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi.

Domenii speta

Spete similare