Prescripţia dreptului de aplicare amendă Legea 50/1991

OBIECT: Prin sentinţa civilă nr 1884/2.09.2015 pronunţată de Judecătoria Oneşti în dosarul nr 264/270/2015 s-a admis în parte plângerea formulată de petentul D.P. în contradictoriu cu intimata U.S.M., s-au anulat două dintre cele trei amenzi contravenţionale în sumă de 10.000 lei aplicate prin procesul verbal nr 13364/15.12.2014, fiind menţinut procesul verbal în privinţa amenzii în cuantum de 10.000 lei şi a celorlalte măsuri dispuse, fiind respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. 

În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele:

„Prin procesul  verbal de constatare a contravenţiilor nr. 13364 din 15.12.2014 petentul D.P. a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 30.000 de lei, reprezentând însumarea a trei amenzi de câte 10.000 de lei, fiecare aplicată în temeiul art. 26 alin. 2 prima liniuţă din Legea nr. 50/1991,  reţinându-se că la data de 27.11.2014 ora 12.00, în localitatea Slănic Moldova, s-a constatat că „numitul D.P. a executat lucrări de construcţii – construire locuinţă P+M şi extindere şi supraetajare anexă P+1E şi construire garaj P+M, terasă amplasate pe malul pârâului D., pe teren aparţinând domeniului public”, fapte ce constituie contravenţii la normele legale privind autorizarea lucrărilor de construcţii potrivit art. 26 alin. 1 lit. a din Legea nr. 50/1991.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 50/1991 „(1) Construcţiile civile, industriale, agricole, cele pentru susţinerea instalaţiilor şi utilajelor tehnologice, pentru infrastructură de orice fel sau de oricare altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire, precum şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea construcţiilor, pentru:

a) lucrări de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere, reabilitare, schimbare de destinaţie sau de reparare a construcţiilor de orice fel, precum şi a instalaţiilor aferente acestora, cu excepţia celor prevăzute la art. 11[…]

Art. 26 din Legea nr. 50/1991  prevede următoarele:

„(1) Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni:

a) executarea sau desfiinţarea, totală ori parţială, fără autorizaţie a lucrărilor prevăzute la art. 3, cu excepţia celor menţionate la lit. b), c), e) şi g), de către investitor şi executant; […]

(2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1), săvârşite de persoanele fizice sau juridice, se sancţionează cu amendă după cum urmează:

- de la 1.000 lei la 100.000 lei, cele prevăzute la lit. a); […]

Din situaţia de fapt prezentată atât de petent (şi recunoscută de acesta la interpelarea instanţei din şedinţa publică din 02.09.2015) cât şi de intimată, reiese cu evidenţă că petentul a realizat lucrările de construire menţionate în cuprinsul procesului verbal fără respectarea obligaţiei de a obţine autorizaţia prevăzută de lege, respectiv de art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 50/1991.  Încălcarea acestei obligaţii constituie contravenţie potrivit art. 26 alin. 1 lit a. din Legea nr. 50/1991 şi se sancţionează potrivit alin. 2 prima liniuţă din acelaşi articol cu amendă de la 1.000 de lei la 100.000 de lei.

Petentul nu a susţinut că edificarea construcţiilor nu ar reprezenta contravenţie ci a invocat alte motive de nelegalitate şi netemeinicie, ce vor fi analizate în cele ce urmează.

Primul motiv de nelegalitate invocat de petent este acela că sancţiunea a fost aplicată după ce termenul de prescripţie a s-a împlinit în ceea ce priveşte dreptul de a constata şi sancţiona contravenţia, însă instanţa nu va reţine această apărare pentru motivele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Deşi potrivit art. 31 din Legea nr. 50/1991 dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie într-un termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei, termen ce a fost modificat la 3 ani prin Legea nr. 82 din 24 iunie 2014, potrivit art. 37 alin. 5 din aceeaşi lege „Construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situaţie se aplică în continuare sancţiunile prevăzute de lege.” Această prevedere legală a fost în vigoare în toată perioada scursă de la momentul dobândirii de către petent a vechilor construcţiilor, pe timpul edificării celor noi şi este şi în prezent în vigoare în aceeaşi formă, reprezentând o dispoziţie specială, ce derogă de la cea generală, prevăzută de art. 31, care permite în mod expres aplicarea în continuare a sancţiunilor prevăzute de lege în situaţia executării lucrărilor de construcţie fără autorizaţie, aşa cum este cazul petentului. Raportat la această situaţie nu se poate reţine că sancţiunea a fost aplicată după împlinirea vreunui termen de prescripţie.

Instanţa nu va reţine ca motiv de nulitate a procesului verbal nici susţinerile petentului în sensul lipsei menţiunilor privind data, ora şi locul săvârşirii contravenţiei întrucât pe de o parte locul este menţionat, iar data şi ora de asemenea, acestea fiind cele ale momentului constatării, care poate fi reţinut ca îndeplinind cerinţele legale în situaţia unor contravenţii continui precum cea din cauză, ori pentru care aplicarea sancţiunii este posibilă indiferent de momentul epuizării. Nu se poate impune agentului constatator să determine data şi ora săvârşirii unei contravenţii care nu s-a consumat dintr-o dată şi care de altfel, faţă de specificul contravenţiei, ce poate fi sancţionată în continuare cât timp nu a fost obţinută autorizaţia de construire, nici nu prezintă o mare relevanţă.

Instanţa nu va reţine ca motiv de nulitate nici faptul că prin însumarea amenzilor s-a depăşit dublul maximului special, căci din însumarea celor trei sancţiuni rezultă o amendă totală de 30.000 de lei, pe când dublul maximului special este de 200.000 de lei.

Instanţa va reţine însă nelegalitatea aplicării a trei sancţiuni de câte 10.000 de lei întrucât acestea au fost aplicate pentru trei contravenţii, însă petentul a săvârşit doar una. Astfel, potrivit art. 26 alin. 1 lit. a din Legea nr. 50/1991 constituie contravenţie „executarea sau desfiinţarea, totală ori parţială, fără autorizaţie a lucrărilor prevăzute la art. 3” , textul folosind termenul de lucrări, ceea include şi realizarea mai multor construcţii, cu atât mai mult atunci când constatarea realizării lor s-a făcut la un singur moment. Nu poate fi reţinut că pentru fiecare construcţie realizată fără autorizaţie trebuie aplicată o sancţiune distinctă, căci pe de o parte a existat o singură rezoluţie contravenţională, constând în intenţia petentului de a construi fără autorizaţie, chiar dacă mai multe construcţii şi pe de altă parte pentru că dacă legiuitorul ar fi dorit să sancţioneze efectuarea fiecărei construcţii ar fi putut să o prevadă în mod expres, aşa cum a făcut-o, cu titlu de exemplu, în ceea ce priveşte primirea la muncă a unor persoane fără încheierea în prealabil a contractului individual de muncă, unde deşi este vorba tot de o rezoluţie unică, deci de o singură contravenţie,  sancţiunea se aplică în funcţie de numărul de muncitori în această situaţie.

În lipsa unei prevederi în sensul aplicării de sancţiuni pentru fiecare construcţie instanţa apreciază că este nelegală această modalitate de sancţionare şi că posibilitatea pe care o avea la dispoziţie agentul constatator era aceea de a individualiza sancţiunea între limitele prevăzute de lege, în funcţie de numărul de construcţii realizate fără autorizaţie, de dimensiunile acestora şi alte criterii care să releve gradul de pericol social al contravenţiei, iar nu să aplice trei sancţiuni.

Faţă de aceste considerente urmează ca instanţa să admită în parte plângerea, să anuleze două dintre cele trei sancţiuni de câte 10.000 de lei, să menţină ca fiind legală aplicarea uneia singure şi să menţină de asemenea celelalte măsuri dispuse prin procesul verbal.

Cererea petentului de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată urmează să fie respinsă ca neîntemeiată întrucât până la închiderea dezbaterilor nu a făcut dovada efectuării altor cheltuieli în afara taxei judiciare de timbru de 20 de lei, taxă cu privire la care intimata nu va putea fi obligată întrucât deşi plângerea a fost admisă în parte s-a reţinut totuşi faptul că petenta a săvârşit fapta pentru care a fost sancţionată. ”

APELANT: Împotriva acestei sentinţe a formulat apel petentul D.P., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi anularea în întregime a procesului verbal.

MOTIVELE CERERII DE APEL: În motivarea cererii s-a invocat faptul că instanţa de fond a dat o interpretare eronată textului de lege potrivit căruia dreptul de a constata fapta şi de a aplica sancţiunea se prescrie în termen de 2 ani, deşi potrivit articolului 6 alineat 1 Cod civil legea civilă operează numai pentru viitor, în cauză fiind aplicabile prevederile Legii 50/1991 în forma prevăzută pentru anii 2005 când a fost fapta săvârşită. Apelantul a subliniat faptul că din probele administrate rezultă că aceste construcţii au fost efectuate în 2005, constatarea şi aplicarea sancţiunii fiind prescrisă.

APĂRĂRILE INTIMATULUI: Prin întâmpinarea formulată s-a arătat că deşi s-a susţinut că fapta a fost săvârşită în anul 2005, construcţiile edificate nu erau finalizate în anul 2012, sancţiunea fiind aplicată în termenul prevăzut de articolul 31 din Legea 50/1991.

APRECIEREA INSTANŢEI:

Analizând cererea de apel prin prisma motivelor invocate şi a probelor administrate, Tribunalul apreciază că este întemeiată, în cauză fiind incidentă sancţiunea prescripţiei dreptului de a constata contravenţia şi de a aplica sancţiunea amenzii.

Având în vedere limitele controlului judiciar, stabilite prin cererea de apel, respectiv incidenţa prescripţiei, Tribunalul va examina sentinţa nr.  1884/2.09.2015 doar sub aspectul modului de interpretare al articolului 31 din Legea 50/1991 şi doar sub aspectul sancţiunii amenzii, instituţia prescripţiei alicării sancţiunii vizând strict sancţiunea amenzii, nu şi sancţiunea complementară.

Tribunalul reţine faptul că prin procesul verbal de contravenţie nr 13364/15.12.2014 (fila 5 dosar Judecătorie) apelantul petent a fost sancţionat pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de articolul 26 alineat 1 litera a din Legea 50/1991, constatându-se că a executat lucrări de construcţie locuinţă P+M şi extindere, supraetajare anexă P+1E, garaj P+M şi terasă pe teren aparţinând domeniului public, fără autorizaţie de construcţie.

Din coroborarea declaraţiilor martorilor M.E. şi C.I. cu răspunsul petentului la interogatoriul administrat din oficiu de prima instanţă rezultă faptul că imobilele identificate de autoritatea publică au fost realizate în anul 2007, după acest moment nemaifiind executate lucrări de construcţie.

În drept, potrivit dispoziţiilor articolului 31 din Legea 50/1991, în forma în vigoare la data la care a început să curgă termenul de prescripţie:

„Dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei.”

Prin Decizia nr 7/2000 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii s-au statuat următoarele:

„În aplicarea dispoziţiilor art. 26 şi 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, republicată, stabileşte următoarele:

1. Dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 23 din această lege se prescrie în termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei.

2. În cazul construcţiilor în curs de executare data săvârşirii faptei este data constatării contravenţiei, iar în cazul construcţiilor finalizate fapta se consideră săvârşită la data terminării construcţiei.”

Problema de drept ridicată de prezenta speţă o reprezintă determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv aplicarea definiţiei de construcţie finalizată cuprinsă în articolul 37 alineat 2 din legea 50/1991, text de lege introdus după data pronunţării deciziei în interesul legii.

Tribunalul apreciază faptul că incidenţa prescripţiei dreptului de a constata contravenţia şi de a aplica amenda trebuie verificată prin prisma faptului material de terminare a construcţiei şi nu prin prisma definiţiei cuprinse în textul articolului 37 alineat 2 şi care reglementează din punct de vedere juridic noţiunea, stabilind o condiţie pentru intabularea imobilului şi înregistrarea fiscală, importanţă pentru răspunderea contravenţională prezentând momentul epuizării faptei contravenţionale. Având în vedere faptul că fapta reţinută în sarcina contravenientului cuprinde în latura obiectivă acţiunea de construire, acest tip de contravenţie nu se produce instantaneu, ci se realizează în timp, pe etape de lucrări, contravenientul săvârşind fapta din momentul începerii construcţiei şi până la terminarea acesteia. Tribunalul apreciază că termenul de 2 ani trebuie calculat de la data încetării săvârşirii faptei, încetare care este reprezentată de finalizarea construcţiei din punct de vedere al faptului material şi nu de la data intrării în legalitate, prin obţinerea autorizaţiei de construire, act necesar pentru încheierea procesului verbal de recepţie.

Raportat la data încetării faptei ilicite a contravenientului, respectiv 2007, Tribunalul reţine faptul că sancţiunea amenzii a fost aplicată cu încălcarea principiului legalităţii, după împlinirea termenului de prescripţie.

Având în vedere incidenţa prescripţiei răspunderii contravenţionale, raportat la dispoziţiile articolului 31 din Legea 50/1991, Tribunalul va admite apelul, va schimba sentinţa civilă apelată şi va constat prescris dreptul de a constata contravenţia şi de a aplica sancţiunea amenzii.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, faţă de dispoziţiile articolului 451 Cod procedură civilă, complexitatea redusă a cauzei, va obliga intimatul la plata sumei de 700 lei cu titlu de onorariu avocat.

Domenii speta

Spete similare