Calea de atac a apelului. Trimiterea cauzei spre rejudecare. Cazuri.

Art. 421 alin. 2 lit. b C. pr. pen.

Chiar în cazul în care s-ar constata netemeinicia dispoziţiei de schimbarea a încadrării juridice a unei fapte, instanţa de control judiciar constată că cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare nu are suport nici în legislaţia internă şi nici în Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare Conv. CEDO).

Legiuitorul român, în virtutea puterii sale de apreciere, a acordat deplină jurisdicţie atât primei instanţe cât şi instanţei de apel, în virtutea efectului devolutiv al căii de atac, însă a limitat posibilităţile de trimitere a cauzei spre rejudecare. În afara cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b) C. pr. pen, cauza se reexaminează de către instanţa de control judiciar, fără ca aceasta să constituie o încălcare a prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Conv. CEDO.

Prin sentinţa penală nr. 13/4.02.2016 pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. 2169/289/2015 s-a dispus:

În temeiul art. 386 al. 1 C.proc.pen. schimbarea încadrării juridice a faptei de care este acuzată inculpata, din infracţiunea de „neglijenţă în serviciu” prevăzută de art. 249 al. 1 C.pen. din 1969, în infracţiunea de „ucidere din culpă” prevăzută de art. 178 al. 1 şi 2 C.pen. din 1969, respectiv de art. 192 al. 1 şi 2 din noul C.pen..

În temeiul art. 5 din Noul C.pen. s-a constatat că legea penală mai favorabilă inculpatei este legea în vigoarea la data săvârşirii faptei.

În temeiul art. 178 al. 1 şi 2 C.pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din noul C.pen. şi art. 396 al. 10 C.proc.pen. s-a dispus condamnarea inculpatei P. O. la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „ucidere din culpă”.

În temeiul art. 861 C.pen., instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilind în conformitate cu dispoziţiile art. 862 C.pen. un termen de încercare de 3 ani şi 4 luni.

În temeiul art. 863 al. 1 lit. a), b), c) şi d) C.pen. din 1969, instanţa a dispus ca pe perioada termenului de încercare, inculpata să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Mureş;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 403 al. 4 C.proc.pen. s-a atras atenţia inculpatei asupra prevederilor art. 864 C.pen. din 1969, raportat la art. 83 şi 84 C.pen. din 1969, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În conformitate cu dispoziţiile art. 71 C.pen., instanţa a dispus interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C.pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie, a cărei executare a fost suspendată pe perioada termenului de încercare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte schimbarea încadrării juridice a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatei, instanţa a constatat că doctrina şi jurisprudenţa recunosc unanim existenţa raportului de cauzalitate prin prisma mai multor contribuţii (teza pluralistă), precum şi prin prisma unei singure contribuţii (teza monistă).

Totuşi, teoria cu cea mai largă răspândire este cea a echivalenţei condiţiilor, însă pentru a înlătura insuficienţele acesteia (restrângerea prea mult a contribuţiilor relevante, nerealizarea unei diferenţieri între contribuţii), trebuie să se ţină seama şi de următoarele principii:

-identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor care ar putea avea legătură cu rezultatul;

-delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a contribuţiilor înlesnitoare.

Stabilirea legăturii cauzale a contribuţiilor urmează să fie realizată cu ajutorul criteriului sine qua non, izolându-se ipotetic fiecare contribuţie, spre a vedea dacă fără aceasta, rezultatul s-ar fi produs în acelaşi fel şi în aceleaşi proporţii.

Aplicând acest raţionament la prezenta speţă, instanţa a reţinut (faţă de primul principiu expus) că stabilirea eronată diagnosticului victimei are legătură cauzală cu urmările produse întrucât, dacă diagnosticul ar fi fost stabilit corect de la momentul internării, ar fi existat şi posibilitatea, dar şi timp suficient ca victima să fie transportată într-un centru superior de cardiologie, unde ar fi primit îngrijirile necesare şi ar fi existat posibilitatea ca, în urma aplicării tratamentului corespunzător, să supravieţuiască.

De altfel, în ambele rapoarte de expertiză medico-legale privind stabilirea responsabilităţii medicale (filele 44 şi 100), medicii specialişti au concluzionat că diagnosticul iniţial a fost stabilit în mod greşit şi a avut ca efecte neaplicarea procedurii standard în cazul infarctului miocardic acut, şi anume netransferarea pacientului într-o unitate sanitară care asigură asistenţa de urgenţă în specialitatea cardiologie. Sub acest aspect, raportul de expertiză întocmit de trei medici specialişti a fost şi mai concludent, în cuprinsul său arătându-se că prin conduita medicală necorespunzătoare, pacientul a fost privat de şansa de supravieţuire.

Chiar dacă în acest ultim raport de expertiză s-a concluzionat că nu există legătură de cauzalitate din punct de vedere penal între conduita medicală şi rezultatul produs, instanţa a conchis că sub acest aspect comisia medicală şi-a depăşit atribuţiile, singura în măsură să concluzioneze asupra raportului de cauzalitate în materie penală fiind instanţa de judecată. Prin urmare, instanţa nu a avut în vedere această opinie a comisiei medicale, întrucât aceasta este rezultatul depăşirii ariei de competenţă a medicilor specialişti, care neavând pregătire juridică, nu pot emite concluzii juridice pertinente.

Pe de altă parte, s-a considerat că între conduita medicală a inculpatei şi rezultatul produs există legătura cauzală, întrucât, în cazul infracţiunilor omisive, nu trebuie să se probeze că acţiunea ar fi înlăturat cu certitudine rezultatul. În acest sens, în doctrină, s-a arătat că: „în cazul infracţiunii omisive imputarea va fi posibilă atunci când efectuarea acţiunii la care autorul era obligat în virtutea poziţiei de garant ar fi condus, probabil, la evitarea rezultatului. Nu se cere să se stabilească cu certitudine faptul că acţiunea ar fi înlăturat cu certitudine rezultatul deoarece în multe cazuri acest lucru este imposibil de probat”.

Aceeaşi opinie a fost exprimată şi în practica judiciară  de către Curtea de Apel Bucureşti în decizia penală nr. 537A/02.04.2015 a Secţiei a II-a penale.

Pe de altă parte, instanţa a apreciat că, prin conduita medicală necorespunzătoare, inculpata a avut o contribuţie esenţială la producerea rezultatului (decesul pacientului), deoarece pacientul a fost netratat o perioadă de timp îndelungată. Or, dacă acesta ar fi fost imediat transportat într-o unitate de specialitate şansele sale de supravieţuire ar fi fost mult crescute.

Aşadar, stabilirea incorectă a diagnosticului cu atât de multe ore (6 ore şi 25 min.) înainte de apariţia cauzei decesului a împiedicat acordarea îngrijirilor medicale esenţiale şi a agravat totodată riscul de deces, iar această atitudine medicală culpabilă se concretizează într-o contribuţie esenţială (factor determinant) la apariţia rezultatului.

În concluzie, culpa inculpatei constă în stabilirea eronată a diagnosticului, în nedispunerea transferării pacientului într-o unitate sanitară care asigură asistenţa de urgenţă în specialitatea cardiologie, timp de aproximativ 7 ore, acţiuni şi inacţiuni ce sunt în legătură de cauzalitate cu rezultatul produs, adică cu decesul pacientului.

Faţă de toate aceste aspecte, instanţa a conchis că, din punct de vedere juridic, încadrarea corectă a infracţiunii de care este acuzată inculpata este cea de „ucidere din culpă”, motiv pentru care, în temeiul art. 386 al. 1 C.proc.pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei de care este acuzată inculpata, din infracţiunea de „neglijenţă în serviciu” prevăzută de art. 249 al. 1 C.pen. din 1969, în infracţiunea de „ucidere din culpă” prevăzută de art. 178 al. 1 şi 2 C.pen. din 1969, respectiv de art. 192 al. 1 şi 2 din noul C.pen..

Pe fondul cauzei, coroborând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale cu declaraţiile de recunoaştere date de inculpată în faţa instanţei, s-a conchis că inculpata se face vinovată de comiterea infracţiunii de „ucidere din culpă”.

În opinia primei instanţe, starea de fapt reiese din cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză (filele 44 şi 100), din actele medicale depuse la dosar, din declaraţiile martorilor, precum şi din declaraţia de recunoaştere a inculpatei.

Prin urmare, s-a apreciat că, din materialul probator administrat, reiese că la data de 06.12.2009, între orele 00,30 – 07,15, în calitate de medic de gardă, nu a recunoscut, deşi putea şi trebuia să recunoască, un infarct miocardic acut declanşat la pacientul Popa Alexandru pus în evidenţă în special de EKG-urile efectuate la orele 00.35, 02.00 şi 07.00, iar pe cale de consecinţă nu a aplicat procedura ce se impunea în astfel de cazuri conform Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 1059/2009 şi anume transportarea pacientului la unitatea medicală competentă a acorda tratamentul specific, cu consecinţa decesului pacientului.

Din punct de vedere al laturii subiective, instanţa a dedus din circumstanţele reale ale săvârşirii faptei că aceasta a fost comisă de inculpată cu vinovăţie, sub forma intenţiei, întrucât aceasta a prevăzut sau a acceptat starea de pericol rezultată din fapta sa.

Instanţa a reţinut că inculpata a comis o faptă ce a avut un rezultat deosebit de grav, respectiv decesul unei persoane.

Pentru comiterea acestei infracţiuni, inculpata a fost condamnată.

Având în vedere succesiunea în timp de legi penale, dispoziţiile art. 5 C.pen.,  precum şi decizia nr. 265/06.05.2014 a Curţii Constituţionale, instanţa a analizat comparativ, în concret şi global legile penale succesive şi a stabilit pentru fiecare caz în parte pedeapsa aplicabilă inculpatei, în vederea determinării legii penale mai favorabile acesteia.

Sub modalităţii de sancţionare, instanţa a apreciat că, raportat la rezultatul produs, nu pot fi aplicate nici suspendarea condiţionată a pedepsei reglementată de Codul Penal de la 1969 şi cu atât mai puţin amânarea executării pedepsei, reglementată de actual C.pen..

În concluzie, în baza art. 178 al. 1 şi 2 C.pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din noul C.p. şi art. 396 al. 10 C.proc.pen., instanţa a condamnat-o pe inculpata P.O. la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „ucidere din culpă”.

În temeiul art. 861 C.pen., instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilind în conformitate cu dispoziţiile art. 862 C.pen. un termen de încercare de 3 ani şi 4 luni.

În temeiul art. 863 al. 1 lit. a), b), c) şi d) C.pen. din 1969, instanţa a dispus ca pe perioada termenului de încercare, inculpata să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Mureş;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 403 al. 4 C.proc.pen. a atars atenţia inculpatei asupra prevederilor art. 864 C.pen. din 1969, raportat la art. 83 şi 84 C.pen. din 1969, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În conformitate cu dispoziţiile art. 71 C.pen., instanţa a dispus interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C.pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie, a cărei executare se suspendă pe perioada termenului de încercare.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel în termenul legal inculpata P. O.

Inculpata P. O. a solicitat în principal schimbarea încadrării juridice reţinute în sarcina sa din infracţiunea de ucidere din culpă în infracţiunea de neglijenţă în serviciu şi dispunerea amânării aplicării pedepsei, cu luarea în considerare a prevederilor art. 396 al. 10 C.proc.pen.

În subsidiar s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Reghin, în vederea solicitării conform procedurii comune.

În susţinerea argumentului referitor la netemeinicia schimbării încadrării juridice a faptei prin sentinţa penală de condamnare, inculpata a argumentat faptul că infracţiunea de ucidere din culpă este o infracţiune de rezultat. Aşadar, la nivel obiectiv, reţinerea acestei fapte pretinde nu doar identificarea unei conduite omisive sau comisive prin care s-a încălcat o obligație de diligenţă şi prudenţă ci şi existenţa unui raport de cauzalitate între conduita reproşată şi rezultatul produs, respectiv decesul victimei. În privinţa teoriei echivalenţei condiţiilor, care a fost adoptată de către prima instanţa, s-a apreciat că este o teorie „învechită”, considerându-se că o teorie care reflectă mai corect legătura juridică dintre rezultatul produs şi o acţiune/inacţiune anume este teoria imputabilităţii obiective. În virtutea acestei teorii, reţinerea legăturii de cauzalitate presupune dovedirea faptului că, în prezenţa unei conduite medicale adecvate, ar fi existat un grad ridicat de probabilitate de evitare a decesului. Dacă gradul ridicat de probabilitate este în sens opus, respectiv se poate reţine că rezultatul s-ar fi produs oricum, chiar şi în ciuda unei conduite medicale adecvate, atunci raportul de cauzalitate trebuie exclus.

În opinia inculpatei, nu este suficient să se discute despre o simplă şi ipotetică posibilitate de salvare a victimei în cazul unei conduite medicale adecvate, ci despre un grad ridicat de probabilitate că decesul nu ar fi intervenit în această situaţie, constatat în urma unui demers analitic de natură ştiinţifică. S-a subliniat faptul că medicii specialişti care s-au pronunţat asupra acestor chestiuni au conchis că nu se pot pronunţa în termeni procedurali cu privire la acest aspect.

Un alt motiv de apel invocat este nelegala schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de ucidere din culpă în infracţiunea de neglijenţă în serviciu în infracţiunea de ucidere din culpă.

S-a menţionat că diferenţa esenţială dintre cele două fapte este aceea că, în cazul uciderii din culpă, rezultatul decesului devine un element constitutiv „final” al faptei, fapta conţinând pe plan juridic rezultatul şi raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea imputată şi rezultat. Pe de altă parte, în cazul neglijenţei în serviciu, conţinutul material al faptei cuprinde doar conduita medicală neadecvată şi vătămarea aferentă a drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane. Date fiind aceste diferenţe, în opinia apărătorului inculpatei, atunci când nu se poate decela un rezultat specific unei infracţiuni de rezultat din culpă (în speţă uciderea din culpă) sau nu se poate constata dincolo de orice dubiu rezonabil existenţa unei legături de cauzalitate dintre conduită şi rezultatul produs, încadrarea juridică va trebui făcută „valorificând” exclusiv conduita culpabilă, fără ca aceasta să fie în vreun fel pusă în corespondenţă juridică cu decesul pacientului.

S-a învederat că, raportat la aceste diferenţe dintre fapte, dar şi la conţinutul rechizitoriului şi al acuzaţiei formulate prin aceasta împotriva inculpatei P. O., rezultă cu certitudine că declaraţia de recunoaştere a inculpatei dată în faţa primei instanţe avea în vedere exclusiv recunoaşterea unei eventuale conduite medicale culpabile nu şi recunoaşterea (asumarea) morţii pacientului ca şi rezultat produs în urma conduitei medicale necorespunzătoare şi, implicit, raportul de cauzalitate dintre conduită şi rezultat. În opinia apărătorului inculpatei, aceste elemente nu au fost niciodată „atrase” în starea de fapt cu relevanţă juridică prezentată în rechizitoriu şi ca atare, nu se poate considera că declaraţia de recunoaştere se referă şi la acestea.  Secţiunea din rechizitoriu care realizează corespondenţa dintre starea de fapt şi încadrarea juridică a acesteia este secţiunea „În drept”, secţiune în care nu figurează nicio menţiune cu privire la decesul pacientului P. A. ca rezultat şi element constitutiv al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatei şi mai ales cu privire la raportul de cauzalitate existent între conduită şi rezultat. Din contră, pe parcursul rechizitoriului, procurorul de caz prezintă pe larg motivele pentru care aceste elemente nu pot di reţinute în starea de fapt din punct de vedere juridic.

Date fiind aceste împrejurări, s-a apreciat ca fiind nelegală schimbarea de încadrare juridică de către instanţa de fond, deoarece a avut în vedere o stare de fapt cert diferită de starea de fapt cuprinsă în rechizitoriu, stare de fapt la care s-a referit declaraţia inculpatei P. O.

Deşi se admite că procedura simplificată nu este per se incompatibilă cu schimbarea încadrării juridice, se apreciază că această compatibilitate poate fi constatată doar atunci când noua încadrare juridică se bazează pe aceeaşi stare de fapt descrisă în rechizitoriu, asumată şi recunoscută de către inculpat în cadrul acestei proceduri. S-a considerat că prima instanţă trebuia să respingă cererea de aplicare a procedurii simplificate şi să deruleze o cercetare judecătorească în care să fie administrate probe şi cu privire la elementele controversate şi neasumate de către inculpată şi, în final, soluţionarea cauzei potrivit procedurii comune sau procedurii simplificate.

S-a considerat că prima instanţă a încălcat limitele procedurii simplificate şi limitele în care putea avea loc schimbarea încadrării juridice în cadrul acestei proceduri, adăugând la starea de fapt elemente cu relevanţă din punct de vedere juridic, respectiv rezultatul faptei şi legătura de cauzalitate. Vătămarea produsă este reprezentată de încălcarea dreptului la apărare al inculpatei, iar remediul procesual, în opinia apărătorului inculpatei, este trimiterea cauzei spre rejudecare conform procedurii comune.

În susţinerea motivelor de apel s-a citat şi practică judiciară.

Analizând apelul promovat prin prisma limitelor prevăzute de art. 417, 418 şi 420 C.proc.pen., instanţa de control judiciar constată următoarele:

Sub aspectul stării de fapt, corect reţinută de către instanţă, pornind de la materialul probator administrat în cauză, hotărârea primei instanţe nu comportă nici un fel de critică.

În mod just s-a concluzionat că inculpata P. O., în calitate de medic de gardă la Unitatea de Primiri Urgenţe din cadrul Spitalului Municipal dr. Eugen Nicoară din Reghin, în data de 6.12.2009, în intervalul orar 00.30-07.15, în mai multe rânduri, nu a recunoscut, deşi trebuia şi putea să recunoască un infarct miocardic acut postero lateral declanşat la pacientul P. A. în momentul prezentării şi efectuării investigaţiilor medicale şi pus în evidenţă în special de EKG-urile efectuate la orele 00.35, 02.00 şi 07.00 şi, pe cale de consecinţă, nu a aplicat procedura ce se impunea în astfel de cazuri conform Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 1059/2009, respectiv neacordarea de prioritate diagnosticului posibil cel mai sever, urmată de transferul pacientului la unitatea spitalicească competentă a acorda tratamentul specific, ulterior pacientul decedând.

În actul de sesizare al instanţei s-a considerat că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de ucidere din culpă şi condamnarea inculpatei pentru această din urmă infracţiune.

Cu privire la legalitatea dispoziţiei de schimbare a încadrării juridice a faptei

Inculpata a criticat faptul că prima instanţă, o dată cu schimbarea de încadrare juridică a faptei, a adăugat în mod nepermis două elemente suplimentare situaţiei de fapt, care nu erau menţionate în secţiunea „În drept” a actului de sesizare, aspect ce contravine aplicării procedurii simplificate. S-a mai susţinut că declaraţia de recunoaştere a inculpatei dată în faţa primei instanţe avea în vedere exclusiv recunoaşterea unei eventuale conduite medicale culpabile nu şi recunoaşterea (asumarea) morţii pacientului ca şi rezultat produs în urma conduitei medicale necorespunzătoare şi, implicit, raportul de cauzalitate dintre conduită şi rezultat.

Instanţa de control judiciar a reamintit faptul că, potrivit art. 374 al. 4 C.proc.pen. inculpatul poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa.

Prin recunoaşterea faptei, aşa cum bine a sesizat şi reprezentantul Ministrului Public se înţelege conduita ilicită prezentată în cuprinsul actului de sesizare, împreună cu totalitatea circumstanţelor în care a avut loc şi urmările produse, astfel cum sunt prezentate ele la secţiunea „În fapt” a actului de sesizare al instanţei. La secţiunea „În drept” a rechizitoriului este prezentată corespondenţa juridică faptelor reţinute, astfel cum se prezintă ea în opinia procurorului. Din acest punct de vedere nu se poate susţine în mod valabil faptul că, solicitând aplicarea procedurii simplificate, recunoaşterea inculpatei se limita numai la anumite elemente ale stării de fapt, în cazul de faţă la o eventuală conduită medicală culpabilă nu şi recunoaşterea (asumarea) morţii pacientului, deşi acesta era descrisă în cuprinsul actului de sesizare al instanţei.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, în mod corect s-a dezvoltat în cuprinsul dezbaterilor pe fondul cauzei de către procuror faptul că acest aspect nu este un element de fapt, ci un element de natură juridică. Aprecierea care se face pentru a stabili existenţa sau inexistenţa legăturii de cauzalitate este juridică şi nu faptică. Prin faptul că a constatat existenţa legăturii de cauzalitate, prima instanţă nu a inclus în situaţia de fapt un element suplimentar faţă de situaţia de fapt din rechizitoriu, ci a substituit propria sa apreciere, de natură juridică, celei pe care procurorul a făcut-o în rechizitoriu cu privire la această chestiune de cauzalitate.

Prin urmare, în cauză, schimbarea încadrării juridice a faptei de către prima instanţă era legal posibilă în baza art. 377 al. 4 C.proc.pen..

Cu privire la temeinicia dispoziţiei de schimbare a încadrării juridice

În actul de sesizare sunt cuprinse două categorii de urmări, anume nerespectarea dreptului la o îngrijire medicală adecvată şi decesul pacientului. Prima este specifică infracţiunii de neglijenţă în serviciu, iar a doua celei de ucidere din culpă. Procurorul a explicat de ce a reţinut una în detrimentul celeilalte. Reţinerea infracţiunii contra vieţii este posibilă numai în cazul în care urmarea imediată mai gravă decurge în mod firesc din neacordarea tratamentului medical adecvat.

Instanţa de control judiciar a reamintit faptul că este adevărat că există o diferenţă între legătura de cauzalitate juridică şi cea naturală, însă prima trebuie să-şi găsească suportul în cea de-a doua. Cu alte cuvinte, nu poate exista o legătură de cauzalitate juridică între o anumită faptă şi o anumită urmare, dacă este imposibilă cauzalitatea naturală.

În cazul de faţă, Comisia Superioară Medico - Legală din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, întrunită în conformitate cu prevederile art. 20 şi 24 din O.G. nr. 1/2000 şi ale 23-28 din H.G. nr. 774/2000, examinând materialul înaintata de către instanţa de control judiciar privind pe P.A., a aprobat în principiu Raportul de Nouă expertiză medico-legală nr. 288/A5/2 la întocmirea căruia a participat şi un profesor doctor cardiologie, aprobat prin avizul Comisiei de Avizare şi Control nr. 13/E2/2015 efectuate la Institutul de Medicină Legală Târgu Mureş, în sensul că nu se poate stabili o legătură certă de cauzalitate între nediagnosticarea afecţiunii miocardice şi deces, având în vedere amploarea, gravitatea şi localizarea infarctului miocardic acut, nici cuantificarea sau garantarea şanselor de supravieţuire ale pacientului în condiţiile internării şi tratării acestuia la o clinică de specialitate. (fila 78 dosar apel)

Chiar şi în cazul teoriei echivalenţei condiţiilor adoptată de către prima instanţă, stabilirea legăturii de cauzalitate a contribuţiilor urmează să fie realizată cu ajutorul criteriului sine qua non, izolându-se faptic fiecare contribuţie, spre a se vedea dacă fără aceasta rezultatul s-ar fi produs în acelaşi fel şi în aceleaşi proporţii.

Din interpretarea raportului nr. E1/4102/2016 efectuat de Comisia Superioară Medico-Legală din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” rezulta că, cercetându-se exclusiv conduita medicală neadecvată, rezultatul la fel care s-ar fi produs este lipsa unei îngrijiri medicale adecvate, nu însă şi decesul pacientului. Cu alte cuvinte, acest raport susţine că rezultatul mai grav s-ar fi produs chiar dacă diagnosticul ar fi fost stabilit corect, ceea ce semnifică, în termeni juridici, că fapta inculpatei nu este condiţie sine qua non a urmării imediate analizate.

Pentru aceste motive, instanţa de control judiciar a constatat că încadrarea juridică corectă a faptei este aceea de neglijenţă în serviciu şi nu ucidere din culpă. În conformitate cu prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014, raportat la limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu şi la condiţiile suspendării sub supraveghere prevăzute de art. 861 C.pen. din 1969, legea penală mai favorabilă în cauză este Codul penal anterior.

Instanţa de control judiciar nu aprimit solicitarea inculpatei de stabilire a unei pedepse şi amânarea aplicării acesteia, prin valorificarea circumstanţelor sale personale. Analizând ordinea stabilită de legiuitor în art. 74 C.pen. din 1969, se constată faptul că, la individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa trebuie să ţină cont de dispoziţiile din partea generală a Codului, de limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială şi de gradul de pericol social al faptei săvârşite şi mai apoi de persoana infractorului. În cazul de faţă, gradul de pericol social al faptei săvârşite este unul ridicat, astfel că impune aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special, astfel cum a fost redus ca urmare a aplicării prevederilor art. 396 al. 10 C.proc.pen., iar ca modalitate de executare se va stabili suspendarea sub supraveghere.

Faţă de cele expuse anterior, instanţa a admis apelul declarat de inculpata P.O., s-a dispus înlăturarea din cuprinsul sentinţei penale atacate a dispoziţiei de schimbare a încadrării juridice a faptei şi s-a dispus condamnarea inculpatei la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută şi pedepsită de art. 249 C.pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C.pen., pedeapsă a cărei executare va fi suspendată pe un termen de încercare de 3 (trei) ani, stabilit în conformitate cu prevederile art. 862 C.pen. din 1969.

Vor fi stabilite măsurile de supraveghere prevăzute la art. 863 al. 1 C.pen. din 1969, datele urmând a fi comunicate Serviciului de Probaţiune Mureş.

În virtutea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, nu vor fi impuse inculpatei niciuna din obligaţiile prevăzute la art. 863 al. 3 C.pen. din 1969.

În privinţa solicitării de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă, chiar în cazul în care s-ar fi constatat temeinicia dispoziţiei de schimbarea a încadrării juridice a faptei în infracţiunea de ucidere din culpă, instanţa de control judiciar constată că această cerere nu are suport nici în legislaţia internă şi nici în Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare ConvEDO).

Art. 2 din Protocolul nr. 7 la ConvEDO consacră în principiu dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală. Însă, potrivit dispoziţiilor art. 2 paragr. 2 din Protocolul nr. 7 nu orice condamnare penală conferă dreptul la dublul grad de jurisdicţie, aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, statelor contractante le este recunoscută, în principiu, o largă „putere de apreciere” în a decide înseşi modalităţile de exercitare a dreptului în discuţie.

După cum precizează însă Raportul explicativ la Protocolul nr. 7 (Rapport explicatif du Protocole No. 7 à la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales - disponibil pe https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016800c972b), nu se cere ca în toate cazurile persoana condamnată să aibă posibilitatea să ceară examinarea concomitent atât a „declaraţiei de vinovăţie” cât şi a cuantumului pedepsei. Astfel, dacă persoana în cauză şi-a recunoscut vinovăţia cu privire la infracţiunea pentru care este trimisă în judecată, dreptul prevăzut la art. 2 paragr. 1 din Protocolul nr. 7 se reduce la a cere „revizuirea” cuantumului pedepsei aplicate. 

Comisia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Comisia CEDO a fost primul organ al Convenţiei care a avut a determina condiţiile de punere în valoare a dreptului la dublul grad de jurisdicţie în materie penală. Astfel, în cauza Nielsen c. Danemarca (cauza nr. 19028/91, decizia din data de 9.09.1992, disponibilă pe http://hudoc.echr.coe.int/fre#{%22fulltext%22:[%2219028/91%22],%22documentcollectionid2%22:[%22JUDGMENTS%22,%22DECISIONS%22,%22COMMUNICATEDCASES%22,%22CLIN%22,%22RESOLUTIONS%22]}) Comisia CEDO a decis că referirea pe care dispoziţiile art. 2 paragr. 1 din Protocolul nr. 7 o fac clar la necesitatea ca motivele examenului pe care-l exercită instanţa superioară privitor la „declaraţia de vinovăţie” sau la „condamnarea” pronunţată de instanţa inferioară, să fie prevăzută de lege, semnifică faptul că „statele au o putere discreţionară pentru a decide modalităţile de exercitare a acestui drept; textul în discuţie este cel care dă statelor posibilitatea să limiteze acest examen în diferite moduri.” (pag. 246)

Potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen., instanţa, judecând apelul, a desființat sentinţa primei instanţe şi a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pe motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi legal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.

Legiuitorul român, în virtutea puterii sale de apreciere, a acordat deplină jurisdicţie atât primei instanţe cât şi instanţei de apel, în virtutea efectului devolutiv al căii de atac, însă a limitat posibilităţile de trimitere a cauzei spre rejudecare. Cu alte cuvinte, în afara cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen., cauza se reexaminează de către instanţa de control judiciar, fără ca aceasta să constituie o încălcare a prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la ConvEDO.

Cheltuielile judiciare

În baza art. 275 al. 3 C.proc.pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului promovat de reprezentantul Ministerului Public au rămas în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare