Constatare nulitate act juridic

Prin sentinţa civilă nr. 576/27.02.2015 pronunţată de Judecătoria Oneşti a fost anulată ca netimbrată cererea reconvenţionala formulată de pârâta reclamanta P.S.C. domiciliată în Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul P.I.C. cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat M.L.,cu sediul în Bucureşti şi intervenienta  T.R. domiciliată în Bucureşti .

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru capătul cererii de intervenţie privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 900/2005, pentru lipsa discernământului vânzătoarei.

A fost respins ca prescris capătul cererii de intervenţie privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 900/2005, pentru lipsa discernământului vânzătoarei.

Au fost respinse ca nefondate, celelalte capete ale cererii de intervenţie în interes propriu,  formulată de intervenienta T.R. domiciliată în Bucureşti .

A fost respinsă ca nefondată cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de către intervenientă.

 A fost respinsă ca nefondată, cererea formulată de reclamantul pârât privind sancţionarea pârâtei reclamante cu amenda judiciară pentru formularea unei cereri de recuzare cu rea credinţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea formulată pe rolul instanţei la data de 04.02.2014 sub nr. 708/270/2014  reclamantul P.I.C.  a solicitat partajarea bunurilor comune  respectiv a apartamentului situat în Oneşti,  cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.  În dovedirea cererii reclamantul a depus copia contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 900/24.05.2005 autentificat de B.N.P. V.C. 

 La data de 18.03.2014 pârâta reclamanta T.S.C. a formulat întâmpinare prin care solicită în principal fie anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată sau insuficient timbrată, fie pentru nedepunerea înscrisurilor cum a fost dispus de către instanţă în subsidiar suspendarea cauzei în temeiul art. 242 alin. 1 Cod procedură civilă. În subsidiar a solicitat admiterea în parte a acţiunii în sensul partajării cotei de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului. Pe cale de excepţie a invocat caracterul simulat al contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 900/224.05.2005 contractul reprezentând de fapt o donaţie deghizată. Tot pe cale de excepţie a invocat nulitatea absolută a contractului de donaţie care a fost deghizat în contractul de vânzare cumpărare cu rezerva dreptului de abitaţie.  În subsidiar a solicitat în cazul respingerii acestei excepţii constatarea calităţii de moştenitor  rezervatar a mamei sale.

La data de  22.05.2014 T.R. a formulat cererea de intervenţie în interes propriu  solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului  denumit de vânzare cumpărare nr. 900/24.05.2005, pentru cauză falsă ilicită şi imorală  invocând de asemenea şi viciul de consimţământ respectiv lipsa de discernământ a vânzătoarei S.I. la momentul facerii actului. În subsidiar a solicitat  constatarea caracterului de act juridic simulat al contractului de vânzare cumpărare în litigiu în ceea ce priveşte obiectul său obiectul real fiind acela de donaţie deghizată. A mai solicitat şi  constarea calităţii de unic moştenitor rezervatar al mamei sale  şi că masa de partajat dintre foştii soţi P. cuprinde doar ½  din apartamentul în cauză restul fiind rezerva succesorală a intervenientei şi care nu poate intra la masa de partajat.

 La termenul din data de 22.05.2014 instanţa a calificat întâmpinarea formulată de pârâta P.S.C.  ca fiind cerere reconvenţională şi a pus în vedere acestei timbrarea cererii pentru fiecare capăt de cerere  în parte.

La termenul din data de 06.11.2014  instanţa a dispus disjungerea  cererii de intervenţie  formulată de intervenienta T.R.  şi a cererii reconvenţionale formulată de pârâta reclamanta T.S. C. cu formarea unui nou dosar.

La data de 06.11.2014 s-a înregistrat cauza nr. 7941/270/2015 având ca obiect „constatare nulitate absolută act”  şi „constatare calitate moştenitor rezervatar”.

În motivarea cererii reconvenţionale, parata reclamanta T.S. C.  a arătat că acel contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 900/24.05.2005  reprezintă în realitate o donaţie deghizată  întrucât intenţia reală a bunicii  sale nu a fost de a le vinde imobilul ci de a-l dona şi nici nu s-a plătit niciodată preţul vânzării menţionat în contractul de vânzare cumpărare deoarece nu avea venituri care să ne fi permis o astfel de plată. Mai mult arată că bunica sa a fost cea care a suportat în totalitate şi exclusiv toate cheltuielile  de întocmire a actului autentic.  În ceea ce priveşte cauza de  nulitate absolută a contractului de donaţie deghizat în contract de vânzare cumpărare  arată că, cauza de nulitate o constituie cauza ilicită şi imorală a contractului de donaţie deoarece  donaţia a fost încheiată cu scopul exclusiv de a o dezmoşteni pe mama sa T.R. care în calitate de moştenitor rezervatar avea dreptul la ½ din bunurile dispunătorului.  În continuare arată că cercul moştenitorilor rezervatari şi cuantumul rezervei sunt stabilite imperativ de  lege  prin norme de ordine publică neputând fi modificate prin voinţa celui care lasă moştenire nici chiar cu acordul viitorilor (prezumtivi) moştenitori rezervatari ce ar consimţi la micşorarea cuantumului rezervei.

În drept au fost invocate dispoziţiile Codului de procedură civilă şi ale Codului civil.

În dovedire s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu reclamantului şi proba testimonială.

În motivarea cererii de intervenţie, intervenienta T.R.,  a arătat că, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 900/2005 are cauză falsă, ilicită şi imorală având în vedere că scopul contractului  nu a fost acela de a transmite proprietatea  bunului ce face obiectul contractului şi obţinerea preţului ci exheredarea intervenientei, fiica vânzătoarei şi moştenitor rezervatar. Mai arată că vânzătoarea nu a avut nici un interes să vândă din moment ce a continuat să locuiască în acel imobil şi nu a încasat nici un preţ iar cumpărătorii nu avea nici un interes să cumpere din moment ce nu locuiau şi nu lucrau în Oneşti. În continuare  intervenienta arată că  la momentul încheierii contractului vânzătoarea nu a beneficiat de asistenţă  conform Legii 17/2000 deşi suferea de demenţă mixtă boala Alzheimer în formă severă ceea ce afectează discernământul persoanei motiv pentru care a invocat nulitatea contractului pentru viciu de consimţământ respectiv lipsa de discernământ  a vânzătoarei. Mai arată intervenienta că vânzătoarea, mama sa, nu a obţinut preţ din actul juridic în cauză situaţie faţă de care  contractul atacat nu are caracterul unui act juridic oneros în ceea ce o priveşte pe defunctă ci caracterul unei liberalităţi.

În drept au fost invocate prevederile art. 62 şi următoarele Cod procedură civilă.

În dovedire s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri,  interogatorii părţilor, proba testimonială  şi expertiza medico legală pe documente pentru lipsa de discernământ a vânzătoarei la momentul încheierii actului de vânzare cumpărare.

Cererea a fost timbrata cu taxa judiciara de timbru în valoare de 3870 lei.

Instanţa a admis şi s-a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând ansamblul probator administrat în cauza, instanţa a reţinut următoarele:

Sub aspect procesual.

Excepţia nulităţii pentru netimbrare.

Prin răspunsul la întâmpinare din data de 4.04.2014, reclamantul pârât a solicitat calificarea cererii denumită de pârâta reclamantă întâmpinare ca fiind cerere reconvenţională.

 La termenul din data de 22.05.2014, în temeiul dispoziţiilor art. 22 coroborat cu art. 152 Cod procedură civilă,  instanţa a calificat întâmpinarea formulată de pârâta T.S. C.  ca fiind cerere reconvenţională şi a pus în vedere părţii să achite taxa judiciară de timbru  pentru fiecare capăt de cerere  în parte.

Pentru a decide astfel, instanţa a avut în vedere obiectul cererii formulate de către parte, precum şi scopul actului procedural, respectiv anularea unui contract, ceea ce se poate dispune numai prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti.

Instanţa apreciază că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 1247 alin 2 cod civil care statuează: „Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesata, pe cale de acţiune sau de excepţie.”

Potrivit dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 71/2011 „Contractul este supus dispoziţiilor legale în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa”.

Pe cale de consecinţă, raportul dedus judecăţii este guvernat de dispoziţiile vechiului cod civil.

În cauza de faţă sunt aplicabile şi dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, art. 2 având acelaşi conţinut cu art. 1247 alin 2 Cod civil „ Nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie”.

Pentru identitate de raţiune, textul de lege se aplica şi în cazul  nulităţii relative, în sensul că şi aceasta poate fi invocată pe cale de acţiune sau excepţie.

Instanţa a constatat că chiar şi în condiţiile în care devin aplicabile prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, din punct de vedere procedural, instanţa nu ar putea dispune în sensul solicitat de pârâta şi anume de a constata calitatea de moştenitor rezervatar a intervenientei T.R., decât prin dispozitivul hotărârii finale, ca urmare a calificării întâmpinării prevăzută de art. 205 Cod procedură civilă, ca cerere reconvenţionala prevăzută de art. 209 Cod procedură civilă.

Chiar dacă pârâta reclamantă solicită constatarea calităţii de moştenitor a mamei T.R., în subsidiar, ca urmare a respingerii excepţiei nulităţii pentru caracter simulat, donaţie deghizată, neplata preţului, în fapt din întregul conţinut al cererii intitulată de parte întâmpinare, rezultă că cererea de constatare este un efect al excepţiei nulităţii, neavând caracter subsidiar, aşa cum sugerează partea, aşa încât calificarea corecta a cererii este aceea de  cerere reconvenţională şi nu întâmpinare.

La termenul din 25.09.2014, instanţa a admis excepţia nulităţii cererii reconvenţionale pentru netimbrare, după ce în prealabil, la termenul din data de 22.05.2014, partea a fost încunoştiinţată cu privire la obligaţia de achita taxa judiciară de timbru.

Exceptia prescripţiei.

Reclamantul pârât a invocat excepţia prescripţiei privind capătul cererii de intervenţie având ca obiect nulitate act juridic pentru lipsa de discernământ a vânzătoarei S.I., bolnava de Alzheimer la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare.

Instanţa constată că sancţiunea invocată de către intervenientă are caracter relativ, astfel cum s-a statuat în doctrină şi jurisprudenţă (soluţie consacrată şi de legiuitor în noul cod civil art. 1205 alin 1 Cod civil). Pe cale de consecinţă, termenul de prescripţie este cel prevăzut de art. 9 alin 2 din Decretul nr. 167/1958 în vigoare la data încheierii contractului şi la data la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Termenul de prescripţie începe să curgă în speţa de faţă de la data perfectării contractului, data la care se presupune că intervenienta a avut cunoştinţă de cauza de anulare, respectiv boala mamei sale, în cauza nu a s-a făcut dovada că intervenienta ar fi aflat ulterior acestui moment despre boala mamei sale.

Fondul cauzei.

Intervenienta T.R. a solicitat în contradictoriu cu reclamantul pârât P.I.C., anularea contractului de vânzare cumpărare,  autentificat sub nr. 900/24.05.2005 de BNP V.C., şi constatarea calităţii de unic moştenitor rezervatar a numitei T.R..

Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la BNP V.C. prin încheierea nr. 900/024.05.2005 numita S.I., în calitate de vânzătoare, a vândut, cu rezerva dreptului de locuit viager un dormitor în suprafaţă  utilă de 12,10 mp, numiţilor P. ( T. în prezent) S. C. şi P.I.C., în calitate de soţi-cumpărători, întregul drept de proprietate asupra apartamentului situat în municipiul Oneşti,  compus din două  camere, bucătărie, baie şi hol, în suprafaţă  utilă de 45,04 mp .

Prin acelaşi contract s-a constituit dreptul de abitaţie viageră şi în favoarea intervenientei T.R.

Se precizează în contract faptul că imobilul ce face obiectul contractului a fost dobândit de S.I. prin cumpărare de la RAGCL conform contractului de vânzare cumpărare nr. 2669/15.07.1991 transcris sub nr. 5881/02.08.1991 la fostul Notariat de Stat Local Oneşti, judeţul Bacău.

Preţul vânzării este de 435.000.000 de lei vechi, fiind menţionat în contract că preţul a fost primit de vânzătoare în întregime de la cei doi soţi T. (fosta P.) S. C. şi P.I.C., anterior perfectării contractului de vânzare cumpărare. 

Intervenienta T.R. a solicitat anularea acestui contract pentru mai multe motive.

În primul rând s-a invocat cauza falsă a contractului, întrucât vânzătoarea S.I. a urmărit exheredarea sa de către vânzătoarea S.I., mama sa, iar pe de alta parte s-a invocat faptul că actul de vânzare cumpărare este de fapt un contract de donaţie.

Potrivit dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, instanţa a apreciat că acest motiv de nulitate nu este fondat.

Articolul 966 Cod civil din anul 1865 statuează: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect”, iar articolul 967 Cod civil instituie două prezumţii cu privire la cauză, una care priveşte prezumţia de valabilitate şi o a doua care se refera la prezumţia de existenţă a cauzei: „Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la proba contrar”.

Instanţa a constatat că potrivit înscrisului constând în act autentic de vânzare cumpărare nr. 900 /2005 depus la dosarul cauzei, părţile au înţeles sa transmită dreptul de proprietate, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele anterior menţionate, afirmaţiile intervenientei fiind lipsite de suport probatoriu.

Atâta timp cât intervenienta nu a răsturnat prezumţiile mai sus menţionate, instanţa a apreciat acest motiv de nulitate ca nefondat.

Împrejurarea invocată de către intervenientă că nu a fost plătit preţul indicat în contract este de asemenea lipsit de suport probatoriu. În contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 900/2005 s-a menţionat în mod explicit: „Noi părţile contractante, declarăm pe propria răspundere, că am citit actul, conţinutul acestuia reprezentând voinţa noastră neviciată, acestea sunt clauzele stabilite de comun acord, preţul declarat al vânzării este cel real, asumându-ne riscul nesincerităţii acestuia”

În acest sens trebuie menţionat că intervenienta a solicitat încuviinţarea probei testimoniale, probă respinsă de instanţă având în vedere dispoziţiile art. 309 alin 3, alin 5, raportat la dispoziţiile  art. 26 Cod procedură civilă, nefiind întrunite cerinţele nici uneia dintre excepţiile prevăzute de acelaşi text de lege în aliniatul 4.

Deşi, intervenienta a indicat ca şi excepţie imposibilitatea  morală de preconstituire a unui înscris doveditor, instanţa a apreciat că afirmaţia este lipsită de fundament juridic, în cauză existând un înscris preconstituit, contractul de vânzare cumpărare atacat, împotriva şi peste cuprinsul căruia, partea încearcă să formuleze dovezi.

Afirmaţia intervenientei cu privire la faptul că cei doi soţi nu au locuit în imobilul obiect al contractului, că cheltuielile contractului au fost suportate de vânzătoare, că cei doi soţi cumpărători aveau venituri foarte mici sau chiar deloc, în  momentul perfectării contractului, nu prezintă relevanţă juridică în prezenta cauză şi nu sunt de natură să dovedească afirmaţia părţii cu privire la intenţia vânzătoarei de exheredare, neplata preţului şi donaţia deghizată, iar articolul 940 alin 2 din Codul civil nu este incident în cauza de faţă.

Intervenienta a invocat inclusiv caracterul simulat al contractului, cu aceeaşi motivaţie, respectiv donaţie deghizată, lipsa preţului, însă instanţa constată că în cauză nu sunt întrunite condiţiile simulaţiei prevăzute de art. 1175 Cod civil din anul 1865.

Potrivit art. 1175 cod civil „ Actul secret care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali, un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane.”

Aşadar, operaţiunea juridică a simulaţiei presupune două acte, unul public şi unul secret care îl modifică pe primul. Atâta timp cât în cauză nu există dovada că a fost îndeplinita aceasta cerinţă minimă a legii, respectiv existenţa celor două acte, instanţa a constatat ca susţinerile părţii privind simulaţia sunt nefondate.

Cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei şi în concluziile scrise depuse anterior dezbaterilor, intervenienta prin apărător a invocat prevederile art. 845 din vechiul Cod civil ca fiind aplicabile în prezenta cauză, susţineri nefondate faţă de condiţiile textului de lege.

Aşadar, potrivit art. 845 Cod civil din anul 1865 „Valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în linie dreaptă, cu sarcina unei rendite viagere sau cu rezerva de uzufruct va fi socotită în porţiunea disponibilă şi excedentele de este, se va trece în masa succesiunii. Imputaţia şi raportul nu pot fi cerute de succesibilul în linie dreapta care a consimţit la aceste înstrăinări”

Pentru a fi în ipoteza vizată de text, se impune existenţa unui act de înstrăinare cu clauză de rentă viagera sau uzufruct (ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, clauza fiind de abitaţie viagera) şi chiar şi în situaţia în care ar fi vorba de o donaţie făcută unui succesibil în linie dreapta. Mai mult, în doctrina s-a decis că semnificaţia ultimei fraze din text constă în aceea că prezumţia de gratuitate instituită de articolul 845 nu poate fi invocată de succesibilul în linie dreapta care a consimţit la înstrăinare, (Drept Civil - autor Dan Chirica, pagina 183), în prezenta cauză, intervenienta T.R., parte contractuală. Pe cale de consecinţă, instanţa a apreciat că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute în mod expres de textul de lege invocat, pentru a fi în prezenţa unei donaţii deghizate.

Tot cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, intervenienta a invocat faptul că reclamantul pârât ar fi recunoscut prin întâmpinare că în fapt contractul de vânzare ar reprezenta o liberalitate, ceea ce nu este adevărat  aşa cum rezultă din toate actele procesuale depuse de către reclamantul pârât, răspunsurile la interogatoriu, note scrise în care a contestat susţinerile pârâtei reclamante sub toate aspectele invocate de către aceasta precum şi de către intervenienta T.R..

Împrejurarea că pârâta T. S. C. ar fi recunoscut cu ocazia interogatoriului alegaţiile invocate de mama sa intervenienta T.R. nu prezintă relevanţă, atâta timp cât interogatoriul solicitat de intervenientă pentru a fi luat fiicei sale are caracter pro causa, cele două părţi având interese comune, aşa cum rezultă din actele procesuale formulate cu caracter aproape identic, respectiv acela de a desfiinţa contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 900/2005.

Pentru considerentele mai sus arătate, instanţa a constatat ca fiind nefondată şi solicitarea intervenientei de a constata calitatea sa de moştenitor rezervatar a lui S.I. prin reţinerea cotei de ½  din imobilul în litigiu, calitate ce nu prezintă relevanţă prin raportare la caracterul oneros reţinut de instanţă pentru contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 900/2005.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta T. S. C. şi intervenienta T.R..

Apelanta T. S. C. a criticat sentinţa pentru următoarele motive:

- în mod greşit a fost calificată întâmpinarea pe care a făcut-o pârâta, ca cererea reconvenţională, încălcându-se principiul disponibilităţii, reglementat de dispoziţiile art. 9 alin.2 C.pr.civ.; pârâta a înţeles să invoce pe cale de apărare excepţia nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 900/2005, iar această posibilitate este prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 205 alin.2 litera C.pr.civ., care prevăd că pe calea întâmpinării se pot formula excepţii; deşi prima instanţă invocă dispoziţiile art. 2 din decretul 167/1958, cu rea-credinţă nu îi dă eficienţă.

- calificarea greşită a întâmpinării, ca cerere reconvenţională, a determinat soluţia greşită de anulare a acesteia, ca netimbrată, ceea ce a condus la lipsirea de conţinut a apărării pe care pârâta a invocat-o.

- calificarea greşită a întâmpinării, ca cerere reconvenţională, a determinat soluţia greşită de disjungere de cererea principală, prin încheierea din data de 6.11.2014.

- în  mod greşit a fost respinsă cererea de administrare a probei testimoniale, pentru a dovedi cauza mediată a contractului şi faptul că nu s-a plătit nici un preţ, cu motivarea instanţei că ar fi inadmisibilă administrarea acestei probe; cauza mediată a unui act, respectiv scopul real al încheierii, precum şi dovada plăţii preţului, pot fi dovedite cu martori; date fiind relaţiile de rudenie dintre părţi, prima instanţă trebuia să constate că a existat o imposibilitate morală de a preconstitui vreun înscris.

- prin sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti, prima instanţă s-a antepronunţat, apreciind drept fals în declaraţii toate apărările pârâtei.

Prin completarea motivelor de apel, depusă la data de 5.05.2015, apelanta-pârâtă a înţeles să critice şi încheierile de şedinţă din datele de : 22.05.2014, 25.09.2014, 06.11.2014, 12.12.2014 şi 23.12.2014, pentru următoarele motive:

- încheierea din data de 22.05.2014, prin care a fost în mod greşit calificată întâmpinarea pe care a făcut-o pârâta, ca cererea reconvenţională, încălcându-se principiul disponibilităţii, este nulă.

- încheierea din data de 22.05.2014, prin care a fost anulată cererea reconvenţională, este nulă, ca urmare a calificării greşite prin încheierea din data de 22.05.2014.

- tot ca urmare a calificării greşite, în mod greşit, prin încheierea din data de 06.11.2014, a fost dispusă disjungerea cererii reconvenţionale de cererea principală.

- în mod nelegal, prin încheierea din data de 12.12.2014, prima instanţă, deşi anulase cererea reconvenţională, ca netimbrată, invocând dispoziţiile art. 22 C.pr.civ., a procedat la luarea unui interogatoriu, din oficiu, în scopul exclusiv de a sesiza organele de urmărire penală; acest interogatoriu nu mai putea fi considerat util, întrucât cererea pârâtei fusese anulată, ca netimbrată.

- încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare este nelegală pentru că se ridică mari semne de întrebare în ceea ce priveşte imparţialitatea judecătorului în acelaşi timp se poate ajunge la concluzia antepronunţării în ceea ce priveşte respingerea susţinerilor pârâtei şi intervenientei, referitoare la caracterul simulat al contractului.

Apelanta-intervenientă T.R. a criticat sentinţa apelată, pentru următoarele motive:

- în mod greşit a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte nulitatea contractului pentru lipsa consimţământului, determinată de lipsa discernământului; în cauză nu s-a invocat un viciu de consimţământ, ci chiar lipsa consimţământului; prima instanţă trebuia să admită cererea de administrare a probei cu expertiza medico-legală, care să stabilească dacă la momentul încheierii contractului, numita S.I. avea consimţământ.

- în mod greşit prima instanţă a apreciat că dispoziţiile art.845 din vechiul Cod civil nu au aplicabilitate în cauză, întrucât dreptul de abitaţie viageră este o varietate a dreptului de uzufruct, iar reclamantul nu a făcut dovada contrară prezumţiei de liberalitate, instituită de aceste dispoziţii legale.

- în mod greşit a considerat instanţa că intervenienta a consimţit la încheierea actului, întrucât aceasta nu a fost parte în acest act juridic.

- în mod greşit a fost respins, ca nefondat, motivul de nulitate referitor la cauza falsă, ilicită şi imorală; scopul încheierii contractului nu a fost acela de a transfera dreptul de proprietate, ci acela de a o exhereda pe reclamantă.

- în mod greşit a fost respinsă cererea de constatare a simulaţiei; inexistenţa actului secret este determinată de faptul că a existat o imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului, din cauza calităţii de rude a părţilor.

- în mod greşit a fost respinsă administrarea probei testimoniale pentru dovedirea caracterului simulat al convenţiei.

- în mod greşit a fost respinsă cererea de constatare a calităţii de unic moştenitor a intervenientei şi de reducţiune a liberalităţii cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare, în limita cotităţii disponibile, întrucât a fost încălcată rezerva succesorală a reclamantei.

Apelanta T. S. C. a formulat întâmpinare la apelul apelantei T.R., prin care a arătat că este de acord cu toate motivele de apel şi a precizat că prin încheierea penală nr.81/17.09.2015 a Judecătoriei Oneşti, s-a confirmat rezultatul cercetărilor penale în dosar nr. 3625/P/2015, care au stabilit că preţul stabilit în contractul nr. 900/2005 nu a fost plătit efectiv de către cumpărători.

În apărare a formulat întâmpinare şi intimatul-reclamant, prin care a solicitat respingerea apelurilor, ca nefondate.

În apel nu au fost administrate probe noi, cu excepţia încheierii penale nr.81/17.09.2015 a Judecătoriei Oneşti şi a ordonanţei nr.94/II/2/2015, celelalte probe solicitate de părţi fiind respinse pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii din data de 14.03.2016.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin raportare la motivele de apel invocate, constată că acestea sunt, în parte, fondate, pentru următoarele considerente:

Prin încheierea din data de 22.05.2014, prima instanţă a calificat apărările pe care pârâta le-a invocat prin întâmpinarea formulată, ca fiind o cerere reconvenţională.

Tribunalul reţine că deşi pârâta a invocat mai multe apărări pe care prima instanţă le-a calificat ca fiind obiect al cererii reconvenţionale, în apel se critică doar faptul greşitei calificări a excepţiei de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 900/2005, pentru cauză imorală şi ilicită, care ar consta în intenţia de a o dezmoşteni pe mama pârâtei, ca cerere reconvenţională.

Raportat la aceste critici, tribunalul constată că motivul invocat este întemeiat, pentru că în cauză nu se impunea calificarea apărării formulate prin întâmpinare, ca fiind cerere reconvenţională.

Pârâta a invocat nulitatea absolută a unui act juridic, pe cale de excepţie, în concordanţă cu dispoziţiile art. 2 din Decretul 167/1958, act normativ în vigoare la data încheierii contractului. Astfel, prima instanţă era obligată să cerceteze excepţia invocată, ca pe o apărare de fond, prin analizarea valabilităţii actului din perspectiva invocată de pârâtă în motivarea întâmpinării, apărare care tinde la paralizarea acţiunii principale, fără a putea să pronunţe în dispozitivul hotărârii nulitatea actului, în situaţia în care ar fi găsit excepţia întemeiată, ci doar să îi dea eficienţă, prin raportare la obiectul acţiunii principale, care ar fi putut fi paralizată, în tot sau în parte.

Faţă de aceste aspecte, în mod greşit a fost calificată ca cerere reconvenţională excepţia nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, astfel încât este evident că, pe cale de consecinţă sunt nelegale şi încheierile prin care s-a dispus anularea cererii reconvenţionale, ca netimbrată, cât şi cea prin care s-a dispus disjungerea acesteia de acţiunea principală, având în vedere că actul procesual în discuţie este întâmpinare, iar nu cerere reconvenţională şi se impunea a fi analizat odată cu acţiunea principală.

Motivul referitor la nelegalitatea încheierii din data de 12.12.2014 este nefondat, întrucât deşi cererea reconvenţională fusese anulată pentru netimbrare, nu se poate imputa primei instanţe că a făcut aplicarea dispoziţiilor art.22 alin.1 C.pr.civ.

Tribunalul reţine că instanţa, pe lângă acţiunea principală era învestită şi cu soluţionarea cererii de intervenţie principală a intervenientei T.R., care a invocat pe cale de acţiune, printre altele, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, pentru aceleaşi motive pe care le-a invocat şi pârâta, pe cale de excepţie, astfel încât nu se poate spune că a fost administrat interogatoriul părţilor, din oficiu, pentru o cerere pe care instanţa nu o mai avea de soluţionat.

Dintr-o altă perspectivă, tribunalul reţine că demersul instanţei de a sesiza Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 291 alin.2 C. pr.penală, care stabilesc în sarcina persoanelor care exercită un serviciu de interes public, obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală, dacă ia cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare, din oficiu.

Tribunalul nu poate analiza conţinutul încheierii, prin raportare la calitatea acestuia de act de sesizare a organului de urmărire penală, pentru că doar acesta are competenţa de a aprecia dacă actul de sesizare întruneşte elementele prevăzute de legea procesual penală, astfel încât nu are relevanţă sub aspectul legalităţii şi temeiniciei încheierii, în cadrul procesului civil, dacă fapta a fost descrisă sau dacă au fost indicate persoanele care ar fi săvârşit fapta.

Apelul declarat împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare este nefondat pentru că prima instanţă, sesizând organul de urmărire penală, potrivit dispoziţiilor art. 291 alin.2 C. pr. penală, nu a făcut decât să îndeplinească o obligaţie legală, care nu are nicio repercusiune asupra imparţialităţii sale şi nici nu echivalează cu antepronunţarea asupra vreunui aspect al judecăţii cauzei.

Este neîntemeiată susţinerea apelantei pârâte, în sensul că atitudinea părtinitoare şi antepronunţarea instanţei ar fi dovedite de faptul că i s-a respins cererea de administrare a probelor, pentru că probele au fost discutate şi încuviinţate sau respinse, la termenul din data de 25.09.2014, cu mult înainte ca instanţa să sesizeze organul de urmărire penală.

Cât priveşte motivul de apel referitor la greşita respingere a capătului de cerere din intervenţia principală, având ca obiect anulare contract, în temeiul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reţine că acesta este nefondat.

Prin cererea de intervenţie, respectiv în cadrul punctului 2 al acesteia, (fila 53 din dosarul primei instanţe), intervenienta a solicitat „anularea contractului pentru viciu de consimţământ, respectiv lipsa discernământului vânzătoarei, la momentul facerii actului, ca urmare a afecţiunilor de ordin psihic şi de care suferea, inclusiv la momentul autentificării contractului”.

Aşadar, rezultă fără putinţă de tăgadă, contrar susţinerilor din apel, că ceea ce s-a invocat ca motiv de anulare a actului a fost lipsa de discernământ, ca viciu de consimţământ, sancţiunea unui astfel de viciu fiind nulitatea relativă a actului, iar acţiunea în anulare este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 3 alin1 din Decretul 167/1958, în vigoare la data încheierii actului.

Apelanta-intervenientă nu a invocat niciodată nulitatea absolută a contractului pe motivul lipsei de consimţământ şi nici pentru o presupusă lipsă de asistenţă a vânzătoarei la încheierea actului.

Apelanta-intervenientă a solicitat la punctul 1 al cererii constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză falsă, ilicită şi imorală, întrucât părţile n-ar fi urmărit transferul dreptului de proprietate şi plata preţului, ci exheredarea intervenientei.

Referitor la plata preţului, tribunalul reţine că, în apel, s-a făcut dovada, conform încheierii penale nr.81/17.09.2015 a Judecătoriei Oneşti, care se bucură de autoritate de lucru judecat, că preţul stabilit în contractul de vânzare-cumpărare nr.900/2005 nu a fost plătit de cumpărători.

Hotărârea penală are autoritate de lucru judecat, în procesul civil, doar cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, conform art. 28 alin.1 C.pr.penală, astfel încât ceea ce s-a statuat în mod definitiv este faptul că reclamantul şi pârâta nu au plătit preţul consemnat în act, hotârârea penală nestatuând asupra cauzei actului juridic.

Ceea ce este evident în cauză este faptul că vânzătoarea a urmărit transferul dreptului de proprietate în favoarea nepoatei şi a soţului acesteia, neputându-se susţine că scopul încheierii actului a fost ilicit sau imoral.

Scopul încheierii actului, respectiv intenţia reală care a stat la baza perfectării contractului a fost aceea de a-i gratifica pe pârâtă şi pe soţul ei, astfel cum aceasta recunoaşte atât prin întâmpinarea formulată în cauză ( fila 27 din dosarul primei instanţe), cât şi prin motivele de apel, în care se arată că intenţia bunicii a fost aceea de a dona exclusiv pârâtei apartamentul.

Simplele susţineri ale pârâtei nu pot conduce la considerarea ca dovedită a pretenţiilor intervenientei, însă, în cauză, astfel cum am precizat anterior, s-a dovedit că preţul nu a fost plătit, ceea ce conduce la concluzia logică că actul încheiat a fost simulat sub aspectul naturii sale, că în realitate s-a încheiat o donaţie.

Însă, prin raportare la pretenţia de a se constata nulitatea convenţiei de vânzare-cumpărare pentru cauză imorală şi ilicită, pe care tribunalul trebuie să o analizeze anterior cererii în constatarea simulaţiei, care a fost formulată doar în subsidiar, se reţine că scopul fiind acela al transferului dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtei şi al soţului ei, nu poate fi incidentă sancţiunea nulităţii absolute.

Chiar dacă s-ar ajunge la încălcarea rezervei succesorale a intervenientei, prin încheierea contractului, sancţiunea prevăzută expres de lege este reducţiunea liberalităţii excesive, în măsura necesară întregirii rezervei, iar nu nulitatea absolută.

Cât priveşte neplata preţului, tribunalul reţine că sancţiunea care poate interveni în acest caz este rezoluţiunea contractului, iar nu nulitatea absolută.

Tribunalul reţine însă că toate consideraţiile referitoare la valabilitatea actului juridic încheiat, prin raportare la natura sa de contract de vânzare-cumpărare sunt lipsite de finalitate juridică, pentru că, raportat la ceea ce s-a reţinut mai sus se constată că, de fapt, părţile au înţeles să încheie un contract de donaţie, iar nu un act cu titlu oneros.

 Astfel, nici criticile referitoare la nereţinerea în cauză a aplicabilităţii art. 845 C.civil, nu se impune a mai fi analizate, întrucât din moment ce actul încheiat este o donaţie nu se mai pune problema existenţei vreunei prezumţii de liberalitate pentru actele cu titlu oneros cu rezerva uzufructului sau a unei rente viagere.

Faţă de aceste aspecte va constata că actul juridic autentificat sub nr. 900/2005 este o donaţie deghizată, contrar celor reţinute de prima instanţă şi care a fost făcută în favoarea ambilor soţi, pentru că aceştia figurează împreună, în calitate de donatari, în cuprinsul contractului, ceea ce dovedeşte intenţia dispunătorului de a-i gratifica pe ambii soţi.

Intervenienta a solicitat ca în cazul în care se va constata că actul juridic este simulat să dispună reducţiunea liberalităţii excesive şi să reţină la masa de partaj doar ½ din apartamentul donat, întrucât cealaltă cotă de ½ reprezintă rezerva intervenientei.

Prima instanţă, respingând cererea de a se constata simulaţia contractului de vânzare-cumpărare a respins, pe cale de consecinţă şi cererea vizând reducţiunea.

Tribunalul reţine că reducţiunea liberalităţilor excesive este sancţiunea care intervine în cazul în care liberalităţile încalcă rezerva succesorală.

Pentru admiterea acţiunii este necesar să se determine masa succesorală asupra căreia se vor aplica fracţiile rezervei şi ale cotităţii disponibile şi să se face dovada bunurilor cuprinse în masa succesorală şi a valorii acestora pentru ca instanţa să poată proceda la efectuarea operaţiunilor de stabilire a valorii bunurilor în patrimoniul defunctului, la data deschiderii succesiunii şi să stabilească că a fost încălcată rezerva.

Or, intervenienta nu a făcut dovada bunurilor succesorale şi a valorii acestora, nici nu a precizat că apartamentul donat ar fi singurul bun pe care l-a avut defuncta, şi care s-ar fi aflat în masa succesorală dacă nu ar fi fost donat, în condiţiile în care din sesizarea pentru deschiderea procedurii succesorale rezultă că defuncta figura înscrisă cu un teren arabil, în suprafaţă de 200 m.p., în intravilanul Municipiului Oneşti (fila 59 vol. 1 dosarul primei instanţe).

Faţă de aceste aspecte, tribunalul apreciază că intervenienta nu a făcut dovada că sunt întrunite condiţiile pentru a fi admisă acţiunea în reducţiune, motiv pentru care soluţia primei instanţe referitoare la pretenţiile cuprinse la punctul 4 al cererii de intervenţie se impune a fi menţinută.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 alin.2 C.pr.civ., va admite apelurile declarate de pârâtă şi de intervenientă, în sensul celor mai sus expuse.

În temeiul art. 453 alin.1 C.pr.civ., va obliga pe intimatul P. I.C. la plata sumei de 520 lei în favoarea apelantei-pârâte T.S.-C. şi la plata sumei de 1500 lei, în favoarea apelantei-interveniente T.R., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare