Cerere de deschidere a procedurii insolvenţei. Obligarea la consemnarea unei cauţiuni. Admiterea contestaţiei împotriva stării de insolvenţă

Articolul 5 pct.20 din Legea nr.85/2014 defineşte creditorul îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei ca fiind „creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 60 de zile. Prin creanţă certă în sensul prezentei legi se înţelege acea creanţă a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”.

Din probele de la dosar reiese în mod evident că debitul principal solicitat nu este lichid dat fiind că în fiecare din cele trei acte fiscale cuprinde altă sumă cu titlu de debit principal şi deşi nu au fost contestate în procedura special fiscală, judecătorul sindic constată că nu pot reprezenta temeiul pentru deschiderea procedurii insolvenţei. În condiţiile în care din contractul de comodat reiese că singura obligaţie de plată era cea privind utilităţile, iar în actele fiscale s-a menţionat taxă clădire, aceeaşi sintagmă fiind utilizată şi de către Camera de Conturi, instanţa constată că lipseşte şi caracterul cert al creanţei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data 17.02.2017 sub nr 932/118/2017, creditoarea UAT T. a solicitat instanţei prin judecător sindic aplicarea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea A. C. S. A. C., în vederea recuperării debitului în valoare de 57595 lei, compus din 24932 lei debit principal şi 32663 lei, majorări de întârziere calculate de la data de 8.02.2017.

În motivare, s-a menţionat că în fapt, în baza contractului de comodat înregistrat sub nr 4789 din 4.10.2010 părţile au decis cedarea gratuită spre folosinţă a obiectivului sala de sport. Cheltuielile ocazionate cu desfăşurarea activităţilor specifice destinaţiei spaţiului trebuiau achitate de către  comodatarul ACSAC, precum şi taxele şi impozitele pentru clădire, lucru care nu s-a întâmplat nici în prezent. Conform procesului verbal de constatare din 30.03.2011 întocmit de auditorii din cadrul Curţii de Conturi, Camera de Conturi Constanţa au constatat abateri şi au dispus măsuri de recuperare a debitului. Debitoarea se află în stare de insolvenţă prezumată pentru că fondurile sale  băneşti disponibile sunt insuficiente pentru plata datoriilor exigibile.

În susţinere, au fost depuse în copie, înscrisuri.

Debitoarea a formulat contestaţie la cererea de deschidere a procedurii şi cerere de obligare la consemnarea unei cauţiuni. În motivare, s-a menţionat că în cuprinsul contractului s-a stipulat că singura obligaţie de plată este aceea de a suporta toate cheltuielile legate de utilităţi, apă, curent, ceea ce face ca în prezenta cauză creanţă să fie doar debitul principal de 24932 lei, care este situat sub nivelul de 40000 lei, prevăzut de legea 85/2014. Majorările de întârziere în sumă de 32663 lei calculate de creditoare la data de 8.02.2017 nu pot fi luate în calcul pentru a se adăuga în vederea atingerii valorii prag, cu atât mai mult cu cât a fost calculată în afara prevederilor contractului. Contractul a fost încheiat pentru o perioadă de 5 ani, a cărui durată a încetat în anul 2011 şi nu a mai fost prelungit, nefiind încheiat vreun act adiţional. A mai precizat debitoarea şi faptul că nu se află în stare de insolvenţă, fiind ataşate acte contabile pentru perioada octombrie 2016-ianuarie 2017. Debitoarea efectuează plăţi către creditori şi încasează sume de bani de la proprii debitori.

A învederat debitoarea că pentru a atrage deschiderea procedurii, starea de insolvenţă trebuie să aibă caracter de generalitate şi să constituie indiciul exterior şi manifestarea neputinţei debitorului de a executa obligaţiile de plată. Pentru ca un debitor să se afle în insolvenţă este necesar să nu aibă lichidităţile necesare pentru plata datoriilor exigibile, însă debitoarea nu se află în această situaţie, având fonduri şi făcând plăţi către creditori.

Pe de altă parte, a afirmat creditoarea că suma pe care o solicită creditoarea nu este certă, lichidă şi exigibilă, dat fiind că în cuprinsul raportului Curţii de Conturi s-a menţionat că utilităţile nu au fost plătite pentru că nu au existat facturi din diferite motive. Neplata utilităţilor şi lipsa facturilor s-a datorat inexistenţei aparatelor proprii de contorizare. Prin înştiinţarea de plată din data de 8.02.2017 s-a stabilit creanţa în valoare de 57595 lei, compusă din suma de 24932 lei debit principal reprezentând taxa pe clădire şi suma de 32663 lei majorări de întârziere calculate la data de 8.02.2017. Aceste debit reprezentând taxa pe clădire nu poate constitui o creanţă certă dat fiind că în raport de prevederile contractului de comodat singura cheltuială pe care o puteau suporta era aceea legată de utilităţile spaţiului.

În susţinere, au fost depuse în copie înscrisuri.

Prin încheierea interlocutorie din data de 7.04.2017 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată cererea de obligare a creditoarei la consemnarea unei cauţiuni, reţinând că din dispoziţiile art 72 alin 3 din legea 85/2014 rezultă că scopul depunerii unei cauţiuni îl constituie pe de o parte, prevenirea unor abuzuri împotriva cererilor nejustificate ale creditorilor privind deschiderea procedurii şi, pe de altă parte, acoperirea pagubelor ce ar putea să le sufere debitorii. Deşi norma care reglementează procedura de soluţionare a contestaţiei debitoarei, ca mijloc de apărare faţă de susţinerile creditoarei, are un caracter facultativ în privinţa stabilirii sau nu a unei cauţiuni, lăsând la aprecierea judecătorului sindic obligativitatea consemnării unei sume cu acest scop, se reţine că legiuitorul a urmărit să asigure prin acest mijloc procedural garanţii suficiente şi proporţionale pentru acoperirea unor eventuale pagube ce ar putea fi cauzate în ipoteza constatării caracterului neîntemeiat al cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

A constatat judecătorul sindic că potrivit articolului 229 din Codul de procedură fiscală, intitulat „Scutirea organelor fiscale de plata taxelor”: „Organele fiscale sunt scutite de taxe, tarife, comisioane sau cauțiuni pentru cererile, acțiunile și orice alte măsuri pe care le îndeplinesc în vederea administrării creanțelor fiscale, cu excepția celor privind comunicarea actului administrativ fiscal.”

 De asemenea, conform art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 23 mai 2002, cu modificările şi completările ulterioare: "Cererile, indiferent de natura lor, formulate de instituţiile şi autorităţile publice în cadrul procedurii de executare silită a creanţelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora sunt scutite de plata taxelor de timbru, timbru judiciar şi a sumelor stabilite cu titlu de cauţiune." În legătură cu acest articol Curtea Constituţională în decizia nr 529/12.04.2013 a "stabilit că scutirea autorităţilor publice, care intră sub incidenţa textului de lege criticat, de taxe, tarife, comisioane sau cauţiuni pentru cererile, acţiunile şi orice alte măsuri pe care le îndeplinesc în vederea realizării creanţelor bugetare are o justificare obiectivă şi raţională în faptul că autorităţile respective - beneficiare de alocaţii bugetare -, fiind finanţate de la bugetul de stat pentru a putea funcţiona, iar taxele respective făcându-se venit tot la bugetul de stat, ar fi absurd să fie obligate (formal) să plătească din buget o taxă care revine aceluiaşi buget." Aceste prevederi legale sunt aplicabile şi în materia insolvenţei având în vedere că este vorba despre o executare silită concursuală.

Părţile au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, admisă de instanţă ca utilă şi concludentă pentru justa soluţionare a cauzei.

Prin s.c. judecătorul sindic a admis contestaţia formulată de debitoare şi a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, reţinând că;

„Creditoarea UAT T. a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea ACSAC în vederea recuperării debitului în valoare de 57595 lei, compus din 24932 lei debit principal şi 32663 lei, majorări de întârziere calculate de la data de 8.02.2017. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, judecătorul sindic a reţinut că între creditoarea UAT T. şi debitoarea ACSAC a fost perfectat  contractului de comodat înregistrat sub nr 4789 din 4.10.2010 părţile au decis cedarea gratuită spre folosinţă a obiectivului sala de sport. În cuprinsul art 3 din contractul de comodat la obligaţiile comodatarului s-a prevăzut că acesta este obligat să suporte cheltuielile legate de utilităţi, apă, curent, etc şi curăţenia sălii de spot. La data de 30.03.2011 a fost încheiat procesul verbal de constatare al Camerei de Conturi Constanţa în cuprinsul căruia s-a menţionat că sarcina fiscală pentru sala de sport revine titularului dreptului de folosinţă, iar în ceea ce priveşte utilităţile şcoala nu a încheiat nici un contract cu CSA pentru utilităţi şi nici nu se cunoaşte modalitatea în care sala de sport a beneficiat de utilităţi.

În aceste condiţii, s-a dispus recuperarea prejudiciului, iar contractul de comodat a încetat, fiind totodată emis titlul executoriu nr 2014 din 4.05.2011 pentru debitul în sumă de 26678 lei.

La data de 11.04.2016 a fost emisă adresa de înştiinţare în care debitoarei i se aducea la cunoştinţă faptul că are obligaţia de a plăti suma de 55101 lei taxă clădiri şi suma de 1306 lei penalităţi de întârziere. Ulterior, a fost emisă o nouă înştiinţare în care debitoarei i se aducea la cunoştinţă că datorează un debit în valoare de 24932 lei şi penalități de întârziere în sumă de 32663 lei.

Din coroborarea înscrisurilor analizate, judecătorul sindic a reţinut că între cele două părţi a fost perfectat un contract de comodat în care s-a prevăzut ca unică obligaţie pentru debitoare aceea de a achita contravaloarea utilităţilor aferente spaţiului închiriat, fără ca în cuprinsul contractului să se menționeze şi posibilitatea calculării de penalităţi de întârziere în cazul neîndeplinirii culpabile a obligaţiei. După efectuarea controlului Curţii de Conturi a fost emis un titlu executoriu nr 2014 din 4.05.2011 pentru debitul în sumă de 26678 lei, fără ca suma astfel individualizată să reiasă din depunerea unor facturi fiscale emise de furnizorii de utilităţi. Ulterior, au fost emise înştiinţări de plată în care s-a menţionat că debitul este în valoare de 55101 lei taxă clădiri , respectiv de 24932 lei, taxă pe clădiri. Reiese în mod evident că debitul principal solicitat nu este lichid dat fiind că în fiecare din cele trei acte fiscale cuprinde altă sumă cu titlu de debit principal şi deşi nu au fost contestate în procedura special fiscală, judecătorul sindic constată că nu pot reprezenta temeiul pentru deschiderea procedurii insolvenţei. În condiţiile în care din contractul de comodat reiese că singura obligaţie de plată era cea privind utilităţile, iar în actele fiscale s-a menţionat taxă clădire, aceeaşi sintagmă fiind utilizată şi de către Camera de Conturi, instanţa constată că lipseşte şi caracterul cert al creanţei.

Cât priveşte penalităţile de întârziere, cât timp în contract nu s-a prevăzut o clauză penală pentru neplata utilităţilor, creditoarea avea dreptul doar la dobânda legală prev de OG 13/2011, dat fiind că este un contract de comodat civil, iar nu de o obligaţie fiscală născută din lege care să atragă calcularea de penalităţi conform codului fiscal. Reiese că penalităţile de întârziere fiscale nu sunt datorate cât timp nu este o creanţă fiscală în discuţie, ci una civilă rezultată dintr-un contract civil, iar aplicarea penalităţilor fiscale nu a fost agreată de către părţi.

Articolul 5 pct.20 din Legea nr.85/2014 defineşte creditorul îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei ca fiind „creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 60 de zile. Prin creanţă certă în sensul prezentei legi se înţelege acea creanţă a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”. În legătură cu creanţa invocată de creditor legea mai prevede şi necesitatea ca acesta să depăşească valoarea prag de 40000 lei .

În speţă, creanţa creditoarei UAT T. nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege motiv pentru care nu justifică, calitatea de creditor, având în vedere considerentele sus prezentate în legătură cu caracterul cert şi lichid al creanţei.

Pe de alta parte, creditorul nu a dovedit ca debitoarea nu deţine fonduri băneşti suficiente pentru plata datoriilor exigibile, ea nefăcând nicio referire la acest aspect, motivându-si cererea introductiva doar pe existenta creanţei. Or, debitoarea a depus dovezi, reprezentate de facturi fiscale şi chitanţe de plată aferente acestora, dar şi acte contabile, prin care a probat faptul că deţine fonduri necesare plăţii obligaţiilor asumate în desfăşurarea activităţii şi nu se află în stare de insolvenţă iminentă, aşa cum este aceasta definită de art. 5 pct. 29 din legea 85/2014.

Cum creanţa invocată de creditorul din prezenta cauza nu îndeplineşte cumulativ condiţiile cerute de lege - de a fi certa, lichida si exigibila, pentru declanşarea procedurii şi nici nu s-a făcut dovada stării de insolvenţă a debitoarei, judecătorul sindic urmează sa respingă cererea acestuia privind aplicarea procedurii insolventei fata de debitoarea ACSAC, ca nefondata şi să admită contestaţia acesteia cu privire la starea de insolvenţă.

Domenii speta

Spete similare