Recalificarea în drept a cererii de chemare in judecată realizată în deliberare, fără dezbateri prealabile; încălcarea principiului disponibilităţii şi al dreptului la apărare.

Asupra apelurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 13366 din 16.11.2015  constată următoarele:

Prin cererea înregistrată  pe rolul Judecătoriei Iaşi  sub nr. /245/2013 la data de 01.03.2013 reclamanta S.A. a chemat în judecată pârâţii H.R., S.V., A.P., S.M. şi O.L. solicitând obligarea acestora la plata sumelor ce li se cuvin din cuantumul lucrării de înlocuire a învelitorii acoperişului imobilului bloc de locuinţe, din Iaşi, astfel:

-O.L.- 670, 70 lei;

-S.V. – 9042, 64 lei;

-A.P. – 1782, 81 lei;

-S.M. – 9042, 64 lei;

-H.R. – 9042, 64 lei.

În motivare, reclamanta a arătat faptul că acoperişul imobilului a necesitat lucrări de reparaţii constând în înlocuirea învelitorii de ţiglă ceramică cu tablă tip Lindab deasupra apartamentelor 2, 4, 6 şi 7, deasupra casei scării şi parţial deasupra apartamentelor 3 şi 5.

Aceste lucrări au fost necesare, întrucât acoperişul era degradat, iar apele pluviale s-au infiltrat în plafonul apartamentelor de la ultimul nivel şi în zidurile acestora, ajungând până la nivele inferioare.

La solicitarea şi pe cheltuiala reclamantei a fost efectuată o expertiză tehnică extrajudiciară a ţiglei ceramice de pe acoperiş iar în urma expertizei s-a concluzionat că o reparare pe porţiuni nu ar fi indicată, din cauza vechimii şi uzurii ţiglei, soluţia optimă fiind de înlocuire în totalitate a învelitorii acoperişului.

Aceste lucrări la suprafaţa comună au fost efectuate din iniţiativa reclamantei şi au fost suportate exclusiv de către aceasta, motiv pentru care reclamanta este în drept să fie despăgubită cu ceea ce a plătit peste cota sa parte din dreptul de proprietate.

Reclamanta a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri, interogatoriul pârâţilor şi cu expertiza contabilă.

În drept au fost invocate prevederile art. 1357 şi urm. C. civ.

La data de 15.04.2013 reclamantul a depus la dosarul cauzei cerere de renunţare la judecată în contradictoriu cu pârâtul O.L., întrucât acesta i-a achitat integral suma pretinsă prin acţiune (f. 23).

Prin sentinţa civilă nr. 13366 din 16.11.2015 Judecătoria Iaşi - Secţia civilă a dispus următoarele:

 „Constată că prin încheierea pronunţată la 27.11.2013 instanţa a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii în contradictoriu cu pârâtul O. L.

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului S.A.

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor H.R., S.V.  şi S.M.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S.A. domiciliată în Iaşi, Judeţul Iaşi în contradictoriu cu pârâţii H.R. domiciliată în Iaşi, jud. Iaşi, S.V. domiciliat în Iaşi, Judeţul Iaşi, A.P. domiciliat în Iaşi, şi S.M., domiciliat în Iaşi, Judeţul Iaşi.

Obligă pârâtul H.R. să achite reclamantului suma de 5526, 59 lei.

Obligă pârâtul S.V. să achite reclamantului suma de 5526, 59 lei.

Obligă pârâtul A.P. să achite reclamantului suma de 1782, 81 lei.

Obligă pârâtul S.M. să achite reclamantului suma de 5526, 59 lei.

Constată că prin încheierea din 08.10.2014 instanţa a obligat reclamantul să achite  expertului C.C. diferenţa de onorariu în cuantum de 1180 lei.

Admite în parte cererea de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Obligă pârâtul H.R. să achite reclamantului cheltuieli de judecată de 445, 56 lei reprezentând taxă de timbru şi de 370 lei reprezentând onorariu expert.

Obligă pârâtul S.V. să achite reclamantului cheltuieli de judecată de 445, 56 lei reprezentând taxă de timbru şi de 370 lei reprezentând onorariu expert.

Obligă pârâtul A.P. să achite reclamantului cheltuieli de judecată de 156, 56 lei reprezentând taxă de timbru şi de 370 lei reprezentând onorariu expert.

Obligă pârâtul S.M. să achite reclamantului cheltuieli de judecată de 445, 56 lei reprezentând taxă de timbru şi de 370 lei reprezentând onorariu expert.”

A reţinut instanţa de fond următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, reţine:

Cu titlu preliminar, în raport de instituţia invocată de reclamant în susţinerea cererii, instanţa apreciază că sunt aplicabile dispoziţiile vechiului Cod civil, întrucât în cazul îmbogăţirii fără justă cauză este aplicabilă legea în vigoare de la momentul la care s-a produs împrejurarea care a condus la îmbogăţirea, neimputabilă, dar fără temei legal, a unei persoane în detrimentul alteia.

În primul rând, trebuie precizat faptul că în cauză suntem în prezenţa unor raporturi juridice obligaţionale distincte, existând atâtea raporturi juridice câţi debitori sunt, creditorul fiind însă acelaşi.

În al doilea rând, trebuie menţionat faptul că în prezentul litigiu sunt aplicabile regulile instituţiei proprietăţii comune, reguli care se regăsesc atât în codul civil, cât şi în legislaţia specială a asociaţiilor de proprietari.

În al treilea rând, trebuie stabilit clar faptul că în cauză reclamantul valorifică drepturi de creanţă grefate pe starea de proprietate comună forţată şi perpetuă.

Astfel, nu există niciun dubiu asupra faptului că terasa şi podul blocului reprezintă părţi ale construcţiei aflate în proprietate comună, aspect care este consacrat legal în art. 44 alin. (1) din HG nr. 1588/2007. De asemenea, este dincolo de critică faptul că asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe apartamente sau spaţii de locuit proprietarii unităţilor locative individuale exercită un drept de proprietate comună pe cote-părţi stabilă şi forţată.

În regulă generală, s-a apreciat faptul că, în cazul acestei forme de proprietate comună pe cote-părţi actele de administrare ale spaţiilor comune pot fi realizate de către unul dintre coproprietari, întrucât acestea sunt indispensabile păstrării bunului în patrimoniile coproprietarilor şi sunt profitabile tuturor.

Actul juridic de administrare poate fi definit ca acea operaţiune juridică ce se încheie pentru a pune bunul în valoare sau menţinerea lui în starea de a fi exploatat, în această din urmă categorie de acte juridice încadrându-se şi contractul care are drept obiect repararea bunului.

Tot în regulă generală s-a decis în practică şi s-a precizat în doctrină că acel coproprietar care încheie singur acte de administrare cu privire la întregul bun comun acţionează fie în baza unui mandat tacit, fie în temeiul gestiunii de afaceri sau al îmbogăţirii fără justă cauză şi că, în temeiul acestor instituţii, este îndreptăţit la recuperarea cheltuielilor efectuate cu bunul comun peste cota sa parte din acest bun.

Apreciază instanţa că aceste reguli trebuie în mod necesar coroborate cu cele din materia cheltuielilor necesare şi utile, fiind evident că un coproprietar nu va putea solicita restituirea unor cheltuieli voluptorii.

În mod necesar există o legătură specifică între actele juridice de conservare şi cele de administrare şi cheltuielile necesare şi utile.

Având în vedere aceste considerente de ordin teoretic, instanţa reţine că analiza calităţii procesuale se realizează în funcţie de raportului juridic abstract astfel cum este acesta indicat de reclamant în cererea de chemare în judecată.

Astfel, în cazul raporturilor juridice obligaţionale, de creanţă, este suficient ca reclamantul să se prevaleze de calitatea sa de creditor în cadrul raportului juridic obligaţional abstract pentru a-şi justifica, în cauza pendinte, calitatea procesuală activă. Existenţa sau nu a dreptului de creanţă în patrimoniul reclamantului reprezintă o chestiune de fond.

De asemenea, aspectele invocate de pârâţi în legătură cu lipsa contractului de mandat dintre reclamant şi S.T. sunt neîntemeiate şi ignoră faptul că mandatul este, de regulă, cu contract consensual, care ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi supus vreunei forme speciale. Niciuna dintre părţile contractului de mandat invocat de reclamant nu a negat existenţa acestuia.

Mai mult decât atât, la dosarul cauzei (f. 7 vol. I) a fost depusă procura autentificată sub nr. 2570/07.09.2007, prin care mandatarul S.T. este mandata de reclamant, proprietarul apartamentului să administreze apartamentul nr. 7, din Iaşi, jud. Iaşi.

Administrarea unui spaţiu de locuit trebuie interpretată în acord cu voinţa părţilor, or acestea nu au limitat actele de administrare la anumite operaţiuni juridice, astfel încât mandatarul putea efectua, în temeiul acestei procuri, orice act juridic în vederea administrării bunului, deci inclusiv încheierea de contracte de reparaţii (act juridic de administrare, după cum am arătat mai sus) şi efectuarea de plăţi pentru achitarea obligaţiilor izvorâte din aceste contracte (plata fiind un act juridic, în sensul de manifestare de voinţă ).

În regula generală, s-a apreciat că regulile mandatului sunt aplicabile şi în cazul în care împuternicirea de a încheia acte juridice este prevăzută, cu titlu accesoriu, în cuprinsul altui contract, cum ar fi cel de antrepriză, de locaţiune.

Chiar pârâţii au recunoscut faptul că S.T. este cel care locuieşte efectiv în apartamentul nr. 7, din Iaşi, jud. Iaşi, astfel încât, cel mai probabil, acesta este titularul unui contract de comodat sau locaţiune, ceea ce prezumă în mod rezonabil existenţa unui mandat cu titlu accesoriu.

În concluzie, instanţa apreciază că probele administrate în cauză conturează existenţa unui mandat acordat de proprietar fiului său, S.T., astfel încât toate actele juridice încheiate de acesta în legătură cu imobilul şi cu părţile comune din condominiu sunt încheiate în această calitate, de mandatar.

Întrucât toate aceste acte juridice au fost încheiate prin mandatar, toate efectele acestora se produc în persoana mandantului, respectiv în persoana proprietarului apartamentului, cel care a dat mandatul de administrare.

Astfel, instanţa apreciază că situaţia prezentată de reclamant în cuprinsul cererii introductive este corect stabilită de acesta, în sensul că el, în calitate de mandant, este creditorul obligaţiei de despăgubire şi nu mandatarul său, care a acţionat în numele şi pentru proprietar.

Deci, raportul juridic obligaţional abstract prezentat de reclamant în cererea de chemare în judecată este corect configurat, reclamantul putând avea în mod real calitatea de creditor, calitate de care de altfel se şi prevalează (această calitate neputând reveni mandatarului, cum greşit susţin pârâţii).

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor H.R., S.V. şi  S.M., instanţa reţine:

Astfel cum am arătat mai sus, în cazul raporturilor juridice obligaţionale, analiza calităţii procesuale pasive se realizează în funcţie de raportul juridic litigios abstract, astfel cum a fost prezentat de reclamant în cererea de chemare în judecată.

Deci, cât timp reclamantul a invocat existenţa mai multor raporturi juridice obligaţionale în care el are calitate de creditor, iar pârâţii au calitatea de debitor, această susţinere este suficientă pentru a justifica, în cauză, calitatea procesuală a pârâţilor.

În mod greşit susţin pârâţii că reclamantul grefează cererea sa pe contractul de execuţie de lucrări de construcţie, contract în care ei nu sunt parte.

Este evident faptul că pârâţii sunt terţi desăvârşiţi faţă de contractul de prestări servicii nr. 299/21.04.2010, astfel încât acest contract nu poate genera obligaţii sarcina lor.

Reclamantul nu se întemeiază însă pe contractul de prestări servicii atunci solicită restituirea cheltuielilor efectuate cu bunul comun, ci invocă raporturile dintre coproprietari, mecanismul de recuperare a cheltuielilor efectuate cu bunul comun fiind cel indicat mai sus, în partea introductivă a considerentelor, cu precizarea că reclamantul a ales instituţia îmbogăţirii fără justă cauză pentru a justifica în drept cererea sa..

Trebuie precizat şi faptul că reclamantul a indicat în cererea introductivă, cu ocazia motivării în drept a cererii, textele corespunzătoare instituţiei răspunderii civile delictuale, însă instanţa nu este ţinută de textele indicate de reclamant, ci de cauza juridică a acţiunii, adică de situaţia de fapt calificată juridic, fiind obligată să identifice instituţia de care se prevalează reclamantul şi să aplice textele corespunzătoare.

În concluzie, atât timp cât reclamantul invocă în cererea introductivă faptul că pârâţii au calitatea de debitori într-un raport juridic obligaţional, acest aspect este suficient pentru a fi reţinută calitatea procesuală pasivă a pârâţilor.

Pentru toate argumentele reţinute mai sus, instanţa va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor H.R., S.V. şi S.M.

În ceea ce priveşte fondul cererii:

După cum am arătat mai sus, terasa şi podul blocului reprezintă părţi ale construcţiei aflate în proprietate comună, aspect care este consacrat legal în art. 44 alin. (1) din HG nr. 1588/2007. De asemenea, este dincolo de critică faptul că asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe apartamente sau spaţii de locuit proprietarii unităţilor locative individuale exercită un drept de proprietate comună pe cote-părţi stabilă şi forţată.

În regulă generală, s-a apreciat faptul că, în cazul acestei forme de proprietate comună pe cote-părţi actele de administrare ale spaţiilor comune pot fi realizate de către unul dintre coproprietari, întrucât acestea sunt indispensabile păstrării bunului în patrimoniile coproprietarilor şi sunt profitabile tuturor.

Actul juridic de administrare poate fi definit ca acea operaţiune juridică ce se încheie pentru a pune bunul în valoare sau menţinerea lui în starea de a fi exploatat, în această din urmă categorie de acte juridice încadrându-se şi contractul care are drept obiect repararea bunului.

Tot în regulă generală s-a decis în practică şi s-a precizat în doctrină că acel coproprietar care încheie singur acte de administrare cu privire la întregul bun comun acţionează fie în baza unui mandat tacit, fie în temeiul gestiunii de afaceri sau al îmbogăţirii fără justă cauză şi că, în temeiul acestor instituţii, este îndreptăţit la recuperarea cheltuielilor efectuate cu bunul comun peste cota sa parte din acest bun.

Tot astfel cum am reţinut mai sus, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, instituţie care este fundamentată, cel mai probabil, pe ideea abuzului de drept, dedus din refuzul celorlalţi coproprietari de a-şi da acordul pentru realizarea lucrărilor de reparaţie.

Ca regulă generală, îmbogăţirea fără justă cauză are un caracter subsidiar, fiind incidentă doar în acele situaţii în care creditorul nu poate invoca alte instituţii mai energice.

În prezenta cauză alternativele ar fi fost reprezentate de instituţia mandatului tacit, însă din împrejurările de fapt ale speţei nu a rezultat existenţa unui mandat tacit din partea coproprietarilor pârâţi, întrucât aceştia nu au fost de acord cu efectuarea lucrărilor de reparaţie şi au contestat necesitate şi utilitatea efectuării acestora.

De asemenea, reclamantul nu a făcut niciodată referire la comunicarea în orice modalitate a unei oferte de mandat, astfel încât se poate concluziona că nu suntem în prezenţa unui mandat tacit.

O altă instituţie pe care se putea întemeia reclamantul era cea a gestiunii de afaceri, însă nici condiţiile acesteia nu sunt îndeplinite în cauză.

În literatura de specialitate s-a considerat că una dintre condiţiile gestiunii de afaceri este reprezentată de împrejurarea ca actele de gestiune să fie săvârşite din proprie iniţiativă de către gerant, fără ştirea gerantului. În alte cuvinte, intervenţia gerantului este spontană, pentru că dacă geratul ar cunoaşte iminenta intervenţie a gerantului, fără să se opună, se poate interpreta că a fost de acord cu încheierea actului şi deci nu mai poate fi vorba de o gestiune de afaceri, ci de un contract de mandat.

În cauză, este evident că nu putem vorbi despre o intervenţie spontană a gerantului-reclamant, cât timp problema reparării acoperişului era veche şi existaseră în trecut numeroase discuţii între coproprietari, precum şi la nivelul asociaţiei de proprietari cu privire la necesitatea efectuării unor lucrări de reparaţii, aspecte care au rezultat cu claritate din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Despre existenţa unui mandat nu poate fi vorba, întrucât, astfel cum am arătat, pârâţii s-au opus la realizarea lucrărilor de reparaţii, ceea ce înseamnă că s-au opus la încheierea contractului de execuţie, precum şi la executarea acestuia.

În concluzie, instanţa apreciază că este admisibilă, de principiu, invocarea instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză pentru a obţine recuperarea cheltuielilor efectuate cu bunul comun.

În privinţa condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa apreciază că acestea sunt întrunite în cauză.

Astfel, există în mod evident o însărăcire a reclamantului şi o îmbogăţire corespunzătoare a pârâţilor, cât timp reclamantul a efectuat o serie de cheltuieli cu bunul comun, cheltuieli care, astfel cum a rezultat din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză (f. 153), au avut caracter util şi chiar necesar.

Îmbogăţirea şi însărăcirea corespunzătoare sunt lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice, întrucât între părţi nu există încheiat niciun act juridic şi nici nu există o hotărâre judecătorească sau o dispoziţie a legii care să justifice îmbogăţirea pârâţilor.

O altă condiţie necesară este aceea că îmbogăţitul să fie de bună-credinţă. Cât timp buna-credinţă se prezumă, iar reclamantul nu a administrat probe care să răstoarne această prezumţie relativă, instanţa reţine că pârâţii au fost de bună-credinţă în raport de majorarea patrimoniului lor, astfel încât conchide că şi această condiţie este îndeplinită.

După cum am arătat mai sus, însărăcitul - reclamant nu are la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său.

Este lipsit de relevanţă faptul că atribuirea contractului de lucrări nu s-a realizat în urma unei proceduri de licitaţie sau o altă procedură similară, cât timp nici o dispoziţie legală nu obligă un coproprietar să urmeze o astfel de cale.

Trebuie precizat că lucrările nu au fost contractate de asociaţia de proprietari, iar acest aspect nu îi poate fi imputat reclamantului care a încercat obţinerea pe cale amiabilă a acordului celorlalţi coproprietari în vederea realizării lucrărilor de reparaţie, însă în mod constant aceştia fie nu au asigurat condiţiile de cvorum şi majoritate pentru a putea fi adoptată o hotărâre a adunării generale, fie s-au opus realizării lucrărilor de reparaţie.

Este adevărat că reclamantul avea deschisă calea unei acţiuni în justiţie prin care să solicite pronunţarea unei hotărâri care să suplinească acordul celorlalţi coproprietari pentru efectuarea unor lucrări cu privire la bunul comun.

O astfel de acţiune se întemeiază pe ideea unui abuz de drept din partea coproprietarilor care, în mod nejustificat, refuză să îşi dea acordul cu privire la o lucrarea necesară.

În legislaţia actuală – cu precizarea că nu se aplică instituţiile noului cod civil – se prevede expres o astfel se soluţie, acţiunea în justiţie trebuind să fie anterioară încheierii actului juridic de administrare.

Sub imperiul vechiului cod civil o astfel de prevedere nu exista, astfel încât urmează să fie aplicate regulile generale din materia actelor juridice de administrare efectuate doar de unul dintre coproprietari fără acordul celorlalţi.

După cum am arătat mai sus, asemenea acte sunt menţiune, reprezentând o excepţie de la o excepţie de la regula unanimităţii.

Mai trebuie precizat că nu poate fi reţinut nici o eventuală exercitarea abuzivă a drepturilor izvorâte din starea de coproprietate de către reclamant, cât timp executarea contractului de execuţie – actul juridic de administrare -, adică realizarea lucrărilor de construcţie, a fost publică şi a durat în timp, astfel încât ceilalţi coproprietari, dacă ar fi considerat nelegală această activitate, ar fi trebuit să se opună continuării lucrărilor.

Apreciem că nu se poate susţine rezonabil că lucrările de reparaţie au avut un caracter obscur  sau echivoc.

Cât timp pârâţii nu s-au opus continuării acestor lucrări, lucrări care vizau un spaţiu comun, instanţa apreciază că nu poate fi reţinută o eventuală exercitare abuzivă de către reclamant a drepturilor sale grefate pe starea de coproprietate.

De asemenea, nu prezintă importanţă în cauză atitudinea reclamantului în raport de folosinţa spaţiului comun. Astfel, s-a invocat prin întâmpinare faptul că reclamantul ar fi blocat accesul celorlalţi coproprietari către podul clădirii. Chiar dacă această afirmaţie ar fi adevărată, aceasta nu influenţează dreptul reclamantului la despăgubire, ci doar deschide calea unei acţiuni în justiţie pentru ceilalţi coproprietari, cărora le este interzis accesul într-un spaţiu comun.

Nici lipsa unei autorizaţii de construire nu prezintă importanţă, cât timp existenţa dreptului la despăgubire nu este condiţionată de obţinerea unei autorizaţii de construire.

În plus, autorizaţia de construire, poate fi obţinută şi ulterior, dacă acest aspect este permis de situaţia concretă a construcţiei.

În concluzie, instanţa apreciază că sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

Îmbogăţirea fără justă cauză dă naştere unui raport obligaţional între îmbogăţit şi însărăcit. Îmbogăţitul este debitorul, iar însărăcitul este creditorul obligaţiei de restituire. În regulă generală, restituirea trebuie să se facă, ori de câte ori este posibil, în natură.

În cazul obligaţiilor băneşti, restituirea se poate face, în toate cazurile, în natură.

Obligaţia de restituire este dublu limitată, în sensul că îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare, întrucât, astfel cum am arătat, îmbogăţitul este de bună-credinţă, şi însărărcitul are dreptul de a i se restitui doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obţinute de îmbogăţit sunt mai mari.

În ceea ce priveşte limitele îmbogăţirii pârâţilor, acestea sunt relativ dificile de determinat, motivat de faptul că, deşi este cert că lucrările de construcţii au fost utile şi necesare şi au profitat tuturor coproprietarilor, stabilirea unui folos concret pentru fiecare proprietar al unei unităţi locative individuale ar fi impus efectuarea unei expertize evaluatorii care să determine sporul de valoare adus de lucrarea efectuată cu privire la partea comună din imobil fiecărui apartamente în parte (în esenţă, sporul de valoare ar fi putut fi determinat prin stabilirea valorii de circulaţie a fiecărui apartament în parte la două momente distincte, anterior efectuării reparaţiilor şi ulterior efectuării acestora, fiind cert că valoarea de înstrăinarea a unităţii locative individuale este în strânsă legătură cu situaţia clădirii care cuprinde mai multe apartamente). În cauză o asemenea probă nu a fost solicitată de părţi, astfel încât măsura îmbogăţirii fiecărui pârât va fi raportată la cota-parte ce revine fiecăruia din preţul lucrărilor de construcţie.

Cu toate acestea, instanţa a apreciat că acest cost trebuie apreciat nu în concret, în raport de preţul plătit de reclamant, ci în abstract, în raport de preţul practicat pe piaţă pentru realizarea unor lucrări similare. Mai mult decât atât, instanţa a solicitat expertului tehnic judiciar să determine dacă soluţiile tehnologice aplicate constructor au fost cele corecte şi dacă acestea, deşi corecte, erau necesare sau utile.

Concluziile expertului judiciar, precum şi cele ale expertului parte, au fost în sensul că, deşi efectuarea lucrărilor la nivelul întregului acoperiş nu s-ar fi impus (cu precizarea că această concluzie nu apare certă, întrucât experţii nu au fost în măsură să analizeze starea acoperişului anterior efectuării reparaţiilor), aceste lucrări sunt utile, în sensul că au sporit în mod cert valoarea bunului.

De asemenea, în raport de lucrările pe care experţii le-au apreciat ca necesare, costul lucrărilor a fost de 38620, 50 lei, mai redus decât cel achitat efectiv de reclamant, care a fost de 41877, 78 lei.

Suma care trebuie suportată de fiecare proprietar al unei unităţi locative individuale urmează a fi determinată în raport de cota-parte indiviză ce revine acestuia, conform art. art. 44 alin. (1) din HG nr. 1588/2007 şi dispoziţiilor legale din materia coproprietăţii.

Cota-parte indiviză din dreptul de proprietate a fost comunicată de asociaţia de proprietari şi a fost depusă la fila 121 dosar.

În raport de aceste cote-părţi indivize, instanţa a determinat suma care trebuie suportată de fiecare pârât în parte, astfel:

-pârâtul H.R. trebuie să achite reclamantului suma de 5526, 59 lei;

-pârâtul S.V. trebuie să achite reclamantului suma de 5526, 59 lei;

-pârâtul A.P. trebuie să achite reclamantului suma de 1782, 81 lei;

-pârâtul S. M. trebuie să achite reclamantului suma de 5526, 59 lei.

Întrucât pârâţii au căzut în pretenţii, aceştia trebuie să suporte, potrivit art. 453 NCPC şi cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, aceste cheltuieli urmând a fi distribuite între pârâţi tot în raport de cota-parte indiviză ce revine fiecăruia.

Astfel, instanţa va obliga pârâţii la pârâţii la plata următoarelor cheltuieli de judecată:

-pârâtul H.R. suma de 445, 56 lei reprezentând taxă de timbru şi suma de 370 lei reprezentând onorariu expert;

-pârâtul S.V. suma de 445, 56 lei reprezentând taxă de timbru şi suma de 370 lei reprezentând onorariu expert;

-pârâtul A.P. suma de 156, 56 lei reprezentând taxă de timbru şi suma de 370 lei reprezentând onorariu expert;

-pârâtul S.M. suma de 445, 56 lei reprezentând taxă de timbru şi suma de 370 lei reprezentând onorariu expert.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat  apel toate părţile:

1.Reclamanta  S.A.  a  criticat sentinţa pentru  netemeinicia  modalităţii de calcul a sumelor la plata cărora au fost obligaţi pârâţii. Sumele repartizate de instanţa de fond în sarcina acestora  însumează 18362,58 lei din totalul de 38620,5 lei, stabilit prin expertiză judiciară efectuată in cauză, rezultând că in modalitatea de calcul a instanţei a intervenit o eroare. Greşit s-a raportat instanţa  în calcul său la cotele indivize, când ar fi trebuit să împartă suma stabilită de expertiza judiciară (38620,50 lei)  la suprafeţele efectiv acoperite  de noua învelitoare din imobilele pârâţilor S.V., S.M., H.R., A.P., a reclamantei S.A. precum şi a numiţilor I.C. şi O.L. (aceştia din urmă achitând partea din costul lucrării ce le revenea conform calculului T. Construcţii Iaşi, motiv pentru care nu au fost chemaţi în judecată).

 Un alt aspect din care rezultă indubitabil faptul că în calculul instanţei a intervenit o eroare este faptul că pârâtul A.P. a fost obligat la plata sumei de 1782,81 lei, aceeaşi sumă fiind repartizată  iniţial in costul efectiv al lucrării (41877,78 lei-sumă efectiv plătită de reclamantă), mai ridicat decât  valoarea lucrării de înlocuire a învelitorii de ţiglă ceramică a imobilului, aşa cum a fost aceasta  evaluată prin expertiza judiciară (38620,50 lei)  sumă pe care reclamanta nu a înțeles să o conteste. Aşadar, deşi valoarea totală a lucrării a scăzut ( de la 41877,78 lei la 38620,50 lei) suma datorată de pârâtul A.P. a rămas aceeaşi.

La suma de 1782,81 lei la care pârâtul A.P. a  fost obligat se putea ajunge doar prin raportare la suprafaţa din imobilul său efectiv acoperită de noua învelitoare (o cameră) plus parte din spaţiul comun (casa scării). Dacă , după motivarea primei instanţe,  cheltuielile stabilite în sarcina pârâtului A.P. ar fi fost calculate conform disp. art. 44 alin (1) din  HG 1588/2007, deci conform cotei indivize ce îi revine (14,31%) suma la care ar fi trebuit obligat acesta ar fi de 5526,59 lei, ceea ce, consideră apelanta, nu ar fi echitabil, având în vedere că doar o cameră (9,83 mp) din imobilul pârâtului se află efectiv sub noua învelitoare.

 Tocmai datorită situaţiei particulare create de forma acoperişului blocului,  apreciază apelanta  că disp. art. 44 alin (1) din HG 1588/2007 nu sunt aplicabile deoarece lucrarea de schimbare a învelitorii efectuată a cuprins doar jumătate din acoperişul blocului, nu toate apartamentele fiind acoperite integral. Astfel, acoperite integral sunt doar apartamentele pârâţilor S.C. (74 mp), S.M. (74 mp), H.R. (74 mp) şi acela al reclamantei (87 mp). Imobilul pârâtului A.P. (74 mp)  a fost acoperit doar parţial (o cameră) la fel şi cel al  numitului I.C. (acesta achitând suma ce ii revenea pentru cei 9,83 mp). Numitul O.L., neavând imobilul sub noua  învelitoare, a achitat doar suma  stabilită prin borderoul T. Construcții referitoare la spaţiile comune  (casa scării). Între cele două jumătăţi ale acoperişului Bl. există o diferență de nivel: apartamentele de pe partea stângă a scării aflându-se integral sub noua învelitoare (S.- parter, S.M. -et.1, H.– et.2, S.-et.3)  iar apartamentele de pe partea dreaptă (O.- parter, A.– et. 1, I. - et. 2) aflându-se sub jumătatea de acoperiş neînlocuită şi doar parţial sub cea nouă. 

Solicită  ca sumele la care urmează să fie obligaţi pârâţii să rezulte din repartizarea sumei de 38620,50 lei stabilită prin expertiza judiciară pe suprafeţele locative efectiv acoperite  de noua învelitoare precum şi cele comune, conform modalităţii de calcul folosită în borderoul emis de S.C. T. Construcții aflat la dosarul cauzei. Concret, potrivit acestei modalităţi de calcul, solicită  schimbarea  în parte a sentinţei şi obligarea pârâţilor la plata următoarelor sume: S.C., S.M. şi H.R. la câte 8339,16 lei, A.P. la plata sumei de 1643,66 lei.

  A solicitat apelanta judecata in lipsă.

 Apelul a fost legal timbrat.

2.Pârâţii S.V.,  A.P.,  S.M.,  H.R.  au declarat apel împotriva sentinţei prin cereri separate  cu conţinut identic, criticând-o pentru următoarele motive:

Instanţa de fond a încălcat dreptul lor de apărare, dispunând obligarea lor  in temeiul instituţiei juridice a îmbogăţirii fără justă cauză deşi nu au fost administrate probe  şi nu s-au formulat concluzii cu privire la această instituţie.  Instanţa de fond a fost învestită în temeiul art. 1357 Cod civil, pe temeiul răspunderii civile delictuale. Instanţa de fond a admis  in parte acţiunea reclamantei în contradictoriu  cu toţi pârâţii, fără a analiza condiţiile răspunderii civile delictuale pe care se întemeiase cauza. Este adevărat că potrivit art. 22 alin (4) Cod pr. civilă judecătorul are dreptul de a restabili calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecăţii, ceea ce a şi realizat  atunci când a apreciat că instanţa nu este ţinută de instituţia răspunderii juridice delictuale indicată de reclamantă, însă , potrivit tezei a II-a  a art. 22 alin 4 Cod pr. civilă „ judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă”. Jurisprudenţa a apreciat  că, potrivit principiului disponibilităţii, partea are dreptul de a hotărî cu privire la exercitarea acţiunii  a cărei pornire se concretizează prin cererea de chemare in judecată şi in acest scop partea este obligată să determine obiectul acţiunii urmând ca litigiul să fie soluţionat în acest cadru al obiectului şi fără ca instanţa  să poată depăşi limitele lui. Chiar dacă instanţa a considerat că nu este ţinută de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea să schimbe calificarea juridică pe care reclamantul a dat-o cererii sale, nu poate schimba acest temei fără a pune  in discuţia părţilor această problemă, pentru a da posibilitatea părţilor să-şi formuleze apărările pe care le consideră necesare. Procedând în modul arătat instanţa de fond a încălcat atât principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil cât şi dreptul la apărare al părţilor, nesocotind astfel drepturile procedurale ale participanţilor la procesul civil.

 Încălcarea dreptului la apărare rezultă din considerentele hotărârii apelate, in cuprinsul cărora judecătorul fondului constată că părţile nu au cerut administrarea unei probe cu expertiză de evaluare a sporului de valoare adus  apartamentelor părților prin lucrările de construcție la acoperiș, motiv pentru care a acordat reclamantei despăgubiri egale cu sumele reprezentând cote-părţi din costul lucrării, aşa cum a fost acesta  stabilit de către experţi. Lipsa rolului activ al instanţei în privința acestei probe este cu atât mai surprinzătoare  cu cât  instanţa a depus diligenţe superioare celor ale reclamantei pentru administrarea unor înscrisuri presupus profitabile acesteia, iar in ce priveşte această probă cu expertiza a omis să o pună în discuţia părţilor, deşi necesitatea ei rezultă din dezbateri.

 Al doilea motiv de apel privește fondul cauzei.

Nu sunt întrunite condiţiile  îmbogăţirii fără justă cauză a pârâţilor în urma lucrărilor efectuate de către reclamantă la acoperişul blocului şi nici cele referitoare la cheltuielile necesare şi utile.

Instituţia  îmbogăţirii fără justă cauză nu beneficiază de o reglementare expresă in cadrul vechiului Cod Civil, aplicabil in speţa de faţă, însă a fost dezvoltată pe cale jurisprudențială, fiind îndeobşte recunoscut că reprezintă  un cvasi-contract, aşa cum este acesta reglementat de art. 986 din vechiul Cod Civil. Dispozițiile art. 1345 din Noul Cod Civil prevăd că ”cel care , in mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză in detrimentul altuia  este obligat la restituire, in măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei îmbogăţiri.”

Prima condiţie pe care o consideră apelanții neîndeplinită este existența unui fapt juridic licit care să  ducă la îmbogăţirea patrimoniului pârâţilor. În speţă, acţiunea reclamantei de a efectua lucrări de construcţii la acoperişul proprietate comună contravine mai multor dispoziţii legale, sancţionabile contravențional, anume:

-art. 11 alin (2) din Legea 230/2007 actualizată stabileşte că proprietarul nu poate schimba aspectul sau destinaţia proprietăţii comune fără a obţine mai întâi acceptul din partea asociaţiei de proprietari:

-art. 56 alin (1) lit. e din aceeaşi lege  stabilește că  modificarea aspectului proprietăţii comune  precum şi a  elementelor constructive ale clădirii fără aprobările şi autorizaţiile legale constituie contravenție.

Din probele tehnice administrate  in cauză rezultă  faptul  necontestat de către părţi că reclamanta a înlocuit întreaga învelitoare cu tablă ondulată tip Lindab, argumentând că in prezent nu se mai fabrică ţiglă ceramică de tip jgheab deşi verificările realizate de apelanţii-pârâţi au dovedit că există in ţară cel puţin doi producători de asemenea ţigle. Cum reclamanta a  modificat aspectul acoperişului, înlocuind în întregime ţigla ceramică de tip jgheab cu tablă ondulată de tip Lindab, fără a avea acceptul asociaţiei de proprietari, apreciază apelanții că fapta acesteia este ilicită şi sancționabilă contravențional, motiv pentru care nu poate constitui un temei juridic valid pentru a invoca îmbogăţirea pârâţilor fără justă cauză. În acest sens este depoziţia martorului F., președintele Asociației de proprietari, care afirmă că știe că nu s-a  înregistrat din partea familiei S. nici o cerere cu privire la demararea lucrărilor de reparaţii de la acoperişul aferent tronsonului.

Au fost încălcate  disp. art. 11 alin (1)  lit. a  din Legea 50/1991 care prevăd că se pot  executa fără autorizaţie de  construire  lucrări de reparaţii la împrejmuiri, acoperişuri, învelitori sau terase, atunci când nu  se schimbă forma acestora şi materialele din care sunt executate precum şi disp. art. 26 alin (1) lit. a din aceeaşi lege care sancționează contravențional executarea lucrărilor fără autorizaţie de construire. Caracterul ilicit al lucrărilor a fost recunoscut chiar de către instanţa de fond care a apreciat  că reclamanta  poate intra în legalitate prin obţinerea autorizaţiei ulterior, dacă acest aspect este permis de situaţia concretă a construcției însă că dreptul la despăgubiri nu ar fi afectat de lipsa autorizaţiei.  Susţin apelanții că lipsa autorizaţiei atrage caracterul ilicit al faptei reclamantei şi îi înlătură astfel dreptul la despăgubiri.

Nu este îndeplinită nici condiţia dezvoltată de jurisprudenţă întemeiată pe Codul civil şi reglementată expres în art. 1346 lit. c din Noul Cod Civil referitoare la justificarea îmbogăţirii prin prisma unui act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv. Din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta locuieşte la ultimul etaj al imobilului şi a dorit mansardarea blocului pentru a–şi crea un spaţiu mai mare de locuit, pe care îl foloseşte exclusiv. Interesul său personal a constat în găsirea unei modalităţi de izolare convenabilă pentru sine (tablă Lindab in loc de ţiglă tip „jgheab”) care presupunea însă  înlocuirea întregii învelitori a blocului deşi probele tehnice administrate in cauză concluzionează că nu era necesar ca lucrările să se efectueze pe întreaga suprafaţă pe care s-au realizat şi nu prin schimbarea soluţiei originale a învelitorii de înlocuire a ţiglei ceramice cu tablă ondulată.

Argumentul  reclamantei întemeiat pe o presupusă expertiză extrajudiciară care i-a recomandat schimbarea întregului acoperiş este invalidat de către expertul tehnic desemnat de  instanţă, care nu recunoaște nici expertiza, nici laboratorul de încercări la care aceasta se referă, laborator ce nu deţine autorizaţie în acest sens din partea Inspectoratului de Stat în Construcţii .

Nu sunt întrunite in cauză nici condiţiile  cheltuielilor necesare şi utile analizate  de instanţa de fond.  Raţionamentul judecătorului fondului care a apreciat lucrările necesare, înlăturând concluziile experţilor, cu motivarea că aceştia nu au putut analiza starea acoperişului anterior reparaţiilor este greşit atât timp cât sarcina probei în procesul civil aparţine reclamantei iar aceasta nu a dovedit prin niciun mijloc de probă valid că aceste lucrări au fost necesare. Simpla înlăturare a concluziilor experţilor care au contestat caracterul necesar al lucrărilor nu are ca efect situaţia contrară, respectiv stabilirea necesităţii acestora, in lipsa altor probe. Dimpotrivă, din restul probelor administrate în cauză rezultă că reclamanta a efectuat lucrările fără acceptul Asociaţiei de proprietari şi al vecinilor care au refuzat-o in mod expres, tocmai cu această motivare, că lucrările de înlocuire în întregime a acoperişului proprietate comună nu erau necesare.

Solicită apelanții admiterea apelurilor lor, anularea sau schimbarea hotărârii atacate, respingerea acţiunii.

Solicită administrarea probei cu expertiză evaluatorie care să stabilească sporul de valoare adus de lucrarea efectuată de reclamantă la acoperiş fiecărui apartament proprietatea pârâţilor în parte.

Cererile de apel au fost legal timbrate.

Prin întâmpinare, apelanta-intimată S.A. a solicitat  respingerea  apelurilor formulate de intimaţii-apelanţi S.V.,  A.P.,  S.M.,  H.R.  Este nefondat motivul de apel privind  încălcarea dreptului la  apărare al pârâţilor.  Aceştia au fost  prezenți în instanţă şi reprezentaţi de apărători pe tot parcursul procesului, legal citaţi, inclusiv la propunerea şi administrarea probelor, principiile disponibilităţii şi ale contradictorialităţii fiind respectate. Toate probele administrate  demonstrează  că schimbarea învelitorii de ţiglă a condominiului era şi singura soluţie viabilă eficientă pe termen lung. Această operaţiune era imperios necesară, apartamentul său fiind la ultimul etaj, afectat in permanență de infiltrații de la apa de ploaie iar simpla înlocuire a unor ţigle nu putea rezolva problema, ţiglele fiind vechi, friabile, iar acoperişul in ansamblu iremediabil degradat. Starea de degradare datorită vechimii ţiglelor ceramice se regăsește la toate acoperişurile de la blocurile X de pe strada A. şi toţi locatarii în situaţii similare au recurs la înlocuirea totală a învelitorii. Lucrările nu s-au făcut prin asociaţia de locatari deoarece, din lipsă  de fonduri, aceasta nu a rezolvat niciodată o astfel de cerere  iar apelanta –intimată  era presată de timp. În faţa refuzului vecinilor de a  găsi o soluţie amiabilă pentru reparaţia  acoperișului a trebuit să demareze lucrările pe cont propriu. S-a folosit tablă Lindab in loc de ţiglă „jgheab” pentru că aceasta nu se mai fabrică în România din anul 1998. O reparare provizorie  cu alt model de tablă sau ţiglă  nu se putea face deoarece  nu s-ar fi îmbinat perfect.  Costurile pentru tabla Lindab  sunt mai reduse decât cele pentru ţiglă ceramică.

Nu s-a modificat aspectul acoperișului şi nici destinaţia podului. Eronat se afirmă că podul ar fi în folosinţa sa. Deşi s-a convenit ca nimeni să nu depoziteze  nimic in acel spaţiu familia S. are  piese de mobilier depozitate de aproape 2 ani. A realizat lucrările la acoperiş pentru a opri infiltraţiile din apartament şi de pe casa scării. La cealaltă jumătate de pod unde s-au făcut intervenţii parţiale pentru reparaţie, pârâţii sunt de acord  cu lucrările de înlocuire totală a învelitorii ceramice. Refuzul pârâţilor  din speţă constituie rea-credinţă şi eschivare de la achitarea unor obligaţii materiale şi morale ce le revin atunci când împart un spaţiu comun.

Intimaţii-apelanţi S.M., H.R. şi S.V. au formulat întâmpinare faţă de apelul declarat de reclamanta S.A., solicitând respingerea acestuia. Susţin că în motivarea apelului lor au argumentat  necesitatea respingerii cererii  de chemare in judecată în totalitate, in esenţă pentru că nu sunt îndeplinite nici condiţiile  răspunderii juridice delictuale, nici ale îmbogăţirii fără justă cauză. Contrar susţinerilor apelantei-intimate S.A., împărţirea cheltuielilor pe cote-părţi indivize  potrivit art. 44 alin 1 din HG 1588/2007 este corectă.

 Prin decizia civilă nr. 20/2017  Tribunalul Iaşi a dispus următoarele:

„Respinge apelul formulat de reclamanta S.A. împotriva sentinţei civile nr. 13366/16.11.2015 pronunţată de Judecătoria Iaşi.

Admite cererile de apel formulate de către pârâţii S.V., A.P., S.M., H.R., împotriva sentinţei civile nr. 13366/16.11.2015 pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă pe care o  anulează în parte în sensul că:

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.A. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor H.R., S.V., A.P. şi S.M.

Respinge acţiunea formulată de reclamanta S.A., domiciliată în Iaşi, jud. Iaşi în contradictoriu cu pârâţii H.R., domiciliată în Iaşi, jud. Iaşi, S.V., domiciliat în Iaşi, jud. Iaşi, A.P., domiciliat în Iaşi, jud. Iaşi, şi S.M., domiciliat în Iaşi, jud. Iaşi.

Obligă apelanta – intimată S.A. să achite intimatei – apelante H.R. suma de 225 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă apelanta – intimată S.A. să achite intimatului – apelant S.V. suma de 225 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă apelanta – intimată S.A. să achite intimatului – apelant A.P. suma de 80 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă apelanta – intimată S.A. să achite intimatului – apelant S.M. suma de 225 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Păstrează dispoziţiile sentinţei apelate care nu contravin prezentei decizii, referitoare la renunţarea reclamantei la judecata acţiunii în contradictoriu cu pârâtul O.L.”

Apelurile declarate de pârâţii S.V., A.P., S.M., H.R. sunt fondate şi vor fi admise pentru următoarele considerente:

 Motivul de apel prin care se invocă încălcarea principiului  la apărare şi al principiului disponibilităţii este  întemeiat.

Instanţa de fond  a fost învestită cu cererea de obligare a pârâţilor la plata sumelor rezultate in sarcina lor din costul lucrării  de înlocuire a învelitorii acoperişului imobilului bloc de locuinţe X din şoseaua A., Iaşi. Determinarea sumelor solicitate pârâţilor s-a realizat de  reclamantă prin raportare  la măsura în care lucrarea efectuată pe cont propriu de către aceasta a profitat pârâţilor,  respectiv proporțional cu suprafaţa  locativă din apartamentul lor, aşa cum rezultă din tabelul nominal aflat la fila 4 dosar fond, redactat de  executantul lucrării, SC  T. Construcții Iaşi.

 Temeiul de drept indicat de reclamantă este  dat de art. 1357 şi următoarele Cod Civil, corespunzător instituţiei răspunderii civile  delictuale pentru fapta proprie.

 Reține tribunalul că în tot cursul procesului în primă instanţă judecătorul fondului nu a supus dezbaterii părţilor temeiul juridic al  acţiunii.

 Prin  hotărârea apelată se reţine  că reclamantul a indicat in cererea introductivă, cu ocazia motivării în drept a cererii, textele corespunzătoare instituţiei răspunderii civile delictuale însă instanţa nu este ţinută de textele indicate de reclamant, ci de cauza juridică a acţiunii, adică de situaţia de fapt calificată juridic, instanţa fiind obligată să identifice instituţia de care se prevalează reclamantul şi să-i aplice textele corespunzătoare( pagina 5 din sentinţă).

Raționamentul expus de judecătorul fondului in cuprinsul sentinţei  cu referire la îndreptățirea instanţei de a da calificarea corectă  a pretenţiilor deduse judecăţii este greşit în circumstanţele cauzei de faţă.

Potrivit art. 9 alin (2) Cod pr. civilă „Obiectul şi limitele  procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor” iar potrivit art. 22 alin (4) Cod pr. civilă „Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor  deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.”

 Aşadar, în raport de dispoziţiile legale enunţate tribunalul stabilește că judecătorul  nu este legat de temeiul juridic  invocat de reclamant, dimpotrivă  acesta este chiar dator să determine  cadrul procesual exact. Acest demers judecătoresc este  ţinut însă de obligaţia imperativă, stabilită expres de lege, de a supune dezbaterii contradictorii a părţilor  calificarea  in drept a pretenţiilor cu care instanţa a fost învestită.

O atare dezbatere nu a existat în cauză. 

Judecătorul fondului a realizat calificarea acțiunii în deliberare, reţinând că are acest drept potrivit legii. Ca urmare a  analizat condiţiile de incidență a instituţiei îmbogățirii fără justă cauză  constatând  în prealabil că nu erau incidente instituţiile mandatului tacit ori cea a gestiunii de afaceri.  Instanţa de fond constată totodată  şi dificultatea in care se află in a  stabili  măsura îmbogățirii fiecărui pârât pe seama reclamantei câtă vreme nu au fost administrate probe in acest sens, reţinând însă că aceasta poate fi determinată prin raportare la costul lucrării stabilit prin expertiză, cu aplicarea  dispoziţiilor art. 44 alin (1) din HG 1588/2007.

Soluționând cauza prin raportare la regulile de incidenţă a instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză judecătorul fondului a schimbat fundamental limitele sale de învestire, încălcând esenţial şi evident dreptul la apărare al pârâţilor. Niciunul dintre elementele ce  formează raționamentul său asupra fondului cu referire la instituţia îmbogățirii fără justă cauză nu a constitui obiect al dezbaterilor  in cursul judecăţii. Astfel, pârâţii nu au putut formula apărări şi nici  cereri de probe circumstanțiate acestei instituţii.

 Ori, dacă este real că judecătorul poate  da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii in condiţiile art. 22 alin (4) Cod pr. civilă, tribunalul stabileşte că  exercitarea  acestui rol de către judecătorul fondului s-a realizat greşit,  în deliberare, asupra unei cauze  pentru care judecata a fost iniţiată de titular  subsumat altui temei de drept, indicat de reclamantă in cererea de chemare in judecată ( răspunderea delictuală pentru fapta proprie), aşadar fără  dezbateri contradictorii,  surprinzând pârâţii prin obligarea lor pe baza unei  alte instituţii juridice decât cea  pentru care s-au judecat şi pentru care procesul  ar fi comportat un probatoriu corelat altor teze probatorii decât cele efectiv cercetate.

Nu numai că judecătorul era obligat să pună in discuţia părţilor calificarea juridică exactă a cererii dacă  aprecia necesar, dar această dezbatere ar fi trebuit să preceadă  administrarea probatoriului, pentru că doar în acest mod judecata ar fi fost clar configurată, în toate  reperele sale procesuale esenţiale; doar în acest mod se putea realiza fluenţa, coerenţa logic-procesuală a litigiului prin asigurarea compatibilităţii dintre limitele învestirii pe de o parte  şi  probatoriu/apărări pe de altă parte.

 De altfel,  calificarea juridică a acțiunii  nici nu era necesară pentru că,  aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare in judecată, din criteriile de determinare a sumei pretinse fiecărui pârât precum şi din apelul declarat de reclamantă, respectiv precizările apărătorului acesteia din ședința publică din 24.10.2016  din apel, reclamanta  a învestit instanţa cu o cerere fundamentată pe răspunderea juridică delictuală pentru fapta proprie a pârâţilor.

 Temeiul juridic al acțiunii indicat de reclamantă era compatibil cu expunerea în fapt a pretenţiilor sale, cu logica după care a pretins fiecărui pârât suma înscrisă în cererea de chemare in judecată,  redată in borderoul T. Construcții Iaşi, ataşat cererii.

 Recalificarea cererii se impune atunci când există discordanţă intre situația de fapt dedusă judecăţii şi încadrarea in drept  a acesteia realizată de reclamant, nu şi atunci când cele două sunt compatibile, însă nu  se constituie intr-un demers juridic eficient pentru reclamant. Doar in aceste condiţii recalificarea îşi păstrează funcția sa juridică de instrument aflat la latitudinea judecătorului de a  determina din punct de vedere tehnic juridic  instituția de drept aplicabilă situaţiei de fapt deduse judecăţii, pentru a asigura plenitudinea elementelor procesuale necesare unei judecăţi corecte, complete, transparente.  Recalificarea in drept a acțiunii nu poate conduce la schimbarea  pretenţiei juridice a reclamantei , la translarea sa intr-un alt plan de analiză decât cel pe care reclamanta l-a dorit. Recalificarea  acțiunii constituie un procedeu juridic  in măsură să conducă  la respectarea principiului disponibilităţii şi punerea in valoare a acestuia  acolo unde  calificarea dată de reclamant  nu este concordantă situaţiei de fapt deduse judecăţii (în privinţa căreia judecătorul nu poate interveni).  Aplicarea greşită a acestui mecanism prin identificarea de către judecător a instituţiei juridice care ar putea aduce succes acţiunii reclamantei,  străină însă de modalitatea in care aceasta a conceput  pretenţia  formulată in proces,  constituie o încălcare evidentă a principiului disponibilităţii.

Ori, dacă in faţa primei instanţe  şi în replică faţă de cererea de chemare in judecată pârâţii au formulat apărări ce vizau calitatea lor procesuală în acţiunea de răspundere delictuală  respectiv lipsa faptei lor ilicite,  judecata în fond s-a  realizat prin analiza limitei în care aceştia s-au îmbogățit pe seama reclamantei, fără justă cauză.

 Greşit reține instanţa de fond  (pagina 5 din considerente)  că reclamantul  a ales instituţia îmbogățirii fără justă cauză pentru a întemeia  în drept cererea sa. O atare opţiune nu rezultă din lucrările dosarului (cererile reclamantei, susţineri formulate în numele acesteia).

 Pentru aceste motive tribunalul stabileşte că  recalificarea cererii, în deliberare, de către judecătorul fondului, a  condus la încălcarea  gravă şi în esenţă a dreptului la apărare al pârâţilor, care au fost astfel obligaţi în temeiul unei instituţii juridice  cu privire la care nu au putut formula apărări, excepţii, cereri de probe. Modalitatea în care a procedat judecătorul atrage nulitatea  sentinţei astfel pronunţate pentru încălcarea dreptului la apărare al pârâţilor dar şi pentru că,  judecând în temeiul  altei instituţii juridice decât cea  pe care reclamanta şi-a fundamentat explicit cererea de chemare in judecată,  soluționarea procesului s-a făcut fără a se intra în judecata fondului. Instanţa de fond nu a cercetat  condiţiile răspunderii delictuale reclamate în proces în sarcina  pârâţilor, pe baza argumentelor pe care se insistă în chiar cererea de apel a reclamantei, anume  măsura în care suprafeţele locative ce aparţin pârâţilor au fost efectiv acoperite  de noua învelitoare.

Cel de-al doilea motiv de apel privește soluţia pe fond asupra cauzei. Anularea sentinţei face ca cercetarea  argumentelor aduse în sprijinul acestui motiv de apel  să se realizeze odată cu evocarea fondului de către instanţa de apel, cumulat tuturor  susținerilor şi apărărilor cu referire la fondul cauzei formulate in proces şi în ordinea de prioritate impuse de relevanţa lor.

În consecinţă, în temeiul art. 480 alin (3) Cod pr. civilă Tribunalul va  admite apelurile  declarate de pârâţi, va  anula sentinţa, în parte, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra fondului cauzei şi asupra excepţiilor  (cercetate de judecătorul fondului  tot în relaţie cu  recalificarea dată  în deliberare); va reține cauza pentru judecată în fond.

 Va fi păstrată soluţia instanţei de fond asupra cererii de renunţare la judecată în contradictoriu cu O.L.

Apelul declarat de  reclamanta S. A. este nefondat  şi va fi respins. 

Deşi în dezbaterile  asupra cauzei în faţa instanţei de apel apărătorul acesteia a declarat că nu mai susţine acest apel, tribunalul este obligat să îl cerceteze câtă vreme nu s-a formulat o cerere de renunţare la judecata sa in condiţiile legii.

 Apelul este nefondat. Acesta aduce critici de netemeinicie sentinţei pronunţate ce vizează modalitatea de determinare a sumei la care au fost obligaţi pârâţii, fiecare în parte, susţinând că nu este aplicabil criteriul  de repartizare al sumelor reținute de judecătorul fondului –  art. 44 alin (1)  din HG 1588/2007 - ci trebuie reţinută modalitatea  de repartizare a sumelor stabilită prin  borderoul emis de S.C. T. Construcții, aflat la dosar.

Criticile expuse în acest apel nu pot fi reţinute în cercetarea temeiniciei sentinţei apelate câtă vreme, criticată pentru motive de nelegalitate prin apelurile declarate de pârâţi, fondate, s-a stabilit de tribunal că se impune anularea acesteia, cu reţinerea cauzei pentru judecata in fond. Aşadar, argumentele  de netemeinicie expuse în apelul reclamantei nu vor fi primite câtă vreme acestea vizează o sentinţă supusă anulării. Aspectele invocate în apelul reclamantei vor fi analizate în judecata  fondului realizată de instanţa de apel.

Rejudecând în limitele anulării sentinţei, tribunalul stabileşte următoarele:

Excepţiile de lipsă calitate procesuală activă şi lipsă calitate procesuală pasivă vor fi respinse. Prin cererile de apel nu s-au adus critici  soluţiei adoptate asupra acestora. Reclamanta, ca titular al plăţilor costurilor înlocuirii acoperişului, are calitate procesuală activă în proces în a solicita  despăgubirea sa.

 Tot astfel,  pârâţii, indicaţi ca proprietari ai unor imobile din blocul de locuințe al cărui acoperiş a fost înlocuit şi cărora reclamanta le atribuie obligaţia de despăgubire, au calitate procesuală pasivă. 

Evocând fondul :

Cererea de chemare in judecată este nefondată pentru următoarele motive.

 S-a solicitat obligarea pârâţilor (cu excepţia paratului O. in contradictoriu cu care s-a  renunţat la judecată) la plata sumelor indicate in cererea de chemare in judecată, invocându-se  repararea  acoperişului  de la  imobilul cu mai multe apartamente in care părţile locuiesc. S-a indicat ca temei al acţiunii răspunderea civilă delictuală, în raport cu care s-a derulat întreaga judecată in faţa instanţei de fond. Temeiul acţiunii este reafirmat implicit prin criticile aduse de reclamantă sentinţei judecătoriei prin apel precum şi prin susţinerile apărătorului ales din dezbaterile din  ședința publică din  apel din 24.10.2016.

Analiza instanţei de apel asupra fondului va fi  circumstanţiată exclusiv condiţiilor legale de stabilire  în sarcina pârâţilor a acestei forme de răspundere, înlăturând ca străine cauzei toate susţinerile din apel privind condiţiile de reţinere a îmbogăţirii fără justă cauză a  pârâţilor.

 Astfel, pentru reţinerea răspunderii delictuale in sarcina pârâţilor se impune cercetarea condițiilor prevăzute de art. 1357 Cod civil  potrivit cu care „ Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”.

Fapta pretins ilicită  imputată pârâţilor este aceea de a fi refuzat să contribuie la repararea acoperişului imobilului în care locuiesc.

 Fapta ilicită atribuită pârâţilor nu există.

Părţile din proces sunt proprietare asupra apartamentelor situate în acelaşi bloc şi sunt asociate  în  aceeaşi asociaţie de proprietari. Fiecare  este proprietar exclusiv asupra apartamentului său (bun principal), drept complementar dreptului de proprietate comună pe cote-părţi stabilă şi forţată asupra bunurilor considerate ca accesorii pe lângă bunurile principale, anume dotările şi utilitățile  comune din imobilul cu mai multe locuinţe  sau alte spaţii decât locuinţa, între care şi acoperișul imobilului.

Proprietarii din Iași, Şos. A., Bl. X, intre care şi părțile din proces sunt organizaţi in asociaţie de proprietari – „Asociaţia de proprietari Bloc X” Iași, aşa cum rezultă din adresa acesteia aflată la fila  121 dosar fond.  Ca urmare, potrivit  art. 34 alin (1) din Legea 230/2007 „ Administrarea, întreţinerea, investiţiile şi reparaţiile asupra proprietăţii comune sunt în sarcina asociaţiei de proprietari.”

Legea 230/32007  stabileşte in  sarcina  asociaţiei  de proprietari  obligaţia  de a întreține, repara înlocui părţile comune, reglementând in detaliu  aceste proceduri.  Atribuirea  acestei sarcini rezultă din însăși raţiunea înființării asociaţiei de proprietari ( art. 2 şi art. 4 din Legea 230/2007). În acest scop art. 13 alin (1) din aceeaşi lege stabileşte că „Veniturile obţinute din exploatarea proprietăţii comune aparţin asociaţiei de proprietari. Aceste venituri alimentează fondurile speciale ale asociaţiei de proprietari pentru reparaţii şi investiţii cu privire la proprietatea comună.”

Potrivit  ART. 29 alin  (1)  din Legea 230/2007 „Cu excepţia atribuţiilor rezervate exclusiv proprietarilor cu privire la proprietăţile individuale, apartamente sau spaţii cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, comitetul executiv reprezintă asociaţia de proprietari în administrarea şi exploatarea clădirii.” iar potrivit art. 30 alin  (1) lit. d) „Comitetul executiv, reprezentat de preşedintele asociaţiei de proprietari, are ca  atribuţie reglementarea folosirii, întreţinerii, reparării, înlocuirii şi modificării părţilor proprietăţii comune, inclusiv cu privire la consumurile aferente proprietăţii comune”

ART. 37 din aceeaşi lege stabileşte:” Pentru lucrările privind proprietatea comună, administratorul, ţinând seama de preţ, durată de execuţie şi calitate, supune spre analiză, selecţie de oferte şi aprobare comitetului executiv al asociaţiei de proprietari ofertele operatorilor economici care satisfac cerinţele, în vederea executării lucrărilor, conform legislaţiei în vigoare.”

În fine, potrivit ART. 46 Legea 230/2007” Toţi proprietarii au obligaţia să plătească lunar, conform listei de plată a cheltuielilor asociaţiei de proprietari, în avans sau pe baza facturilor emise de furnizori, cota de contribuţie ce le revine la cheltuielile asociaţiei de proprietari (…)” iar art. 3 lit.  i) defineşte cheltuielile asociaţiei de proprietari ca fiind cheltuielile sau obligaţiile financiare ale asociaţiei care sunt legate de exploatarea, reparaţia ori întreţinerea proprietăţii comune.

Din analiza dispoziţiilor  citate  din Legea 230/2007 tribunalul stabileşte că  obligaţia de reparare /înlocuire a  spaţiilor comune din condominiu revine asociaţiei de proprietari. Refuzul efectuării lucrărilor de reparare/înlocuire poate fi atribuit doar asociaţiei de proprietari şi nu proprietarilor de apartamente,  priviţi individual, tot astfel cum  obligaţia de  a fi despăgubit invocată de proprietarul care a adus  reparaţii spaţiului comun din condominiu in locul asociaţiei de proprietari nu poate fi opusă decât acesteia. Legea 230/2007 înscrie dispoziţii speciale  care reglementează administrarea spaţiilor comune  in proprietate comună pe cote –părţi forţată, derogatorii de la dreptul comun şi obligatorii.  Reclamanta, ca  titular al dreptului de a  fi despăgubită pentru costurile suportate exclusiv pentru înlocuirea acoperişului blocului este la rândul său ţinută de  respectarea dispoziţiilor Legii 230/2007 in demersul său de despăgubire, pretenţie pe care nu o poate opune decât titularului obligaţiei de a repara, aşa cum este determinat de legea care reglementează această materie. Suportarea prin efort propriu a lucrărilor de înlocuire a  acoperişului blocului  naşte un raport juridic de despăgubire, eventual, între reclamantă  şi asociaţia de proprietari din care face parte şi care administrează imobilul şi nu raporturi juridice distincte  între reclamantă şi fiecare proprietar de apartament. Legea 230/2007 stabileşte mecanismul de  administrare şi întreținere a părţilor comune dintr-un imobil cu mai multe apartamente in folosul proprietarului care acționează pe cont propriu şi cu resurse individuale, scutind pe acesta de acţiuni separate, multiple,  împotriva fiecărui membru al asociaţiei.  Din perspectiva legii reclamanta nu are, aşadar, drept de opţiune intre acţiunea opusă asociaţiei de proprietari  ori acţiunile opuse fiecărui proprietar pe care îl apreciază ca îndatorat in acest sens  ci exclusiv acţiune opusă asociaţiei de proprietari.

Reține tribunalul că reclamanta a optat în speţă  pentru a acţiona in judecată pe pârâţi, ca titulari ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor  din bloc, atribuindu-le acestora fapta ilicită de a fi refuzat nejustificat plata  sumelor  ce le-ar fi  revenit din costul total al  lucrării. Această faptă ilicită nu există însă in sarcina pârâților pentru că in privința lor, individual, legea nu prevede o obligaţie în acest sens, de a face, adică de a repara/ întreţine/administra/înlocui, pe care,  dimpotrivă, o înscrie explicit şi cu o procedură clar reglementată în sarcina asociaţiei de proprietari, adică forma de organizare juridică  prevăzută de lege tocmai pentru  facilitarea  administrării şi întreţinerii  proprietăţii comune. 

 Rezultă din  probatoriul administrat in faţa instanţei de fond că  reclamanta nu a uzat de mecanismul prevăzut de Legea 230/2007 pentru a obţine repararea acoperişului ori înlocuirea sa. Eventualul refuz neîntemeiat al asociaţiei de a-şi îndeplini obligaţia de reparare acoperiş putea face obiectul unei acţiuni opuse acesteia, în nici o circumstanţă  membrilor săi. Consecutiv unei atare acţiuni, asociaţia de proprietari eventual căzută în pretenţii avea obligaţia prevăzută de lege de a repartiza fiecărui membru al asociaţiei, cu titlu de cheltuieli ale asociaţiei de proprietari,  sumele  legate de reparaţia acoperişului.

Atribuind pârâţilor, însă, culpa de a nu fi acţionat în sensul unor demersuri pe care legea nu le prevede in sarcina lor ci in sarcina asociaţiei constituite şi în acest scop,  tribunalul stabileşte că  fapta ilicită reclamată in proces in contradictoriu cu pârâţii nu există.  Instanța nu poate sancţiona pârâţii pentru omisiunea unei conduite la care legea nu-i obligă şi pe care o prevede ca sarcină de esenţa activităţii asociaţiei de proprietari pe care au constituit-o prin acordul lor de voinţă.

Reţinând pentru considerentele expuse absenţa faptei ilicite atribuite pârâţilor tribunalul stabileşte inutilă cercetarea celorlalte aspecte invocate în proces, ţinând de  caracterul necesar al lucrării ori de caracterul optim al tipului de reparaţie adus acoperişului ori de costul său, respectiv  restul elementelor prevăzute de lege pentru  angajarea răspunderii civile delictuale. Aspectele invocate în apelul reclamantei  privesc regulile de distribuire a sumei între pârâţi, elemente de asemenea inutil de cercetat câtă vreme premisa primară a admiterii acţiunii (fapta ilicită) lipseşte iar instanţa a stabilit netemeinicia acţiunii pentru acest motiv.

Ca urmare cererea de chemare in judecată va fi respinsă ca nefondată, in  contradictoriu cu toţi pârâţii.

În temeiul art. 453 Cod pr. civilă  apelanta –intimată va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate in apel de intimaţii-apelanți constând in taxe judiciare de timbru

Domenii speta

Spete similare