Contracte -Litigii cu profesioniştii.

. Domeniu: Contracte -Litigii cu profesioniştii.

Clauze abuzive. Noţiunea de consumator în înțelesul legii 193/2000

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 definesc noţiunea de „consumator” ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

 (CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 234 A din 08.02.2018)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă la data de 11.11.2015, sub nr. 40564/3/2015, reclamantul B.A. în contradictoriu cu SC NBG L IFN SA a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună constatarea nulităţii absolute a clauzei privind renunţarea la beneficiul de discuțiune si diviziune şi implicit anularea contractului de fidejusiune nr.5729/04.08.2011 Anexa nr. 4 la contractul de leasing financiar nr. 32154/03.08.2011, precum şi anularea popririlor înfiinţate, a procesului-verbal de cheltuieli, a tuturor formelor de executare efectuate, precum şi a titlurilor executorii ce stau la baza dosarului de executare nr. 233/2013 al S C P E J D., C. &A, executare începută la cererea creditoarei SC NBG L IFN SA.

Prin sentinţa civilă nr. 1349 din 13.04.2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov – Secţia Civilă, în dosarul nr. 39578/3/2016, a respins cererea reclamantului de a se lua act de renunţarea sa la judecată, astfel cum a fost susţinută la termenul de judecată din 20.09.2016, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată, de reclamantul B.A., în contradictoriu cu pârâta NBG L IFN SA şi A S SRL prin lichidator judiciar I M SRL, ca neîntemeiată.

În motivare, instanța reține că la data de 03.08.2011, s-a încheiat contractul de leasing financiar nr. 32154/03.08.2011 între SC NBG L IFN SA şi SC A S SRL având ca obiect preluarea în sistem de leasing financiar a dreptului de folosinţă şi posesie a imobilului apartament nr. 1 situat în Bucureşti, str. N…, nr. …, sector 1, având nr. cadastral 24201/1/1 şi înscris in CF nr. 100599 a loc. Bucureşti sector 1, a locului de parcare nr. 6 având nr. cad. 24201/1/12 şi înscris în CF nr. 100610, a boxei nr. 3 având nr. cad. 24201/1/15 si înscrisa în CF nr. 100613, precum şi a imobilelor teren având nr. cad 24201/2 şi înscris in CF 99002 şi nr. cad 24201/3 înscris în CF 99003.

Concomitent cu semnarea contractului de leasing menţionat mai sus a fost încheiat si semnat contractul de fidejusiune nr. 5729/04.08.2011 Anexa nr. 4 la contractul de leasing financiar nr. 32154/03.08.2011 intre NBG L IFN S.A. - în calitate de Finantator-Creditor, SC A S SRL - în calitate de Debitor principal si B.A. - în calitate de Fidejusor.

Totodată, tribunalul reține că în contratul de leasing financiar societatea SC A S SRL era reprezentată legal de către reclamantul din speța de față. De asemenea, se constată că împotriva reclamantului a fost declanșată executarea silită de către creditor.

Instanța reține că deși reclamantul B. este persoană fizică, se observă că la încheierea contractelor de leasing şi de fidejusiune în litigiu, el nu a acționat în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, ci, dimpotrivă, le-a semnat în calitate de reprezentant al societății SC A S SRL, deci în exercitarea unei activități comerciale, de administrator statutar al acestei societăți comerciale, respectiv în calitate de fidejusor, garant personal al debitorului principal, deci tot în exercitarea unei activități comerciale, garantând plata unei datorii a profesionistului.

Referitor la sfera noțiunii de consumator există deja o jurisprudență a CJUE.

În legătură cu aspectul dacă o persoană fizică ce se angajează să garanteze obligațiile pe care o societate comercială le-a contractat față de o instituție bancară în temeiul unui contract de credit poate fi considerată drept „consumator” în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, CJUE a arătat că, deși poate fi descris, în ceea ce privește obiectul său, ca fiind un contract accesoriu în raport cu contractul principal din care a izvorât datoria pe care o garantează, un astfel de contract de garanție sau de fideiusiune se prezintă, din punctul de vedere al părților contractante, ca un contract distinct, din moment ce este încheiat între alte persoane decât părțile la contractul principal. Prin urmare, părțile la contractul de garanție sau de fideiusiune sunt cele în raport cu care trebuie apreciată calitatea în care au acționat.

Potrivit jurisprudenței, noțiunea „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are un caracter obiectiv și trebuie apreciată având în vedere un criteriu funcțional, care constă în a aprecia dacă raportul contractual în cauză se înscrie în cadrul unor activități străine de exercitarea unei profesii. În cazul unei persoane fizice care a garantat executarea obligațiilor unei societăți comerciale, revine astfel instanței naționale obligația de a stabili dacă această persoană a acționat în cadrul activității sale profesionale sau în virtutea unor raporturi funcționale pe care le are cu respectiva societate, cum ar fi administrarea acesteia sau o participație la capitalul său social care nu este neglijabilă, sau dacă a acționat în scopuri personale.

În concluzie, CJUE a statuat că articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că această directivă se poate aplica unui contract de garanție imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică și o instituție de credit în vederea garantării obligațiilor pe care o societate comercială le-a contractat față de instituția respectivă în temeiul unui contract de credit, în cazul în care această persoană fizică a acționat în scopuri care nu intră în cadrul activității sale profesionale și nu are un raport de natură funcțională cu societatea menționată.

Instanța de fond face referire la practica CJUE, respectiv Hotărârea Asbeek Brusse și de M__ Barabito, Hotărârea Benincasa (C-269/95, punctul 16), Hotărârea Česká spořitelna (C- 419/11, punctul 40).

Tribunalul reține că reclamantul B. are legături strânse cu societatea, legături care au o natură profesională ce îl exclude din sfera noțiunii de consumator care acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale. În cauză, instanța apreciază așadar că nu sunt aplicabile dispoziţiile legale invocate de reclamant. Nu există nicio încălcare a dispoziţiilor legale edictate de lege, în condiţiile în care reclamantul este si profesionist, negociind clauzele contractuale pentru entitatea comerciala. Este evident ca nu se poate face abstracţie de calitatea de profesionist a reclamantului, care a semnat în aceasta calitate. Unul din motivele principale care au stat la baza oferirii fidejusiunii a fost chiar calitatea acestuia de reprezentant al persoanei juridice, in cauza nefiind incidente disp. art.4 din Legea invocata, deoarece acesta a negociat contractual in calitate de profesionist.

În plus, conform art. II. 2 din contractul de fidejusiune, debitorul are posibilitatea sa ceara restituirea eventualelor pierderi de la societatea pe care a garantat-o.

La aliniatul 3 al aceluiaşi articol, părţile au confirmat ca reclamantul este membru decizional si executiv, cunoscând pe deplin situaţia financiara a persoanei juridice, care însă după cca 1 an si jumătate şi-a solicitat insolventa.

Faptul că, între timp reclamantul invocă faptul că nu mai are calitatea de asociat nu prezintă relevanță în speță.

Prin urmare, tribunalul apreciază ca întemeiate apărările formulate de pârâtă, prin întâmpinare.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului de a se lua act de renunţarea sa la petitul privind rectificarea intabulării, instanţa constată că nu s-a depus la dosar în concret un mandat special pentru un astfel de act de dispoziţie şi prin urmare nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 406 C.proc.civ., pentru a se lua act de renunţarea la judecată.

Pe fondul acestui petit şi a cererii noi, tribunalul constată că este neîntemeiat, nefiind indicate motive în fapt şi în drept care să fundamenteze această cerere şi prin prisma cărora instanţa să aprecieze  în sensul dorit de reclamant.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul B.A., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii în sensul admiterii cererii de chemare in judecata așa cum a fost formulata si constatării ca fiind clauze abuzive, in condiţiile Legii nr. 193/2000, a clauzelor privind renunţarea la beneficiul de discuțiune si beneficiul de diviziune, respectiv  constatării nulității absolute a acestor clauze, si, pe cale de consecinţa  constatarea nulității absolute a Contractului de fidejusiune nr. 5729/04.08.2011, pentru argumentele invocate in cererea principala, pe de o parte dar si pentru motivele din apel.

I. In ceea ce priveşte aplicabilitatea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre profesionişti si consumatori, se arată că  reclamantul a semnat contractul de fidejusiune nr. 5729/04.08.2011 in calitate de persoana fizica care, in temeiul unui contract care intra sub incidenţa prezentei legi, acționează in scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Este mai mult decât evident ca garantarea unui contract de leasing financiar este in afara sferei sale de activitate si deci, calitatea sa contractuala de fidejusor se circumscrie definiţiei consumatorului data de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 139/2000.

II. In ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor de renunţare la beneficiul de discutiune si beneficiul de diviziune, acesta izvorăşte din faptul ca ele nu au fost negociate direct cu reclamantul. Contractul de fidejusiune nr. 5729/04.08.2011 nu cuprinde nicio clauza contractuala privitoare la renunţarea la beneficiul de diviziune si discuțiune, singura referire fiind făcută doar in contractul de leasing financiar nr. 32154/03.08.2011.

III. In ceea ce priveşte beneficiul de discuțiune, potrivit art. 2294 Cod civ., renunţarea la acesta se poate face doar in mod expres. Or, contractul de fidejusiune ce face obiectul prezentei judecaţi, nu are nicio referire la cele doua beneficii, de discuțiune si de diviziune;

IV. In ceea ce priveşte sancţiunea aplicabila ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor, consideră că, deşi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori nu prevede ca sancţiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancţiuni este identic cu cel al nulităţii absolute. Astfel, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective.

V. In ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a Contractului de fidejusiune nr. 5729/04.08.2011, consideră ca ne aflam in ipoteza reglementat de art. 7 din Legea nr. 193/2000, in măsură in care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit sa ceara rezilierea contractului, putând solicita, după caz, si daune-interese.

Intimata NBG L IFN S.A. (fosta SC E L IFN SA), a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea apelului formulat ca neîntemeiat si menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinica si legala.

Pe cale de excepţie, invocă tardivitatea formulării apelului, ca urmare a nerespectării termenului legal de formulare a caii de atac.

În motivare se arată că pentru a garanta executarea obligaţiilor de către societatea pe care o deţinea si o conducea, apelantul reclamant a fost de acord cu constituirea unei garanţii personale si semnarea contractului si in calitate de Fidejusor.

B.A. nu a acţionat in afara activităților comerciale si nu a semnat contractele in calitate de consumator. A solicitat finanţarea in numele societăţii A S SRL, bunul fiind utilizat in scopul si activitatea comerciala a societăţii utilizatoare.

Tentativa de dedublare încercata de reclamant este vădit nefondata: in calitate de administrator avea cunoştinţele si aptitudinile necesare sa negocieze si sa contracteze in numele societăţii A S SRL, in calitate de Fidejusor nu a mai avut aceste posibilităţi.

Apelantul a renunţat in mod expres la beneficiul de discuțiune si la beneficiul de diviziune.

La termenul din data de 8.-2. 2018 Curtea a excepţia tardivităţii declarării apelului, reţinând că la data de 06.09.2017 s-a efectuat comunicarea hotărârii apelate, conform dovezii aflate la fila 152 dosar fond către apelant, iar apelul s-a înregistrat pe data de 10.10.2017, dar a fost depus la poştă conform plicului de la fila 5 din dosarul de apel la data de 09.10.2017, fiind respectat termenul de 30 de zile întrucât data de 07.10.2017 pica într-o zi de sâmbătă.

Analizând apelul prin raportare la motivele de apel invocate, Curtea urmează să-l respingă ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Curtea reține, pe de o parte, că instanța de fond a apreciat în mod corect asupra situației de fapt.

1. În ce priveşte motivul de apel referitor la aplicabilitatea Legii nr.193/2000, Curtea reţine că în mod corect instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile acestei legi nu sunt aplicabile în cauză prin raportare la împrejurarea că, deşi reclamantul este persoană fizică, la încheierea contractelor de leasing şi de fideiusiune în litigiu el nu a acţionat în scopuri dinafara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, ci dimpotrivă, le-a semnat în calitate de reprezentant al societăţii SC A S SRL, garantând plata unei datorii a profesionistului. Aşadar, în calitatea sa de administrator al societăţii, apelantul reclamant nu poate fi consumator prin raportare la actele juridice de garantare a plăţii datoriilor profesionistului.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 definesc noţiunea de „consumator” ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În mod constant practica CJUE, în legătură cu aspectul dacă o persoană fizică ce se angajează să garanteze obligațiile pe care o societate comercială le a contractat față de o instituție bancară în temeiul unui contract de credit poate fi considerată drept „consumator” în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, este în sensul că este necesar să se arate că, deși poate fi descris, în ceea ce privește obiectul său, ca fiind un contract accesoriu în raport cu contractul principal din care a izvorât datoria pe care o garantează [a se vedea, în contextul Directivei 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale (JO L 372, p. 31, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 188), Hotărârea Dietzinger, C 45/96, EU:C:1998:111, punctul 18], un astfel de contract de garanție sau de fideiusiune se prezintă, din punctul de vedere al părților contractante, ca un contract distinct, din moment ce este încheiat între alte persoane decât părțile la contractul principal. Prin urmare, părțile la contractul de garanție sau de fideiusiune sunt cele în raport cu care trebuie apreciată calitatea în care au acționat.

În mod corect instanța de fond a reținut că reclamantul B. are legături strânse cu societatea, legături care au o natură profesională ce îl exclude din sfera noțiunii de consumator care acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale. Unul din motivele principale care au stat la baza oferirii fidejusiunii a fost chiar calitatea acestuia de reprezentant al persoanei juridice, in cauza nefiind incidente disp. art.4 din Legea invocata, deoarece acesta a negociat contractual in calitate de profesionist.

În plus, conform art. II. aliniatul 3 din contract părţile au confirmat ca reclamantul este membru decizional si executiv, cunoscând pe deplin situaţia financiara a persoanei juridice.

În mod corect apreciază instanța de fond că faptul că, între timp reclamantul invocă faptul că nu mai are calitatea de asociat nu prezintă relevanță în speță.

Prin urmare, nu poate fi considerată consumator persoana juridică, care a încheiat contractul de leasing cu intimata şi, in egală măsură nu poate avea calitatea de consumator fidejusorul, reprezentant al societății, care şi-a asumat obligaţia de garantare a plăţii ratelor de leasing ce revin persoanei juridice, în condiţiile stipulate în contractul de leasing.

Pe cale de consecinţă, reţinând neaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor Legii nr.193/2000, Curtea nu va mai analiza motivele 2, 4-5 de apel, respectiv restul argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată, care se referă la condiţiile de constatarea a caracterului abuziv al clauzelor contractuale în temeiul acestei legi.

3. Mai susţine apelantul că în ce priveşte beneficiul de discuţiune, potrivit dispoziţiilor art.2294 Cod civil renunţarea se poate face doar în mod expres iar contractul dedus prezentei judecăţi nu are nicio referire în acest sens.

Curtea constată, cu privire la acest aspect, că în cererea de chemare în judecată nu se invocă acest motiv de nulitate, acesta neputând fi invocat direct în apel, prin raportare la dispoziţiile art.478 alin.3 Cod procedură civilă, potrivit cu care în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. Or, în speţă, prin cererea de apel apelantul adaugă un nou motiv de nulitate a contractului de fideiusiune, în contextul în care acesta nu a fost invocat în cererea de chemare în judecată.

Având în vedere motivele anterior expuse Curtea urmează să respingă apelul ca nefondat. 

Domenii speta

Spete similare