Procedura insolvenţei

În cauză nu s-a făcut un plan de reorganizare care să prevadă inclusiv varianta în care litigiile aflate pe rolul instanţei de contencios administrativ sau penal ar fi câştigate de către debitoare, astfel că judecătorul sindic nu avea la îndemână o altă posibilitate de a temporiza derularea procedurii, având în vedere că erau îndeplinite cerinţele prev. de art. 107 lit. A. c) privind intrarea în faliment, iar creditorul bugetar nu este singurul creditor al procedurii, motiv pentru care cererea de suspendare a judecăţii nu putea fi admisă iar singura soluţie era deschiderea procedurii de faliment.

Prin Decizia civilă nr. 497/A/18.09.2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a doua Civilă, a fost respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 305/08.05.2017, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. ….

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin Sentinţa civilă apelată Tribunalul Arad, a dispus următoarele:

A respins cererea de suspendare a procedurii insolvenţei debitoarei.

În temeiul art. 107 alin. 1 paragraful A lit. c din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, a dispus începerea procedurii falimentului debitorului.

În temeiul art. 107 alin 2 din Legea privind procedura insolvenţei, a desemnat, în calitate de lichidator, pe CII (…), care va îndeplini atribuţiile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 85/2006 modificată.

În temeiul art. 107 alin. 2 din Legea privind procedura insolvenţei, a dispus dizolvarea societăţii debitoare şi ridicarea dreptului de administrare al debitorului.

A dispus notificarea deschiderii procedurii de faliment debitorului, creditorilor şi Oficiului registrului comerţului de pe lângă Tribunalul Arad, pentru efectuarea menţiunii, precum şi publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

A fixat termenul limită pentru depunerea cererilor creanţelor născute în cursul procedurii la 22 iunie 2017.

 A fixat termenul limită pentru verificarea creanţelor născute în cursul procedurii şi cu privire la forma acestora potrivit Codului de procedură civilă şi timbraj, întocmirea, afişarea şi comunicarea tabelului suplimentar al creanţelor, la 07 iulie 2017.

A stabilit termenul limită pentru formularea contestaţiilor împotriva creanţelor născute în cursul procedurii, la 5 zile de la publicarea tabelului de creanţe în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

În temeiul art. 113 din Legea privind procedura insolvenţei, a dispus sigilarea bunurilor din averea debitorului şi îndeplinirea celorlalte operaţiuni de lichidare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că prin raportul de activitate depus la dosarul cauzei în data de 22.02.2017, administratorul judiciar CII (…) a solicitat suspendarea procedurii insolvenţei până la soluţionarea irevocabilă a dosarelor aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv al Curţii de Apel Timişoara.

Prin acest raport, se arată că, având în vedere că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se află dosarul nr. .., având ca obiect obligarea creditorului bugetar la soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ, şi, de asemenea existând pe rolul Curţii de Apel Timişoara dosarul nr. .., având ca obiect suspendarea executării actului administrativ fiscal ce reprezintă titlu de creanţă al creditorului bugetar, apreciază că sunt aplicabile prevederile art. 413 al. 1 pct. 1 din Noul Cod de procedură civilă.

Astfel, consideră că legalitatea şi temeinicia pretenţiilor financiare cu care creditorul s-a înscris la masa credală poate fi stabilită pe cale judecătorească doar într-un proces derulat pe procedura contenciosului administrativ, în cadrul căruia este contestat titlul de creanţă, solicitându-se anularea actului administrativ fiscal.

Apreciază că nesuspendarea procedurii insolvenţei implică riscul major de intrare în faliment, moment în care continuarea procedurii insolvenţei ar anula dreptul la apărare, implicit la posibilitatea contestării titlului de creanţă al unuia dintre creditori.

Consideră că în această situaţie s-a ajuns datorită atitudinii creditorului bugetar, care a refuzat soluţionarea contestaţiei, în mod nelegal, până la soluţionarea cauzei penale.

În opinia sa, dacă s-ar accepta starea de fapt şi de drept în care se află, validându-se poziţia creditorului bugetar, de suspendare a judecării contestaţiei până la soluţionarea cauzei penale, s-ar accepta automat faptul că ar avea o influenţă covârşitoare asupra stabilirii actului administrativ fiscal şi a titlului de creanţă a creditorului, ori în această situaţie, apreciază ca fiind aplicabile prevederile art. 413 al. 1 pct. 2.

În şedinţa publică din data de 27.02.2017, reprezentanta creditoarei SC (…)SRL şi a societăţii debitoare a arătat că aceste dosare sunt pe rol, și a depus la dosar Sentinţa civilă nr. 55/30.01.2017 pronunţată în dosarul asociat nr. ...

În continuare, reprezentanta creditoarei SC (…) SRL şi a societăţii debitoare a arătat că sunt în derulare trei procese care pun sub semnul de întrebare creanţa creditorului majoritar, că a găsit ca practică situaţii similare care diferă în funcţie de situaţiile particulare ale fiecărui caz în parte, dar în mod clar instanţele nu resping cererile de suspendare formulate în procedura insolvenţei, ci cercetează de la caz la caz dacă într-adevăr judecarea unei alte cauze ar avea o influenţă determinantă asupra elementelor creanţelor înscrise în tabelul creditorilor. Consideră că situaţia este oricum clară, problema constând în faptul că starea de insolvenţă se datorează în exclusivitate cererii creditorului majoritar care a stabilit sume mari de plată contestate în acest moment de către debitoare. Or faţă de starea de fapt şi de drept existentă, şi anume, aceea că debitorului  îi este practic exclus/anulat dreptul de a contesta această creanţă invocată de creditorul majoritar, creează un cerc vicios.

A mai arată că, în opinia sa, este suspendată procedura de soluţionare a contestaţiei până la soluţionarea procesului penal în mod abuziv şi nelegal, că nu are posibilitatea faptică de a se adresa instanţei de judecată în vederea soluţionării contestaţiei pe fond, că există, într-adevăr, acel dosar pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în faza procesuală a recursului, însă dacă procedura insolvenţei continuă în aceste condiţii în care, datorită atitudinii creditorului majoritar, debitorului îi este imposibil de a contesta creanţa acestuia, nu există o altă soluţie decât să se deschidă procedura falimentului şi dizolvarea societăţii debitoare.

La data de 11.04.2017, creditoarea bugetară a înregistrat la dosar note de şedinţă, prin care solicită respingerea cererii de suspendare a procedurii de insolvenţă a debitoarei, arătând că prin cererea de suspendare formulată, SC (…)SRL solicită suspendarea judecății procedurii de insolvență a debitoarei pe motiv că există o contestație în contencios administrativ și o contestație la executare aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție şi consideră că nu se impune suspendarea procedurii insolvenței având în vedere că în prezentul dosar există mai multe hotărâri date de Curtea de Apel Timişoara în soluționarea contestațiilor din dosar în care se arată că până la pronunţarea unei soluţii de suspendare (dacă aceasta va exista vreodată) creanţa sa trebuie tratată ca fiind pură şi simplă.

Mai arată că în mod evident acele acţiuni de pe rolul Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie privesc doar creanţa sa, însă judecătorul sindic trebuie să trateze creanţa ca pe o creanţă pură, aşa cum au hotărât, dispus şi arătat hotărârile judecătoreşti pronunţate în acest dosar de Curtea de Apel Timişoara.

Procedura insolvenţei poate continua nestingherită şi nu depinde de hotărârile Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea judecării cauzei sau a continuării procedurii insolvenţei.

În drept, invocă art. 205 Noul Cod de procedură civilă.

Analizând cererea de suspendare, precum şi actele dosarului, judecătorul sindic a constatat că cererea de suspendare nu se circumscrie situaţiilor prevăzute în mod expres de legiuitor.

Judecătorul sindic a apreciat faptul că avocaţii creditorului majoritar au găsit speţe privind situaţii în care s-a dispus suspendarea, însă toate aceste exemple sunt determinate de o altă situaţie de fapt decât cea existentă în prezenta cauză şi au legătură directă cu soluţii de deschidere a procedurii în oricare dintre formele prevăzute de lege, ceea ce în cauza de faţă nu este cazul.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. 3  din Legea nr. 85/2006 sub imperiul căreia s-a deschis procedura insolvenţei debitoarei „Prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, hotărârile judecătorului-sindic nu vor putea fi suspendate de instanţa de apel.

(4) Prevederile alin. (3) nu se aplică în cazul judecării apelului împotriva următoarelor hotărâri ale judecătorului-sindic:

a) sentinţa de respingere a contestaţiei debitorului, introdusă în temeiul art. 33 alin. (4);

b) sentinţa prin care se decide intrarea în procedura simplificată;

c) sentinţa prin care se decide intrarea în faliment, pronunţată în condiţiile art. 107;

d) sentinţa de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe, introdusă în temeiul art. 122 alin. (3).”

De asemenea, potrivit art. 413 cod procedură civilă, există posibilitatea suspendării facultative a judecăţii în următoarele situaţii:”1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi; 2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel; în alte cazuri prevăzute de lege”.

Totodată, judecătorul sindic a reţinut că, potrivit art. 149 din Legea nr. 85/2006, prevederile acestei legi se completează cu prevederile codului de procedură civilă în măsura în care aceste prevederi nu sunt incompatibile cu legea insolvenţei care are caracter special, derogatoriu, de la alte legi de drept comun, astfel cum este şi codul de procedură civilă.

Apoi, a observat că există reguli privind suspendarea, date chiar de Legea nr. 85/2006 şi de codul de procedură civilă, însă acestea nu sunt aplicabile în cauză, deoarece creanţa AJFP Arad este o creanţă înscrisă în tabelul de creanţe sub condiţie rezolutorie, ceea ce înseamnă că funcţionează ca o creanţă pură şi simplă până în momentul în care aceasta va fi desfiinţată de către o instanţă, dacă se va întâmpla acest lucru.

Prin urmare, a apreciat că a cere suspendarea pe baza unei soluţii viitoare a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este imposibilă, deoarece nimeni nu poate presupune care este acea soluţie, specializarea judecătorului sindic fiind cu totul alta.

Pe de altă parte, judecătorul sindic a constatat că, în ceea ce priveşte cauza civilă nr. 3680/108/2014/a7, aflată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, soluţia dată de instanţa de control judiciar a fost aceea a respingerii apelului declarat şi cererea era formulată în baza art. 75 din Legea nr. 85/2006, fără a se indica nici un motiv de nulitate absolută dintre cele enumerate chiar în cuprinsul textului de lege.

Judecătorul sindic a mai constatat că nici cererea formulată de administratorul judiciar nu putea fi reţinută, deoarece tabelul definitiv este consolidat, tocmai pentru că tabelul preliminar de creanţe nu mai este atacat de multă vreme printr-o contestaţie de către nici unul dintre creditori, iar cererile de suspendare nu au rolul decât de a împiedica discuţiile despre reorganizare, eventual, însă în nici un caz până la pronunţarea unei hotărâri de suspendare definitive nu se poate considera că activitatea administratorului judiciar este suspendată de drept.

Cu toate acestea, judecătorul sindic a constatat că, deşi au fost soluţionate ultimele contestaţii la tabelul preliminar încă din cursul anului 2015, un plan de reorganizare nu a fost depus la dosar şi nici nu s-a discutat în cadrul unei adunări generale a creditorilor despre o astfel de reorganizare, în acest moment fiind împlinite premisele discutării despre deschiderea falimentului, potrivit disp. art. 94, alin. 5 din Legea nr. 85/2006, alineatele precedente stabilind termenele până la care se poate propune planul de reorganizare.

Prin urmare, a constatat că în cadrul procedurii insolvenţei, deschisă împotriva debitoarei, nici o persoană îndreptăţită nu a depus un plan de reorganizare în conformitate cu dispoziţiile art. 94 din Legea nr. 85/2006.

Totodată, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile deschiderii procedurii falimentului, potrivit art. 107 al. 1 paragraful  A lit. c, ca unică soluţie pentru satisfacerea creanţelor creditorilor.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel debitoarea prin administrator special prin care a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat şi suspendarea executării sentinţei atacate.

În motivare, apelanta debitoare menţionează că instanţa, deşi a apreciat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile legale referitoare la suspendarea judecării dosarului de insolvenţă, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Legea 85/2006, hotărârile judecătorului sindic nu vor putea fi suspendate de către instanţa de apel, a reţinut, totuşi, în mod corect faptul că aceste prevederi nu se aplică în cazul judecării apelului împotriva următoarelor hotărâri ale judecătorului sindic: (...) „sentinţa prin care se decide intrarea în faliment, pronunţată în condiţiile art. 107.”

Totodată, învederează că instanţa a reţinut, de asemenea, în mod corect faptul că, potrivit art. 149 din Legea 85/2006, prevederile acesteia se completează cu prevederile Codului de procedură Civilă, în măsura în care aceste prevederi nu sunt incompatibile cu legea insolvenţei care are caracter special, derogatoriu de la alte legi de drept comun, cum este şi Codul de procedură Civilă.

În acelaşi timp, apelanta susţine că deşi instanţa a înlăturat apărările formulate şi argumentate raportat la temeinicia cererii de suspendare, a generat, totodată, o nouă situaţie de fapt şi de drept, creată în urma dispunerii începerii procedurii falimentului, în baza art. 107 al. 1 lit. c) din legea 85/2006, ceea ce îi dă dreptul apelantei să solicite suspendarea executării hotărârii judecătorului sindic, în temeiul art. 8 alin. 4 lit. c) din Legea nr. 85/2006.

Apoi, apelanta debitoare precizează că atât motivele formulării apelului, cât şi ale cererii de suspendare a executării hotărârii apelate sunt deja expuse prin cererea de suspendare a judecării procesului de insolvenţă şi se raportează cu precădere la situaţia limită în care se află aceasta, în condiţiile în care i se refuză dreptul la apărare şi în condiţiile în care împotriva ei s-a deschis procedura falimentului fără a avea posibilitatea de a produce probe referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea titlului de creanţă al creditorului bugetar.

A arătat, astfel, că, în dosarul penal nr. 186/P/2012, prin Rezoluţia din 22.10.2013, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de administratorul societar care deţine calitatea de administrator special, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin 1 din Legea 39/2003, art. 9 lit. b), c) şi f) din Legea nr. 241/2005, art. 8 din Legea nr. 241/2005, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal şi cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.

În continuare, apelanta arată că la deschiderea procedurii insolvenţei, intimata bugetară s-a înscris în tabelul creditorilor cu suma de 344.188 lei, în calitate de creditor majoritar (şi, de altfel, unicul cu o creanţă considerabilă) şi problema care s-a pus a fost dacă aceasta deţine o creanţă care este afectată de o condiţie rezolutorie sau suspensivă, aşa încât să poată încasa sumele datorate de apelantă, creanţa sa comportându-se ca fiind una pură şi simplă.

Menţionează că deşi a solicitat înscrierea creanţei creditorului bugetar sub condiţie suspensivă până la finalizarea dosarului care să aibă ca obiect anularea deciziei de impunere a creanţelor fiscale ce reprezintă titlul de creanţă al creditoarei, contestaţia apelantei la tabelul creditorilor a fost respinsă, iar în atare situaţie aceasta se regăseşte în postura în care nu îi este recunoscut un drept esenţial, dreptul la apărare, întrucât deşi a formulat contestaţie împotriva deciziei de impunere, creditorul a emis o decizie prin care suspendă soluţionarea contestaţiei până la soluţionarea dosarului penal antemenţionat, nr. 186/P/2012.

În consecinţă, societatea apelantă susţine că a fost pusă în imposibilitate de a contesta şi formula apărări de fond împotriva celor reţinute şi impuse prin decizia de impunere nr. 326/19.05.2014 - titlul de creanţă al creditoarei bugetare, în baza căruia aceasta s-a înscris în tabelul creditorilor.

În acelaşi timp, apelanta debitoare arată că a formulat şi o cerere prin care creditoarea să fie obligată la emiterea unei decizii de soluţionare pe fond a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere, cerere care a făcut obiectul dosarului nr. 1723/59/2014 al Curţii de Apel Timişoara, însă aceasta a fost respinsă în primă instanţă, dosarul aflându-se în faza procesuală a recursului, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura de filtru.

Este evident, aşadar, în opinia apelantei, faptul că în prezent nu îi este recunoscută nicio posibilitate de a dovedi lipsa caracterului cert al creanţei invocate de către creditorul bugetar, situaţie în care, în cazul imposibilităţii respectării şi executării planului de reorganizare, împotriva sa se va deschide procedura falimentului, aceasta finalizându-se prin dizolvarea şi radierea ei.

Apelanta consideră că este abuziv ca în tot acest răstimp să nu aibă la dispoziţie niciun mijloc procesual prin care să conteste cuantumul creanţei înscrise în tabelul creditorilor, cu atât mai mult cu cât această creanţă, astfel cum apare în decizia de impunere atacată, a fost indicată tocmai de către organele de cercetare penală care au sesizat creditoarea cu săvârşirea unei posibile infracţiuni de către administratorul societar, solicitând acestuia să efectueze un control în vederea constatării faptelor sesizate.

Prin urmare, creditorul bugetar, în urma adresei venite din partea Secţiei de Combatere Asimilate Infracţiunilor de Corupţie, a procedat la efectuarea controlului în urma căruia, reţinând şi însuşindu-şi cele sesizate de către DNA, a preluat cele sesizate şi a stabilit pretinsul prejudiciu care face obiectul declaraţiei sale de creanţă.

În opinia apelantei, este evident faptul că organele fiscale nu au procedat în mod legal la stabilirea presupusei creanţe bugetare, nerealizând în mod obiectiv un control al operaţiunilor efectuate de către contribuabil, rezumându-se doar la a prelua de plano cele sesizate de către DNA.

Acest aspect a fost condamnat drastic de CEDO şi CJUE care a statuat că „numai în situaţia în care determinarea corectă a situaţiei fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal (însă, accesibile celui penal), atunci se aşteaptă soluţia în cadrul procedurii penale. Deci sunt de subliniat doua teze: în primul rând, ipoteza textului legal are în vedere „bănuiala legată de săvârşirea unor infracţiuni” în domeniul de interes al inspecţiei fiscale; în al doilea rând, ipoteza textului legal are în vedere o „imposibilitate” a organului fiscal de a continua analiza sa, în temeiul competenţelor şi mijloacelor de probă ce îi sunt accesibile.

În acest context, concluzia este că numai anumite categorii de infracţiuni pot justifica „suspendarea soluţionării contestaţiei”. Spre exemplu, infracţiunile de fals material.

Infracţiunea de abuz în serviciu, indiferent de natura ei, nu poate justifica „suspendarea”, întrucât, indiferent de angajarea sau neangajarea răspunderii penale, organul fiscal poate aprecia dacă au fost sau nu respectate condiţiile art. 21 Cod fiscal ce reglementează cerinţele deductibilităţii. Aceasta nu înseamnă că organul fiscal nu ar putea sesiza organele penale dacă apreciază că s-ar fi săvârşit infracţiuni de evaziune fiscală. Dar simpla sesizare nu justifică şi suspendarea activităţii de soluţionare a contestaţiei.

Apelanta subliniază faptul că simpla calificare a unor cheltuieli ca fiind nedeductibile nu înseamnă că s-ar întruni condiţiile infracţiunii de evaziune fiscală, incriminată de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 („evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive”). Altfel spus, nu se poate pune semnul egalităţii între „fictivitate” şi „nedeductibilitate”, aşa cum, de altfel, Cauza CJUE 277/14 evidenţiază.

Dacă nu s-a dispus o inspecţie fiscală, organul penal acţionează fără competenţă şi răstoarnă ordinea de drept dată de Legea Contenciosului administrativ, asumând răspunderi şi competenţe pe care nu le are, încălcând drepturi ale altor autorităţi, tot fără competenţă.

Dacă au fost înregistrate în contabilitate facturile de achiziţii identificate la dosarul cauzei (aspecte de natura expertizei contabile), dacă a constatat îndeplinirea de către contribuabilii persoane juridice a obligaţiilor declarative faţă de organele fiscale cu privire la aceleaşi facturi de achiziţii şi, în final, a calculat matematic cuantumul sumelor datorate, având în vedere ajustarea fiscală a evidenţelor contabile şi fiscale ale contribuabililor în cauză (aspecte de natura expertizei fiscale), dar sub rezerva dovedirii ulterioare de către organele de cercetare penală şi/sau a validării de către instanţa de judecată a caracterului fictiv al operaţiunilor în cauză, acţiunea se defineşte ca una complexă, unde organul fiscal are competenţă până Ia determinarea unui caracter penal. Drept pentru care, asupra unui caz de evaziune fiscală, aspectul civil trebuie judecat, urmând ca intrarea în vigoare a hotărârii civile să fie suspendată până la determinarea caracterului penal şi instanţa penală să se pronunţe pe latura penală, dată de la care intră în vigoare şi latura civilă.

Continuând, apelanta debitoare susţine că fiscul solicită de multe ori eronat Ministerului Public, mai ales în cazul în care nu a urmat procedurile prevăzute în legile speciale, să constate că există fapte de natură penală, invocând, de fapt, propria culpă. Faptul că fiscul nu a făcut inspecţie fiscală se datorează împrejurării că nu poate aplica retroactiv această prevedere aplicată eronat.

De asemenea, afirmă că prejudiciul a fost stabilit în mod exclusiv pe baza celor dispuse de către Secţia de Combatere Asimilate Infracţiunilor de Corupţie, fără ca creditorul bugetar să facă propriile sale cercetări ori evaluări ale posibilului prejudiciu, aceasta mulţumindu-se să menţioneze în decizia de impunere, la punctul 7, pag. 6 şi 7, următoarele:

„Prin adresele transmise Inspecţiei Fiscale  de către organele de cercetare penală, respectiv de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia Naţionala Anticorupţie - Secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie, se comunică faptul că, printr-o fraudă de tip carusel, o serie de societăţi comerciale, printre care este şi amintita debitoare, au redus obligaţiile fiscale, sau, după caz, au obţinut ilegal pentru acestea rambursări ale taxei pe valoare adăugată, frauda presupunând: interpunerea fictivă, în achiziţia de bunuri, a unui lanţ de firme tip fantomă; livrări intracomunitare fictive, de regulă, către firme de tip fantomă”.

De asemenea, din adresele organelor de cercetare penală se reţine că societăţile fictive erau coordonate prin interpuşi de un cetăţean britanic de origine libaneză, care putea, efectiv, dintr-un birou, să simuleze tranzacţii succesive (cu plaţi prin conturi bancare) între mai multe societăţi comerciale din mai multe ţări.

Cu privire la administratorul special, asociat administrator la debitoare, s-a reţinut că acesta a menţinut legătura cu cetăţeanul britanic, implicând societăţile pe care le administra şi coordona, în circuitul evazionist operaţionalizat de cetăţeanul britanic.

Apelanta precizează că în urma verificării efectuate, echipa de inspecţie fiscală a constatat faptul că aceasta a desfăşurat, în perioada 2010 – 2013, relaţii comerciale cu mai multe societăţi comerciale, incluse în adresele primite (pe care apelanta le enumeră), şi care, din cercetările organelor de urmărire penală, a rezultat că sunt societăţi fictive.

Astfel, organele de inspecţie fiscală au avut în vedere Decizia Curţii Europene de Justiţie în cazul C/439/04 Axel Kittel v. Statul Belgian. „În schimb, dacă, ţinând cont de factori obiectivi, se poate constata că livrarea efectuată către o persoană impozabilă care a ştiut sau putea să cunoască faptul că, prin această achiziţie, a participat la o operaţiune legată de fraudarea TVA, este de datoria instanţei naţionale să refuze persoanei impozabile dreptul de deducere”.

Organele de inspecţie fiscală au reîncadrat forma tranzacţiilor derulate între societăţile menţionate mai sus (care din cercetările organelor de urmărire penală (DNA) a reieşit că sunt societăţi fictive folosite în lanţul evazionist) şi apelanta  în vederea reflectării în mod corect a conţinutului activităţilor desfăşurate între aceste societăţi, conform Legii nr. 571/2003 cu modificările şi completările ulterioare, care prevede: „La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod autorităţile fiscale pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei”.

Aşa cum rezultă din informaţiile furnizate de DNA în urma cercetărilor efectuate, administratorul şi asociatul debitoarei, a aderat la un grup infracţional coordonat de cetăţeanul britanic, iar acţiunile de evaziune fiscală întreprinse au avut drept consecinţă prejudicierea bugetului de stat cu sume considerabile.

Apelanta debitoare susţine că, pentru a evita plata TVA care ar fi fost datorată de societate ca urmare a achiziţiilor intracomunitare de bunuri destinate vânzării pe piaţa internă (societatea având, astfel, obligaţia de a colecta şi plăti TVA pentru contravaloarea tuturor acestor achiziţii), reprezentantul său legal,  a optat să realizeze achiziţiile de bunuri prin intermediul unor firme fictive care aveau rolul de a genera societăţii verificate o TVA deductibilă artificial, fapt ce a avut drept consecinţă prejudicierea bugetului de stat cu sumele respective.

Afirmă că prin acest mod de lucru pus în practică de către grupul infracţional coordonat de cetăţeanul britanic la care a aderat şi administratorul societar (aşa cum rezultă din informaţiile DNA), respectiv realizarea achiziţiilor intracomunitare prin firme fictive, a fost prejudiciat bugetul de stat cu sumele reprezentând TVA aferentă bunurilor introduse în România, care erau destinate vânzării pe piaţa internă.

Cu titlu de exemplu, din constatările organelor de inspecţie fiscală rezultă că aprovizionările cu bunuri produse de furnizorul (…) KFT erau transportate din Ungaria direct la depozitul din Şofronea ce aparţine grupului de firme coordonate de administratorul şi asociatul debitoarei şi cel al SC (…) SRL. Pentru a se evita înregistrarea, declararea şi plata TVA aferentă acestor bunuri după vânzarea lor pe piaţa internă s-a înscenat un circuit fictiv de documente, bunurile figurând ca fiind achiziţionate de la diverse firme care aveau rolul de a genera o TVA deductibilă artificial.

Apoi, societatea apelanta învederează că în luna octombrie 2013 (lună în care au avut loc descinderile organelor de cercetare penală la sediile persoanelor juridice implicate), reprezentanţii săi au realizat achiziţiile intracomunitare de la furnizorul extern (…) KFT din Ungaria, direct în proprietatea SC (…) SRL, societate afiliată la apelantă, fapt ce dovedeşte că aceştia cunoşteau furnizorul extern, confirmând constatările cu privire la faptul că bunurile erau introduse în societatea verificată prin documente emise de societăţi fictive.

Apelanta susţine că, practic, din luna octombrie 2013, activitatea sa comercială se opreşte.

Apoi, afirmă că analizând baza de date a fiscului, s-a constatat că şi firmele care emiteau facturile către aceasta, pentru a evita plata TVA generată de vânzările fictive către societatea verificată, au înregistrat în evidenţa contabilă facturi emise de alte firme. Urmărind tranzacţiile succesive derulate, se ajunge la o societate care avea rolul de a emite facturi şi care nu a achitat niciodată contravaloarea obligaţiilor fiscale născute artificial prin emiterea facturilor respective, fiind, astfel, prejudiciat bugetul de stat.

Ţinând cont de aspectele prezentate mai sus, echipa de inspecţie fiscală a constatat faptul că apelanta a încălcat prevederile art. 146 alin. 91 din Legea 571/2003 cu modificările şi completările ulterioare şi punctul 46 (1) din HG 44/2004 cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea 571/2003 cu modificările şi completările ulterioare, motiv pentru care nu a acordat drept de deducere pentru TVA în sumă de 2.552.498 lei, aferentă facturilor primite de la societăţile menţionate mai sus, deoarece achiziţiile de bunuri destinate vânzării pe piaţa internă nu au fost înregistrate direct de la partenerii externi, fiind preluate prin operaţiuni succesive, în mod fictiv, de la diverse societăţi nereale, ceea ce a generat pentru societatea verificată o TVA deductibilă artificial, nelegală, care a avut drept consecinţă prejudicierea bugetului de stat.

Cele prezentate mai sus denotă faptul că aceste societăţi sunt cuprinse într-un lanţ de societăţi care sunt coordonate de aceleiaşi persoane prin asociaţi şi administratori interpuşi, în vederea atragerii răspunderii acestora. Organele de urmărire penală au cercetat toate aspectele prezentate, urmând a se stabili răspunderea persoanelor vinovate şi a celor beneficiare ale sumelor rezultate din eludarea bugetului de stat prin neplata TVA pentru mărfurile livrate la intern, provenite din achiziţii intracomunitare.

Organele de inspecţie fiscală au analizat tranzacţiile comerciale din perioada 2010 - 2013, în sensul urmăririi circuitului mărfurilor, respectiv societatea furnizoare, precum şi societatea beneficiară, pe tipuri de mărfuri, precum şi modul de efectuare a transporturilor către societatea verificată.

Ţinând cont de toate aspectele prezentate la pct. 1-7 din cap. II 1.2, taxa pe valoare adăugată, organele de inspecţie fiscală au stabilit o TVA suplimentară în sumă totală de 2.621.672 lei (din care TVA restrânsă de la deducere, în sumă de 2.565.347 lei, şi TVA colectată suplimentar, în sumă de 56.325 lei)”.

Acestor sume le-au fost adăugate majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere, astfel că valoarea totală a pretinsului prejudiciu precizat prin declaraţia de creanţă este egală cu suma pentru care creditorul bugetar a fost înscrisă în tabelul creditorilor.

Continuând, apelanta arată că, întrucât în ciuda împrejurării că a achitat toate obligaţiile fiscale care îi reveneau, inclusiv cele de plată a TVA-ului aferent operaţiunilor comerciale pentru care organele de cercetare penală au sesizat creditorul bugetar, caracterul presupus şi pretins infracţional şi, implicit, prejudiciabil al acestor operaţiuni, a fost stabilit exclusiv pe baza notei de informare trimise de către Secţia de Combatere Asimilate Infracţiunilor de Corupţie, către creditor.

Or, faptul că în dosarul penal nu a fost pronunţată încă nicio soluţie de condamnare a reprezentantului debitoarei, face ca pretinsul caracter infracţional şi prejudiciabil al acestor operaţiuni controlate să nu fie cert şi dovedit.

De asemenea, menţionează că, deoarece existenţa sumelor reţinute cu titlu de datorii bugetare în sarcina sa poate fi invocată doar în situaţia în care operaţiunile comerciale care au stat la baza lor au caracter infracţional, este, astfel, evident că soluţia care urmează a fi pronunţată în dosarul penal are înrâurire hotărâtoare asupra însăşi existenţei creanţei creditorului.

Necesitatea asigurării unei protecţii jurisdicţionale provizorii persoanelor ale căror drepturi pot fi lezate prin emiterea unor acte administrative este recunoscută şi în plan European, prin Recomandarea R(89) 8, adoptată de Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei, potrivit căreia instanţa, în calitate de autoritate jurisdicţională chemată să decidă măsura de protecţie provizorie, trebuie să ţină cont de ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente şi să acorde asemenea măsuri atunci când executarea actului administrativ este de natură a crea pagube grave, dificil de reparat, şi când există un argument juridic aparent valabil faţă de nelegalitatea lui. Este întemeiată măsura de suspendare a executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond, în situaţia în care, raportat la circumstanţele cauzei şi din actele dosarului, rezultă existenţa unor îndoieli asupra legalităţii actului contestat în ceea ce priveşte determinarea bazei de impunere, disponibilitatea contribuabilului de a-şi onora obligaţiile fiscale, prin achitarea integrală a sumelor stabilite în sarcina sa, precum şi iminenţa unei pagube grave prin blocarea activităţii societăţii.

Apelanta debitoare susţine că se află într-o situaţie fără ieşire, creată tocmai ca urmare a procedurii nelegale, urmată de către creditorul bugetar care a suspendat fără temei soluţionarea contestaţiei sale, formulată împotriva actului administrativ fiscal, până la soluţionarea dosarului penal deschis împotriva reprezentantului - persoană fizică - al societăţii (caracterul nelegal al acestei suspendări fiind deseori sesizat şi de către ÎCCJ).

Apreciază că în această situaţie îi este anulat dreptul de a se adresa instanţelor de judecată în vederea stabilirii legalităţii actului administrativ fiscal şi a deciziei de impunere, acte ce reprezintă, în esenţă, titlul de creanţă al creditoarei bugetare.

Apoi, apelanta subliniază faptul că soluţionarea dosarului penal trenează de ani de zile, astfel încât, fiind vorba despre o procedură specială, îi este interzis accesul la libera justiţie în vederea contestării titlului de creanţă al creditoarei majoritare.

Apelanta debitoare susţine că creditorul bugetar se foloseşte de această situaţie creată chiar de ea însăşi pentru a se îndestula în vederea acoperirii pretinsei creanţe, înainte ca apelanta să poată formula critici faţă de acest titlu.

Apelanta afirmă că există, aşadar, riscul major să nu mai poată fi în măsură să formuleze o acţiune în instanţă, care să vizeze anularea actului administrativ fiscal şi, implicit, a titlului de creanţă al intimatei, în situaţia în care împotriva acesteia se deschide procedura falimentului, urmată de dizolvarea societăţii.

În literatura de specialitate s-a stabilit că „nu este necesar ca persoana faţă de care s-a dispus începerea urmăririi penale să aibă calitatea de parte în procesul civil în care se ia în discuţie măsura suspendării în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 NCPC, fiind suficient ca fapta în legătură cu care se desfăşoară cercetarea penală să fie susceptibilă a antrena consecinţe în procesul civil.

Se constată că textul analizat menţine formularea imperfectă a normei anterioare (art. 244 alin. (1) pct. 2. CPC 1865), întrucât judecata penală finalizată cu pronunţarea unei hotărâri definitive, prin dezlegările pe care le dă, este cea care ar putea avea o influenţă semnificativă asupra soluţiei în procesul civil a cărui suspendare ar putea fi dispusă, nu infracţiunea care face obiectul procesului penal”.

Situaţia se poate reglementa şi echilibra doar în ipoteza admiterii cererii de suspendare a judecării dosarului de insolvenţă, situaţie în care creanţa bugetară ar deveni afectată de o condiţie suspensivă, până în momentul stabilirii legalităţii actului administrativ şi, deci, a titlului de creanţă al creditoarei.

Intimaţii nu au depus la dosar întâmpinări.

Examinând apelul de faţă, prin prisma criticilor formulate de apelantă şi a prevederilor art. 466 şi urm. C. pr. civ., Curtea constată că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Prin apelul formulat împotriva hotărârii pronunţate de judecătorul sindic, debitoarea invocă, în primul rând, faptul că, fiind respinsă cererea sa de suspendare care a avut drept consecinţă deschiderea procedurii falimentului, nu mai are posibilitatea de a mai produce probe referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea titlului de creanţă al creditoarei bugetare, că acest titlu de creanţă al creditorului bugetar este afectat de o condiţie rezolutorie, deşi debitoarea a solicitat înscrierea creanţei sub condiţie suspensivă până la finalizarea dosarului care să aibă ca obiect anularea deciziei de impunere a creanţelor fiscale, cererea sa a fost respinsă, astfel că, în acest fel îi este încălcat dreptul la apărare.

Totodată, apelanta susţine că în prezent nu îi este recunoscută nici o posibilitate de a dovedi lipsa caracterului cert al creanţei invocate de către creditoarea bugetară, situaţie în care, în cazul imposibilităţii respectării şi executării planului de reorganizare, împotriva sa se va deschide procedura falimentului, urmată de dizolvarea şi radierea debitoarei.

Cu privire la această susţinere, Curtea constată că debitoarea nu a propus un plan de reorganizare, acesta fiind şi motivul pentru care prin sentinţa recurată s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva sa.

Referitor la susţinerea potrivit căreia creanţa creditorului bugetar trebuia înscrisă sub condiţie suspensivă, nu rezolutorie, Curtea constată că aceste aspecte au fost deduse judecăţii în faze procesuale anterioare, cu ocazia întocmirii tabelului preliminar şi apoi, a tabelului definitiv de creanţă, iar contestaţia debitoarei împotriva înscrierii creanţei creditoarei bugetare în tabelul preliminar şi, apoi, definitiv al creanţelor, a fost respinsă.

În continuarea apelului formulat, debitoarea invocă faptul că organele fiscale nu au procedat în mod legal la stabilirea presupusei creanţei bugetare şi nu au realizat în mod efectiv un control al operaţiunilor efectuate de contribuabil, aspect care a fost condamnat de către CEDO şi CJUE, astfel încât, simpla calificare a unor cheltuieli ca fiind nedeductibile nu înseamnă că s-ar întruni condiţiile infracţiunii de evaziune fiscală. Totodată, debitoarea face o amplă argumentare cu privire la creanţa creditoarei bugetare care este contestată de către debitoare pe calea contenciosului administrativ, detaliind modul în care s-a derulat la instanţa de contencios administrativ litigiul privind contestarea acestei creanţe, însă aceste aspecte nu pot fi analizate de către instanţa de faţă care are o altă specializare, obiect al apelului de faţă neputând face decât hotărârea pronunţată de judecătorul sindic.

Cu aceleaşi argumente, debitoarea învederează instanţei şi stadiul în care se află dosarul penal în care nu a fost pronunţată încă nici o soluţie de condamnare a administratorului societăţii, ceea ce este, în opinia apelantei, o dovadă că pretinsul caracter infracţional şi prejudiciabil al operaţiunilor contabile imputate debitoarei prin titlul de creanţă cu care s-a înscris la masa credală în tabelul de creanţe să nu fie cert şi dovedit.

Curtea constată că în prezenta etapă a derulării procedurii insolvenţei nu mai poate fi analizat caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei creditorului bugetar sau dovedirea acestuia, câtă vreme creanţa declarată de creditorul bugetar a fost înscrisă atât în tabelul preliminar, cât şi în tabelul definitiv de creanţe, iar prin sentinţa civilă nr. 55 din 30 ianuarie 2017, pronunţată de judecătorul sindic al Tribunalului Arad în dosar nr. …, sentinţă depusă în copie la filele 3-6 dosar fond, s-a respins contestaţia debitoarei împotriva tabelului definitiv de creanţe, respectiv împotriva înscrierii creanţei creditorului bugetar.

Totodată, Curtea constată că hotărârea pronunţată de judecătorul sindic a avut ca temei legal disp. art. 107 lit. A, c) care prevede că judecătorul sindic va decide prin sentinţă sau, după caz, prin încheiere, intrarea în faliment a debitoarei, în cazul în care nici unul dintre subiectele de drept îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare în condiţiile prevăzute la art. 94 sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat.

Aşadar, în condiţiile în care, deşi procedura insolvenţei se desfăşoară de mai mulţi ani, în cauză nu s-a făcut un plan de reorganizare care să prevadă inclusiv varianta în care litigiile aflate pe rolul instanţei de contencios administrativ sau penal ar fi câştigate de către debitoare, judecătorul sindic nu avea la îndemână o altă posibilitate de a temporiza derularea procedurii, având în vedere că erau îndeplinite cerinţele prev. de art. 107 lit. A. c) privind intrarea în faliment, iar creditorul bugetar nu este singurul creditor al procedurii.

Din aceste motive, nefiind făcută dovada depunerii unui plan de reorganizare şi în condiţiile în care cererea de suspendare nu viza decât creanţa creditorului majoritar, în mod corect s-a apreciat de către judecătorul sindic că nu se impune admiterea cererii de suspendare.

În consecinţă, în temeiul art. 480, Curtea a respins apelul.

Domenii speta

Spete similare