Cerere de valoare redusă

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin sentința civilă nr.  117 din 3.02.2017, Judecătoria Z a admis excepţia tardivităţii cererii formulate de pârâtul MM privind dispunerea compensaţiei judiciare între părţi, a respins cererea formulată de pârâtul MM privind dispunerea compensaţiei judiciare între părţi ca tardiv formulată, a admis excepţia tardivităţii cererii formulate de pârâtul MM privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale, a respins cererea formulată de pârâtul MM privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale ca tardiv formulată, a admis cererea şi a obligat pârâţii în solidar la plata către reclamantă a sumei de 2440 lei reprezentând debit principal neachitat şi a penalităţilor aferente de 0,25% pe zi de întârziere calculate de la data de 01.07.2016 şi până la achitarea integrală a debitului principal. De asemenea, a obligat pârâţii în solidar la plata către reclamantă a sumei de 1050 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 200 lei taxă judiciară de timbru şi 850 lei onorarii avocaţi.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii cererii formulate de pârâtul MM privind dispunerea compensaţiei judiciare între părţi, că pârâtul MM a formulat această cerere la termenul de judecată din data de 03.02.2017.

Instanţa constată că solicitarea pârâtului nu este o simplă apărare, prin care se urmăreşte respingerea cererii de chemare în judecată, ci reprezintă pretenţii proprii faţă de reclamantă, care pot fi invocate în cadrul prezentei cauze numai pe calea cererii reconvenţionale.

Potrivit dispoziţiilor art. 209 alin. 4 C.p.c., cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.

În prezenta cauză, conform dispoziţiilor art.1030 alin. 4 C.p.c., pârâtul este obligat să depună întâmpinare, iar prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la 26.09.2016, pârâtul nu a solicitat dispunerea compensaţiei judiciare între părţi.

Întrucât termenul stabilit de lege pentru depunerea cererii reconvenţionale este un termen procedural imperativ absolut, astfel încât nerespectarea acestuia este sancţionată cu decăderea pârţii din dreptul de a formula cerere reconvenţională, având în vedere, totodată, şi concluziile reclamantei prin avocat privind excepţia invocată din oficiu, instanţa va admite excepţia tardivităţii cererii formulate de pârâtul MM privind dispunerea compensaţiei judiciare între părţi şi va respinge cererea formulată de pârâtul MM privind dispunerea compensaţiei judiciare între părţi ca tardiv formulată.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii cererii formulate de pârâtul MM privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale, instanţa reţine că pârâtul MM a formulat această cerere la termenul de judecată din data de 03.02.2017.

Instanţa constată că solicitarea pârâtului reprezintă pretenţii proprii faţă de reclamantă, care pot fi invocate în cadrul prezentei cauze numai pe calea cererii reconvenţionale.

Potrivit dispoziţiilor art. 209 alin. 4 C.p.c., cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.

În prezenta cauză, conform dispoziţiilor art.1030 alin. 4 C.p.c., pârâtul este obligat să depună întâmpinare, iar prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la 26.09.2016, pârâtul nu a solicitat obligarea reclamantei la plata către acesta a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale.

Întrucât termenul stabilit de lege pentru depunerea cererii reconvenţionale este un termen procedural imperativ absolut, astfel încât nerespectarea acestuia este sancţionată cu decăderea părţii din dreptul de a formula cerere reconvenţională, având în vedere, totodată, şi concluziile reclamantei prin avocat privind excepţia invocată din oficiu, instanţa va admite excepţia tardivităţii cererii formulate de pârâtul MM privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale şi va respinge cererea formulată de pârâtul MM privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale ca tardiv formulată.

Pe fondul cauzei, instanţa reţine că între reclamantă, în calitate de vânzător, şi pârâţi, în calitate de cumpărători, s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 135/25.06.2015, depus în original la dosarul cauzei.

În baza contractului sus menţionat, reclamanta a emis factura nr. D 1350/19.10.2015 în cuantum de 2440 lei.

Instanţa nu va reţine susţinerea pârâţilor din întâmpinare, potrivit căreia „contractul este falsificat”, având în vedere pe de o parte, că pârâtul MM a arătat la termenul de judecată din data de 03.02.2017 că prin această menţiune se referă doar la actul adiţional din data de 26.01.2016, iar pe de altă parte că, prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la data de 31.01.2017, precum şi la termenul de judecată din data de 03.02.2017, reclamanta prin avocat a arătat că nu mai deţine originalul actului adiţional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 135 din 25.06.2016 şi, astfel, înţelege să nu se mai folosească de acest înscris în prezenta cauză. 

Totodată, din răspunsurile depuse la data de 17.01.2017 la f.13 şi 15 din dosarul cauzei de către Parchetul de pe lângă TT şi de către Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice – Biroul de Investigare a Criminalităţii din Mediul de Afaceri, a rezultat faptul că, din actele existente la dosarul penal nr. 404/P/2016 nu se face referire la contractul nr. 135 din 25.06.2015 cu actul adiţional datat la 26.01.2016, iar plângerea petentului MM face referire la contractele de vânzare-cumpărare nr. 58 din 12.06.2013, nr. 93 din 18.06.2013, precum şi contractul nr. 24 din 16.01.2016, pe care petentul l-a depus ulterior.

În drept, potrivit art. 1026 Cod de Procedură Civilă, procedura cu privire la cererile de valoare redusă se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei, cu excepţia litigiilor în materie fiscală, vamală sau administrativă, privind răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice, starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice; drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie; moştenire; insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; asigurări sociale; dreptul muncii; închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani; arbitraj; atingeri aduse dreptului la viaţă privată sau altor drepturi care privesc personalitatea.

În consecinţă, instanţa apreciază că procedura cererilor de valoare redusă este aplicabilă în speţă, reclamanta solicitând suma de 2440 lei reprezentând debit restant.

Susţinerea pârâtului MM, potrivit căreia nu este de acord ca prezenta cauză să fie soluţionată pe procedura cererilor cu valoare redusă, deoarece hotărârea este executorie, instanţa nu o va reţine, întrucât caracterul executoriu de drept al hotărârii este prevăzut de lege, respectiv art. 1031 alin. 3 C.p.c., iar în prezenta cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a procedurii cererilor de valoare redusă prev. de art. 1026 C.p.c.

Instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1270 alin. 1 C. Civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, iar art. 1350 alin. 1 şi 2 C.civ. prevede că „orice persoană trebuie să îşi execute obligaţii pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu în condiţiile legii”. Totodată, instanţa constată că în materie contractuală reclamantul este ţinut să dovedească numai existenţa obligaţiei, după care în sarcina pârâtului există o prezumţie relativă de neîndeplinire a obligaţiei în mod culpabil.

Potrivit art. IV.6 din contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 135/25.06.2015, obligaţia asumată de cumpărători privind plata preţului şi a eventualelor daune moratorii este o obligaţie solidară, aşa cum este definită de art. 1443 şi urm. c.civ, astfel încât vânzătorul poate cere plata de la oricare dintre cumpărători, fără ca aceştia să poată opune beneficiul de diviziune, iar prin art. IV.7 din acelaşi contract s-a stabilit că în cazul în care cumpărătorii nu plătesc la termenul convenit cel puţin două rate, consecutive sau nu, vânzătorul poate solicita de la oricare dintre cumpărători plata integrală a preţului şi a daunelor moratorii, putând face demersuri pentru recuperarea pe cale judecătorească a acestora, fără punere în întârziere, simpla împlinire a termenului contractului sau neplata a două rate conform prezentului contract reprezentând punere în întârziere.

Pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză vizează factura nr. D 1350/19.10.2015 în cuantum de 2440 lei.

Cum reclamanta a emis factura în baza contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 135/25.06.2015, instanţa apreciază că aceasta a făcut dovada existenţei obligaţiei de plată în solidar a pârâţilor.

De asemenea, în cauză, pârâţii nu au dovedit că obligaţia lor s-a stins prin vreunul din mijloacele de stingere a obligaţiilor şi nici faptul că obligaţia lor ar avea o altă întindere faţă de cea determinată de reclamantă, astfel că, în temeiul art. 1270 şi art. 1272 Cod civil, instanţa va obliga pârâţii în solidar la plata către reclamantă a sumei de 2440 lei reprezentând debit principal neachitat.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâţilor în solidar la plata penalităţilor 0,25%/zi de întârziere calculate de la data de 01.07.2016 şi până la achitarea integrală a debitului, instanţa reţine că, potrivit art. IV.1 din contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 135/25.06.2015, părţile convin ca în cazul neplăţii benevole sau a plăţii cu întârziere a ratelor, aşa cum au fost convenite, cumpărătorii vor plăti penalităţi de întârziere – denumite în continuare daune moratorii – de 0,25% pentru fiecare zi de întârziere, daunele moratorii putând depăşi cuantumul debitului restant.

Raportat la dispoziţiile art. IV.1 şi art. IV.6 din contractul încheiat între părţi, instanţa având în vedere dispoz. art. 1270 Cod civil, va obliga pârâţii în solidar la plata către reclamantă a penalităţilor de 0,25%/zi de întârziere calculate de la data de 01.07.2016 şi până la achitarea integrală a debitului principal.

Faţă de toate cele arătate anterior, instanţa urmează să admită excepţia tardivităţii cererii formulate de pârâtul MM privind dispunerea compensaţiei judiciare între părţi, să respingă cererea formulată de pârâtul MM privind dispunerea compensaţiei judiciare între părţi ca tardiv formulată, să admită excepţia tardivităţii cererii formulate de pârâtul MM privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale, să respingă cererea formulată de pârâtul MM privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale ca tardiv formulată, să admită cererea şi să oblige pârâţii în solidar la plata către reclamantă a sumei de 2440 lei reprezentând debit principal neachitat şi a penalităţilor aferente de 0,25% pe zi de întârziere calculate de la data de 01.07.2016 şi până la achitarea integrală a debitului principal.

În temeiul art. 1032 alin. 1 C.proc.civ., fiind în culpă procesuală, pârâţii vor fi obligaţi în solidar la plata către reclamantă a sumei de 1050 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 200 lei reprezentând taxă judiciară de timbru şi 850 lei reprezentând onorarii avocaţi.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel apelantul-pârât MM,  criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei, în sensul obligării reclamantei la plata daunelor morale şi, de asemenea, să se respingă capătul de cerere privind penalităţile de întârziere.

A arătat că instanţa a respins ca  tardivă cererea sa pentru daune morale şi, totodată a fost obligat la plata penalităţilor de întârziere, de 0,25% pe zi, deşi acestea sunt abuzive.

În cauză, nu s-a formulat întâmpinare.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate,Tribunalul reţine următoarele:

Între părţi, s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, prin care pârâţii au cumpărat de la reclamantă bunuri, aşa cum rezultă din contract, aspect necontestat, de altfel, nici de apelant.

Pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de plată în termenul stabilit, mai având de achitat suma de 2440 lei, sumă pe care apelantul a şi recunoscut-o la acest  termen şi a fost de acord să o achite.

Creanţa este certă, existenţa sa rezultând neîndoielnic din contractul încheiat, este lichidă, având cuantumul reţinut în nota de calcul, şi este exigibilă, aşa cum rezultă din acelaşi înscris, şi nu este contestată de pârâţi.

În ce priveşte penalităţile de întârziere, se constată că sunt stabilite la 0,25% pe zi de întârziere, potrivit art. 1 din contract,  şi sunt abuzive.

 În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în cauzele conexate C-240/98 si C-241/98 si C-242/98, C-243/98 si C-244/98, Oceano Grupo Editorial SA contra Salvat Editores SA, unde Curtea a statuat următoarele: paragraful „25. În privinţa întrebării dacă un tribunal sesizat intr-un litigiu vizând un contract încheiat intre un profesionist si un consumator poate aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze, trebuie amintit ca sistemul de protecţie instituit prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea potrivit căreia consumatorul sa afla intr-o situaţie de inferioritate fata de profesionist, atât in ceea ce priveşte puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situaţie care îl face sa adere la condiţiile redactate in prealabil de către profesionist, fără ca el sa poată modifica acest conţinut. 26.Obiectivul urmărit prin articolul 6 al Directivei, care impune statelor membre sa prevadă ca aceste clauze abuzive nu ii leagă pe consumatori, nu ar putea fi atins daca aceştia din urma ar trebui sa se găsească in fata situaţiei de a invoca ei înşişi caracterul abuziv al acestor clauze.

Dacă este adevărat că in unele state membre normele procedurale permit particularilor sa se apere ei înşişi, exista un risc, deloc neglijabil, ca din ignoranta, consumatorul sa nu invoce caracterul abuziv al clauzei ce i se opune. In consecinţă, protecţia efectiva a consumatorului nu poate fi asigurata decât in măsura in care judecătorului naţional i se recunoaşte posibilitatea de a aprecia din oficiu o asemenea clauza.

Instanţa poate cenzura,  chiar şi din oficiu, o astfel clauză ce stabileşte o penalitate exorbitantă, chiar dacă această clauză a fost prevăzută în contractul încheiat între părţi, cu condiţia ca această clauză să fie o clauză abuzivă potrivit Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Potrivit art. 4 alin. (1) din acest act normativ o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăşi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile parţilor, iar alin.(2) prevede că o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitate consumatorului sa influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, în anexa acestui act normativ se arată la alin. (1) lit. (i) faptul că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obliga consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

Aceasta din urmă fiind situaţia şi în cauză unde penalitatea prevăzută este nejustificat de mare în comparaţie cu eventuala pagubă suferită de profesionist.

În cauză, Tribunalul are în vedere că, prin penalităţile de 0,25%, se  ajunge şi la o sumă exagerat de mare pe care pârâţii ar fi obligaţi să o achite reclamantului, prin raportare şi la debitul principal pe care îl datorează, iar, pe de altă parte, faţă de cuantumul penalităţilor de întârziere stipulate în convenţia părţilor,  se constată că aceste prevederi contractuale creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind astfel o clauză abuzivă şi, pe cale de consecinţă, sancţionată cu nulitatea absolută.

În ce privește susținerea apelantului, în sensul că în mod greșit s-a respins ca tardivă cererea sa pentru obligarea pârâtului la plata daunelor morale, Tribunalul constată că instanța de fond a interpretat și aplicat corect  dispozițiile art. 209 alin. 4 c.pr.ci. privind termenul în care poate să fie formulată cererea reconvențională, constatând că pârâtul a formulat tardiv această cerere.

Faţă de aceste considerente, văzând şi art. 480 alin. 2 c.pr.civ., Tribunalul a admis în parte apelul și a schimbat sentința apelată, în sensul că a înlăturat obligarea pârâților la plata către reclamantă a penalităților de întârziere de 0,25% pe zi, calculate de la data de 1.07.2016 și până la achitarea debitului.

Domenii speta

Spete similare