Litigiu de muncă. Sancţiune disciplinară. Neprezentarea la locul de muncă, chiar în contextul în care există dovezi cu privire la intenţia angajatorului de a înceta raportul de muncă, constituie abatere disciplinară gravă.

Litigiu de muncă. Sancţiune disciplinară. Neprezentarea la locul de muncă, chiar în contextul în care există dovezi cu privire la intenţia angajatorului de a înceta raportul de muncă, constituie abatere disciplinară gravă.

Art. 250, art. 252 alin. 1 şi 2 lit. a,c şi f din Codul muncii

Apelantul a înţeles să nu se prezinte la locul de muncă, deşi nu a existat o împiedicare din partea angajatorului în acest sens. Fapta de a nu respecta principala obligaţie ce îi incumba în calitate de angajat este gravă şi, contrar susţinerilor apelantului, a fost săvârşită cu intenţie.

Alegerea salariatului de a nu se prezenta la locul de muncă, chiar în contextul în care există dovezi cu privire la intenţia angajatorului de a înceta raportul de muncă, constituie abatere disciplinară gravă.

(Curtea de Apel București, Secţia a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, decizia Nr.3734 din 19 iunie 2017)

Împotriva acestei sentinţe a formulat cerere de apel motivată, apelantul-reclamant G.M.C. , solicitând admiterea apelului si modificarea in tot a sentinţei civile atacate si, pe cale de consecinţă, admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulata si modificata, anularea deciziei de sancţionare disciplinara (concediere) nr.367 emisa de angajatorul societatea A.B.  S.R.L. la data de 01.07.2016 ca fiind nelegala si netemeinica şi, in subsidiar, în condiţiile in care instanţa de judecata apreciază ca in cauză, apelantul a săvârşit abaterea disciplinara reţinuta in sarcina sa prin Decizia de sancţionare disciplinara (concediere) nr.367/01.07.2016, sa se dispună înlocuirea sancţiunii disciplinare, aceea de desfacere disciplinara a contractului individual de munca, cu o alta sancţiune disciplinara, mai uşoara, dintre cele prevăzute de dispoziţiile art.248 alin.1 lit. a)-d) din Legea nr.53/2003-Codul muncii si, pe cale de consecinţa, anularea parţiala a deciziei de sancţionare disciplinara (concediere) nr.367/01.07.2016 , in raport de RIL Decizia nr.11/2013 a înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie; obligarea angajatorului, societatea A.B.  S.R,L, la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi (plata Primelor de Paşti, a Primelor de Crăciun, a tichetelor de masa si contravaloarea concediului de odihna neefectuat si neplatit) de care as fi beneficiat ca salariat de la data concedierii, respectiv 01.07.2016 si pana la data reintegrării efective in postul si funcţia deţinuta anterior concedierii; repunerea pârtilor in situaţia anterioara emiterii deciziei de concediere, in sensul reintegrării pe postul si funcţia deţinute anterior desfacerii disciplinare a contractului individual de munca nr.45/28.11.2012; obligarea angajatorului, societatea A. B. S.R.L la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi (Prima de Paşti, tichetele de masa) pentru  perioada 01.03.2016-30.06.2016; obligarea intimatei, societatea A.B.  S.R.L., la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu fond si apel, reprezentând onorariu de avocat.

Formulează apelantul-reclamant următoarele critici de netemeinicie şi nelegalitate a sentinţei civile apelate, întemeiate în drept pe disp. art.480 alin.2 C.proc.civ:

Prima critica constă în faptul ca instanţa de fond a interpretat si aplicat greşit dispoziţiile art.252 alin.1 din Legea nr.53/2003 republicata - Codul muncii, Decizia de sancţionare disciplinara (concediere) nr.367/01.07.2016 fiind emisa de intimata cu încălcarea termenului de 30 de zile calendaristice prevăzut de art.252 alin.1 din Legea nr.53/2003 republicata - Codul muncii.

A doua critica pe care o formulează apelantul-reclamant împotriva sentinţei civile apelate este ca instanţa de fond, in mod netemeinic si nelegal, a considerat ca fiind neîntemeiat motivul de nulitate absoluta a deciziei de sancţionare disciplinara (concediere)nr.367/01.07.2016 prevăzut de art.252 alin.(2) lit. a) din Legea nr.53/2003 republicata - Codul Muncii (descrierea faptei care constituie abatere disciplinara.)

A treia critica pe care o formulează apelantul-reclamant împotriva sentinţei civile apelate este ca instanţa de fond, in mod netemeinic si nelegal, a considerat ca fiind neîntemeiat motivul de nulitate absoluta a deciziei de sancţionare disciplinara (concediere) nr.367/01.07.2016 prevăzut de art.252 alin.(2) lit. c) din Legea nr.53/2003 republicata - Codul Muncii.

A patra critica pe care o formulează apelantul este ca instanţa de fond a considerat ca fiind neîntemeiat motivul de nulitate absoluta a deciziei de sancţionare disciplinara(concediere)  nr.367/01.07.2016 prevăzut de art.252 alin.(2) lit. f) din Legea nr.53/2003 republicata – Codul Muncii (instanţa competenta unde sancţiunea poate fi atacata).

O alta critica pe care o formulează apelantul împotriva sentinţei civile apelate este ca instanţa de fond nu a constatat ca decizia de sancţionare disciplinara (concediere) nr.367/01.07.2016 este nulă absolut întrucât nu a fost semnata de persoana care avea calitatea de reprezentant legal al societăţii A.B.  S.R.L

 O alta critica pe care apelantul o formulează împotriva sentinţei civile apelate este ca instanţa de fond, nu a constatat ca decizia de concediere este nula absolut si din prisma motivului ca Regulamentul intern 2013 al societăţii A.B.  SRL, nu i-a fost adus la cunoştinţa contestatorului anterior concedierii acestuia din data de 01.07.2016

In raport de dispoziţiile art.425 alin.1 lit.b C.proc.civ. solicită apelantul-reclamant să se constate ca hotărârea primei instanţe pe acest aspect nu este motivata având in vedere ca judecătorul fondului nu a analizat in nici un fel susţinerile sale referitoare la faptul ca Regulamentul intern 2013 nu i-a fost adus la cunoştinţa decât la nivelul  anului  2016,  respectiv  ulterior datei  de  01.07.2016,  regulament intern in raport de care insa s-a dispus concedierea salariatului. Prevederile din contractul individual de munca (reţinute de instanţa de fond in hotarare) nu au stat la baza deciziei de sancţionare disciplinara (concediere) nr.367/01.07.2016 aşa cum reiese din cuprinsul acesteia.

La momentul semnării contractului individual de munca nr.45/28.11.2012 exista un Regulament intern la nivelul societăţii angajatoare, regulament care ulterior, in anul 2013, ar fi fost inlocuit cu un alt Regulament intern (Regulament intern 2013), care nu i-a fost adus la cunoştinţa decât la nivelul anului 2016, respectiv ulterior datei de 01.07.2016.

In ceea ce priveşte înscrisul intitulat ,,Tabel cu semnaturile salariaţilor de luare la cunoştinţa a prevederilor Regulamentului intern” depus de intimata solicită apelantul să se constate ca pe acest inscris nu exista menţionata nicio data in dreptul semnăturii apelantului care sa confirme susţinerile intimatei in sensul ca Regulamentul intern din 2013 i-ar fi fost adus la cunoştinţa anterior datei de 07.07.2013.

O alta critica pe care o formulează apelantul impotriva sentinţei civile apelate este ca instanţa de fond, in mod netemeinic si nelegal, a respins ca neîntemeiate motivele formulate de contestator cu privire la individualizarea sancţiunii aplicate.

Consideră apelantul că, în mod netemeinic si nelegal, prima instanţa a reţinut in motivarea hotărârii ca sancţiunea disciplinara aplicata de intimata a fost corect individualizata in condiţiile in care nu a analizat nici unul dintre criteriile prevăzute de art.250 din Legea nr.53/2003-Codul muncii, textul de lege rămânând la nivel scriptic.

O ultima critica pe care o formulează apelantul împotriva sentinţei civile nr.209 din 17.01.2017 a Tribunalului Bucureşti este că instanţa de fond, in mod netemeinic si nelegal, a respins ca neîntemeiate motivele formulate de contestator cu privire la cererea referitoare la plata de despăgubiri pentru perioada 01.03.2016-30.06.2016.

Învederează apelantul  că din înscrisul intitulat  Adeverinţa nr.350/07.07.2016, instanţa de fond putea constata ca intimata a dispus suspendarea contractului individual de munca al salariatul in temeiul art.51 alin.2 din Codul muncii incepand cu data de 01.03.2016 pana in data de 01.06.2016 (perioada in care nu i-a fost achitat salariul, sens in care ar fi emis un număr de patru decizii de suspendare). Precizează apelantul că aceste decizii nu i-au fost comunicate contestatorului lipsindu-l astfel de posibilitatea de a supune aceste decizii controlul instanţei de judecata.

La data de 19.04.2017, prin Serviciul Registratură al Curţii, a depus întâmpinare intimata-pârâtă A.B.  SRL, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

Arată intimata că primul motiv de apel este neîntemeiat având în vedere data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unităţii la 30.06.2016. având în vedere că decizia de concediere disciplinară a fost emisă la data de 01.07.2016, consideră intimata că a fost respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art.252 alin.1 Codul muncii.

Consideră intimata ca fiind neîntemeiat şi cel de-al doilea motiv de apel cu privire la descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară. Fapta a fost descrisă ca fiind absentarea nemotivată începând cu data de 01.03.2016, salariatul cumulând un număr de 84 de zile calendaristice de absenţe nemotivate. Sintagma până în prezent permitea identificarea datei până la care s-a reţinut absentarea nemotivată prin raportare la data întocmirii referatului de sesizare nr.280/23.05.2015 menţionat în decizia de concediere.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel, învederează intimata că apelantul nu a formulat apărări cu ocazia cercetării disciplinare, după cum rezultă din menţiunea olografe ale acestuia pe procesul verbal întocmit cu ocazia audierii salariatului nr.364/30.06.2016.

Arată intimata că este neîntemeiat şi motivul de apel privind neindicarea instanţei competente la care sancţiunea putea fi contestată, deoarece salariatul nu a suferit nici un prejudiciu în condiţiile în care a introdus acţiunea la instanţa competentă.

Referitor la susţinerea apelantului că decizia nu a fost semnată de reprezentantul legal al societăţii, precizează intimata că decizia a fost semnată de directorul executiv al societăţii domnul Simion Mirel care, potrivit fişei postului (art.6.1.5. şi 6.2.55) putea să dispună toate măsurile pe care le considera necesare referitoare la angajaţii societăţii, inclusiv încetarea contractelor individuale de muncă prin orice modalitate.

Arată intimata că este neîntemeiat şi motivul de apel cu privire la comunicarea Regulamentului intern, deoarece salariatul avea obligaţia de a se prezenta la locul de muncă în baza contractului individual de muncă. Pe de altă parte, a făcut dovada că i-au fost aduse la cunoştinţă apelantului prevederile Regulamentului în anul 2013.

Contrar susţinerilor apelantului, apreciază intimata că sancţiunea fost corect individualizată, prin raportare la elementele prevăzute de art.266 Codul muncii. Apelantul era director administrativ, motiv pentru care încrederea angajatorului în acesta a reprezentat un element important în aprecierea gravităţii faptei. Absentarea salariatului care deţinea o funcţie de conducere, pentru o perioadă de aproape 3 luni a afectat negativ activitatea societăţii.

Intimata învederează că este neîntemeiat capătul de cerere privind plata drepturilor salariale pentru perioada 01.03.2016 – 30.06.2016, în condiţiile în care apelantul nu s-a prezentat la serviciu, nu a prestat nicio muncă în folosul angajatorului, deşi societatea nu i-a interzis accesul la locul de muncă. Suspendarea contractului individual de muncă a fost dispusă în temeiul art.52 alin.1 Codul muncii tocmai din cauza absenţelor nemotivate.

 La data de 05.05.2017, apelantul-reclamant a formulat şi a depus la dosar răspuns la întâmpinare, în combaterea apărărilor formulate de intimată, prin care a reiterat, în esenţă, cele arătate şi în cuprinsul cererii de apel.

În apel nu au fost administrate probe noi.

Analizând apelul declarat, potrivit dispoziţiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Prima critica formulată de apelant constă în faptul ca instanţa de fond a interpretat si aplicat greşit dispoziţiile art.252 alin.1 Codul muncii, Decizia de concediere disciplinara nr.367/01.07.2016 fiind emisa de intimata cu încălcarea termenului de 30 de zile calendaristice prevăzut de art.252 alin.1 Codul muncii.

În drept, conform dispoziţiilor art. 252 alin.1 Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei. 

Prin Decizia nr.16/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind judecarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 817 din 05/12/2012, s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat, momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancţiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unităţii.”

În fapt, după cum chiar intimata a recunoscut în întâmpinarea depusă la dosarul de fond al cauzei, „lipsa oricărei menţiuni referitoare la finalizarea cercetării disciplinare din data de 25.04.2016” se datorează lipsei de diligenţă a unui alt salariat, datorată, la rândul ei, stării de sănătate precară a acestui salariat.

Termenul de 30 de zile este un termen de prescripţie, iar nerespectarea acestuia duce la stingerea dreptului angajatorului de a mai aplica sancţiunea disciplinară pentru respectiva abatere disciplinară. De aceea, nu este posibilă nici reluarea cercetării disciplinare pentru aceeaşi faptă şi întocmirea unui nou proces verbal de finalizare a cercetării disciplinare prin care angajatorul să se repună în termen.

Intimata nu poate susţine că la data de 25.04.2016 au mai existat alte elemente ce au determinat necesitatea unei noi convocări a salariatului cercetat disciplinar, în cauză fiind vorba de absente nemotivate. Fapta a fost cunoscută la acel moment de persoana îndreptăţită să emită decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare şi s-a putut consta şi întrunirea elementelor constitutive necesare pentru existenţa abaterii disciplinare.

Raţiunea instituirii termenului de 30 de zile este aceea ca angajatorul, după studierea referatului care finalizează cercetarea disciplinară prealabilă, să stabilească dacă există abatere disciplinară, care sunt consecinţele acesteia şi dacă se impune aplicarea unei sancţiuni disciplinare, care anume sancţiune se cuvine a fi aplicată. De asemenea, s-a avut în vedere şi alocarea timpului necesar motivării în fapt şi în drept a luării acestei măsuri de către angajator, motivare care urmează a fi cenzurată pe calea controlului judiciar.

Prin urmare, termenul de prescripţie de 30 de zile calendaristice a început să curgă de la data de 25.04.2016, pentru abaterea disciplinară contând în absenta nejustificată în perioada 01.03.2016 – 25.04.2016, iar decizia de concediere disciplinară contestată în prezenta cauză nr.367/01.07.2016, fiind emisă cu nerespectarea termenului de 30 de zile calendaristice este anulabilă în parte pentru reţinerea ca abatere disciplinară a faptei de a absenta nejustificat în perioada 01.03.2016 – 25.04.2016.

A doua critica pe care o formulează apelantul-reclamant împotriva sentinţei civile apelate este că instanţa de fond, în mod netemeinic si nelegal, a considerat ca fiind neîntemeiat motivul de nulitate absoluta a deciziei de sancţionare disciplinara (concediere) nr.367/01.07.2016 prevăzut de art.252 alin.(2) lit. a) Codul Muncii (descrierea faptei care constituie abatere disciplinara.)

În drept, potrivit dispoziţiilor 252 alin.2 lit.a Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară.

Această menţiune prezintă o importanţă deosebită în cuprinsul deciziei de concediere deoarece permite instanţei să verifice împrejurările de loc şi de timp în care faptele au fost săvârşite şi, în raport de care, se verifică îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii disciplinare a salariatului, potrivit art.247 alin.2 Codul muncii. De asemenea, legiuitorul a prevăzut că în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere (art.79 Codul muncii).

Contrar susţinerilor apelantului, Curtea constată că abaterile disciplinare reţinute în sarcina sa sunt complet individualizate, inclusiv sub aspectul datei la care au fost săvârşite.

Astfel, în cuprinsul deciziei de concediere disciplinară nr.367/01.07.2016, angajatorul a arătat că „începând cu data de 01.03.2016, salariatul dl. G.M.C. , angajat în funcţia de şef serviciu administrativ nu s-a mai prezentat la locul de muncă, cumulând până în prezent un număr de 84 de zile calendaristice de absenţe nemotivate, ducând la îngreunarea bunei desfăşurări a activităţii departamentului de logistică.”

Se poate observa că este delimitat cu claritate atât elementul temporal: începând cu data de 01.03.2016 până în prezent, cât şi elementul obiectiv al faptei: a absentat nemotivat.

Aceste elemente sunt suficiente din perspectiva exigenţelor art. 252 alin.2 lit. a Codul muncii pentru ca instanţa să poate exercita controlul judecătoresc asupra deciziei de concediere.

Angajatorul nu a invocat alte motive în cuprinsul apărărilor formulate în cauză, înţelegând să susţină temeinicia decizia de concediere prin depunerea de înscrisuri: state de plată şi pontaje (filele nr.129-140 dosar fond)  din care rezultă că apelantul nu s-a mai prezentat la locul de muncă începând cu data de 01.03.2016 şi până la data întocmirii referatului de sesizare nr.280/23.05.2016. Această perioadă a fost analizată şi de comisia de disciplină, conform procesului verbal de finalizare a cercetării disciplinare nr.304/30.05.2016.

A treia critica pe care o formulează apelantul-reclamant împotriva sentinţei civile apelate este că instanţa de fond, în mod netemeinic şi nelegal, a considerat ca fiind neîntemeiat motivul de nulitate absolută a deciziei de sancţionare disciplinară (concediere) nr.367/01.07.2016 prevăzut de art.252 alin.(2) lit. c) din Legea nr.53/2003 republicata - Codul Muncii.

În drept, potrivit art.252 alin.2 lit.c Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind obligatoriu: motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art.251 alin.3 nu a fost efectuată cercetarea.

În primul rând, pentru absenţele nemotivate ce au urmat după data de 25.04.2016 nu suntem în prezenţa unei a doua cercetări disciplinare pentru aceeaşi faptă. Pentru această perioadă, apelantul a avut posibilitatea să formuleze apărări în faţa comisiei de disciplină, posibilitate de care acesta a înţeles să nu uzeze după cum rezultă cu claritate din procesul verbal nr.364/30.06.2016 întocmit cu ocazia audierii salariatului.

În acest înscris semnat şi însuşit de apelat s-a consemnat că: „punctul de vedere al salariatului dl. G.M.C.  nu a putut fi consemnat întrucât refuză să răspundă la întrebările sus menţionate, cât şi prezentarea propriei poziţii în legătură cu fapta imputată, precum şi apărările invocate în favoarea sa prin scrierea unei note de constatare (explicative) care face parte integrantă din prezentul proces verbal).”

Singura apărare formulată de apelanta a privit perioada anterioară datei de 25.04.2016, în sensul că: „Comisia de cercetare disciplinară nu ţine cont de cercetarea disciplinară efectuată în data de 25.04.2016 la care am participat şi am fost cercetat disciplinar.”

Faţă de acest înscris, Curtea nu poate reţine că apelantul a fost împiedicat să formuleze apărări cu privire la perioada ulterioară datei de 25.04.2015, fiind respectate exigenţele art.252 alin.2 lit.c Codul muncii.

A patra critica pe care o formulează apelantul este că instanţa de fond a considerat ca fiind neîntemeiat motivul de nulitate absolută a deciziei de sancţionare disciplinara(concediere)  nr.367/01.07.2016 prevăzut de art.252 alin.(2) lit. f) din Legea nr.53/2003 republicata – Codul Muncii (instanţa competenta unde sancţiunea poate fi atacata).

După cum corect a reţinut prima instanţă, în decizia de concediere este menţionat faptul că decizia poate fi contestată la instanţele judecătoreşti competente din circumscripţia în care acesta îşi are domiciliul în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării conform art.252 alin.5 din Legea nr.53/2003 Codul muncii, republicat.

În fapt, în baza acestei menţiuni, apelantul şi-a exercitat dreptul de formula contestaţie împotriva deciziei de concediere la instanţa competentă.

Rezultă că faptul că decizia de concediere nu a indicat expres instanţa competentă nu a produs niciun prejudiciu apelantului, de natură a atrage nulitatea absolută a actului, în condiţiile art.252 alin.(2) lit. f) Codul muncii.

O alta critica pe care o formulează apelantul împotriva sentinţei civile apelate este ca instanţa de fond nu a constatat ca decizia de sancţionare disciplinara (concediere) nr.367/01.07.2016 este nulă absolut întrucât nu a fost semnata de persoana care avea calitatea de reprezentant legal al societăţii A.B.  S.R.L

Prima instanţă a constatat că persoana care a semnat decizia de concediere, director executiv Simion Mirel era împuternicit de societate în acest sens, conform fişei postului (filele 256-258 dosar fond), punctele 6.1.5 si 6.2.55.

Contrar opiniei exprimate de apelant, acest înscris dovedeşte că a existat împuternicire din partea societăţii, iar mandatul acordat în acest sens directorului executiv nu contravine dispoziţiilor art.79 si 80 din Regulamentul intern 2013 care prevăd că administratorul societăţii este învestit cu prerogativa disciplinara având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi, ori de cate ori constata ca aceştia au săvârşit o abatere disciplinara.

Prevederea din Regulament nu exclude dreptul societăţii de a acorda mandat şi directorului executiv pentru emiterea deciziilor de concediere disciplinară.

Fişa postului este semnată de administratorul societăţii şi demonstrează că directorul executiv a acţionat în limitele mandatului primit.

O alta critică pe care apelantul o formulează împotriva sentinţei civile apelate este că instanţa de fond nu a constatat ca decizia de concediere este nulă absolut şi din prisma motivului că Regulamentul intern 2013 al societăţii A.B.  SRL nu i-a fost adus la cunoştinţa contestatorului anterior concedierii acestuia din data de 01.07.2016.

Curtea constată că în decizia de concediere contestată s-a consemnat că apelantul a încălcat art.78 lit.k capitolul XIII din Regulamentul intern care sancţionează absenţele nemotivate de la serviciu.

Prin această prevedere s-au respectat exigenţele art.252 alin.2 lit.b Codul muncii care prevede că: „Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat.”

Este adevărat că potrivit art.243 alin.1 Codul muncii, regulamentul intern se aduce la cunoştinţa salariaţilor prin grija angajatorului şi îşi produce efecte faţă de salariaţi din momentul încunoştinţării lor.

În cauză, Curtea constată că angajatorul nu a făcut dovada comunicării către apelant a Regulamentului intern ce a intrat în vigoare la data de 01.09.2013, conform deciziei nr.33/27.08.2013 (fila nr.204-205 dosar fond). Aceasta deoarece tabelul cu semnăturile salariaţilor de luare la cunoştinţă a prevederilor Regulamentului intern nu dovedeşte nici data la care apelantul a luat cunoştinţă şi nici Regulamentul ce i-a fost comunicat.

Însă, data fiind natura abaterilor disciplinare analizate în cauză,apelantul nu poate susţine că temei că nu avea cunoştinţă de principala obligaţie ce îi incumba în temeiul contractului individual de muncă: de a se prezenta la locul de muncă şi de a presta muncă.

Dispoziţiile legale trebuie interpretate în raport de scopul avut în vedere de legiuitor (ratio legis), iar logica obligaţiei de comunicare a prevederilor regulamentare este ca salariatul să cunoască obligaţiile ce îi revin în cadrul societăţii. Tot astfel, angajatorul nu poate sancţiona un angajat pentru încălcarea unei obligaţii regulamentare ce nu i-a fost adusă la cunoştinţă.

Nu aceasta este însă situaţia în cauză, unde apelantul a fost sancţionat pentru că a absentat nemotivat, cunoscând că avea obligaţia să se prezinte la locul de muncă.

O altă critică pe care o formulează apelantul împotriva sentinţei civile apelate este că instanţa de fond, în mod netemeinic si nelegal, a respins ca neîntemeiate motivele formulate de contestator cu privire la individualizarea sancţiunii aplicate.

În drept, potrivit dispoziţiilor art.250 Codul muncii, angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele: a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită; b) gradul de vinovăţie a salariatului; c) consecinţele abaterii disciplinare; d)comportarea generală în serviciu a salariatului; e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

Curtea apreciază că sancţiunea concedierii disciplinare pentru absenţele nemotivate ce au urmat datei de 25.04.2016 este legală şi temeinică, fiind corect individualizată.

Apelantul a înţeles să nu se prezinte la locul de muncă, deşi nu a existat o împiedicare din partea angajatorului în acest sens. Fapta de a nu respecta principala obligaţie ce îi incumba în calitate de angajat este gravă şi, contrar susţinerilor apelantului, a fost săvârşită cu intenţie.

Alegerea salariatului de a nu se prezenta la locul de muncă, chiar în contextul în care există dovezi cu privire la intenţia angajatorului de a înceta raportul de muncă, constituie abatere disciplinară gravă.

După cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, intimata nu a împiedicat accesul apelantului la locul de muncă.  În contextul neprezentării salariatului la locul de muncă, măsurile luate de intimată în privinţa închiderii cardului de cheltuieli, carburant, mail serviciu apar ca măsuri de prevenţie.

Intimata a indicat criteriile ce au fost avute în vedere pentru aplicarea celei mai grave sancţiuni, respectiv faptul că apelantul era director administrativ, motiv pentru care încrederea angajatorului în acesta a reprezentat un element important în aprecierea gravităţii faptei, faptul că apelantul deţinea o funcţie de conducere, iar absenţa nemotivată a acestuia pe o perioadă lungă de timp a afectat negativ activitatea societăţii.

În raport de elementele avute în vedere de intimată şi de criteriile de individualizare a sancţiunii prevăzute de art.250 Codul muncii, Curtea apreciază că sancţiunea concedierii disciplinare aplicată în cauză este proporţională cu gravitatea abaterilor disciplinare săvârşite.

Argumentele prezentate de apelant cu privire la faptul că nu a mai fost sancţionat, că a avut un comportament bun, că au existat presiuni din partea angajatorului pentru încetarea raportului de muncă nu susţin aplicarea unei sancţiuni mai blânde, în condiţiile în care s-a reţinut că apelantul a avut posibilitatea să se prezinte la locul de muncă, alegând însă să absenteze nemotivat.

O ultima critica pe care o formulează apelantul este că instanţa de fond, în mod netemeinic si nelegal, a respins ca neîntemeiate motivele formulate cu privire la cererea referitoare la plata de despăgubiri pentru perioada 01.03.2016-30.06.2016.

Anularea în parte a deciziei de concediere pentru reţinerea ca abatere disciplinară a faptei de a absenta nejustificat în perioada 01.03.2016 – 25.04.2016, ca urmare a stingerii dreptului angajatorului de a mai sancţiona salariatul după împlinirea termenului de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, nu produce niciun efect în cea ce priveşte cererea apelantului de a fi despăgubit pentru această perioadă.

Această concluzie se impune, deoarece apelantul nu a prestat muncă în această perioadă, după cum nu a prestat muncă nici ulterior datei de 25.04.2016.

Or, aşa cum a arătat şi prima instanţă, potrivit dispoziţiilor art.159 alin.1 din Legea Codul muncii, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.

Curtea reţine în baza adeverinţei nr.350/07.07.2016 că apelantul a avut contractul individual de muncă suspendat în perioada 01.03.2016 - 01.06.2016, potrivit art.51 alin.2 Codul muncii: „Contractul individual de muncă poate fi suspendat în situaţia absenţelor nemotivate ale salariatului, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă, precum şi regulamentul intern.”

Prin urmare, Curtea apreciază ca neîntemeiată şi critica formulată de apelant cu privire la acordarea unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi băneşti pentru perioada 01.03.2016 – 30.06.2015.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art.480 Cod pr. civilă, Curtea va admite apelul, va schimba în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că va admite în parte contestaţia modificată. Va anula în parte decizia de concediere disciplinară nr.367/01.07.2016 pentru reţinerea ca abatere disciplinară a faptei de a absenta nejustificat în perioada 01.03.2016 – 25.04.2016.

Va obliga pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în valoare de 1500 lei, reprezentând onorariu avocaţial fond, dovedit prin chitanţele nr.118/19.11.2016, nr.119/21.11.2016 şi nr.112/13.08.2016 (filele nr.273-275 dosar fond) acordat în măsura pretenţiilor admise, conform prevederilor art.453 alin.2 Cod pr. civilă: „Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”

Va păstra în rest sentinţa civilă apelată.

 Va obliga apelantul să plătească intimatei cheltuieli de judecată în valoare de 1000 lei, reprezentând onorariu avocaţial în apel, dovedit prin factura din data de 13.04.2017 şi detalii tranzacţii ING din data de 14.04.2017 (filele nr.72-73 dosar apel) stabilit conform art.453 alin.2 Cod pr. civilă.

Domenii speta

Spete similare