Conflict de muncă. Cheltuieli de judecată în caz de renunțare la judecată pe parcursul soluționării cauzei. Reducere onorariu de avocat.

Decizie 196 din 18.10.2017


Conflict de muncă. Cheltuieli de judecată în caz de renunțare la judecată pe parcursul soluționării cauzei. Reducere onorariu de avocat.

Art. 406 alin. 3 Cod de procedură civilă

Art. 453 alin. (1) Codul de procedură civilă

Art. 451 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă

Fără a face referire la noţiunea de culpă a părţii care a căzut în pretenţii, dispoziţiile art. 406 alin.3 C.pr.civ. sunt fără echivoc în sensul obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată la cererea pârâtului, în situaţia în care renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată.

Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin posibilitatea părţii de a-şi angaja apărător, iar în speţă nu se poate aprecia că onorariul de avocat în cuantum de 2380 lei ar fi nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Este relevant, sub aspectul valorii pricinii, că prin acţiunea formulată contestatorul a solicitat atât anularea deciziei  de suspendare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului pe perioada cercetării disciplinare prealabile, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, cât şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariul aferent intervalului de timp scurs între data suspendării contractului individual de muncă şi până la plata efectivă a drepturilor salariale,actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, precum şi restituirea sumei de 6000 lei reprezentând garanţie iar, apelantul contestator beneficia de un venit brut lunar de peste 3000 lei.

Nu se impunea reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată prin raportare la valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocatul pârâtei, constând în solicitarea şi analizarea documentelor utile soluţionării cauzei, formularea întâmpinării faţă de cererea de chemare în judecată, formularea întâmpinării faţă de cererea modificatoare, reprezentarea în faţa instanţei la două termene de judecată, susţinerea orală a concluziilor.

Împrejurarea că litigiul a fost judecat ca urmare a renunţării reclamantului la judecarea cauzei nu poate conduce la minimalizarea activităţii desfăşurate de avocatul care a reprezentat intimata.

(Curtea de Apel București, Secţia a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, decizia nr. 196 din 18 Octombrie 2017)

Prin recursul declarat, recurentul VB a invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii recurate.

În motivarea cererii de recurs  arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC), în opinia recurentului, instanţa de fond interpretând şi aplicând greşit  prevederile art 451 şi 453 NCPC raportat la situaţia de fapt.

Potrivit art. 453 alin, (1) NCPC partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată. Din cuprinsul textului legal reiese ideea de culpă procesuală a celui care a pierdut procesul, culpă care este sancţionată prin suportarea de către acesta a cheltuielilor de judecată.

In cazul de faţă, a arătat recurentul, nu ne aflăm în situaţia stabilirii unei culpe procesuale care să impună plata unor cheltuieli de judecată aşa cum prevede textul legal. Ne aflăm în situaţia unei renunţări la judecată cu care a fost de acord şi partea adversă, având ca principal scop stingerea litigiului într-un mod amiabil şi care nu presupune stabilirea culpei vreuneia dintre părţi şi obligarea acesteia la suportarea cheltuielilor de judecată.

Pretenţiile recurentului care au format obiectul judecăţii au fost întemeiate, de vreme ce societatea a dat treptat curs acestora în timpul procesului, în consecinţă, culpa acestuia nu poate fi reţinută, ci, dacă există o culpă, aceasta aparţine numai intimatului care a emis o decizie nelegală şi  nu a achitat toate drepturile salariate şi contravaloarea zilelor de concediu decât după formularea acţiunii în faţa instanţei de judecată.

În acest sens, cere  instanţei să ia în considerare şi faptul că intimata atât anterior, cât şi pe parcursul procesului a fost de rea-credinţă prin toate acţiunile pe care le-a întreprins în cadrul raporturilor de muncă încălcând totodată în mod vădit şi dispoziţiile legale imperative prevăzute în Codul Muncii.

Reaua-credinţă a intimatei reiese din mai multe acte întreprinse de către acesta respectiv, faptul că plata drepturilor salariate care trebuiau achitate pe parcursul desfăşurării contractului individual de muncă nu au fost achitate decât după introducerea cererii de chemare în judecată însă fără a fi precizat cu ce scop au fost achitate aceste sume şi ce reprezintă exact.

Pe perioada cercetării disciplinare, care în fapt nu a avut loc,aceasta i-a interzis accesul la locul muncii, încălcându-i astfel un drept constituţional, respectiv dreptul de a munci, drept de care orice persoană trebuie să beneficieze fără nici o discriminare. Mai mult decât atât, pe perioada cercetării disciplinare angajatorul a încercat în mod repetat prin exercitare de presiuni să  facă recurentul să recunoască o faptă de care nu este vinovat şi pe care nu a săvârşit-o.

De asemenea, din înscrisurile depuse la instanţă pe parcursul procesului reiese clar faptul că intimatul a încercat în permanenţă acoperirea neregulilor cu privire la obligaţiile pe care angajatorul le are conform legislaţiei muncii şi pe care acesta nu le-a respectat în mod repetat.

Totodată, potrivit art. 451 NC.PC, ”instanţa poate sa reducă motivat partea din cheltuielii de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei

Din această perspectivă, consideră că obligarea acestuia  la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat este netemeinică, având în vedere faptul că suma solicitată de intimată este vădit disproporţionată în raport de valoarea, complexitatea, circumstanţele cauzei şi de activitatea desfăşurată de avocat.

Având în vedere faptul că procesul s-a desfăşurat pe parcursul a două termene, la prima înfăţişare instanţa din oficiu punând în vedere societăţii să depună la dosar înscrisuri, iar la a doua înfăţişare luând act de renunţarea la judecată, suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată este vădit disproporţionată.

 În stabilirea onorariului de avocat trebuie luată în considerare atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului raportat la volumul de muncă depus în sensul pregătirii apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Raportat la aceste criterii enumerate, consideră că,solicitarea acestuia formulată în faţa instanţei de fond de respingere/reducere a cheltuielilor de judecată formulată în cauză este pe deplin întemeiată.

Cu privire la cheltuielile de judecată constituind onorariu de avocat, Curtea Constituţională în Decizia nr. 401/2005 a statuat că prerogativa instanţei de judecată de a cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, luând în considerare şi proporţionalitatea sa în raport cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

În sensul celor prezentate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a hotărât cu privire la cheltuielile de judecată în sensul  că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil ”

În Hotărârea din 19 octombrie 2006, în Cauza Raicu c. României, publicată în Monitorul Oficial nr. 597 din 29 august 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că ''nu se poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului.

Astfel că, în lipsa unor prevederi legale sau criterii jurisprudenţiale care să stabilească cert, matematic, care este valoarea optimă a onorariului (în sensul de cheltuială de judecată ce va fi acordată) pentru o anumită valoare a pricinii sau pentru o anumită muncă îndeplinită (contravaloare a muncii îndeplinite) de avocat, judecătorul este cel care apreciază aceste aspecte luând în considerare principiile generale de drept, precum principiul echităţii, principiul rezonabilităţii.

În ceea ce priveşte litigiile de muncă, însuşi legiuitorul prin reglementarea scutirii taxei de timbru în domeniul legislaţiei muncii, a urmărit printre altele şi protecţia salariatului, în sensul acordării acestuia înlesnirea dreptului de acces la justiţie. Consideră că obligarea la plata unor cheltuieli de judecată vădit disproporţionate, raportat la natura şi complexitatea litigiului ar deturna scopul instituit de normele legale.

Referitor la acest aspect arată faptul că între momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi pe parcursul derulării procesului a fost în imposibilitate obiectivă de a procura mijloacele necesare întreţinerii familiei fiind în căutarea unui nou loc de muncă, situaţie cauzată numai de suspendarea nelegală a contractului său de muncă de către intimată şi de neplata salariului de către aceasta.

La data de  18.08.2017, prin serviciul registratură a depus întâmpinare intimata  MDG S.R.L., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor invocate, Curtea, în temeiul art.496 a constatat următoarele:

În mod corect,la pronunţarea sentinţei atacate instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 406 alin. 3 Cod de procedură civilă, care prevăd că,în situaţia în care  renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.

Recurentul invocă  interpretarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor  art. 453 alin. (1) NCPC potrivit cărora, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată,arătând că,din cuprinsul textului legal reiese ideea de culpă procesuală a celui care a pierdut procesul, culpă care este sancţionată prin suportarea de către acesta a cheltuielilor de judecată.

Din considerentele exprimate de către prima instanţă,rezultă că aceasta a făcut  aplicarea unei alte dispoziţii legale decât cea invocată de către apelant şi anume a dispoziţiilor art.406 alin.3 Cod pr.civilă ce se aplică  în ipoteza cererii de acordare a cheltuielilor de judecată pretinse de pârât în situaţia renunţării la judecată de către reclamant.

În acest sens, fără a face referire la noţiunea de culpă a părţii care a căzut în pretenţii,dispoziţiile art.406 alin.3 Cod pr.civilă sunt fără echivoc în sensul obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată la cererea pârâtului,în situaţia în care renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată,aspect ce se regăseşte şi în cauza dedusă judecăţii.

Va fi înlăturată şi critica referitoare la faptul că suma solicitată de intimată este vădit disproporţionată în raport de valoarea, complexitatea, circumstanţele cauzei şi de activitatea desfăşurată de avocat.

Recurenta arată că, potrivit art. 451 NCPC, ”instanţa poate sa reducă motivat partea din cheltuielii de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.”

Curtea constată că,în conformitate cu prevederile art. 451 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Aşadar, din ansamblul sumelor ce constituie cheltuielile de judecată, instanţa poate reduce, chiar şi din oficiu, acele cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, în situaţia în care constată că acestea sunt în mod vădit disproporţionate, în funcţie de criteriile legale mai sus enunţate.

În aplicarea acestor dispoziţii legale,Curtea consideră că realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin posibilitatea părţii de a-şi angaja apărător,iar în speţă nu se poate aprecia că onorariul de avocat în cuantum de 2380 lei ce rezultă din documentele depuse în dosarul de fond  în care s-a pronunţat sentinţa civilă atacată, ar fi nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Astfel, se are în vedere, pe de o parte, sub aspectul valorii pricinii, că prin acţiunea formulată, contestatorul a solicitat atât anularea deciziei  de suspendare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului pe perioada cercetării disciplinare prealabile,cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară cât şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariul aferent intervalului de timp scurs între data suspendării contractului individual de muncă şi până la plata efectivă a drepturilor salariale,actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, precum şi restituirea sumei de 6000 lei reprezentând garanţie iar, aşa cum rezultă din adeverinţa cu veniturile realizate pe anul 2016 depusă la instanţa de fond,apelantul contestator beneficia de un venit brut lunar de peste 3000 lei.

Curtea a apreciat că  în speţă nu se impunea reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată în cuantum de 2380 lei prin raportare la valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocatul pârâtei,constând în solicitarea şi analizarea documentelor utile soluţionării cauzei,formularea întâmpinării faţă de cererea de chemare în judecată,formularea întâmpinării faţă de cererea modificatoare,reprezentarea în faţa instanţei la două termene de judecată ,susţinerea orală a concluziilor.

Împrejurarea că litigiul a fost judecat ca urmare a renunţării reclamantului la judecarea cauzei nu poate conduce la minimalizarea activităţii desfăşurate de avocatul care a reprezentat intimata.

În ceea ce priveşte dificultăţile financiare,invocate de către recurent,în speţă nu s-a făcut dovada acestora.

Pentru considerentele arătate, constatând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, Curtea, în baza art.496 C.pr.civ., a respins recursul ca nefondat.