Invocarea efectului direct al Directivei nr. 2003/88/ce anterior modificării art. 145 alin. 2 din Codul muncii într-un litigiu având ca obiect plata indemnizaţiei de concediu

Cuprins pe materii: art. 145 alin. 2 din Codul muncii, Directiva nr. 2003/88/CE

Rezumat :

După interpretarea prevederilor art. 7 din Directiva nr.2003/88/CE, legiuitorul intern nu a intervenit pentru a pune în concordanţă dispoziţiile Codului muncii cu interpretarea dată în Cauzele C-350/06 şi C-520/06 de către instanţa europeană, decât în anul 2015.

Reclamantul era îndreptăţit aşadar să invoce efectul direct, pe verticală, al Directivei 2003/88/CE, deoarece partea care invocă acest efect este o persoană fizică care îşi întemeiază cererea pe existenţa unui drept conferit de prevederea din directivă, aceasta fiind clară, precisă şi necondiţionată, iar partea împotriva căruia este invocat efectul direct este o instituţie a statului, observându-se că prevederile art. 145 alin. 2 din Codul muncii nu fuseseră modificate pentru a asigura o transpunere corespunzătoare a dispoziţiilor art. 7 din Directiva 2003/88/CE.

(Decizia nr. 124 din 22 februarie 2018, dosar nr. 3362/40/2016 )

Hotărâre :

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 22.12.2016 sub nr. 3362/40/2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei pentru concediu de odihnă neefectuat aferent perioadei noiembrie 2013 - mai 2014, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda bancară, precum şi la plata eventualelor cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că prin decizia nr. 1028/23.09.2013 emisă de pârâtă, a fost eliberat din funcţia publică de execuţie comisar clasa l, grad profesional superior la Garda Financiară - Secţia Judeţeană B. potrivit prevederilor art. 97, lit. c şi art. 99, al. l lit. a din Legea nr. 188/1999, iar începând cu data de 01.10.2013 i-a fost acordat un preaviz de 30 zile calendaristice.

Începând cu luna noiembrie 2013 şi până în luna mai 2014 a fost în incapacitate temporară de muncă, indemnizaţia de boală fiindu-i achitată de către Casa de Asigurări Sociale București, în acest sens fiindu-i eliberată adeverinţa cu nr. 35165T/05.08.2015, această perioadă constituind vechime în muncă şi fiind valorificată ca atare la calculul pensiei.

Potrivit art. 94, al. l lit. h din Legea nr. 188/1999, raportul de serviciu al unui funcţionar public se suspendă de drept atunci când acesta se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de o lună de zile.

Faţă de cele prezentate anterior rezultă că în realitate raportul său de serviciu a încetat la finele lunii mai 2014.

Pentru a-i fi compensat în bani dreptul la concediul de odihnă cuvenit pentru perioada noiembrie 2013 - mai 2014, s-a adresat în scris pârâtei la data de 30.05.2016 şi prin adresa nr. 913777/29.06.2016 i s-a răspuns că nu poate beneficia de indemnizaţie concediu odihnă pentru perioada menţionată.

În opinia lui, încetându-i raportul de serviciu la finele lunii mai 2014 şi aflându-se în incapacitate temporară de muncă în perioada noiembrie 2013 - mai 2014, consideră că este îndreptăţit la concediu de odihnă şi pentru această perioadă, acest drept fiind prevăzut ca atare de statutul funcţionarilor publici.

Mai mult arată că art. 7 din Directiva nr. 2003/88/CE a Parlamentului European prevede dreptul la concediu anual plătit al lucrătorului care se află în concediu medical.

Tot la fel Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 21.01.2009 dispune că un lucrător nu-şi pierde dreptul la concediul anual de odihnă plătit pe care nu a putut să şi-l exercite pe motiv de boală.

Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pe fondul cauzei solicită respingerea acţiunii având în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a deţinut funcţia publică de execuţie specifică de comisar în cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană B. până la data de 31.10.2013, dată la care Garda Financiară a fost desfiinţată.

Prevederile art. 19 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative:

„în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzută la art. 13 alin. (1) se abrogă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 13 octombrie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârea Guvernului nr. 1.324/2009 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 24 noiembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Cu data prevăzută la alin. (1), Garda Financiară se desfiinţează”.

În temeiul acestor dispoziţii legale a fost emisă Decizia nr. 1028/23.09.2013 prin care reclamantul se eliberează din funcţia publică începând cu data de 31.10.2013.

Astfel, începând cu această data reclamantul nu mai are calitatea de funcţionar public, nemaiavând raporturi de serviciu cu angajatorul - instituţie desfiinţată.

Având în vedere situaţia descrisă, plata concediilor medicale ale reclamantului a fost efectuată de Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti în temeiul dispoziţiilor art. 32 alin. 1 din OUG nr. 158/2005:

Au solicitat respingerea susţinerilor reclamantului referitoare la Directiva 2003/88/CE din 04.11.2013, întrucât prevederile acesteia fac referire la calitatea de lucrător a persoanei, calitate pe care, aşa cum au arătat, reclamantul nu o mai are începând cu data de 31.10.2013.

Prin încheierea pronunţată la data de 5 aprilie 2017 în dosarul nr. 3362/40/2016 Secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Botoşani şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Botoşani – Secţia I Civilă, complet specializat de litigii de muncă şi asigurări sociale.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Secţiei I Civile la data de 06.04.2017 sub nr. 3362/40/2017*.

Secţia I Civilă prin încheierea pronunţată la data de 9 mai 2017 în dosarul nr. 3362/40/2016* a admis excepţia de necompetenţă materială a Secţiei I Civile, complet specializat de litigii de muncă şi asigurări sociale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Secţiei a II a civile, de contencios administrativ şi fiscal, şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat dosarul Curţii de Apel Suceava pentru soluţionarea acestuia.

Prin sentinţa nr. 65 pronunţată la data de 22 iunie 2017 în dosarul nr. 374/39/2017 Curtea de Apel Suceava a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Botoşani – Secţia I Civilă – complet litigii de muncă şi asigurări sociale.

Dosarul a fost reînregistrat sub nr. 3362/402016** pe rolul Secţiei I Civile din cadrul Tribunalului Botoşani primind termen de judecată la data de 3 octombrie 2017.

Prin sentinţa civilă nr. 914 din 3 octombrie 2017 Tribunalul Botoşani a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune; a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Analizând cu prioritate excepţia invocată, Tribunalul a reţinut că pentru concediul de odihnă aferent anului 2013 dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut la data de 01.01.2015 pentru că abia atunci acesta putea să verifice dacă angajatorul i-a acordat sau nu aceste drept.

Conform art. 35 din Legea 188/1999 funcţionarii publici au dreptul, în condiţiile legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii. Conform art. 146 din Codul Muncii în forma în vigoare în noiembrie 2013 concediul de odihnă se efectuează în fiecare an. Angajatorul este obligat să acorde concediu, până la sfârşitul anului următor, tuturor salariaţilor care într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau dreptul.

Termenul de 3 ani s-ar fi împlinit astfel la 01.01.2018. Cum acţiunea reclamantului a fost introdusă la 22.12.2016 rezultă că nu este dată excepţia prescrierii dreptului la acţiune.

Acelaşi raţionament este valabil şi pentru concediul de odihnă aferent anului 2014.

Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul a arătat că pretenţiile reclamantului sunt nefondate întrucât raporturile de serviciu ale acestuia cu pârâta au încetat anterior ivirii cauzei de suspendare legală a raporturilor de serviciu.

Astfel conform Deciziei nr. 1028 din 23.09.2013 reclamantul a fost eliberat din funcţia publică deţinută după expirarea termenul de preaviz. Acesta a fost de 30 zile calendaristice conform art. 99 alin. 3 din Legea 188/1999. Termenul a început să curgă la data de 01.10. 2013 conform menţiunilor din Decizia nr. 1028 /2013 şi s-a împlinit la data de 30.10.2013. În consecinţă la data de 31.10.2013 reclamantul nu mai avea statutul de funcţionar public în cadrul Gărzii Financiare Botoşani. Conform art. 94 lit. h din Legea 188/1999 Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcţionarul public se află în una dintre următoarele situaţii:

……. h) se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, pe o perioadă mai mare de o lună, în condiţiile legii;

Dar pentru a exista această situaţie ar fi trebuit ca incapacitatea temporară de muncă să apară în cursul termenului de preaviz. Conform Adeverinţei nr. 35165 a Casei de Asigurări de Sănătate Bucureşti, A. s-a aflat în incapacitate temporară de muncă începând cu 01.11.2013.

Or la data de 01.11.2013 se împlinise deja termenul de preaviz astfel că reclamantul nu mai avea calitatea de funcţionar public în cadrul Gărzii Financiare, iar dacă nu mai existau raporturi de serviciu rezultă că termenul de preaviz nu putea fi considerat suspendat conform art. 99 din Legea 188/1999.

Întrucât la data de 01.11.2013 Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti nu mai avea calitatea de angajator al petentului rezultă că nu trebuia să acorde acestuia concediu de odihnă ca urmare a incapacităţii de muncă din intervalul 01.11.2013- 31.05.2014.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând anularea sentinţei şi admiterea cererii.

În motivare a arătat că instanţa de judecată a reţinut eronat data de început a concediului pentru incapacitate de muncă, respectiv 01.11.2013 preluată din Adeverinţa nr. 35165 a Casei de Asigurări de Sănătate Bucureşti, fără a constata următoarele aspecte:

În Adeverinţa nr. 35165 a Casei de Asigurări de Sănătate Bucureşti nu apare perioada incapacităţii temporare de muncă înscrisă în Certificatul de concediu medical seria CCMAE nr. 3115479 acordat la data de 21.10.2013 pentru perioada 21 -31 octombrie 2013, deoarece acesta a fost plătit de către Garda financiară - Comisariatul General cod unic de înregistrare a plătitorului -15820130), aşa cum rezultă din Adeverinţa nr. 90178 din data de 29.07.2014, eliberată de Casa de pensii a Municipiului Bucureşti. Acest aspect este prezentat în fila nr. 5 din dosarul nr. 3363/40/2016, respectiv în cererea adresată de către reclamant la data de 30.05.2016, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. În adeverinţa nr. 90178/2907.2014 se pune în evidenţă faptul că pentru luna octombrie 2013 reclamantul a beneficiat de 9 (nouă) zile lucrătoare de concediu medical, respectiv pentru perioada 21- 31 octombrie 2013, astfel că perioada de preaviz a fost întreruptă începând cu data de 21.10.2013 şi continuată cu perioada înscrisă în Adeverinţa nr. 35165 a Casei de Asigurări de Sănătate Bucureşti.

La cererea de chemare în judecată, s-a anexat solicitarea reclamantului adresată Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală Bucureşti din care rezultă că incapacitatea temporară de muncă a intervenit în perioada de preaviz şi nu după încetarea acestuia. Cu atât mai mult, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a preluat conform prevederilor art.19 alin. (4) din OUG nr. 74/2013, patrimoniul şi arhiva Gărzii Financiare, şi avea posibilitatea verificării solicitării reclamantului, şi nicidecum să susţină cu rea credinţă, o altă situaţie faţă de cea care rezultă din documentele pe care le deţine. Şi nu în ultimul rând, Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală, instituţia care gestionează declaraţiile fiscale, putea să verifice dacă în Declaraţia -112 - Declaraţia privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, impozitului pe venit şi evidenţa nominală a persoanelor asigurate, întocmită pentru luna octombrie 2013 de către Garda Financiară, dacă solicitarea reclamantului este obiectivă, respectiv dacă reclamantul figurează cu incapacitate temporară de muncă în perioada preavizului.

În antetul Certificatul de concediul medical seria CCMAF nr. 3181160/31.10.2013, eliberat pentru luna noiembrie 2013, este înscris faptul că a fost eliberat în continuarea Certificatul de concediu medical seria CCMAE nr. 3115479.

Drepturile aferente concediilor medicale pentru perioada noiembrie 2013 - mai 2014, au fost recuperate de către Casa de Asigurări de Sănătate Bucureşti de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în conformitate cu prevederile art. 32 alin.(3) din OUG nr. 158/2005.

Datele furnizate de Adeverinţa nr. 90178 din data de 29.07.2014, eliberată de Casa de pensii a Municipiului Bucureşti sunt preluate din Declaraţiile -112.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 466 alin(i) din C.proc.Civ.

La data de 13 decembrie 2017 a formulat apel incident, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând admiterea apelului incident şi schimbarea în parte a sentinţei civile apelate în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În motivare a arătat că în mod eronat instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, considerând că pentru concediul de odihnă aferent anului 2013 dreptul la acţiune s-a născut la data de 01.01.2015, pentru că abia atunci recurentul putea să verifice dacă angajatorul i-a acordat sau nu acest drept.

Raţionamentul instanţei este profund eronat, întrucât prin prezenta acţiune se pretinde obligarea ANAF pentru perioada noiembrie 2013 – mai 2014 la plata indemnizaţiei pentru concediu de odihnă neefectuat aferent acestei perioade.

Potrivit dispoziţiilor art. 1522 din noul Cod civil, debitorul unei obligaţii este pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată.

În acelaşi sens învederează şi dispoziţiile art. 171 alin.1 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, potrivit cărora dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Aceste prevederi din Codul muncii sunt aplicabile speţei întrucât potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999, dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

Ca atare, pretenţia afirmată în speţă a cărei întindere se apreciază de la data promovării acţiunii este în afara limitelor legale, demersul îndeplinind condiţiile de admisibilitate sub acest aspect doar de la data promovării prezentei acţiuni.

În consecinţă, orice apreciere asupra legalităţii pretenţiilor deduse judecăţii, dacă instanţa ar respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în aplicarea dispoziţiilor legale indicate, nu poate înfrânge principiile specifice punerii în întârziere, menţinute şi de legislaţia actuală în materie civilă şi care nu permit determinarea unor pretinse drepturi salariale premergător demersului litigios, pentru ipotezele în care nu subzistă condiţiile unei puneri în întârziere de drept.

Revenind la analiza regimului juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, obligaţia de a face, prin remiterea unei sume de bani, a cărei exigibilitate este recunoscută creditorului, potrivit dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 şi menţinute de prevederile art. 2500, 2501 şi 2517 din noul Cod civil, pentru un termen de 3 ani de la data la care i s-a născut dreptul de a o pretinde, cererea de chemare în judecată ce reclamă valorificarea unui drept născut cu mult înaintea acestui termen este în mod evident prescrisă.

În contextul celor arătate, rezultă cu evidenţă faptul că pretenţiile ce formează obiectul acţiunii în speţă, au fost reclamate cu depăşirea termenului general de prescripţie.

Nu în ultimul rând, cu privire la termenul de prescripţie învederează instanţei faptul că, raportat la regimul juridic procesual al cererii de chemare în judecată, calificată chiar de recurent pe tărâmul contenciosului administrativ, în interpretarea demersului primar ca reprezentând valorificarea recunoaşterii unui drept în materia dreptului administrativ, de natură a susţine ulterior teza recuperării unei pagube ori a beneficiului nerealizat, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ, pretenţiile judecăţii în speţă în faţa instanţei de contencios administrativ sunt formulate cu depăşirea termenului imperativ prevăzut de sediul materiei litigiilor de gen.

Deşi recurentul susţine că solicită obligarea ANAF pentru perioada noiembrie 2013 – mai 2014 la plata indemnizaţiei pentru concediu de odihnă, solicită a se constata că, în realitate, nu poate solicita aceste sume decât în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani, raportat la data introducerii acţiunii (ultimii 3 ani înainte de data introducerii acţiunii) care, potrivit informaţiilor de pe portalul instanţei, este 22.12.2016, pentru o dată anterioară fiind prescris dreptul la acţiune.

În drept a invocat dispoziţiile art. 471 alin. 1 şi urm. Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, intimatul A. a solicitat respingerea apelului incident ca nefondat, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fiind corect respinsă de către prima instanţă.

Analizând apelurile sub aspectul motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:

Referitor la apelul reclamantului, Curtea reţine că prin decizia nr. 1028 din 23.09.2013 reclamantul A. a fost eliberat din funcţia publică de execuţie de comisar clasa I, grad profesional superior la Garda Financiară – Secţia judeţeană B. potrivit prevederilor art. 97 lit. „c” şi art. 99 alin. 1 lit. „a” din Legea nr. 188/1999, la data expirării termenului de preaviz. Prin aceeaşi decizie s-a acordat reclamantului un termen de preaviz de 30 de zile lucrătoare începând cu data de 1.10.2013.

Potrivit certificatului de concediu medical seria CCMAE nr. 3115479 din 21.10.2013, depus în termen la angajator(aspect confirmat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin adresa nr. A-AJR/862 din 15.02.2018 înaintată la solicitarea instanţei în apel), reclamantul s-a aflat în concediu medical în perioada 21.10.2013 – 31.10.2013. De asemenea, aşa cum rezultă din adeverinţa nr. 35165 din 5 august 2015 eliberată de Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti, reclamantul s-a aflat în concediu pentru incapacitate de muncă şi în perioada 1 noiembrie 2013 – 31 mai 2014.

În conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. 1 lit. „b” din Codul muncii, contractul individual de muncă se suspendă de drept pe perioada concediului pentru incapacitate temporară de muncă. Prin urmare, contractul individual de muncă al reclamantului şi implicit curgerea termenului de preaviz acordat reclamantului a fost suspendată în perioada 21.10.2013 – 31.05.2014. Practic, termenul de preaviz s-a împlinit în cazul reclamantului la data de 9 iunie 2014, iar contractul individual de muncă al reclamantului a încetat începând cu data de 10 iunie 2014.

Potrivit art. 145 alin. 2 din Codul muncii, astfel cum era în vigoare în perioada vizată de prezenta acţiune, concediul de odihnă se acorda proporţional cu activitatea desfăşurată într-un an calendaristic.

Dreptul intern, respectiv art. 145 alin. (2) din Codul muncii, nu asigura însă o transpunere corectă şi suficientă a prevederilor Directivei nr. 2003/88/CE, în interpretarea dată de Curtea Europeana de Justiţie în cauzele C-350/06 şi C-520/06.

Prin hotărârea pronunţată la data de 20 ianuarie 2009 în cauzele conexate C-350/06 şi C-520/06 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că: „1) Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că nu se opune unor dispoziţii sau unor practici naţionale potrivit cărora un lucrător aflat în concediu medical nu are dreptul la un concediu anual plătit efectuat într-o perioadă de concediu medical.

2) Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziţii sau unor practici naţionale care prevăd că dreptul la concediul anual plătit se stinge la expirarea perioadei de referinţa şi/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul naţional chiar și în cazul în care lucrătorul s-a aflat în concediu medical în toată perioada de referinţa sau într-o parte din aceasta și incapacitatea sa de muncă a continuat până la încetarea raportului său de muncă, motiv pentru care nu a putut să îşi exercite dreptul la concediul anual plătit.

3) Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziţii sau unor practici naţionale care prevăd că, la încetarea raportului de muncă, nu se acordă nici o indemnizaţie pentru concediul anual plătit neefectuat lucrătorului care s-a aflat in concediu medical în toată perioada de referinţă sau într-o parte din aceasta şi/sau în toată perioada de report sau într-o parte din aceasta, motiv pentru care nu a putut să îşi exercite dreptul la concediul anual plătit. Pentru calculul indemnizaţiei menţionate, remuneraţia obişnuită a lucrătorului, care este cea care trebuie menţinută în perioada de repaus ce corespunde concediului anual plătit, este de asemenea determinantă.”

După interpretarea prevederilor art. 7 din Directivă, legiuitorul intern nu a intervenit pentru a pune în concordanţă dispoziţiile Codului muncii cu interpretarea dată în cele două cauze de către instanţa europeană, decât în anul 2015.

Reclamantul era îndreptăţit aşadar să invoce efectul direct, pe verticală, al Directivei 2003/88/CE, deoarece partea care invocă acest efect este o persoană fizică care îşi întemeiază cererea pe existenţa unui drept conferit de prevederea din directivă, aceasta fiind clară precisă şi necondiţionată, iar partea împotriva căruia este invocat efectul direct este o instituţie a statului, observându-se că prevederile art. 145 alin. 2 din Codul muncii nu fuseseră modificate pentru a asigura o transpunere corespunzătoare a dispoziţiilor art. 7 din Directiva 2003/88/CE.

Ca urmare, reclamantul avea dreptul la indemnizaţia de concediu de odihnă pentru perioada în care s-a aflat în concediu medical, acţiunea acestuia fiind greşit respinsă de prima instanţă.

Nu pot fi primite apărările pârâtei în sensul că Directiva nr. 2003/88/CE nu ar fi aplicabilă ca urmare a faptului că reclamantul nu mai avea calitatea de lucrător la data sesizării instanţei întrucât ceea ce interesează din punct de vedere al reglementării comunitare este ca drepturile solicitate să vizeze perioada în care o persoană a avut calitatea de lucrător.

Chiar interpretarea CJUE prin hotărârea pronunţată în Cauzele C-350/06 şi C-520/06 are în vedere situaţia lucrătorului care s-a aflat în concediu pentru incapacitate de muncă şi din această cauză nu şi-a mai putut efectua concediul de odihnă până la data încetării raporturilor de muncă.

Faţă de cele expuse, în temeiul art. 480 alin. 2 din Codul muncii, Curtea va admite apelul reclamantului şi va schimba sentinţa primei instanţe în sensul că va admite acţiunea şi va obliga pârâta să plătească reclamantului indemnizaţia de concediu de odihnă aferentă perioadei noiembrie 2013 – mai 2014, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală calculate de la data la care era datorată îndemnizaţia, 10.06.2014, şi până la plata efectivă.

Referitor la apelul incident, Curtea reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 din Codul muncii astfel cum erau în vigoare la data încetării raporturilor de muncă, regula era efectuarea concediului de odihnă şi numai în cazul încetării raporturilor de muncă era permisă compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat. Prin urmare, dreptul la compensarea în bani a concediului de odihnă ia naştere la data încetării raporturilor de serviciu. Cum raporturile de muncă ale reclamantului au încetat la data de 9 iunie 2014, iar prezenta acţiune a fost înregistrată la instanţă la data de 22 decembrie 2016, în mod evident nu a fost depăşit termenul de prescripţie reglementat de art. 268 alin. 1 lit. „c” din Codul muncii astfel cum era în vigoare la data naşterii dreptului la acţiune.

Ca urmare, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul muncii, Curtea va respinge apelul incident ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare