Partaj judiciar. Construcţii a căror edificare a început în timpul căsătoriei, pe terenul unuia dintre soţi, şi a continuat în timpul concubinajului. Inaplicabilitatea prezumției de comunitate. Consecințe probatorii.

Partaj judiciar. Construcţii a căror edificare a început în timpul căsătoriei, pe terenul unuia dintre soţi, şi a continuat în timpul concubinajului. Inaplicabilitatea prezumției de comunitate. Consecințe probatorii

Rezumat :

Aşa cum s-a statuat în doctrina şi practica judiciară în materie, în cazul edificării unei construcţii de către soţi pe terenul proprietatea unuia dintre ei, imobilul – construcție devine proprietatea comună a soţilor, iar soţul neproprietar dobândeşte asupra acestuia un drept de superficie pentru partea aferentă construcţiei.

În situația specială a concubinilor, două prezumții legale intră în conflict. În primul rând, este vorba de prezumţia instituită prin dispoziţiile art. 482 Cod civil, potrivit cărora „proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă dreptul asupra a tot ceea ce produce lucrul şi asupra a tot ce se uneşte, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial”; aceasta operează în ipoteza în care între proprietarul terenului şi constructor nu există o convenţie sau o altă situaţie legală din care să rezulte un drept de superficie în favoarea constructorului. În al doilea rând, este vorba de prezumţia de comunitate prevăzută de dispoziţiile art. 30 din Codul familiei. În acest caz are prioritate regimul comunităţii, astfel că, indiferent căruia dintre soţi îi aparţine terenul pe care s-a construit, dacă acea construcţie a fost edificată în timpul căsătoriei, ea va deveni bun comun în devălmăşie al soţilor.

Deși concubinul nu beneficiază de prezumţia de comunitate asupra bunurilor, prevăzută de art. 30 din Codul familiei, bunurile dobândite cu contribuţie comună în timpul concubinajului sunt proprietatea indiviză a concubinilor, în raport cu contribuţia fiecăruia, contribuţie ce se poate stabili prin orice mijloc de probă.

Aşadar, în cadrul unui astfel de litigiu se impun a fi dovedite: existenţa şi durata relaţiilor de concubinaj, dobândirea bunurilor în această perioadă şi contribuţia fiecăruia dintre concubini la dobândirea fiecărui bun în parte, instanţa de judecată având a stabili, pe baza probelor administrate, modul de dobândire şi regimul juridic aplicabil acestora.

(Decizia nr. 12/23.01.2018, dosar nr. 6754/285/2012*)

Hotărârea:

Prin sentinţa civilă nr. 3891/24.12.2015 Judecătoria Rădăuţi a respins ca tardivă cererea de completare (întregire) a cererii de chemare în judecată; a disjuns cererea având ca obiect pensie de întreţinere; a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A cu privire la capătul de cerere având ca obiect „partaj bunuri comune”; a luat act de renunţarea cu privire la judecarea capătului de cerere având ca obiect luarea măsurilor asiguratorii, a admis în parte acţiunea având ca obiect partaj bunuri comune/lichidarea regimului matrimonial; a admis în parte cererea reconvenţională. Drept urmare:

A constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei, în cote de contribuţie de 50% pentru fiecare, contravaloarea lucrărilor de edificare a fundaţiei, beciului şi a fântânii în sumă de 30.652,62 lei, la imobilul situat în com. X, nr. y com. x, nr. y.

A constatat că părţile au dobândit în coproprietate, după desfacerea căsătoriei, în cote de câte 50% fiecare, o casă de locuit cu şură şi garaj, situate în com. X, nr. y, în valoare de 124,107,38 lei.

A încetat starea de indiviziune dintre părţi.

A atribuit pârâtului imobilul constând în casă de locuit cu şură şi garaj, situat în com. X, nr. y, în valoare de 154.760 lei.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 77.380 lei reprezentând contravaloarea cotei sale.

A compensat cheltuielile de judecată făcute de părţi.

A dispus restituirea către pârât a sumei de 2400 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, achitat cu chitanţa seria ..., nr. ..../....2015 la Primăria com. X.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta B şi pârâtul C.

În cauză a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului C, numitul D.

Prin decizia nr. 176 din 15 februarie 2017 Tribunalul Suceava a respins apelul formulat de reclamanta B. (prin mandatar) împotriva sentinţei civile nr. 3891/24.12.2015, pronunţată în dosar nr. ..../285/2012* al Judecătoriei Rădăuţi, ca nefondat; a respins ca nefondată cererea de intervenţie accesorie formulată de D.; a admis apelul formulat de pârâtul C împotriva sentinţei civile nr. 3891/24.12.2015 a Judecătoriei Rădăuţi; a schimbat în parte sentinţa şi în consecinţă: a constatat că valoarea bunurilor supuse partajului este de 120 179 lei (în loc de 154 760 lei); a constatat că valoarea bunurilor atribuite pârâtului este de 120 179 lei şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 60 089,5 lei cu titlu de sultă ( în loc de 77 380 lei); a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 4350 lei cheltuieli de judecată din apel.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Prima instanţă, raportat la cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, s-a pronunţat cu privire la minora A ca fiind reclamantă în procesul de partaj. Faptul că aceasta nu are calitate procesuală activă într-o astfel de acţiune nu este contestat de apelanta reclamantă B.

Corect prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune având în vedere dispoziţiile art. 728 alin. 1 Cod civil (din 1864), potrivit cărora „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate cerere oricând împărţeala succesiunii chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrare”, cererea de ieşire din indiviziune fiind astfel imprescriptibilă.

Prin decizia civilă nr. 549/10.06.2014 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. ...../285/2013 în contradictoriu cu părţile din prezenta cauză s-au reţinut cu putere de lucru judecat următoarele:

„Probele administrate în dosar coroborate cu susţinerile şi recunoaşterile parţiale ale pârâtului C. au evidenţiat că reclamanta a fost căsătorită cu acest pârât din 05.07.2001, până în data de 18.01.2005, când prin sentinţa civilă nr. 129/2005 a Judecătoriei Rădăuţi s-a dispus irevocabil desfacerea căsătoriei lor, că ulterior acestui eveniment, au continuat să locuiască împreună până în anul 2009, timp în care s-a născut şi minora A la data de 21.03.2006 şi că în toată această perioadă au început edificarea unei case de locuit şi a unei şuri în intravilanul comunei X..

În privinţa acestor imobile, Tribunalul a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 aliniat 2 din Codul familiei potrivit cărora nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are şi consimţământul expres al celuilalt soţ.

Susţinerile pârâtului C. că aceste construcţii au fost edificate după despărţirea prin divorţ de reclamantă nu au fost primite de instanţa de apel, acestea fiind infirmate de toate probele, respectiv înscrisurile anexate pricinii.

Astfel cum rezultă din probatoriul cauzei, respectiv certificatul de urbanism nr. 12/13.08.2003 şi autorizaţia de construcţie pentru casă, bucătărie de vară şi şură, a fost eliberată în timpul căsătoriei părţilor sub nr. 8 din 30.8.2003 şi a fost valabilă până în 14.08.2006, când s-a prelungit cu un an, respectiv până în 14.08.2007, când părţile, deşi despărţite în drept, în fapt, convieţuiau încă împreună (potrivit recunoaşterilor pârâtului in întâmpinare, fila 33 ds. fond).

Şi din copia sentinţei civile nr. 3104/2002 a Judecătoriei Rădăuţi (fila 10 dosar fond) rezultă că încă din anul 2002 pârâtul C. a început edificarea unei gospodării pe suprafaţa de 1000 mp teren din comuna X., primită prin donaţie de la bunica sa, E.

Că lucrurile stau astfel, rezultă şi din planşele fotografice de la filele 69-72 dosar apel, potrivit cărora la data de 02.08.2007 locuinţa era edificată la parter, lucrându-se pentru ridicarea etajului, pentru ca în iulie 2008, când părţile încă erau împreună, să se lucreze la acoperişul acesteia.

Aceeaşi situaţie de fapt, a construirii locuinţei casă în timpul căsătoriei părţilor şi imediat după divorţ în perioada convieţuirii lor, rezultă şi din recunoaşterea pârâtului PV din întâmpinarea de la fila 33 ds. fond, în care a arătat că la ridicarea casei a fost ajutat şi de tatăl şi fraţii reclamantei. Or, dacă părţile ar fi fost despărţite, în timpul edificării imobilului din litigiu, e de necontestat că familia reclamantei nu i-ar mai fi dat nici un ajutor în acest sens pârâtului, fiind de notorietate că în asemenea situaţie de divorţ se produc şi rupturi iremediabile între familiile celor doi foşti soţi, astfel că e lipsită de credibilitate afirmaţia pârâtului că ar fi fost ajutat de tatăl şi fraţii reclamantei la edificarea locuinţei în compensare pentru un ajutor dat lor de pârât cu un alt prilej.

În atare situaţie, în contextul celor de mai sus, Tribunalul a reţinut că locuinţa a fost edificată în timpul căsătoriei părţilor şi finalizată la roşu în timpul convieţuirii lor în fapt, până în anul 2009.”

Faţă de efectul pozitiv al lucrului judecat, aceste constatări jurisdicţionale privind perioada în care părţile au convieţuit şi cele privind starea de coproprietate asupra imobilului casă şi anexe nu mai pot fi puse în discuţie în prezenta cauză.

În aceste condiţii, fiind reţinută coproprietatea asupra imobilului situat în com. X, nr. y, format din casă de locuit, şură cu garaj care include şi lucrările de edificare a fundaţiei, beciului şi a fântânii, precum şi împrejmuirile este lipsită de relevanţă apărarea părţilor privind izvorul coproprietăţii, mai ales în condiţiile în care din probele de la dosar nu rezultă că părţile ar fi avut o contribuţie diferită la dobândirea acestor bunuri.

Pentru aceste motive a fost înlăturată critica apelantului pârât privind perioada convieţuirii părţilor şi natura juridică a bunurilor supuse partajului, precum şi critica apelantei reclamante privind natura juridică a lucrărilor de edificare a fundaţiei, beciului şi a fântânii, în sumă de 30.652,62 lei, care în mod corect au fost incluse în masa de partaj, lucrările şi valoarea acestora regăsindu-se în imobilul atribuit pârâtului, proprietar exclusiv asupra terenului, conform deciziei civile nr. 549/10.06.2014 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosarul nr..../285/2013.

Având în vedere înscrisurile depuse la dosar de părţi, coroborate cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi recunoaşterile parţiale ale părţilor, corect prima instanţă a reţinut că ambele părţi au obţinut venituri şi au contribuit la edificarea construcţiilor, fiind egală cota de contribuţie a acestora la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei, cât şi a celor dobândite ulterior, în timpul convieţuirii.

Înscrisurile de la filele 104, 184-199 dosar fond atestă veniturile realizate de pârât în Germania, în anul 2007 luna decembrie, în anul 2005 în lunile octombrie, noiembrie şi în anul 2006 în lunile martie, aprilie, mai. De asemenea, înscrisurile ataşate la filele 150-155 dosar fond atestă faptul că şi reclamanta a lucrat în străinătate în perioada 2002-2008, fiind remunerată.

Aceste înscrisuri se coroborează cu declaraţiile martorei F., care a arătat că reclamanta a lucrat la ea şi la o vecină în Germania din anul 2002 şi lucrează şi în prezent (declaraţia fiind dată în anul 2013 ). De asemenea, aceasta a arătat că şi pârâtul a lucrat pentru o perioadă scurtă la ea, dar şi în altă parte.

Martorul G. a arătat că pârâtul a lucrat şi înainte de căsătorie în Germania şi a câştigat bani, a văzut în 1998 în curtea părinţilor pârâtului grinzi, căpriori, scânduri care au fost folosite la construcţia casei şi anexelor. De asemenea, martorul a arătat că trecea pe lângă imobilul care se construia când mergea la serviciu şi a văzut că la imobil lucrau fratele pârâtului, socrul şi un cumnat. Şi pe reclamantă a văzut-o în perioada când se lucra la imobil de două ori.

Şi martorul H. a arătat că reclamanta a lucrat în Germania după desfacerea căsătoriei, nu cunoaşte dacă a lucrat şi anterior, iar pârâtul a lucrat şi înainte de căsătorie în Germania. Pârâtul avea cumpărate înainte de căsătorie materiale de construcţie, lemn şi fier beton, care erau depozitate la părinţii săi, fiind folosite la edificarea imobilului.

Martorul a arătat că în toamna anului 2005 ambele părţi erau la edificarea unei anexe şi a unui garaj. Acesta a menţionat că în toamna anului 2005 era turnată o temelie la bucătăria de vară, care ulterior a fost inclusă în temelia casei, care a fost edificată ulterior, în anii 2006-2007, când l-a văzut pe pârât lucrând cu fratele şi un cumnat. De la pârât, martorul cunoaşte că a fost ajutat la lucrările de zidărie şi de către rude ale reclamantei.

Declaraţiile martorilor G. şi H. au fost analizate prin raportare şi la situaţia de fapt reţinută din înscrisul ataşat la fila 288 apel, care atestă faptul că în anul 1999 pârâtul a cumpărat un teren în suprafaţă de 5200 mp în intravilanul comunei X., conform contractului de vânzare cumpărare nr. 2279 din 26.06.1999.

Martora I. a arătat că în timpul căsătoriei părţile au început construcţia unei case situate în X., fiind ajutate de tatăl şi fraţii reclamantei atât cu bani, cât şi prin munca efectivă.

Şi această martoră a confirmat că ambele părţi au lucrat în Germania, iar o perioadă, în anul 2006 pârâtul, fiind bolnav, a stat la părinţii reclamantei împreună cu fetiţa, timp în care reclamanta se afla la muncă în Germania (f.161).

Martorii J. şi K. (f.213-214 apel) au susţinut că L., tatăl reclamantei, a ajutat la edificarea casei.

Raportat la aceste probe, care atestă faptul că la edificarea imobilelor au contribuit ambele părţi, că în perioada 2001-2009 părţile au convieţuit în calitate de soţi şi apoi de concubini, este lipsit de relevanţă faptul că pe chitanţele de plată a materialelor de construcţie (filele 250-262), buletinele de schimb valutar figurează doar pârâtul.

De asemenea, înscrisurile depuse de reclamantă (filele 200-217) atestă faptul că fraţii ei, care lucrau în străinătate, au depus în contul tatălui, L., diverse sume de bani, însă doar aceste înscrisuri nu pot face dovada susţinerii reclamantei în sensul că aceste sume au fost folosite pentru edificarea construcţiilor.

Faptul că reclamanta în anul 2011, în timpul căsătoriei cu actualul soţ, a dobândit un imobil în Germania nu prezintă relevanţă în prezenta cauză sub aspectul cotei de contribuţie la dobândirea imobilului în litigiu, care a fost edificat în perioada 2002-2008.

În ceea ce priveşte valoarea bunurilor asupra cărora s-a constatat o stare de indiviziune, tribunalul a avut în vedere că a fost stabilită de prima instanţă în baza raportului de expertiză întocmit în cauză de expert M. (f.289-326).

Astfel, s-a constatat că valoarea de circulaţie totală a bunurilor care compun masa de partaj este de 154 760 lei, din care, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expert M., valoare casă 104.339 lei, valoare garaj şi şură = 43.428 lei şi valoare împrejmuiri = 6280 lei (f.292, 306, 313, 316).

Prin cererea de apel pârâtul aduce critici în ceea ce priveşte valoarea construcţiilor casă, garaj şi şură stabilită de expertul tehnic M., fără însă a formula critici cu privire la valoare împrejmuirilor, care, nefiind contestată, va fi menţinută ca fiind corect stabilită.

În ceea ce priveşte valoarea casei, garajului şi şurei, tribunalul a avut în vedere lucrarea întocmită de expertul CS (f.240-262, 379-407), înlăturând concluziile expertului M., care la stabilirea valorii de circulaţie a imobilului a utilizat Catalogul de preţuri Rpcp/1980 .

Astfel, s-a reţinut valoarea de 37.100 lei pentru şură şi garaj şi valoarea de 76.800 lei pentru casă. În ceea ce priveşte valoarea casei, tribunalul a avut în vedere valoarea de 76.800 lei, apreciind ca fiind întemeiată apărarea reclamantei în sensul că se impune a fi reţinută o corecţie de 10% privind puterea de cumpărare (regăsită în expertiza E., care nu a fost contestată sub acest aspect de către pârât), faţă de 20% evidenţiată de expertul N.

Prin urmare, valoarea bunurilor supuse partajului este de 120. 179 lei, din care 37.100 lei pentru şură şi garaj, 76.800 lei pentru casă şi 6280 lei împrejmuiri.

Fiind stabilit că asupra întregului imobil în litigiu există o stare de indiviziune, că părţile au o contribuţie egală la dobândirea acestui imobil, la stabilirea valorii bunului inclus în masa de partajat prezintă relevanţă valoarea de circulaţie, care a fost stabilită de expert prin raportare la un ansamblu de criterii şi nu exclusiv în baza devizului de lucrări sau a valorii materialelor (f.248-251).

Referitor la critica privind respingerea ca tardivă a cererii pârâtului-reclamant de a-şi completa cererea reconvenţională, în sensul includerii la partaj a unui imobil dobândit de reclamantă în Germania după despărţirea lor în fapt, aceasta nu este întemeiată, întrucât cererea completatoare nu a fost formulată în termenul procedural prevăzut de art. 132 din vechiul Cod de procedură civilă, respectiv până la prima zi de înfăţişare, iar partea adversă s-a opus la această completare a acţiunii. Or, în lipsa consimţământului părţii adverse este tardivă modificarea cererii reconvenţionale, care nu s-a realizat la prima zi de înfăţişare, astfel că soluţia primei instanţe sub acest aspect este legală şi temeinică.

Prevederile art. 673 ind.7 C.pr. civ. de la 1865 invocate de apelant prin motivele de apel nu sunt aplicabile, din moment ce în cauză nu a fost pronunţată o încheiere de admitere în principiu.

Cu privire la cheltuielile de judecată, acestea corect au fost compensate, având în vedere că pretenţiile părţilor au fost admise în parte, având în vedere cota de contribuţie şi cuantumul acestor cheltuieli reprezentând taxă de timbru, onorariu expert, onorariu traducător şi onorariu avocat (reclamanta - suma de 6055 lei din care 3615 lei taxă de timbru (f.45), 600 lei onorariu avocat (f449), 940 lei onorariu traducător (f.451-459), cheltuieli de transport 900 lei (f.459)) şi pârâtul-suma de 6077 lei din care 1807 lei taxă de timbru (f.44), 2270 lei onorariu expert (f.253, 285) şi 2000 lei onorariu avocat (f.447-448)). Suma de 759,90 euro nu a fost inclusă în cheltuieli de judecată întrucât s-a apreciat că aceste cheltuieli de transport nu au fost efectuate exclusiv pentru participarea la şedinţa de judecată, faţă de data sosirii şi cea a plecării (13.04.2013-20.04.2013), prezumându-se că această călătorie a fost efectuată în vederea petrecerii vacanţei de primăvară.

Faţă de limitele în care a fost admis apelul pârâtului, având în vedere că cererea de intervenţie face referire cu prioritate la cota de contribuţie a pârâtului, tribunalul a respins ca nefondată cererea de intervenţie formulată de D., persoană către care pârâtul a înstrăinat terenul în litigiu.

În temeiul art. 274 - 276 Cod de procedură civilă, având în vedere criticile parţial întemeiate formulate de pârât, cota asupra bunurilor supuse partajului, tribunalul a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 4350 lei cheltuieli de judecată din apel, reprezentând parte din taxa de timbru (f. 123), onorariu expertiză (f. 195, 323) şi onorariu avocat (f. 412,413).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi pârâtul.

În motivare, reclamanta a arătat că hotărârea instanţei este nelegală şi netemeinică sub aspectul cheltuielilor de judecată, pentru următoarele motive:

Instanţa de fond a admis proba cu martorul F. (cetăţean de origine germană în vârstă de 80 de ani - declaraţia acesteia de la fila 453-dosar fond), care a venit în vacanţa de primăvară în România exclusiv pentru data de 16.04.2013, când trebuia să fie prezentă în instanţă pentru a depune mărturie.

Trebuie avute în vedere posibilitatea obţinerii biletelor de călătorie dinspre Germania - România şi retur Germania, dar şi valoarea acestora (data obţinerii biletelor de avion, 13.04.2013 -20.04.2013, au fost singurele zile cu locuri libere apropiate datei de 16.04.2013) şi data procesului, când reclamanta putea asigura prezenţa martorei la proces.

Referitor la onorariu avocat, conform chitanţelor nr. 50 din 15.05.2013 în valoare de 600 lei şi nr.52 din 16.05 2013 în valoare de 1000 lei, rezultă 1600 lei asistenţă judiciară şi nu 600 lei, cum a stabilit nelegal instanţa de apel prin decizia recurată.

Faţă de aceste motive şi înscrisuri - bilete de avion + chitanţe onorariu avocat, solicită admiterea recursului în sensul obligării pârâtului C. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 759,90 euro - bilete avion şi 1000 lei onorariu avocat (chitanţa nr.52 din 16.05.2013).

La rândul său, pârâtul, prin recursul declarat, a arătat următoarele:

I. Referitor la art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”, apreciază că în mod greşit instanţele de apel şi fond au stabilit că atât în timpul căsătoriei, cât şi după desfacerea căsătoriei părţilor, acestea au dobândit în cote egale de 50% imobilul-construcţie situat în X., număr cadastral z cu casa C1 şi şura C2, înscris în CF nr. z a comunei X.

Încetarea regimului matrimonial a avut loc odată cu depunerea acţiunii de divorţ, în data de 9 decembrie 2004, acţiune soluţionată prin sentinţa civilă nr. 129 din 18 ianuarie 2005, iar prezenta acţiune a fost depusă în 11 decembrie 2012.

În perioada 2005-2011 apelanta-reclamanta nu a revendicat vreo cotă-parte din casa ridicată de pârât, dar mai mult, s-a recăsătorit în 2009 şi şi-a cumpărat pe numele ei, în 2011, înainte de introducerea prezentei acţiuni, o casă cu parter şi etaj în Germania, str.  yy nr. 1, loc. XX, achiziţionată în data de 4 august 2011 (foto de la fila 377).

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, în perioada 05.07.2001-19 ianuarie 2005, în devălmăşie sunt: contravaloarea sumei de 4.146,95 lei, echivalentul sumei de 930 EURO, reprezentând temelia unei bucătării de vară.

Bunurile dobândite după încetarea regimului matrimonial, din 9 decembrie 2004 şi până în noiembrie 2008, când reclamanta-pârâtă s-a mutat direct în casa actualului soţ, urmează regimul bunurilor dobândite pe cote-părţi, iar din probele administrate şi declaraţiile părţilor nu rezultă intenţia comună a părţilor de a dobândi în cote egale bunuri şi că foştii soţi ar fi dorit să se recăsătorească, aşa cum declară reclamanta în întâmpinarea depusă în 2010 (în dosarul nr. 5718/285/2011 având ca obiect vizitare minor - fila 78), unde reclamanta face menţiunea că în perioada 2005-2008 nu a avut bani şi s-a aflat într-o situaţie extremă, pe când în prezenta cerere afirmă că ar fi avut foarte mulţi bani şi că a contribuit la construcţia casei.

Raportând această situaţie la perioada construcţiei şi la data naşterii copilului, trebuie de observat că în vara anului 2006, din susţinerile lui B., ea muncea doar pentru a se întreţine, neavând posibilitatea de a edifica o casă, fiindcă se afla într-o situaţie extremă. De asemenea, tot în cadrul acestei întâmpinări, sus numita susţine că relaţiile dintre foştii soţi erau răcite, situaţie în care reclamanta a exclus posibilitatea reluării căsătoriei. În aceste condiţii, d-na B., cu trimitere la întâmpinarea ce a întocmit-o şi semnat-o personal, confirmă că nu ar fi avut niciun interes să investească o sumă de bani în vederea edificării construcţiilor pe terenul proprietatea exclusivă a soţului la data respectivă, fiindcă nu avea cu ce să participe, banii fiindu-i necesari doar pentru întreţinerea sa şi a copilului, precum şi sub aspect matrimonial, fiindcă relaţiile dintre foştii soţi erau iremediabil vătămate şi erau separaţi în fapt.

Abia după anii 2008, aşa cum menţionează şi martorii O. şi P (declaraţiile de la filele 79-81, cât şi de la fila 368, date în dosarul penal din Germania, fila 361), reclamanta şi-a găsit un serviciu permanent prin îngrijirea unor persoane în vârstă, printre care a martorei F. Cu privire la declaraţia acestei martore, roagă să se aibă în vedere faptul că este o persoană foarte în vârstă, de peste 80 de ani, persoană pe care reclamanta o îngrijeşte, astfel că este uşor influenţabilă, iar în declaraţia dată face confuzii cu privire la momentul îngrijirii, care în realitate a fost după anul 2008.

Faptul că părţile au convieţuit, sporadic, o perioadă de timp după divorţ dovedeşte în mod automat că bunurile achiziţionate în timpul concubinajului au fost în mod egal. În plus, instanţele nu au reţinut şi faptul că părţile s-au despărţit din punct de vedere financiar în anul 2004, în momentul în care reclamanta a fost plecată în Anglia, aşa rezultă din biletul de avion pe numele reclamantei aflat la fila 138, după ce reclamanta a cheltuit, personal, în Anglia suma de peste 3000 euro din banii comuni, de unde l-a sunat pe pârât să-i spună că şi-a găsit un alt soţ, fiind şi motivele pentru care relaţiile dintre soţi au fost definitiv şi iremediabil vătămate, chiar dacă hotărârea de divorţ nu a fost motivată dar, altfel, divorţul părţilor nu s-ar justifica, cât şi faptul că părţile nu s-au recăsătorit ulterior, după ce s-a născut şi copilul rezultat din afara căsătoriei.

Pe de altă parte, au trecut mai bine de trei ani de la data despărţirii în fapt, 6 noiembrie 2008 şi până în data de 12 decembrie 2012, introducerea prezentei cereri de partaj.

Conform declaraţiei date de reclamanta B. personal la Poliţia din Germania, declaraţie aflată la fila 90, după reluarea convieţuirii (sporadice) a părţilor, între anii 2006 – 2008, s-au separat definitiv în data de 6 noiembrie 2008, când reclamanta s-a mutat la domiciliul actualului soţ, situat în Germania (domiciliu pe care reclamanta l-a şi declarat ca fiind domiciliul său în acţiunea principală).

Constatarea instanţei de apel că părţile s-au separat definitiv în anul 2009 este eronată, deoarece conform declaraţiei date de reclamantă personal la Poliţia din Germania (fila 90 dosar), după reluarea convieţuirii părţilor, între anii 2006 – 2008, acestea s-au separat definitiv în data de 6 noiembrie 2008, când reclamanta s-a mutat la domiciliul actualului soţ.

În plus, din actele eliberate de Primăria din Germania în data de 1.02.2009 – viza de flotant, cât şi fotografiile reclamantei împreună cu actualul soţ din 2008 (de pe zidul casei, pe când casa nu avea instalate geamuri termopan), acte depuse la dosar, rezultă că intimata locuia de la sfârşitul anului 2008 cu actualul soţ. Faptul că există unele fotografii ale părţilor cu copilul lor minor, acestea au fost făcute în scop de amintire şi de câte ori apelantul se întâlnea cu copilul la aniversări sau la alte ocazii se imortaliza evenimentul printr-o fotografie sau video. Şi în prezent sunt făcute fotografii împreună cu minora, iar în 2012, când fetiţa a început şcoala, reclamanta a venit singură cu copilul şi au fost făcute mai multe fotografii, ambii părinţi împreună cu copilul lor, dar acestea nu dovedesc că părţile convieţuiesc.

În consecinţă, în valoarea imobilului nu trebuie inclusă suma reprezentând geamurile şi uşile de termopan, instalate după separarea părţilor.

Îşi menţine poziţia cu privire la excepţia prescripţiei privind dreptul de a solicita un drept de creanţă, excepţie care nu priveşte acţiunea de partaj, întrucât acţiunea de ieşire din indiviziune este imprescriptibilă, conform art. 728 alin. 1 din fostul Cod civil.

Întrucât apelanta reclamantă nu a întreprins nici un act de întrerupere a prescripţiei de la data divorţului, pronunţat în 18.01.2005, şi până la introducerea prezentei acţiuni, din 2012, timp în care s-au scurs mai mult de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil cauzei de faţă, dreptul de a solicita o sumă de bani reprezentând contravaloarea cotei de contribuţie dobândite în timpul căsătoriei la imobilul construcţie ridicat pe terenul proprietatea unui terţ, situat în comuna X., nr. y, s-a prescris.

I. Art. 304 pct. 9: timpul mare (mai bine de 7 ani) scurs de la divorţul părţilor, din ianuarie 2005 şi până la data introducerii cererii de partaj, 11 decembrie 2012, dar şi cei 4 ani de la data separării definitive şi mutării reclamantei în casa actualului soţ, unde avea din data de 01.02.2009 viza de flotant, arată interesul acesteia pentru acest imobil în litigiu.

În realitate, reclamanta a permis să treacă un atât de lung timp în scopul ca pârâtul să finalizeze singur construcţia, pentru ca apoi să promoveze acţiunea de partaj.

Nu este nici în asentimentul opiniei instanţei de apel precum că dobândirea imobilului din Germania la 1 an şi 8 luni după căsătoria cu dl. R.. nu ar prezenta relevanţă în prezenta cauză, ci dimpotrivă, din mai multe considerente:

Obiceiurile de nuntă în Germania nu sunt ca în România, ci se face o mică masă între rudele şi persoanele apropiate la un restaurant, iar persoanele invitate nu oferă bani, ci cadouri, astfel că afirmaţia că au primit mulţi bani la nuntă este mincinoasă.

Dl. R. este în vârstă de peste 50 ani, funcţionar la stat şi are un venit în jur de 2000 euro, din care trebuie să achite pensie de întreţinere pentru mai mulţi copii din căsătoriile anterioare şi o are în îngrijire şi pe mama acestuia, cu care locuiesc.

D-na B. a lucrat ca menajeră şi nu a avut un venit consistent, ca în domeniul IT sau medicină, ca să-şi poată permite să-şi cumpere o casă într-un termen atât de scurt; în plus, avea un copil minor care o împiedica să lucreze chiar şi un program normal de 8 ore pe zi.

De asemenea, reclamanta nici nu avea cum să contribuie fizic la construcţie, aşa cum a declarat martora acesteia, J. (fila 213 apel), pentru că în vara lui 2005 era însărcinată cu fetiţa şi în data de 21 martie 2006 a născut - perioadă în care s-a ridicat casa, - iar în anii următori, 2007-2008, s-a ocupat de creşterea copilului.

Actele ce fac dovada achiziţionării acestui imobil din Germania până la depunerea prezentei acţiuni, imobil în valoare reală de circa 100.000 euro, în mod exclusiv numai pe numele reclamantei, (nu ştim dacă în rate prin bancă sau cash) la numai un 1 şi 8 luni după recăsătorirea cu R., nu au fost reţinute nici măcar ca înscrisuri în apărarea pârâtului, în sensul probei scopului utilizării reale a banilor pe care reclamanta-pârâtă afirmă că i-a câştigat în Germania.

Pe de altă parte, reclamanta nu a dovedit cu niciun contract de muncă, chiar şi parţial, veniturile pe care afirmă că le-ar fi obţinut în Germania, însă a "disecat" contractele de muncă ale pârâtului (filele 56-69), încercând să dovedească faptul că acesta nu ar fi realizat venituri suficiente. Însă, pârâtul a început să meargă în Germania din anul 1993 (viza de la fila 120) şi când s-a căsătorit cu reclamanta, în anul 2001, avea deja bani să-şi facă trei case, nu una, după cum a declarat martorul E. (fila 145 dosar fond), iar intenţia acestuia din anul 1992, aşa cum rezultă şi din documentaţia depusă la dosar (filele 433-444 dosar fond), era să-şi construiască o casă pe terenul primit de la bunica lui.

Expertiza care trebuie luată în calcul în prezenta cauză este expertiza întocmită de expert ing. evaluator şi ANEVAR.

Atât timp cât s-a admis în apel o nouă expertiză, expertiza dlui M. a fost înlăturată. Astfel, valoarea care ar trebui luată în calcul este de 81.989,25 lei (93.022-11.989,25 lei) pentru construcţia situată în X, număr cadastral z, cu casa C1 şi şura C2 înscris în CF nr. z a comunei X.

La pronunţarea soluţiei solicită a se avea în vedere şi cele două declaraţii false ale martorelor apelantei-reclamante, declaraţiile d-nelor S. (în prezent decedată) şi T., fila 151 dosar fond, coroborat cu filele 56-57 dosar apel, unde d-na S. menţionează în faţa unui judecător din Germania cum că nu a văzut-o în ultimii trei ani pe apelantă, iar declaraţia de la fila 151 nu este scrisă de aceasta. Se poate observa în declaraţie chiar şi numele greşit, de .., menţionat de făptuitorul infracţiunii de fals, în loc de .., cum este corect.

Apoi, dna P., propusă ca martoră în apel (fila 106 verso dosar apel), în urma plângerii penale formulată de dl. .. la Poliţia din K a declarat că d-na B. nu a lucrat la soacra ei şi nici nu a primit bani, Procuratura din K, Germania apreciind ca fiind un punct de sprijin în favoarea unei tentative de înşelătorie în cadrul procedurii din România.

Dacă în acest moment s-ar lua amprentele dnei B.. în Germania, s-ar putea constata că aparţin numitei V., persoană reală, de aprox. aceeaşi vârstă cu reclamanta şi care domiciliază în com. ..., fiind vecina familiei L., părinţii reclamantei, pentru că în luna aprilie 2003 reclamanta a fost prinsă în flagrant săvârşind infracţiunea de furt dintr-un magazin şi a dat declaraţii false privind identitatea sa la Poliţia din Germania. Mai mult, a evadat din Centrul pentru femei, unde a fost dusă de Poliţie în vederea expulzării, şi a venit la domiciliul din Germania al pârâtului, de unde nu a mai ieşit din casă până când s-a reîntors în România.

El a arătat că reclamanta nu putea formula o acţiune privind partajul bunurilor în coproprietate, deoarece bunurile fiind edificate pe terenul său, reclamanta putea să-şi valorifice drepturile doar pe calea unui drept de creanţă. Or, tocmai lămurirea acestui aspect nu a fost preocuparea instanţei, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, ce vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 728 alin. 1 Cod civil de la 1864, art. 644 Cod civil de la 1864.

În mod greşit instanţa a reţinut, în motivarea respingerii apelului, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, deşi această excepţie nu a fost invocată de reclamantă şi nici nu a fost pusă în discuţia părţilor. Nulitatea reţinută prin decizia menţionată de instanţa de apel s-a bazat pe un viciu de formă, nu de fond; având în vedere data când a fost eliberată autorizaţia de construire, instanţa nu a administrat în acel dosar probe privind modul de edificare a construcţiilor. Chiar dacă s-a reţinut, fără nici un temei legal, că bunurile din perioada concubinajului ar fi fost dobândite în coproprietate, în cote de contribuţie egale, instanţa trebuia să analizeze faptul că, în cazul coproprietăţii, părţile trebuie să dovedească contribuţia efectivă pentru fiecare bun. Cu privire la contribuţia sa, instanţa de fond nu a analizat faptul că el a lucrat efectiv la imobil şi că reclamanta nu a dovedit că banii puţini primiţi de la tatăl ei (7900 euro) ar fi fost folosiţi la construcţie. Drept urmare, reclamantei nu i se putea stabili o cotă de contribuţie egală cu a lui, hotărârea astfel pronunţată necuprinzând motivele pe care se sprijină, iar unele dintre motive fiind contradictorii, motiv prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă.

Având în vedere cele de mai sus, solicită admiterea recursului în sensul de a se constata că bunurile dobândite în timpul căsătoriei (perioada 05.07.2001- 19 ianuarie 2005) sunt: contravaloarea sumei de 4146,95 lei, echivalentul sumei de 930 euro, reprezentând temelia unei bucătării de vară, iar bunurile dobândite după desfacerea căsătoriei (în perioada 19 ianuarie 2005- 06.11.2008), pe cote-părţi, sunt: construcţia situată în X. număr cadastral z, cu casa CI şi şura C2 înscrise în CF nr. z a comunei X., în valoare de 81.989,25 lei (93.022-11.989,25 lei), şi a se stabili o cotă majoritară pentru el.

În drept, a invocat art. 299 şi urm. din vechiul Cod de procedură civilă. Solicită cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinările formulate (filele 23, 26 – 28), fiecare dintre părţi – reclamantă şi pârât – a solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă. În cadrul dezbaterilor, pârâtul prin apărător a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca inadmisibil, deoarece dreptul de a solicita cheltuieli de judecată de la prima instanţă s-a prescris, aceste cheltuieli fiind efectuate la nivelul anului 2012, iar apelul acestei părţi fiind respins. A apreciat că reclamanta ar fi putut solicita în recurs astfel de cheltuieli doar dacă apelul său ar fi fost admis.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de părţi, în raport de lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) Cod procedură civilă (de la 1865, aplicabil în speţă, în raport de data acţiunii introductive de instanţă), modificarea sau casarea unor hotărâri în calea extraordinară de atac a recursului se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1 – 9 Cod procedură civilă.

Criticile privind modul de apreciere a probelor administrate în cauză, respectiv stabilirea situaţiei de fapt din speţă vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii atacate, neputând fi analizate în această cale de atac.

Cu referire la recursul declarat de reclamantă, Curtea reţine că acesta vizează exclusiv cheltuielile de judecată de la prima instanţă, anume că, în urma compensării, instanţa nu a avut în vedere suma de 759,90 euro, reprezentând contravaloarea transportului (bilet de avion) martorei F., domiciliată în Germania, precum şi chitanţa nr. ../...2013, în valoare de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat (totalul acestei categorii de cheltuieli fiind de 1600 lei, iar nu de 600 lei, cum a reţinut instanţa).

În primul rând se impune a fi subliniat faptul că prima instanţă, prin sentinţa pronunţată, a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi fără a detalia, în considerentele acesteia, sumele de bani avute în vedere şi destinaţia acestora. Prin motivele de apel formulate (fila 73 dosar apel), reclamanta a arătat (la pct. 2) că „instanţa nu s-a pronunţat în concret pe cheltuielile de judecată, unde şi cum au fost compensate, întrucât reclamanta a cheltuit mai mulţi bani în proces faţă de pârât”, fără a dezvolta această critică. Drept urmare, instanţa de apel, procedând conform dispoziţiilor art. 295 alin. (1) Cod procedură civilă, a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă sub acest aspect, făcând referiri concrete la dovezile depuse de părţi la prima instanţă, la cuantumul cheltuielilor avute în vedere, precum şi la cele care au fost înlăturate, concluzia fiind aceea că măsura compensării a fost corect dispusă de prima instanţă în raport de limitele în care au fost admise pretenţiile fiecăreia dintre părţi şi de cuantumul dovedit al acestora.

În ce priveşte suma de 759,90 euro, reprezentând contravaloarea transportului martorei domiciliate în Germania (bilete de avion), tribunalul a apreciat că aceasta nu a fost cheltuită de reclamantă exclusiv în scopul participării la proces, faţă de data sosirii şi cea a plecării.

Aşadar, acest mijloc de probă a fost analizat de instanţa de apel, critica formulată de reclamantă în recurs vizând modul de apreciere a acestuia de către instanţă. Or, cum s-a arătat anterior, o astfel de critică vizează netemeinicia hotărârii, neputând fi încadrată în niciuna dintre situaţiile limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1 – 9 Cod procedură civilă.

În ce priveşte suma de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat, achitată cu chitanţa nr. ../....2013, aceasta, într-adevăr, nu se regăseşte în enumerarea făcută de instanţa de apel în considerentele deciziei recurate (fila 23 din decizie). Din examinarea lucrărilor dosarului rezultă că această dovadă nu a fost depusă la instanţele de fond şi apel. Chitanţa nr. .../.....2013, reprezentând plata sumei de 1000 lei onorariu avocat - contract de asistenţă juridică nr. 004..../2013 - a fost depusă în copie de reclamantă odată cu recursul declarat, fiind ataşată dosarului de recurs – fila 3. Originalul acestei chitanţe se regăseşte la fila 156 din dosar nr. ../285/2013 al Judecătoriei Rădăuţi, având ca obiect „anulare contract de vânzare-cumpărare şi radiere intabulare”, ataşat prezentei cauze (numărul contractului de asistenţă juridică fiind atestat şi de împuternicirea avocaţială depusă la fila 5 din acelaşi dosar). În prezenta cauză numărul contractului de asistenţă juridică încheiat de reclamantă (prin mandatar L.) cu acelaşi avocat este 004...., astfel cum rezultă din împuternicirea depusă la fila 160 dosar fond. Acest număr se regăseşte şi pe chitanţa nr. ../...2013, privind plata sumei de 600 lei onorariu avocat, aflată la fila 449 dosar fond.

Aşadar, cum suma de 1000 lei, la care face referire reclamanta în motivele de recurs, nu a fost achitată cu titlu de onorariu avocat în litigiul de faţă, în mod corect nu a fost avută în vedere de instanţele de fond şi apel, respectiv nu se regăseşte în enumerarea din decizia atacată.

Cu referire la susţinerea apărătoarei pârâtului, din cadrul dezbaterilor la fond, potrivit căreia recursul declarat de reclamantă ar fi „inadmisibil, pe excepţia prescripţiei solicitării cheltuielilor de judecată de la instanţa de fond, în condiţiile în care acestea s-au făcut la nivelul anului 2012”, iar apelul acesteia a fost respins, Curtea reţine că aceasta nu poate fi primită. În primul rând, prescrierea dreptului de a cere plata cheltuielilor de judecată nu determină inadmisibilitatea recursului, fiind vorba de două excepţii distincte. Pe de altă parte, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat, reclamanta a formulat în calea de atac a apelului şi o critică privind cheltuielile de judecată, nu se pune problema prescripţiei dreptului de a solicita astfel de cheltuieli în calea de atac a recursului, în raport de data la care acestea au fost efectuate, nefiind vorba de o cerere de acordare a acestora, ci de o critică adusă hotărârii atacate, respectiv a deciziei pronunţate de tribunal. Cât priveşte susţinerea potrivit căreia reclamanta ar fi putut solicita cheltuieli de judecată doar în ipoteza în care apelul i-ar fi fost admis, aceasta vizează ipoteza în care în discuţie s-ar afla cheltuielile de judecată suportate în calea de atac a apelului. Or, în speţă recursul reclamantei vizează soluţia dată de instanţele de fond şi apel cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată din prima instanţă.

În ce priveşte recursul declarat de pârât, Curtea, sintetizând motivele amplu expuse în memoriile depuse la dosar – filele 8 – 12 şi 13 – 17, reţine că, sub un prim aspect, acesta a criticat modul în care instanţele de fond şi apel au stabilit natura juridică a acţiunii formulate de reclamantă, arătând că, fiind vorba de construcţii edificate pe terenul proprietatea sa, reclamanta putea să-şi valorifice pretenţiile doar pe calea unui drept de creanţă, iar nu pe calea unei acţiuni pentru partajul bunurilor aflate în coproprietate.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, aşa cum s-a statuat în doctrina şi practica judiciară în materie, în cazul edificării unei construcţii de către soţi pe terenul proprietatea unuia dintre ei, imobilul – construcţie devine proprietatea comună a soţilor, iar soţul neproprietar dobândeşte asupra acestuia un drept de superficie pentru partea aferentă construcţiei.

În acest caz există două prezumţii legale care intră în conflict. În primul rând, este vorba de prezumţia instituită prin dispoziţiile art. 482 Cod civil, potrivit cărora „proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă dreptul asupra a tot ceea ce produce lucrul şi asupra a tot ce se uneşte, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial”; aceasta operează în ipoteza în care între proprietarul terenului şi constructor nu există o convenţie sau o altă situaţie legală din care să rezulte un drept de superficie în favoarea constructorului. În al doilea rând, este vorba de prezumţia de comunitate prevăzută de dispoziţiile art. 30 din Codul familiei. În acest caz are prioritate regimul comunităţii, astfel că, indiferent căruia dintre soţi îi aparţine terenul pe care s-a construit, dacă acea construcţie a fost edificată în timpul căsătoriei, ea va deveni bun comun în devălmăşie al soţilor.

În speţă, pe baza probelor administrate, instanţele de fond şi apel au stabilit că părţile au dobândit în timpul căsătoriei, prin contribuţie egală, contravaloarea lucrărilor de edificare a fundaţiei, beciului şi fântânii la imobilul în litigiu, iar după desfacerea căsătoriei, în aceleaşi cote de contribuţie, o casă de locuit cu şură şi garaj, la aceeaşi adresă, regimul juridic aplicabil fiind cel al proprietăţii comune în devălmăşie, respectiv cel al proprietăţii comune/ coproprietăţii pe cote părţi.

În ce priveşte compunerea masei bunurilor de partajat şi cotele de contribuţie a părţilor la dobândirea acestora, Curtea reţine că, fiind vorba de situaţia de fapt din cauză – stabilită pe baza probelor administrate, această chestiune nu poate fi analizată în calea de atac a recursului.

Se impune a fi subliniat faptul că această cerere a pârâtului a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, dispoziţii care nu sunt aplicabile în cauză. Conform acestor prevederi legale, se poate cere modificarea sau casarea unei hotărâri atunci „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.

Acest motiv de recurs vizează încălcarea principiului consacrat de dispoziţiile art. 969 alin. 1 Cod civil, potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, referindu-se la „natura” şi „înţelesul” actului juridic dedus judecăţii – contract, convenţie, etc., iar nu la însăşi acţiunea introductivă de instanţă.

Pe cale de consecinţă, nu poate fi primită nici critica pârâtului privind greşita respingere a excepţiei dreptului reclamantei la acţiune - cu referire la dreptul de creanţă, motiv ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Obiectul acţiunii de împărţeală judiciară, respectiv dreptul subiectiv al părţilor, este un drept real, drept care nu se stinge prin prescripţie extinctivă.

Contrar susţinerilor pârâtului, dispoziţiile art. 728 Cod civil, care consacră caracterul imprescriptibil al acţiunii de partaj, îşi găsesc aplicarea în orice fel de indiviziune, indiferent de provenienţa ei, deci şi în cazul partajului bunurilor comune, respectiv a coproprietăţii, reprezentând dreptul comun în materie.

A arătat, de asemenea, pârâtul că decizia atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea normelor de drept material – art. 644 Cod civil, – critică ce poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Acest motiv de recurs, astfel cum a fost dezvoltat (f. 15 dosar), vizează bunurile dobândite după desfacerea căsătoriei părţilor, pârâtul arătând că în cuprinsul cererii şi apărărilor reclamantei aceasta nu a motivat şi dovedit în ce mod a dobândit pretinsul drept de coproprietate, concubinajul nefiind, prin el însuşi, o dovadă în acest sens.

Contrar susţinerilor pârâtului, atât prin cererea introductivă de instanţă, cât şi prin apărările ulterioare la dosar reclamanta a arătat că a contribuit, alături de pârât, la dobândirea bunurilor în litigiu, respectiv a construcţiilor a căror lucrări au început în perioada căsătoriei şi au continuat în perioada concubinajului.

Într-adevăr, vechiul Cod civil (de la 1864), aplicabil în cauză, nu cuprinde reglementări exprese cu privire la regimul juridic al bunurilor dobândite de concubini.

Doctrina şi practica în materie sunt însă unanime în a statua că, deşi concubinul nu beneficiază de prezumţia de comunitate asupra bunurilor, prevăzută de art. 30 din Codul familiei, bunurile dobândite cu contribuţie comună în timpul concubinajului sunt proprietatea indiviză a concubinilor, în raport cu contribuţia fiecăruia, contribuţie ce se poate stabili prin orice mijloc de probă.

Aşadar, în cadrul unui astfel de litigiu se impun a fi dovedite : existenţa şi durata relaţiilor de concubinaj, dobândirea bunurilor în această perioadă şi contribuţia fiecăruia dintre concubini la dobândirea fiecărui bun în parte, instanţa de judecată având a stabili, pe baza probelor administrate, modul de dobândire şi regimul juridic aplicabil acestora.

Prin urmare, în speţă nu îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 644 Cod civil, critica pârâtului sub acest aspect fiind nefondată.

Nefondată este şi critica pârâtului potrivit căreia instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat fără ca această excepţie să fi fost invocată de reclamantă şi pusă în discuţia părţilor şi că interpretarea dată acestei excepţii este eronată.

Prin decizia recurată instanţa de apel a reţinut că, faţă de efectul pozitiv al lucrului judecat – decizia civilă nr. 549/10.06.2014 a Tribunalului Suceava, pronunţată în dosarul nr. ..../285/2013, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. ..../2009 şi nr. .../2011, privind construcţiile în litigiu şi terenul aferent acestora - constatările jurisdicţionale privind perioada în care părţile au convieţuit şi cele privind starea de coproprietate asupra imobilului casă şi anexe nu mai pot fi puse în discuţie în prezenta cauză.

Puterea lucrului judecat este o prezumţie legală, în virtutea căreia ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat. Această prezumţie constituie, alături de excepţia lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituţiei lucrului judecat, operând atunci când în al doilea proces se pune o problemă soluţionată printr-o hotărâre anterioară. Ea nu presupune o identitate de acţiuni (tripla identitate de părţi, obiect şi cauză prevăzută de dispoziţiile art. 1201 Cod civil), ci doar de chestiuni litigioase (în acest sens, decizia nr. 2357/5.06.2015 a ÎCCJ – Secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Aşadar, în speţă, instanţa de apel nu a avut în vedere autoritatea de lucru judecat, ca excepţie de ordine publică, ci puterea de lucru judecat a deciziei sus-menţionate, ca prezumţie legală (iuris et de iure), mijloc de probă administrat în cauză. Se impune a fi subliniat faptul că la prima instanţă judecata a fost suspendată, în temeiul disp. art. 244 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ., la data de 25.06.2013 (f. 231 ds. fond), până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. .../285/2013 al Judecătoriei Rădăuţi, în care s-a pronunţat decizia sus-menţionată. Acest dosar a fost ataşat prezentei cauze la cererea pârâtului (f. 249 a ds. fond).

Contrar susţinerilor pârâtului din dezvoltarea acestui motiv de recurs (f. 16 ds. recurs) nulitatea constatată prin hotărârea menţionată nu a avut la bază „un viciu de formă”, ci probele administrate în acel dosar, aspect ce rezultă cu evidenţă din considerentele acesteia, citate de instanţa de apel în decizia atacată (pag. 21 din considerentele deciziei, fila 472 ds. apel).

Cum s-a arătat anterior, criticile pârâtului privind întinderea/compunerea masei bunurilor de împărţit şi contribuţia părţilor la dobândirea acestor bunuri vizează situaţia de fapt din speţă, respectiv modul de apreciere a probelor administrate în cauză, ţinând de netemeinicia, iar nu de nelegalitatea deciziei atacate, neputând fi analizate în recurs.

Cu referire la cotele egale de contribuţie la dobândirea bunurilor, stabilite de instanţe, pârâtul a arătat şi că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină,iar unele motive sunt contradictorii, critică ce se încadrează în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, potrivit disp. art. 261 pct. 5 C.pr.civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În aplicarea acestor dispoziţii legale judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere.

În speţă, contrar susţinerilor pârâtului, în considerentele deciziei atacate se regăsesc motivele avute în vedere de instanţa de apel sub acest aspect (pag. 22 din decizie). Pe de altă parte, pârâtul nu a indicat care anume motive ale hotărârii recurate sunt contradictorii, astfel cum impun dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) Cod procedură civilă, lipsa unor astfel de precizări făcând imposibilă exercitarea controlului judecătoresc în calea de atac.

Prin decizia atacată tribunalul a analizat, în limitele învestirii, stabilite de părţi prin motivele de apel, legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe. Or, critica pârâtului, astfel cum a fost redată prin memoriul de recurs (f. 17 ds.), se referă la hotărârea instanţei de fond.

Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă (filele 10-11 dosar recurs, pct. II), pârâtul a expus argumentele pentru care consideră eronată opinia instanţei de apel, potrivit căreia nu prezintă relevanţă în cauză faptul că reclamanta a dobândit în anul 2011 un imobil în Germania.

O astfel de critică vizează modul de apreciere a probelor de către instanţa de judecată, adică netemeinicia hotărârii, neputând fi încadrată în situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Potrivit acestor dispoziţii, se poate cere modificarea sau casarea „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.

Textul are in vedere încălcarea/nesocotirea/aplicarea greşită a unor norme de drept material sau, în mod excepţional, nesocotirea unor norme de drept procesual. Modul în care instanţa de judecată a apreciat utilitatea, pertinenţa ori valoarea probatorie a unei dovezi în cauză nu poate fi circumscris acestui motiv de recurs.

Domenii speta

Spete similare