Procedura insolvenţei

Pentru a se deschide procedura insolvenței debitoarei la cererea creditoarei este necesar să se dovedească faptul că aceasta nu dispune de lichidități pentru achitarea datoriilor certe, lichide și exigibile care depășesc valoarea-prag.

Prin Decizia Civilă nr. 133/01.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, a fost respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 786/9.11.2017 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. …, fiind reţinute următoarele considerente:

Prin sentinţa apelată Tribunalul Arad a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de  debitoare şi, în consecinţă, s-a respins cererea de deschidere a procedurii formulată de creditoare.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic, în baza art. 248 Cod procedură civilă, a admis excepţia prescripţiei extinctive invocate.

Între părţi s-au derulat relaţii comerciale în baza unui contract de mandat încheiat la data de 13 decembrie 2015, potrivit cu care debitoarea urma să achiziţioneze terenuri agricole în comuna Grăniceri, până la 450 ha, în contul şi pentru o societate comercială, în schimbul unui comision.

Din înscrisuri s-a reţinut că societatea comercială din contract a fost absorbită în urma fuziunii de către o altă societate comercială şi a plătit/achitat diverse sume de bani cu titlu de avans în vederea achiziţionării de către debitoare a unor suprafeţe de terenuri agricole.

Potrivit cu pct. 5 al mandatului, acesta trebuia îndeplinit de către debitoare până la data de 30.04.2006, dată de la care s-a născut dreptul material la acţiune al creditorului, drept la acţiune supus termenului general de prescripţie de  3 ani, termen care s-a împlinit la 30.04.2009, înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, respectiv 1 octombrie 2011.

Potrivit art. 6 alin. 4 Noul Cod civil, „(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, aşadar prescripţiile începute şi împlinite înainte de data intrării în vigoare a Noului cod civil, sunt supuse Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În acest sens este şi RIL nr. 117 februarie 2014/2014 a ICCJ care statuează că  „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5,art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.”

În ceea ce priveşte înscrisul intitulat „Angajament de plată”,  încheiat la data de 4 noiembrie 2014, prin care societatea debitoare a recunoscut că datorează creanţa pretinsă de societatea reclamantă în cuantum de 387.926, 63 lei şi şi-a luat angajamentul de a plăti această sumă până la data de 30.12.2015, judecătorul-sindic constatând că prescrierea dreptului material la acţiune pentru pretenţiile faţă de care s-a împlinit termenul de prescripţie, înainte de data recunoaşterea datoriei, astfel încât această recunoaştere nu poate întrerupe un termen care deja era împlinit.

Aşa fiind, judecătorul-sindic a înlăturat susţinerile creditoarei, potrivit cărora termenul de prescripţie a început să curgă de la data scadenţei datoriei, decurgând din angajamentul de plată, deci începând cu data de 30.12.2015.

Reţinând că în anul 2009, dreptul material la acţiune a societăţii creditoare s-a prescris, judecătorul-sindic în raport cu considerentele de fapt şi drept reţinute, potrivit cu prevederile art. 248 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de  debitoare şi, în consecinţă, a respins cererea de deschidere a procedurii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel creditoarea prin care a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii apelate şi judecarea procesului evocând fondul, cu consecinţa admiterii cererii introductive, astfel cum a fost formulată şi deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei, pentru creanţa în cuantum de 387.926,63 lei, cu titlu de avansuri nerestituite / nedecontate, creanţă recunoscută şi asumată la plată de către debitoare.

În motivare, apelanta, după prezentarea stării de fapt, arată că este netemeinică şi nelegală hotărârea instanţei de fond prin care a fost admisă această excepţie, excepţie care în opinia acesteia nu este aplicabilă în cauză.

În esenţă, instanţa de fond consideră că termenul de prescripţie s-a împlinit în anul 2009.

Or, din întreg materialul probator de la dosarul cauzei, rezultă în mod clar faptul că relaţiile comerciale având la bază acel contract de mandat s-au derulat inclusiv în anul 2012 şi 2013 fiind emise facturi şi efectuate plăţi.

Aşa fiind, termenul de prescripţie nu avea cum să fie împlinit în anul 2009 în condiţiile în care părţile au continuat derularea raportului juridic şi în anul 2012 şi 2013.

Însă aşa cum s-a arătat şi în faţa instanţei de fond, angajamentul de plată din data de 04.11.2014 constituie temeiul legal al creanţei acesteia, fiind un act unilateral prin care debitorul s-a obligat la plata creanţei faţă de apelantă şi care este supus dispoziţiilor Noului Cod Civil, conform disp. art. 6 alin. 5 din Noul Cod Civil, dată fiind data încheierii lui.

El nu reprezintă o simplă „recunoaştere a datoriei, a dreptului creditorului”, realizată după împlinirea termenului de prescripţie, ci este un act juridic unilateral prin care debitorul a renunţat la efectul prescripţiei împlinite, asumându-şi o obligaţie nouă, cu scadenţa clară stabilită la data de 30.12.2015.

Aşadar, angajamentul de plată nu are un efect întrerupător de prescripţie, cum în mod greşit îl interpretează debitorul prin notele sale de şedinţă, ci reprezintă o manifestare nouă, unilaterală şi neechivocă de voinţă, prin care debitorul îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani, renunţând la prescripţie în condiţiile disp. art. 2508 NCC, în vigoare la data încheierii angajamentului.

Întrucât temeiul creanţei apelantei nu este contractul de mandat încheiat în 13 decembrie 2005, ci angajamentul de plată încheiat la 04.11.2014, cu scadenţa la 30.12.2015, excepţia de prescripţie este nefondată.

Mai mult, noul angajament de plată nu a fost contestat de către reprezentantul legal al debitorului, care în şedinţa publică din data de 13 iulie 2017 a solicitat un termen de judecată până la care s-a obligat să achite creanţa creditoarei.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 466 şi urm. Noul Cod de procedură civilă.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, intimata-debitoare a solicitat respingerea apelului formulat, menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii primei instanţe, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

În motivare, debitoarea arată că astfel cum menţiona în faţa primei instanţe, lucru necontestat sub nicio formă de către reclamantă, sumele inserate ca şi creanţă s-au născut  dintr-un contract de mandat, anexat cererii de chemare în judecată încheiat la data de 13 decembrie 2005, contract care trebuia îndeplinit de către intimata până la data de 30.04.2006.

La această dată s-a născut dreptul la acţiune al creditorului, drept la acţiune supus termenului general de prescripţie, respective termenul de 3 ani.

Este adevărat faptul că debitoarea a mai avut relaţii comerciale cu reclamanta şi ulterior anului 2006, dar nu în baza Contractului de mandat din anul 2005, ci prestări servicii punctuale pentru fiecare operaţiune, relaţii comerciale care au fost achitate şi închise.

Suma de 387.926,63 lei, reprezentând debitul solicitat în cererea de chemare în judecată, este un debit, avans achitat de reclamantă în anii 2005-2006, în baza contractului de mandat, astfel cum se poate observa în Fişa analitică Client pentru perioada ianuarie 2006-dec. 2006, lucru necontestat de apelantă în faţa primei instanţe prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 31.10.2017, cât şi dovedit de însăşi actele depuse la dosar de către reclamantă.

Ulterior expirării contractului de mandat dintre părţi 2006, relaţiile comerciale s-au desfăşurat punctual pentru fiecare tranzacţie, astfel cum se poate observa din facturile ulterioare acestei perioade având menţiunea plată conform tabel anexat sau plată prestări servicii.

Astfel, faţă de momentul la care s-a născut dreptul la acţiune în sens material al reclamantei apelante, respectiv anul 2006, în mod corect prima instanţă a admis excepţia prescripţiei extinctive.

Se menţionează faptul că angajamentul de plată semnat în 2014 cuprinde datorii - avansuri terenuri - achitate în perioada 2005-2006 şi nu sume din relaţiile comerciale ulterioare ale societăţilor.

Aşa cum menţionează la prima instanţă angajamentul de plată din data de 04.11.2014, debitoarea poate spune că ar reprezenta o recunoaştere a datoriei, a dreptului creditorului, doar că acest angajament nu schimbă cu nimic aici datele problemei, atâta timp ce a fost emis după împlinirea prescripţiei extinctive.

Prin împlinirea prescripţiei extinctive în anul 2009, obligaţia de plată a sumei de 387.926,63 lei a devenit o simplă obligaţie naturală, care nu va putea să fie executată silit, aşa încât dacă debitorul doreşte să o execute este strict disponibilitatea sa, dar în niciun caz acest debitor nu va putea să fie executat silit, sau, în caz de neexecutare, creditorul nu va putea apela la forţa coercitivă a statului pentru executarea ei.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Apelanta-creditoare a criticat sentința primei instanțe, arătând că în mod eronat prima instanță a respins cererea sa de deschidere a procedurii insolvenței față de debitoarea-intimată, reținând incidența excepției prescripției extinctive.

Potrivit art. 70 al. 1, 2 din Legea 85/2014,  (1) orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezentul titlu poate introduce o cerere de deschidere a procedurii împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă, în care va preciza:

a) cuantumul şi temeiul creanţei;

b) existenţa unui drept de preferinţă, constituit de către debitor sau instituit potrivit legii;

c) existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului;

d) declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puţin la nivel de principiu, modalitatea în care înţelege să participe la reorganizare.

(2) Creditorul va anexa documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire a cauzelor de preferinţă. De asemenea, creditorul va depune dovada codului unic de înregistrare al debitorului.

Potrivit art. 5 pct. 29 din Legea 85/2014, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel:

a) insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă;

b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.

Conform art. 5 pct. 72 din Legea 85/2014,  valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă. Valoarea-prag este de 40.000 lei atât pentru creditori, cât şi pentru debitor, inclusiv pentru cererile formulate de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru creanţe de altă natură decât cele salariale, iar pentru salariaţi este de 6 salarii medii brute pe economie/salariat.

Așadar, pentru a se deschide procedura insolvenței debitoarei la cererea creditoarei este necesar să se dovedească faptul că aceasta nu dispune de lichidități pentru achitarea datoriilor certe, lichide și exigibile care depășesc valoarea-prag.

Apelanta-creditoare a invocat un contract de mandat încheiat între societatea comercială absorbită de reclamantă. și debitoarea-intimată, prin care aceasta urma să achiziţioneze terenuri agricole în comuna Grăniceri, până la 450 ha, în contul şi pentru acea societate comercială în schimbul unui comision.

În pct. 5 al contractul de mandat s-a menționat că acesta trebuia adus la îndeplinire de către debitoarea-intimată până la data de 30.04.2006, dată de la care s-a născut dreptul material la acţiune al creditorului, supus termenului general de prescripţie de  3 ani reglementat de Decretul 167/1958.

În mod judicios prima instanță a reținut că potrivit art. 6 alin. 4 din Noul Cod civil prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, astfel că aplicabil în speță era Decretul 167/1958, iar Noul Cod civil.

Nu s-au dovedit în prezentul dosar nici acte ale debitoarei prin care să se fi întrerupt termenul de prescripţie extinctivă. Apelanta-creditoare a arătat că relaţiile comerciale având la bază contractul de mandat s-au derulat inclusiv în perioada 2012-2013, fiind emise facturi și efectuate plăți.

Curtea constată însă ca acele facturi fiscale sunt emise de către debitoare, apelanta-creditoare având calitatea de beneficiar, așadar instituie obligații de plată în sarcina apelantei-creditoare, iar nu a debitoarei-intimate.

Nu s-a probat că anterior împlinirii termenului de prescripție extinctivă ar fi fost incidente cazuri de întrerupere a acesteia, prin părți parțiale ale debitului efectuate de către debitoare sau prin recunoașterea expresă a obligației.

De asemenea, în mod corect a constat prima instanță că un înscris prin care debitoarea recunoaște o datorie față de creditoare întocmit după împlinirea termenului de prescripție extinctivă nu poate avea efect întreruperea curgerii termenului de prescripție extinctivă.

Curtea mai subliniază că procedura deschiderii procedurii insolvenței la cererea creditorului nu reprezintă o alternativă la acțiunea de drept comun în pretenții, partea neavând un drept de alegere între cele două demersuri judiciare.

Atunci când o creditoare se adresează instanței pentru a se deschide procedura insolvenței debitoarei, așa cum s-a arătat mai sus, trebuie să se prevaleze de o creanță certă, lichidă și exigibilă, care depășește valoarea-prag, fiind necesar de asemenea ca debitoarea să se afle în stare de insolvență.

Cum în speță nu sunt întrunite aceste condiții, se constată că prima instanță a pronunțat o soluție temeinică și legală, astfel încât Curtea a respins apelul formulat ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare