Contestaţie act administrativ fiscal

Cod ECLI ECLI:RO:TBARG:2016:004.001061

Dosar nr. 3347/109/2016

R O M Â N I A

TRIBUNALUL ARGEŞ*

SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ NR. 1061/2016

Şedinţa publică de la 21 noiembrie 2016

Obiectul cauzei:contestaţie act administrativ fiscal

INSTANŢA

Constată că, prin acţiunea înregistrată la 04.07.2016,  reclamantul (...) a chemat în judecată pe pârâtele  D.G.R.F.P.P. şi A.J.F.P.A. , solicitând anularea  deciziei nr. (...) şi respectiv a deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. (...) sau  în subsidiar anularea primei  decizii şi trimiterea  către aceasta pentru a soluţiona pe fond plângerea prealabilă.

În motivare, reclamantul a arătat că prin decizia (...)  i-a fost atrasă răspunderea solidară cu (...) pentru suma de  76.887 lei  pe care  după comunicare la 09.02.2016 a contestat-o.

Prin decizia  (...) i-a fost respinsă plângerea considerându-se de organul fiscal că nu a fost depusă  în termenul legal.

Consideră reclamantul că decizia este nelegală  deoarece nu i-a fost comunicată  prima  decizie, de angajare a răspunderii solidare în modalităţile prev.de lege, în primul rând prin  poştă , la domiciliul său şi abia apoi dacă aceasta nu se putea îndeplini să se recurgă la  comunicarea prin publicitate.

În susţinere, reclamantul a depus înscrisuri.

Prin întâmpinare, pârâtele au invocat excepţiile  lipsei de interes, deoarece suma  a fost achitată, iar societatea nu se mai află în insolvabilitate, a tardivităţii petitului privind anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare, deoarece s-ar fi depăşit termenul de 6 luni de la emitere. Pe fond, pârâtele consideră că acţiunea este neîntemeiată deoarece  au  procedat conform textului de lege  atunci când au comunicat prin publicitate decizia de angajare a răspunderii solidare.

La întâmpinare s-au ataşat înscrisuri.

La data de  31.08.2016, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiilor şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, reiterând în mare parte motivele din  acţiune.

În cauză s-a administrat proba cu  înscrisuri, din a căror examinare, tribunalul reţine următoarele:

Prin  decizia  nr. (...) s-a  dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului cu debitoarea (...) pentru suma de  76.887 lei  .

Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat plângere prealabilă care a fost respinsă prin decizia (...) . S-a reţinut în aceasta din urmă că actul administrativ contestat a fost comunicat reclamantului prin publicitate la 24.09.2015,  iar plângerea a fost înregistrată la data de 23.02.2016,  cu depăşirea termenului de 30 de zile prev.de lege, astfel că s-a considerat ca nedepusă în termen contestaţia.

Examinându-se înscrisurile depuse de pârâtă, se constată că la f.53-54 se află  2 înscrisuri care ar trebui să facă dovada comunicării către reclamant a deciziei, însă din cuprinsul acestora  nu reiese motivul pentru care  nu s-a putut comunica către reclamant, respectiva decizie.

La f.45, 46  se află de asemenea două înscrisuri  prin care  pârâţii  vroiau să facă dovada că au încercat comunicarea notificării  către reclamant, însă  nici pe aceste înscrisuri nu este precizat motivul care a determinat restituirea corespondenţei către pârâte

Cu referire la reglementarea comunicării actelor conform Codului de Procedură Fiscală, Curtea subliniază că, potrivit art. 45 Cod de Procedură Fiscală, „actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menţionată în actul administrativ comunicat, potrivit legii”.

Faţă de aceste reglementări, tribunalul reţine că actul de impunere nu poate produce efecte juridice decât după comunicarea sa către contribuabilul destinatar.

Tribunalul aminteşte în acest sens şi interpretarea obligatorie dată de Comisia Fiscală Centrală. Astfel, potrivit Deciziei nr. 6 din 23 septembrie 2004 emisă de Comisia Fiscală Centrală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 982 din 26 octombrie 2004, „în conformitate cu prevederile pct. 44.1 din Normele metodologice date în aplicarea art. 44 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, organul fiscal nu poate pretinde executarea obligaţiei stabilite în sarcina contribuabilului prin actul administrativ, dacă acest act nu a fost comunicat contribuabilului, potrivit legii.

Contribuabilul are obligaţia efectuării plăţilor anticipate începând cu data comunicării de către organul fiscal a deciziei de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit, inclusiv pentru sumele înscrise în această decizie şi pentru care termenele de plată au expirat”.

Cu privire la modalităţile de comunicare,  tribunalul precizează că, potrivit art. 44 alin. 2-22 Cod de Procedură Fiscală – astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 2/2012, respectiv în varianta în vigoare în perioada în litigiu, de la sfârşitul anului 2012, (ulterior, art. 44 a mai fost modificat şi prin O.U.G. nr. 40/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 455 din 23 iunie 2014) – prevede următoarele:

(2) „Actul administrativ fiscal se comunică prin remiterea acestuia contribuabilului/împuternicitului, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrativ fiscal sau prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(21) Actul administrativ fiscal poate fi comunicat şi prin alte mijloace cum sunt fax, e-mail sau alte mijloace electronice de transmitere la distanţă, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal şi confirmarea primirii acestuia şi dacă contribuabilul a solicitat expres acest lucru.

(22) În cazul în care comunicarea potrivit alin. (2) sau (21), după caz, nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin publicitate”.

Totodată, conform art. 44 alin. 4 Cod de Procedură Fiscală, „dispoziţiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de procedură sunt aplicabile în mod corespunzător”, iar conform pct. 43.1. din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 1050 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 651 din 20 iulie 2004), „dispoziţiile art. 90, 91 şi 92 din Codul de procedură civilă sunt aplicabile, cu excepţia dispoziţiilor privind comunicarea prin afişare”. Evident, textul are în vedere dispoziţiile art. 90, 91 şi 92 din vechiul Cod de procedură civilă din 1865, iar nu dispoziţiile din noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/201, care reglementează citarea prin alte texte legale. Tribunalul subliniază, de altfel, că noul Cod de procedură civilă a intrat în vigoare la 15.02.2013, şi nu este aplicabil comunicărilor din prezenta cauză, care au fost efectuate anterior acestei date.

În privinţa locului comunicării, respectiv al citării, art. 90 teza I din vechiul Cod de Procedură Civilă (aplicabil în speţă conform art. 3 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010), „înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reşedinţa celui citat”.

În consecinţă, având în vedere art. 44 alin. 4 Cod de Procedură Fiscală şi cele ale pct. 43.1. din Normele metodologice de aplicare a Codului de Procedură Fiscală, locul de citare, respectiv de comunicare a corespondenţei este domiciliul contribuabilului.

De asemenea, în ceea ce priveşte domiciliul fiscal al contribuabilului, art. 31 alin. 1 lit. a) şi b) Cod de Procedură Fiscală prevede că „în cazul creanţelor fiscale administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin domiciliu fiscal se înţelege:

a) pentru persoanele fizice, adresa unde îşi au domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuiesc efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu;

b) pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere, sediul activităţii sau locul unde se desfăşoară efectiv activitatea principală”.

Conform art. 31 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală, „prin adresa unde locuiesc efectiv, în sensul alin. (1) lit. a), se înţelege adresa locuinţei pe care o persoană o foloseşte în mod continuu peste 183 de zile într-un an calendaristic, întreruperile de scurtă durată nefiind luate în considerare. Dacă şederea are un scop exclusiv de vizită, concediu, tratament sau alte scopuri particulare asemănătoare şi nu depăşeşte perioada unui an, nu se consideră adresa unde locuiesc efectiv”.

În ceea ce priveşte comunicarea corespondenţei prin publicitate, se face trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional arătând – în decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, decizia prin care a constatat că „dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a) - d) din aceeaşi ordonanţă” – că „în jurisprudenţa sa, reprezentată de Decizia nr. 667 din 30 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 26 iunie 2009, şi de Decizia nr. 891 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 17 august 2010, Curtea a reţinut, în mod judicios, că prevederile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, care consacră posibilitatea realizării comunicării prin publicitate, reglementează o modalitate ultimă şi subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalităţi de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective. Curtea a observat, cu acele prilejuri, că este apanajul exclusiv al instanţelor judecătoreşti constatarea folosirii abuzive a acestui mod de comunicare a actelor administrative”.

În aceeaşi hotărâre, Curtea Constituţională a reţinut că „interesul organelor fiscale de aducere la cunoştinţa contribuabilului a existenţei unei obligaţii fiscale al cărei creditor este însuşi statul implică necesitatea comunicării actului administrativ în care aceasta este consemnată prin modalităţi care să asigure aducerea efectivă la cunoştinţa contribuabilului despre existenţa unor obligaţii fiscale în sarcina sa”.

În acord cu interpretarea Curţii Constituţionale, se observă că textul art. 44 alin. 2) Cod de Procedură Fiscală impune ca în cazul comunicării prin remiterea actului să se asigure „primirea sub semnătură” a actului administrativ fiscal, iar comunicarea prin alte mijloace cum sunt fax, e-mail sau alte mijloace electronice de transmitere la distanţă este condiţionată – conform art. 44 alin. (21) Cod de Procedură Fiscală – de împrejurarea „dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal şi confirmarea primirii acestuia”. Prin urmare, acelaşi deziderat este impus şi în cazul comunicării prin poştă, textul prevăzând la comunicarea prin poştă că se va face „cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire”,având în vedere şi aprecierile Curţii Constituţionale, expuse mai sus. A se asigura confirmarea primirii impune o obligaţie în sarcina organului fiscal de a face toate demersurile legale necesare pentru obţinerea acestei confirmări a primirii actului de către contribuabil. Simpla transmitere poştală, efectuată în mod formal şi fără verificări suplimentare, în cazul în care nu se obţine confirmarea primirii, nu poate fi considerată îndestulătoare în raport cu dispoziţiile textului legal citat, care impune ca orice comunicare să asigure „confirmarea primirii” actului administrativ fiscal, iar asigurarea impune luarea tuturor măsurilor necesare pentru atingerea rezultatului prescris de lege.

Dată fiind aplicabilitatea dispoziţiilor Codului de procedură civilă în materie de citare, tribunalul  consideră că obligarea autorităţii fiscale la comunicarea corespondenţei prin scrisoare recomandată subliniază importanţa pe care legiuitorul o acordă obligaţiei de înştiinţare a contribuabilului cu privire la actele fiscale care îl privesc. Date fiind consecinţele pecuniare importante pe care le au aceste acte, Curtea reţine că în cazul comunicării unor astfel de acte către contribuabil se impune probarea dincolo de orice îndoială rezonabilă a împrejurării că organul fiscal şi organul poştal au făcut toate demersurile pentru a se asigura înştiinţarea contribuabilului cu privire la actul fiscal.

Totodată, raportat la împrejurarea că noul Cod de procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010, a intrat în vigoare la data de 15.02.2013 – iar Decizia a fost comunicată reclamantului cu scrisoare recomandată la data de 09.09.2015 , şi publicata pe site-ul A.N.A.F la aceeaşi dată , termenul limită până la care reclamantul putea formula contestaţia împlinindu-se la data de 09.11.2015 .

Raportat la această stare de fapt, se  consideră că procedura de comunicare a actului în litigiu către reclamant este viciată, impunându-se concluzia că organele fiscale nu au probat dincolo de orice îndoială rezonabilă împrejurarea că organul fiscal şi organul poştal au făcut toate demersurile pentru a se asigura înştiinţarea contribuabilului cu privire la actul fiscal.

În acest sens, se observă că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal a exprimat acelaşi punct de vedere în Decizia nr. 3401 din 13 octombrie 2006, în care s-a reţinut că „potrivit prevederilor art.44 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal se comunică prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Lipsa din confirmarea de primire, a arătării în clar a numelui şi prenumelui celui care a primit corespondenţa, precum şi a ştampilei societăţii comerciale la sediul căreia se menţionează că s-a făcut comunicarea, atrag o îndoială puternică asupra împrejurării că actele administrative fiscale au fost comunicate persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, aşa cum menţionează expres dispoziţiile art. 91 din Codul de procedură civilă. În acest caz, partea este îndreptăţită să solicite repunerea în termenul de depunere a contestaţiei, fiind împiedicată să acţioneze în termenul legal dintr-un motiv obiectiv, mai presus de voinţa ei”.

În ceea ce priveşte comunicarea corespondenţei prin publicitate, se subliniază necesitatea interpretării Codului de Procedură Fiscală ţinând seama că acesta se completează cu dispoziţiile Codului de Procedură Civilă şi luând în considerare scopul comunicării actului administrativ fiscal.

În legătură cu această modalitate de comunicare a actului administrativ fiscal, tribunalul consideră că această modalitate de comunicare are un caracter subsidiar şi nu poate suplini nelegalitatea comunicării actului prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului.

În acest sens, este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional arătând – în decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, decizia prin care a constatat că „dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a) - d) din aceeaşi ordonanţă” – că „în jurisprudenţa sa, reprezentată de Decizia nr. 667 din 30 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 26 iunie 2009, şi de Decizia nr. 891 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 17 august 2010, Curtea a reţinut, în mod judicios, că prevederile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, care consacră posibilitatea realizării comunicării prin publicitate, reglementează o modalitate ultimă şi subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalităţi de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective. Curtea a observat, cu acele prilejuri, că este apanajul exclusiv al instanţelor judecătoreşti constatarea folosirii abuzive a acestui mod de comunicare a actelor administrative”.

În aceeaşi hotărâre, Curtea Constituţională a reţinut că „interesul organelor fiscale de aducere la cunoştinţa contribuabilului a existenţei unei obligaţii fiscale al cărei creditor este însuşi statul implică necesitatea comunicării actului administrativ în care aceasta este consemnată prin modalităţi care să asigure aducerea efectivă la cunoştinţa contribuabilului despre existenţa unor obligaţii fiscale în sarcina sa”.

Or, se constată că, în condiţiile în care organul fiscal nu face dovada comunicării legale prin poştă a actului administrativ fiscal, nu poate acoperi o astfel de neregulă prin utilizarea subsecventă a procedurii de comunicare prin publicitate fără a face în prealabil toate demersurile necesare pentru a obţine confirmarea primirii de către destinatarul corespondenţei, respectiv comunicarea personală a actului către destinatar.

Raportat la această concluzie, tribunalul  constată că, în condiţiile în care reclamantului i nu i s-a comunicat legal Decizia nr. . (...) , nu se poate reţine tardivitatea contestării acesteia de către reclamant.

Pentru aceste considerente, tribunalul în baza art.1, 2, 8, 18 din Legea 554/2004 coroborat cu art.205-218 Cod de procedură civilă,  tribunalul va admite acţiunea, va anula Decizia nr. (...)şi va obliga pe pârât să soluţioneze pe fond plângerea prealabilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite acţiunea formulată de  reclamantul (...) în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P.P. şi A.J.F.P.A.  . Anulează Decizia nr. (...)şi obligă pe pârât să soluţioneze pe fond plângerea prealabilă.

 Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică de la 21 noiembrie 2016, la Tribunalul Argeş –Secţia Civilă, complet specializat Contencios Administrativ şi Fiscal.

Domenii speta

Spete similare