Contraventie

Data publicare portal: 17.10.2018

Respinge plângerea împotriva procesului verbal seria …. nr. ….. din …. formulată de contestatorul O. I. A CNP-….., cu domiciliul în loc. ….., str. ……, bl. …., sc. …., et. …, ap. …, jud. …. în contradictoriu cu intimata I.  P. J. …. – S. R. cu sediul în loc. …., jud. …., ca neîntemeiată.

Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare; cererea de apel se depune la Judecătoria …..

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, …..

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei …… la data de ……., sub nr. …., petentul O. I. A. a formulat plângere contravenţională împotriva procesului verbal seria … nr …. încheiat de IPJ … la data de ….

În fapt, petentul a arătat că la data de …, în jurul orei ….. în timp ce conducea autoturismul marca … cu nr. de înmatriculare …., se deplasa cu viteza legală, dar a fost sancţionat că ar fi condus cu 101 km/h, fapt nereal.

Petentul a învederat că procesul verbal este nelegal întrucât nu conţine funcţia agentului constatator şi descrierea faptei. Mai mult, petentul a arătat că agentul a manifestat dispreţ şi lipsă de profesionalism, nedorind să îi prezinte proba radar, operatorul radar fiind în alt punct, iar agentul constatator nu e acelaşi cu cel care a aplicat sancţiunea.

Petentul a arătat că ar trebui să se ţină cont de marja de eroare a aparatului radar, de unghiul de incidenţă şi de funcţia de autotestare. Totodată a învederat că nu se poate vedea culoarea maşinii, numărul sau şoferul, fotografiile conţin litera T, pe fotografii nu apare data şi ora, valoarea vitezei.

Mai mult, petentul a arătat că nu au fost consemnate obiecţiunile sale şi că agentul nu avea ordin IPJ de a constata si aplica sancţiuni contravenţionale la data şi ora aceea.

Pe temeinicie, petentul a invocat dispoziţii din jurisprudenţa CEDO şi CCR, precum şi prezumţia de nevinovăţie.

În drept, cererea a fost întemeiată pe disp.  HG 195/2002, HG 1391/2006, Art. 6 din CEDO.

În susţinerea plângerii, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a probei testimoniale.

Cererea a fost legal timbrată potrivit art. 19 din OG 80/2013, conform chitanţei de la fila 15.

Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiată.

In fapt, la data de …., petentul a fost sancţionat contravenţional prin procesul-verbal de contravenţie contestat, reţinându-se în sarcina sa comiterea faptei prevăzută de art. art. 102 alin. 3 lit. e) din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice constând în aceea că a condus autoturismul indicat în cuprinsul actului sancţionator cu viteza peste limita legală admisă în localitate. Fapta a fost constată atât în mod direct, nemijlocit, de către poliţistul rutier, cât şi cu mijloace tehnice omologate, respectiv cu cinemometrul.

Art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 prevede: „Dispoziţiile prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă au ca scop asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumuri/e publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului.

Intimatul a solicitat să se constate că sancţiunea iniţială este aplicată în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, încadrându-se în limitele prevăzute de actul normativ şi fiind proporţională cu gradul de pericol social al faptei reţinute în sarcina petentului.

Intimata a arătat ca analizând procesul-verbal de contravenţie contestat, rezultă că acesta îndeplineşte condiţiile de fond prevăzute de art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi cele prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de art.17 din acelaşi act normativ, respectiv sunt menţionate numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, fapta săvârşită,data comiterii acesteia şi semnătura agentului constatator, prin urmare fiind temeinic şi legal întocmit, făcând dovada deplină a situaţiei le fapt şi de drept existente în cauză, până la proba contrară  (prin Decizia  nr.2/23.03.2007 pronunţată de Curtea Supremă în Recurs în Interesul Legii s-a reţinut: „In raport cu acest caracter imperativ-limitativ al cazurilor în care nulitatea procesului-verbal încheiat de agentul constatator al contravenţiei se ia în considerare şi din oficiu, respectiv art. 17 din O.G. nr. 2/2001, se impune ca în toate celelalte cazuri, de nerespectare a cerinţelor pe care trebuie să le întrunească un asemenea act (...) nulitatea procesului-verbal de constatare a contravenţiei sa nu poată fi invocată decât dacă s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât, prin anularea acelui act").

Intimata a arătat ca petentul, deşi a formulat plângere împotriva actului sancţionator pe care 1-a calificat ca netemeinic, nu a propus niciun mijloc de probă împotriva acestuia prin care să poată dovedi netemeinicia celor consemnate de agentul constatator şi nici nu a făcut dovada vreunei cauze exoneratoare de răspundere în sensul art. 11 din O.G. nr. 2/2001, astfel că procesul verbal de contravenţie este legal şi temeinic.

Intimata a arătat ca având în vedere dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul de Procedură Civilă conform cărora „înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, informa şi condiţiile stabilite de lege", cât şi prevederile art. 270 alin. (1) din Codul de Procedură Civilă care prevede că „înscrisul autentic face deplină dovadă, faţa de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul în condiţiile legii", procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor reprezintă un înscris autentic ce se ' bucură de prezumţia de veridicitate şi temeinicie cu privire la cele constatate şi consemnate până la declararea sa ca fals sau până la proba contrară ce revine celui care contestă înscrisul respectiv.

Totodată, intimata a învederat ca din analiza dispoziţiilor art. 249 din Codul de Procedura Civilă care prevede că „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege" rezultă neîndoielnic faptul că petentul are obligaţia să dovedească cele sesizate în plângerea contravenţională adresată instanţei de judecată.

In susţinerea întâmpinării intimatul a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a probei cu mijloacele materiale de probă constând în suport CD.

În cursul judecăţii, instanţa a încuviinţat si administrat proba cu înscrisurile ataşate la dosarul cauzei, precum şi proba cu mijloacele materiale de probă.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Prin procesul verbal  seria …. nr. ….. din ….. petentul O. I. A. a fost sancţionat cu amendă în cuantum de …. lei si cu sancţiunea complementara a suspendării dreptului de a conduce pe o perioada de 90 zile, întrucât a condus autoturismul cu nr. de înmatriculare ….., marca …., pe raza localităţii ….. cu viteza de 101 km/h, abatere înregistrată şi filmată cu aparatul radar ….. seria …..

Fapta astfel cum a fost descrisă, se circumscrie dispoziţiilor legale, întrunind elementele constitutive ale contravenţiilor prevăzute şi sancţionate de art. 102 alin. 3 lit. e din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

 Faţă de data la care contravenientul a luat cunoştinţă de procesul-verbal contestat, respectiv ….., procesul-verbal fiind comunicat petentului prin predare sub semnătură la data constatării contravenţiei şi data la care petentul a formulat plângerea contravenţională şi anume ….., instanţa constată plângerea ca fiind formulată în termenul legal, imperativ, de decădere, reglementat de dispoziţiile art. 31 alin.(1) din OG nr. 2/2001.

În drept, potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 se completează cu dispoziţiile codului penal şi ale codului de procedură civilă, după caz (art. 45 din O.G. nr. 2/2001 ).

Procedând la verificarea, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, a legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal contestat, instanţa reţine, în ceea ce priveşte legalitatea, că actul contestat cuprinde menţiunile prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de art. 17 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice a denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator), nefiind incident niciunul dintre motivele de nulitate care se constată din oficiu de instanţa de judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. 3 lit. e din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice ,, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a următoarelor fapte: e) depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv şi pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic.

Constatarea contravenţiilor se poate face şi cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de constatare a contravenţiei (art. 109 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice).

Nerespectarea regimului de viteză stabilit conform legii se constată de către poliţiştii rutieri, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic (conform art. 121 alin. 2 din H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice).

Cu privire la critica petentului în sensul că lipseşte din procesul verbal funcţia agentului constatator, instanţa constată că nu a fost încălcată această dispoziţie, agentul constatator menţionând atât funcţia, cât şi instituţia din care face parte, respectiv Biroul Rutier Slatina.

În ce priveşte critica potrivit căreia la întocmire, s-ar fi nesocotit dispoziţiile art.16 alin. 1 din OG nr. 2/2001, şi anume că descrierea faptei este eronat insuficienta, instanţa constată că agentul constatator a procedat la o descriere amănunţită a faptei, care la rândul ei permite instanţei să procedeze la o verificare completă a faptei reţinute şi sancţiunii aplicate. Astfel, instanţa constată că nu au fost încălcate prevederile art.16 alin.1 din OG 2/2001 privind descrierea faptei, în procesul-verbal fiind menţionate suficiente împrejurări pentru ca instanţa să poată constata întrunirea elementelor constitutive ale contravenţie pentru care s-a dispus sancţionarea contravenientului.

Referitor la atitudinea neadecvata/nedeontologică  a agentului constatator,  instanţa reţine ca aceasta vizează relaţionarea părţilor după producerea incidentului, respectiv aceasta nu schimbă fondul procesului verbal de contravenţie, neîmpietând asupra legalităţii sau temeiniciei acestuia, cu atât mai mult cu cât instanţa este învestită exclusiv cu plângere contravenţională împotriva procesului verbal. Mai mult, instanţa reţine că nu este abilitată a se pronunţa asupra atitudinii agentului constatator,  analizarea atitudinii acestuia ţinând de structurile ierarhic superioare.

Cu privire la critica potrivit căreia un alt agent decât operatorul radar l-a sancţionat pe contestator, instanţa constată că, potrivit Deciziei nr. 4/2017 de pronunţare a unei hotărâri prealabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă a reţinut: referitor la încheierea procesului-verbal de contravenţie de către un agent constatator, pe baza informaţiilor comunicate prin staţia de emisie-recepţie de către operatorul radar, faţă de considerentele Deciziei în interesul legii nr. XXII/2007, sus- menţionată, nici acest aspect nu poate constitui un motiv de nulitate a actului sancţionator. Aparenta scindare a constatării şi sancţionării contravenţiilor privind circulaţia pe drumurile publice nu este de natură a afecta legalitatea procesului-verbal, în condiţiile în care contravenţiile de această natură sunt constatate, în majoritatea cazurilor, pe drumuri de mare viteză, iar un agent constatator unic nu ar putea opri în siguranţă autovehiculul identificat ca circulând cu viteză peste limita legală. Prin urmare, în limitele sesizării instanţei de trimitere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază şi urmează să constate că, în sensul dispoziţiilor art. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, art. 180 şi 181 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, coroborate cu art. 15 şi 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, poliţistul rutier poate încheia procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei în baza informaţiilor comunicate prin radio de către operatorul radar, aflat în alt loc decât acela în care se află poliţistul rutier.

Contrar susţinerilor, cu privire la presupusa nulitate a actului sancţionator decurgând din încălcarea art. 19 alin. 1 şi 3 din  OG 2/2001, în sensul că agentul constatator nu a trecut numele unui martor asistent sau motivele pentru care acesta lipseşte, instanţa reţine că  semnarea procesului verbal de constatare a contravenţiei de către un martor asistent nu este prevăzută sub sancţiunea nulităţii, fiind vorba de o nulitate virtuală,  astfel că anularea actului intervine, în condiţiile art. 179 C. proc. civ., doar în măsura dovedirii unei vătămări care să decurgă din viciul constatat şi care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

Aşadar, rolul martorului este acela de a confirma modalitatea de întocmire a procesului-verbal  în lipsa contravenientului sau când, deşi prezent, acesta refuză să semneze de luare la cunoştinţă despre actul sancţionator. Însă, în cauză se constată că petentul a semnat procesul verbal de constatare, nefiind nevoie de un martor asistent care să ateste refuzul ori lipsa semnăturii acestuia.

Cu privire la critica petentului în sensul că la întocmirea procesului verbal de constatare a contravenţiei s-ar fi nesocotit dispoziţiile art. 16 alin.7 din OG nr.2/2001, şi anume că agentul de poliţie nu i-a adus la cunoştinţa petentului dreptul de a formula obiecţiuni, instanţa apreciază că sancţiunea prevăzută de art. 16 alin. 7 din O.G. nr. 2/2001 este cea a nulităţii relative, cu consecinţa anulării procesului verbal numai în cazul producerii unei vătămări a petentului ce nu poate fi înlăturată în altă modalitate. Or, în condiţiile în care petentul are posibilitatea de a arăta, în mod direct, în faţa instanţei, obiecţiunile pe care ar fi dorit să le formuleze în faţa agentului constatator, instanţa apreciază că nu s-a produs nici o vătămare, în condiţiile în care, în procesul verbal este indicat  corect posibilitatea de contestare şi instanţa competentă - Judecătoria Slatina.

Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal contestat, instanţa apreciază că prezentul litigiu trebuie să ofere garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin legea nr. 30/1994, care, în baza art. 11 din Constituţia României, face parte din dreptul intern şi are prioritate, în temeiul art. 20 alin. 2 din legea fundamentală. Aceasta deoarece acest gen de contravenţie intră în sfera acuzaţiilor în materie penală la care se referă art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană.

Instanţa reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a raportat definiţia noţiunii de materie penală la trei criterii : criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (cauzele Engel c. Olandei, Escoubet c. Belgiei). De asemenea, Curtea a stabilit că modul de definire a faptelor în dreptul intern are o valoare relativă, esenţiale fiind celelalte două criterii (natura faptei şi gravitatea sancţiunii), oricărui acuzat garantându-i-se dreptul la un proces echitabil indiferent de calificarea faptei în dreptul intern (cauza Öztürk c. Germaniei). Curtea a considerat că aceste criterii, care sunt alternative şi nu cumulative, sunt suficiente pentru a demonstra că fapta în discuţie are caracter penal, în sensul art. 6 din Convenţie.

La încadrarea faptei petentului din cauza pendinte în sfera acuzaţiei în materie penală conduc ultimele două criterii: în primul rând norma juridică care sancţionează astfel de fapte are caracter general, O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice se adresează tuturor cetăţenilor, iar în al doilea rând, sancţiunile contravenţionale aplicabile urmăresc un scop preventiv şi represiv (cauzele Ioan Pop c. României, Öztürk c. Germaniei). De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, adresându-se în mod diferenţiat tuturor cetăţenilor în calitatea lor de participanţi la traficul rutier (caracterul general al normei) şi având un caracter represiv şi disuasiv (scopul sancţiunii) întreaga procedură de aplicare şi sancţionare a contravenienţilor cu amenzi administrative în temeiul legilor rutiere trebuie să fie supusă exigenţelor art. 6 (cauzele Öztürk c. Germaniei şi Lutz c. Germaniei).

În această situaţie, întrucât procedura de soluţionare a unei plângeri contravenţionale este calificată drept o procedură penală, contravenientul se bucură de protecţia oferită în cadrul unei astfel de proceduri, printre care şi prezumţia de nevinovăţie.

În dreptul contravenţional procedura soluţionării unei cereri privind o plângere contravenţională este reglementată de O.G. nr. 2/2001 care se completează cu codul de procedură civilă.

Procesul-verbal de contravenţie este un act administrativ, astfel încât unele elemente ale principiului prezumţiei de nevinovăţie nu trebuie absolutizate, existând posibilitatea, cu respectarea cerinţei proporţionalităţii mijloacelor folosite cu scopul legitim urmărit, să funcţioneze şi alte prezumţii de fapt şi de drept, chiar şi în favoarea agentului constatator (cauza Blum c. Austriei).

În doctrina şi jurisprudenţa de specialitate este acceptat faptul că procesul-verbal de contravenţie întocmit de un agent al statului pe baza propriilor constatări (ex propriis sensibus) beneficiază de o prezumţie relativă de legalitate şi veridicitate, urmând a fi analizat prin coroborare cu celelalte dovezi administrate în cauză.

În aceste condiţii, cum prezumţia poate fi răsturnată, nu este în niciun fel încălcat dreptul contravenientului la apărare şi la un proces echitabil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că folosirea prezumţiilor nu este contrară jurisprudenţei sale, amintind că prezumţiile de fapt sau de drept operează în legile represive din toate sistemele juridice şi Convenţia, nu interzice, în principiu, asemenea prezumţii (cauza Salabiaku c. Franţei).

În materia faptelor scoase din sfera dreptului penal şi incluse în sfera dreptului contravenţional Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că limitele de apreciere sub aspectul respectării prezumţiei de nevinovăţie sunt mult mai largi, prezumţia de nevinovăţie nefiind una absolută ca, de altfel, nici obligaţia acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei. Dat fiind că analiza se plasează într-un domeniu în care numărul faptelor sancţionate este foarte mare, Curtea Europeană a reţinut că aplicarea cu cea mai mare rigoare a principiilor enunţate ar duce la lăsarea nepedepsite a multor fapte contravenţionale şi ar pune în sarcina autorităţilor ce aplică astfel de sancţiuni o povară excesivă şi nejustificată (cauza Falk c. Olandei). Jurisprudenţa Curţii Europene nu impune statelor contractante să dea o anumită forţă probantă, mai largă sau mai restrânsă, procesului-verbal de contravenţie şi, cu atât mai mult, să îl facă lipsit de orice efect util, ci doar statuează asupra faptului că sarcina instanţelor naţionale este de a respecta principiul proporţionalităţii între, pe de o parte, scopul urmărit de autorităţile statului de a sancţiona faptele antisociale, iar, pe de altă parte, mijloacele utilizate în proces pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional. Aceasta presupune, prin esenţă, ca sistemul probator să nu ducă la impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit în materie de sarcină a probei.

Procesul-verbal de contravenţie, în măsura în care cuprinde constatările personale ale agentului constatator, are forţă probantă prin el însuşi şi poate constitui o dovadă suficientă a vinovăţiei contravenientului. A conferi forţă probantă unui înscris nu echivalează cu negarea prezumţiei de nevinovăţie, ci poate fi considerat o modalitate de stabilire legală a vinovăţiei în sensul art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului. Interpretarea contrară ar fi de natură să perturbe în mod grav funcţionarea autorităţilor statului, făcând extrem de dificilă sancţionarea unor fapte antisociale minore ca gravitate, dar extrem de numeroase.

Transpunând aceste principii la cauza pendinte, instanţa reţine că petentul are dreptul la un proces echitabil în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul-verbal nu corespunde modului de desfăşurare a evenimentelor, iar sarcina instanţei este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional.

Instanţa i-a încuviinţat petentului proba cu înscrisuri solicitate de acesta, administrându-se totodată şi proba cu mijloacele materiale de probă (fotografii), fiindu-i garantat astfel dreptul la un proces echitabil prin oferirea posibilităţii de a arăta că situaţia de fapt reţinută în actul contestat nu corespunde modului real de desfăşurare a evenimentelor.

Agentul constatator al intimatului, posesor al atestatului de operator radar (nr. .... – fila nr. ....), a încheiat procesul-verbal în urma constatării personale a săvârşirii faptelor contravenţionale (ex propriis sensibus) şi prin utilizarea mijloacelor tehnice omologate şi verificate metrologic (aşa cum rezultă din buletinul de verificare metrologică ..... - fila nr. ....), iar prezumţia de veridicitate a procesului-verbal de contravenţie contestat este întărită de mijloacele materiale de probă administrate în cauză: fotografiile care surprind momentul săvârşirii contravenţiei în care se observă autovehiculul condus de petent la data de ....., orele ...., cu viteza de 101 km/h (capturile foto – filele nr. ...).

Faptul că un contravenient nu este ţinut să îşi dovedească nevinovăţia nu înseamnă că este suficient ca el doar să conteste procesul-verbal de contravenţie pentru a fi exonerat de răspundere. Chiar dacă procesul-verbal nu beneficiază de o prezumţie absolută de legalitate, el constituie o probă a vinovăţiei contravenientului, iar instanţa sesizată cu o plângere contravenţională în faţa căreia nu se prezintă nicio probă nu poate admite plângerea, în condiţiile în care probele de la dosarul cauzei – procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei şi mijloacele materiale de probă– indică culpabilitatea petentului.

Referitor la criticile petentului în privinţa procesului-verbal instanţa urmează a le respinge ca neîntemeiate pentru următoarele considerente.

Viteza cu care a fost surprins circulând petentul a fost filmată şi înregistrată cu aparatul radar ….. seria ….,  pentru care s-a emis la data de …. Buletinul de verificare metrologică nr…..  (fila ….).

Din înregistrarea prezentată de către intimată (fila …) reiese că autovehiculul cu numărul de înmatriculare ….., a fost surprins în data de …., orele …, pe DJ …. în localitatea …., în dreptul imobilului ….., că a circulat cu viteza de …. km/h.

În acest context, criticile formulate de petent sunt total lipsite de fundament şi contradictorii.

În ceea ce priveşte ordinul de serviciu solicitat a fi depus la dosar, instanţa reţine dispoziţiile art. 28, al. 1 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea si funcţionarea politiei romane, potrivit cu care „ în îndeplinirea activităţilor specifice, poliţistul are competenta teritoriala corespunzătoare unităţii de politie din care face parte. Aşadar, poliţiştii nu-si îndeplinesc atribuţiunile de serviciu in baza vreunui ordin de serviciu, ci in baza funcţiilor pe care le deţin in unităţile in care sunt încadraţi, având competenta teritoriala a unităţilor respective, iar amplasarea autoturismelor de serviciu pe drumurile publice de pe raza de competenta este la aprecierea poliţiştilor in funcţie de zonele in care exista date sau indicii ca se pot săvârşi fapte de natura contravenţională.

În plus, potrivit art. 44 alin. 1 si 2 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, „serviciul poliţienesc are caracter permanent si obligatoriu" , iar „poliţistul este obligat sa se prezinte la programul de lucru stabilit, precum si in afara acestuia, in situaţii temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuţiunilor de serviciu, cu compensarea timpului lucrat, potrivit legii." Prin urmare, conform aceste prevederi legale, poliţistul, in îndeplinirea atribuţiunilor de serviciu, nu este legat de vreo dovada din care sa rezulte ca este in serviciu la data si ora constatării unei contravenţii.

Cu privire la eroarea tolerată pentru măsurarea vitezei, instanţa arată că în general eroarea tolerată este o marjă în care se permite variaţia rezultatelor măsurătorilor, legiuitorul considerând că un dispozitiv care se încadrează în aceste limite este suficient de exact pentru a fi folosit în scopul pentru care este destinat.

În ceea ce priveşte marja de eroarea a măsurărilor efectuate de către aparatul radar, instanţa va avea în vedere că cerinţele referitoare la eroarea maximă tolerată pentru cinemometrele care efectuează măsurări în regim de deplasare, despre care se vorbeşte la pct. 3.1.1.b din NML 021-05, sunt aplicabile numai la încercarea pentru obţinerea aprobării de model şi la verificarea metrologică a unui aparat, nu la utilizarea lui.

Deci, ca urmare a îndeplinirii de către un cinemometru a cerinţelor legale şi tehnice aplicabile la momentul verificării metrologice se emite buletinul de verificare, document care atestă calitatea de mijloc de măsurare legal.

Asupra măsurărilor efectuate cu cinemometrul nu se poate interveni, nu se scade şi nu se adaugă nicio eroare, ci valoare indicată se ia ca atare.

În concluzie, dat fiind că aparatul că aparatul radar este verificat metrologic, dar şi omologat cum rezultă din acelaşi document, instanţa urmează a reţine că viteza indicată şi înregistrată de acesta a fost aceiaşi cu viteza de deplasare a autovehiculului, respectiv … km/h.

Din momentul în care se eliberează un buletin de verificare metrologică, iar măsurătorile sunt realizate în termenul de valabilitate al acestuia, aparatul este prezumat absolut că afişează viteza corectă până la limita minimă de la care încep erorile măsurate şi este prezumat relativ că afişează viteza corectă în cadrul acestei limite, iar nu contrariul, în sensul că s-ar prezuma că afişează o viteză mai mare decât cea reală.

Aceste prezumţii ar putea fi răsturnate de exemplu în cazul în care nu ar fi existat verificare metrologică la zi, aparatul radar nu ar fi fost omologat ori petentul ar fi produs alte probe în acest sens, lucru care nu s-a întâmplat.

Din acest motiv, având în vedere şi prevederile OUG nr. 195/2002, viteza în funcţie de care se aplică sancţiunea contravenţională este cea constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic, prezumându-se că aceasta reprezintă viteza reală.

Cu privire la susţinerea petentului în sensul că din planşa foto nu se distinge numărul de înmatriculare al autovehiculului, instanţa reţine că aceasta este nefundamentată, întrucât din vizionarea suportului CD se poate observa fără putere de tăgadă că autovehiculul cu nr ….. circula cu viteza înscrisă pe planşele foto.

Referitor la autotestarea aparatului radar, dat fiind că măsurarea a fost efectuată cu aparat radar …., pentru acest tip de aparate desfăşoară funcţia de autotestare anterior trecerii în regim de măsurare a vitezei, în consecinţă, această autotestare a avut loc din moment ce aparatul radar a efectuat o măsurare.

Instanţa constată că, din probele administrate în cauză, nu rezultă o altă situaţie de fapt decât cea consemnată în procesul-verbal contestat, apreciind că în mod corect a fost reţinută în sarcina petentului săvârşirea contravenţiilor.

În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, instanţa constată că aceasta a fost realizată cu respectarea prevederilor legale.

De remarcat este faptul că petentul a semnat de primire procesul-verbal, nu a formulat nicio obiecţiune în cuprinsul acestuia şi a semnat de luare la cunoştinţă.

În cauza dedusă judecăţii, nu se poate afirma că fapta contravenţională are un pericol social redus şi că s-au adus atingeri minime valorilor sociale ocrotite prin lege, în condiţiile în care viteza maximă admisă în localităţi este de 50 km/h iar petentul circula cu viteza de …. km/h.

De asemenea, se are în vedere şi faptul că amenda stabilită de agentul constatator a fost stabilită potrivit art. 98 alin. 4 lit. d raportat la art. 100 alin. 2 din OUG nr. 195/2002 între 9-20 de puncte amendă, iar în acest caz a fost aplicat minimul, respectiv 9 puncte amendă, rezultând suma de ….. lei.

În consecinţă, luând în considerare şi dispoziţiile art.  102 alin. 3 din O.U.G. nr. 195/2002, ale art. 21 alin. 3 şi art. 5 alin. 6 din O.G. nr. 2/2001, instanţa reţine că sancţionarea petentului cu amendă contravenţională în cuantum de …. lei şi reţinerea permisului de conducere, în vederea suspendării dreptului de a conduce pentru o perioadă determinată ca măsură complementară, nu sunt doar legale, dar şi temeinic dispuse, apreciind că numai astfel poate fi asigurată finalitatea preventivă ce însoţeşte orice sancţiune.

Mai mult, instanţa consideră că menţinerea sancţiunii sau nereducerea acesteia, raportat la pericolul social concret al faptei săvârşite, răspunde nevoilor societăţii româneşti, în care numărul accidentelor generate de viteză, grave şi foarte grave, inclusiv cu pierderi de vieţi omeneşti, este într-o îngrijorătoare creştere.

Pentru toate aceste considerente, constatând legalitatea şi temeinicia procesului-verbal de constatare a contravenţiei seria …. nr. …. din ….., precum şi justa individualizare a sancţiunilor aplicate, instanţa urmează să respingă plângerea contravenţională formulată ca neîntemeiată, menţinând pe cale de consecinţă procesul verbal de constatare a contravenţiei.

Domenii speta

Spete similare