Termenul prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013. Întinderea dreptului de proprietate pentru care există îndreptăţire la acordarea de măsuri compensatorii

Domeniu asociat: contestaţie - Legea 165/2013

Apelanta Compania Naţională pentru Compensarea Imobilelor Bucureşti a criticat sentinţa primei instanţe sub două aspecte :

- termenul prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013 este un termen de decădere ce are ca efect pierderea dreptului subiectiv însuşi, astfel că nu mai este posibilă administrarea probei cu expertiză pentru identificarea imobilului în faţa instanţei, din moment ce proba nu a fost efectuată în faţa Comisiei;

- acordarea de măsuri compensatorii şi pentru imobilul dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26479/1932, în condiţiile în care imobilul nu a fost avut în vedere la emiterea deciziei contestate.

Primul motiv de apel se referă la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 165/2013 în sensul dacă efectele sancţiunii decăderii reglementate de acest text se extinde şi în faza judiciară a procedurii de reparaţie.

Art. 32 din Legea nr. 165/2013 prevede că: „(1) Se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 120 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse de entităţile investite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluţionării cererii sale.

(2) Termenul prevăzut la alin. 1 poate fi prelungit la cererea scrisă a persoanei care se consideră îndreptăţită sau a reprezentantului legal, prin decizia conducătorului entităţii investite de lege sau a persoanei împuternicite de către aceasta, o singură dată, pentru o perioadă de 60 de zile, în situaţia în care persoana care se consideră îndreptăţită face dovada efectuării unor demersuri privind completarea dosarului în raport cu alte instituţii.

(3) Cererea de prelungire a termenului se va formula în interiorul termenului prevăzut la alin. 1 şi va fi însoţită de dovada demersurilor întreprinse.

(4) Instituţiile deţinătoare au obligaţia de a elibera, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, actele doveditoare solicitate”.

Potrivit art. 35 alin. 3 din Legea nr. 165/2013: „În cazurile prevăzute la alin. 1 şi 2, instanţa de judecată se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile legii”.

Din examinarea art. 32 din Legea nr. 165/2013 se observă faptul că termenul de 120 de zile este instituit de legiuitor în mod exclusiv pentru faza administrativă, de analiză a dosarelor administrative. Concluzia este aceea că termenul de decădere de 120 de zile nu este aplicabil şi în faza de judecată, contrar susţinerilor apelantei.

Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit termenul de 120 de zile pentru completarea dosarelor administrative de către persoanele care se consideră îndreptăţite a fost aceea de a accelera soluţionarea acestor dosare, în procedura administrativă şi, nicidecum, aceea de a sancţiona respectivele persoane cu pierderea dreptului subiectiv, cum susţine apelanta, deoarece s-ar pune în discuţie însăşi substanţa dreptului de acces la instanţă, aşa cum este reglementat de art. 6 din CEDO.

În concluzie, nu se poate considera că depunerea înscrisurilor doveditoare în faţa instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de invalidare s-a realizat cu depăşirea termenului imperativ prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Este adevărat că o atare situaţie, în care dovada temeiniciei cererii de acordare a măsurilor reparatorii se face în calea de atac a contestaţiei, exclude culpa autorităţii emitente a deciziei, însă principiul aflării adevărului în procesul civil şi dispoziţiile art. 32 alin. 1 duc la concluzia că înscrisurile pot fi primite şi în faţa instanţei.

În speţă, Curtea constată că anterior emiterii deciziei de invalidare nr. 1202/ 8.05.2014, apelanta a emis mai multe adrese (din 12.03.2012, 26.08.2013) către Primarul municipiului B., dar şi către contestatoare în sensul că s-a solicitat să se facă dovada dreptului de proprietate şi să se depună „o expertiză tehnică/ o suprapunere de planuri care să aibă ca obiect identificarea şi măsurarea imobilului pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii şi, în acelaşi timp, un istoric de arteră şi de număr poştal, din care să rezulte că imobilul teren pentru care se propun măsuri reparatorii este unul şi acelaşi cu cel care face obiectul actelor de vânzare-cumpărare, precum şi cu suprafeţele de teren care figurează în extrasul emis de Arhivele Naţionale”.

Nu rezultă din înscrisurile depuse la dosar dacă apelanta a comunicat aceste adrese persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, adică intimatei CA, iar din considerentele sentinţei civile nr. 1746/12 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal (dosar nr. X/2/2011) rezultă că apelanta din prezenta cauză (pârâtă în dosarul nr. X/2/2011) a avut o atitudine contradictorie în sensul că a susţinut, în adresa nr. 65833/ 10.01.2012, că dosarul a fost restituit Primăriei municipiului B., dar, în acelaşi timp, a fost selectat şi a fost numit evaluator autorizat ce va efectua lucrarea de specialitate.

Or, nu se poate susţine că intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia administrativă de a depune o lucrare de specialitate pentru identificarea imobilului (expertiză), şi, în acelaşi timp, să se susţină că imobilul urmează a fi evaluat de un evaluator autorizat.

De altfel, la dosarul de restituire al intimatei CA există o astfel de lucrare de specialitate, efectuată la data de 28 decembrie 2009 de către expertul inginer, la solicitarea Primarului municipiului B.

Raportat acestor considerente, Curtea constată că, în cauză, terenul ce constituie obiectul măsurilor compensatorii a fost identificat în funcţie de actele de proprietate depuse de către intimata CA, întocmindu-se o expertiză tehnică de specialitate, ce se regăseşte la dosarul de restituire al intimatei. De asemenea, potrivit art. 35 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 instanţa se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, analiza efectuându-se pe baza întregului probatoriu pe care părţile înţeleg să îl administreze. Prin neluarea în considerare a unor înscrisuri a căror lipsă a determinat pronunţarea unei decizii de invalidare (în opinia apelantei, înscrisul lipsă ar fi tocmai expertiza de identificare şi evaluare a terenului care, aşa cum s-a precizat anterior, există la dosarul de restituire) se ajunge la eludarea prevederilor legale în vigoare.

Curtea găseşte întemeiat cel de-al doilea motiv de apel referitor la întinderea dreptului de proprietate la care este îndreptăţită intimata la măsuri compensatorii.

Astfel, potrivit notificării din 24 iulie 2001, intimata CA a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru terenul de 4500 mp situat în centrul municipiului B., teren ce a aparţinut autorilor săi.

În raportul nr. 396/14 aprilie 2006 al Comisiei Primăriei municipiului B. de analiză a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, la pct. 9 intitulat „Acte de proprietate pentru imobil” sunt individualizate actele de vânzare-cumpărare nr. 3768/1921, cel din 1923 şi cel din anul 1920.

În baza acestui raport, Primarul municipiului B. emite decizia nr. 1272/8 mai 2006 prin care constată că terenul ce a constituit obiectul notificării nu poate fi restituit în natură şi propune acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 147/2005.

Curtea constată că în preambulul acestei decizii se identifică terenul ca fiind situat în B-dul P. nr. 2 (fost strada G. nr. 38, fosta str. V. nr. 69), judeţul Vaslui, suprafaţa fiind de 4500 mp.

În primă instanţă s-a efectuat o expertiză tehnică judiciară având ca obiectiv identificarea şi măsurarea imobilului situat în B., B-dul P. nr. 2, judeţul Vaslui pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Expertiza a concluzionat că imobilul în suprafaţă de 500 mp, dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 26.479 din 6.10.1932 şi care figurează adresa B., str. R., fără număr, se află în prezent pe str. R. nr. 7.

Coroborând concluziile acestei expertize cu privire la terenul ce constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1932, cu răspunsul Primăriei municipiului B. nr. 3715/ 15.03.2016, referitor la istoricul arterei Bd. P. nr. 2, potrivit cu care, la această adresă, în prezent, figurează fostele străzi menţionate în actele de proprietate din anii 1920, 1921, 1923 (str. G. nr. 38, str. V. nr. 69), Curtea constată că includerea terenului în suprafaţă de 500 mp, dobândit de autorii intimatei în anul 1932, nu poate fi inclus la măsurile reparatorii ce vor fi acordate intimatei.

Este adevărat că, în dispoziţia nr. 1272/8 mai 2006, imobilul este menţionat a avea 4500 mp, însă este individualizat suficient de clar – „fost strada G. nr. 38, str. V. nr. 69”, acestea fiind suprafeţele de teren ce constituie obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 1921 şi 1923.

Or, notificarea nu a contestat această decizie sub aspectul amplasării terenului, iar precizări în legătură cu terenul pentru care a formulat notificarea a făcut abia la data de 29 august 2005, incluzând atunci şi suprafaţa de 500 mp din anul 1932.

Faptul că, în realitate, autorii intimatei au deţinut două imobile distincte, situate în locaţii diferite, rezultă şi din raportul de expertiză efectuată în cauză. Expertul inginer constată că, la momentul preluării în proprietatea statului, cele trei imobile foste proprietatea L.S. şi dobândite prin actele de vânzare-cumpărare din anii 1920, 1921, 1923, erau alipite şi figurau la adresa din B-dul P. nr. 2.

Cel de-al doilea imobil a fost dobândit în anul 1932 şi era situat pe str. R. (fără număr în actul de proprietate), în prezent B-dul R. nr. 7.

Fiind două imobile diferite, situate în locaţii diferite, notificatoarea avea posibilitatea să conteste decizia nr. 1272/ 8 mai 2006 emisă de Primarul municipiului B. în sensul că nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate îndreptăţită la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 şi pentru suprafaţa de 500 mp din contractul de vânzare-cumpărare din anul 1932.

Neprocedând astfel, notificatoarea nu mai poate pune în discuţie faptul că dreptul la despăgubiri ar trebui să se întindă şi asupra imobilului ce constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1932.

Raportat tuturor acestor considerente, Curtea constată apelul declarat de Compania Naţională pentru Compensarea Imobilelor Bucureşti este întemeiat, iar în temeiul art. 480 Cod procedură civilă îl admite, schimbă în parte sentinţa Tribunalului Vaslui în sensul că măsurile compensatorii prin puncte se acordă pentru suprafaţa de 4000 mp, situată în B., B-dul P. nr. 2. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Domenii speta

Spete similare