Angajarea răspunderii patrimoniale a salariaților, în conformitate cu dispozițiile art. 254 alin. 1 din Codul muncii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 14 iulie 2016 sub nr. ..../314/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata prejudiciului în cuantum de 10.766,65 euro (48.652,338 lei) reprezentând pagube produse societăţii reclamantei ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâţii B. (contract individual de muncă nr. ../04.06.2015) şi C. (contract individual de muncă nr. ../ 04.06.2015) au încheiat contacte individuale de muncă cu societatea A. S.R.L., fiind angajaţi pe funcţia de şofer autocamion/ maşină de mare tonaj, începând cu data de 06.06.2015.

S-a precizat de către reclamantă faptul că pârâţii aveau ca atribuţii: efectuarea transporturilor interne şi internaţionale a mărfurilor în condiţii optime cu respectarea strictă a indicaţiilor coordonatorului de transport; calitatea de gestionar, aşa cum este definită de Legea nr. 22/1969; realizarea transportului în conformitate cu prevederile contractuale şi a indicaţiilor primite de la coordonatorul de transport; parcarea autovehiculului numai în locuri special amenajate, păzite, care să asigure securitatea mărfii şi a autovehiculului. De asemenea, pârâţii au declarat în faţa notarului public ..., la data de 04 iunie 2015, că se obligă să suporte contravaloarea prejudiciului adus şi garantează achitarea acestuia cu patrimoniul personal, în caz de prejudiciere a reclamantei.

La data de 06 iunie 2015, pârâţilor li s-a încredinţat autocamionul cu nr. de înmatriculare SV xxx şi remorca aferentă, prin procesul-verbal de predare-primire nr. 1, pârâţii fiind trimişi în echipaj de două persoane, în vederea efectuării unor transporturi de mărfuri conform CMR pentru societatea reclamantă. La data de 26 iunie 2015, pârâţii se aflau în Franţa, unde aveau obligaţia de a încărca marfă perisabilă pe care trebuiau să o transporte în două localităţi din Germania. Contactaţi telefonic de către dispecer, aceştia au declarat că se deplasează spre locurile de descărcare, în realitate aceştia conducând spre altă destinaţie, respectiv localitatea Ivrea din Italia, deviere de aproximativ 300 km de la traseul planificat, fapt confirmat prin sistemul informatic –GPS.

A fost contactat postul de poliţie din localitatea italiană Ivrea, iar organele de poliţie s-au deplasat la locul unde staţiona autovehiculul care avea uşa de la semiremorcă şi portiera stângă a autovehiculului deschise, cheile în contact şi autovehiculul pornit. Mai mult, unul dintre cei 11 paleţi încărcaţi era răsturnat. Documentele autovehiculului au fost găsite împreună cu celelalte accesorii şi recuperate de la organele italiene, cursa fiind ulterior continuată de către un alt salariat al societăţii.

S-a arătat de către reclamantă faptul că după producerea acestui eveniment pârâţii nu au mai putut fi contactaţi. De asemenea, reclamanta a formulat şi o plângere penală împotriva celor doi conducători auto pentru săvârşirea infracţiunilor de furt de folosinţă prevăzută de art. 230 Cod penal şi abuz de încredere prevăzută de art. 238 Cod penal, care a fost înregistrată sub nr. 3113/P/2015 la biroul investigaţii Criminale al Poliţei Municipiului D.

S-a apreciat de către reclamantă că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, reclamantei fiindu-i cauzate prejudicii în cuantum de 10.766,65 euro prin neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârâţi, compusă din: suma de 7.980 euro reprezentând daune bunuri conform anexelor ataşate; suma de 700 euro reprezentând costuri de transport pentru traseul ST Julien – Muenchen Gartner, suma de 334 euro reprezentând costuri de eliminare conform facturii Oco; suma de 245 euro reprezentând trimiterea înapoi a bunurilor fără sarcini; suma de 542,70 euro reprezentând suma plătită la încărcare şi lăsat maşina la Ivrea, suma de 509 euro reprezentând suma plătită Ivrea- Kehl, şi suma de 455,55 euro reprezentând alimentările pentru microbuz.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194, art. 453 Cod procedură civilă, art. 1349, art. 1350 din Codul civil, art. 61, art. 247, art. 254, art. 255 şi art. 269 din Codul muncii.

În susţinere, reclamanta a depus la dosar înscrisuri în copie certificată conform cu originalul.

La data de 31 octombrie 2016, pârâtul C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Suceava şi trimiterea cauzei Tribunalului Suceava, iar în subsidiar suspendarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 413 pct. 2 Cod procedură civilă, având în vedere dosarul penal nr. .../P/2015 al Poliţiei Municipiului D.. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea excepţiei necompetenţei materiale, pârâtul C. a arătat că temeiul juridic invocat şi situaţia de fapt îşi au originea într-un raport de muncă, indiferent de calitatea pe care o are în prezent pârâtul. Astfel, chiar dacă pârâtul nu mai are calitatea de angajat, poate fi parte într-un litigiu de muncă, situaţie în care instanţa competentă este Tribunalul Suceava, conform art. 208 din Legea nr. 62/2011.

Referitor la solicitarea de suspendare a cauzei formulată în temeiul dispoziţiilor art. 413 pct. 2 Cod procedură civilă, a arătat că se impune verificarea situaţiei premisă de începere a urmăririi penale în dosarul nr. .../P/2015 al Poliţiei Mun. D.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că înţelege să conteste pretenţiile reclamantei. A arătat acesta că încheierea contractului de muncă a fost condiţionată în mod nelegal de întocmirea prealabilă a unei declaraţii notariale de obligare la plata oricărui prejudiciu viitor, consimţământul fiind viciat. În ceea ce priveşte raportul de muncă, s-a susţinut de către pârât că a fost obligat să lucreze în plus aproximativ 5 ore/zi, ajungându-se la o situaţie tensionată cu reclamanta. Mai mult, decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă nu i-a fost niciodată legal comunicată, aceasta nefiind comunicată sub semnătură de primire, motiv pentru care decizia de sancţionare nu a produs efecte. Referitor la condiţiile răspunderii civile delictuale, s-a apreciat că acestea nu sunt îndeplinite, întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu cert şi efectiv produs în patrimoniul reclamantei, până la data la care s-a solicitat repararea lui. S-a arătat de către pârât că reclamanta avea obligaţia de a încheia poliţa de asigurare, ce trebuia depusă la dosarul cauzei, deoarece în condiţiile în care societatea de asigurare a despăgubit reclamanta, aceasta din urmă nu se poate întoarce împotriva foştilor angajaţi, deoarece ar determina o dublă recuperare şi o îmbogăţire fără just temei. De asemenea, pârâtul a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada faptei ilicite a pârâtului şi vinovăţiei acestuia, având în vedere lipsa fişei postului care antrenează o exonerare de răspundere a pârâtului; acesta din urmă nu şi-a însuşit prin semnătură instrucţiunile de transport. Mai mult, s-a invocat faptul că marfa transportată era una perisabilă, natura proprie a bunurilor transportate fiind o cauză exoneratoare de răspundere.

În drept, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 62/2011, art. 266 Codul muncii.

Nu s-au depus înscrisuri în dovedire.

La data de 31.10.2016, s-a depus întâmpinare şi de către pârâtul B., prin care s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, s-a invocat, prioritar, excepţia necompetenţei materiale, faţă de art. 269 Codul muncii şi art. 208 din Legea nr. 62/2011, solicitând înaintarea cauzei către Tribunalul Suceava, precum şi excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei faţă de dispoziţiile art. 107 din Cod procedură civilă, apreciind că instanţa competentă ar fi cea de la domiciliul pârâtului, respectiv Judecătoria Botoşani.

Totodată, s-a solicitat şi suspendarea cauzei faţă de art. 413 alin 1 pct. 2 Cod procedură civilă până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. ../P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava. În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a solicitat respingerea cauzei, menţinând susţinerile relatate în faţa organului de urmărire penală, în care s-a descris modul deficitar de comunicare cu dispeceratul, faptul că nu i-au fost remise sumele de bani necesare pentru achitarea taxelor şi că de nenumărate ori li s-a transmis să se descurce pe cont propriu. Mai mult, erau forţaţi să lucreze peste norma legală, ajungând la capătul puterilor.

De asemenea, s-a apreciat de către pârâtul B. că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoniale a salariatului. De altfel, s-a arătat că societatea reclamantă nu a făcut dovada existenţei condiţiilor legale pentru atragerea răspunderii patrimoniale a pârâţilor, nefiind dovedit, pe de o parte, un prejudiciu cert, iar pe de altă parte, fapta ilicită a acestora.

S-a susţinut şi faptul că nu s-a făcut inventarierea propriu-zisă a mărfurilor la locul identificării maşinii; nu s-a făcut inventarierea la sediul punctului de lucru, încălcându-se astfel prevederile art. 18 din OMFP nr. 2861/ 09.10.2009.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 269 şi art. 254 Codul muncii, Legea nr. 62/2011.

Nu s-au depus înscrisuri în dovedire.

La data de 14 noiembrie 2016, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Suceava, ca nefondată, respingerea cererii de suspendare a cauzei până la soluţionarea dosarului penal nr. ..../P/2015 al Poliţiei Municipiului D., respingerea susţinerilor pârâților ca nefondate, şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, reiterând susţinerile formulate în cererea introductivă.

Prin sentinţa civilă nr. 267 din 30 ianuarie 2017, Judecătoria Suceava a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Suceava invocată de pârâţi şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei având ca obiect „pretenţii” formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., în favoarea Tribunalului Suceava.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut următoarele:

Prin acţiunea formulată reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâţilor B. şi C., în solidar, la plata prejudiciului în cuantum de 10.766,65 euro (48.652,338 lei) reprezentând pagube produse societăţii reclamante ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a susţinut că pârâţii B. şi C. au încheiat contacte individuale de muncă cu societatea S.C. A. S.R.L. fiind angajaţi pe funcţia de şofer autocamion/maşină de mare tonaj începând cu data de 06.06.2015.

Faţă de cele arătate instanţa a reţinut că societatea reclamantă a invocat pretenţii ca urmare a unei presupuse nerespectări de către pârâţi a obligaţiilor contractuale.

Conform dispoziţiilor art. 269 alin. 1 şi 2 din Codul muncii (1) judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Conform dispoziţiilor art. 208 alin. 1 din Legea dialogului social nr. 62 din 10 mai 2011 conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal, iar potrivit art. 1 lit. p (i) din Legea dialogului social nr. 62 din 10 mai 2011 este conflict individual de muncă - conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative. De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă următoarele: (i) conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu.

Faţă de obiectul cererii, raportat la dispoziţiile art. 1 lit. p (i) din Legea dialogului social nr. 62 din 10 mai 2011, instanţa a reţinut că prezenta cauză vizează un conflict individual de muncă.

În considerarea dispoziţiilor art. 269 alin. 1 şi 2 din Codul muncii rap. la art. 208 alin. 1 din Legea dialogului social nr. 62 din 10 mai 2011 competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului de la sediul reclamantului, respectiv Tribunalului Suceava, indiferent de faptul că la acest moment pârâţii nu ar mai avea calitatea de angajaţi ai societăţii reclamante.

Drept urmare, având în vedere aspectele reţinute mai sus precum şi prevederile art. 129 pct. 2. Cod procedură civilă, potrivit cărora necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, instanţa, în temeiul art. 132 alin. 1 şi 3 Cod procedură civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Suceava invocată de pârâţi şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Suceava la data de 22 martie 2017.

La termenul de judecată din 27.11.2017, reclamantul a depus la dosar precizări, prin care a arătat că înţelege să-şi restrângă acţiunea la suma de 1507,25 euro, reprezentând diferenţa dintre suma solicitată iniţial prin acţiune şi cea care a fost recuperată de la societatea de asigurare.

Prin sentința civilă nr. 1443 din 11 decembrie 2017, Tribunalul Suceava a respins ca nefondată acţiunea astfel cum a fost precizată și a obligat reclamanta să plătească pârâtului B., suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins ca nefondată cererea pârâtului C., de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele:

Pârâţii B. şi C. au fost salariaţii S.C. A. S.R.L., fiind angajaţi ca şoferi ai reclamantei, aşa cum rezultă din contractele individuale de muncă. Raporturile de muncă dintre părţi au încetat în baza deciziilor de desfacere disciplinară, nr. .../04.08.2015 (emisă faţă de pârâtul C.), în baza art. 61 lit. a Codul muncii şi art. 251 alin. 3 Codul muncii şi nr. .../04.08.2015 (emisă faţă de pârâtul B., în baza aceloraşi temeiuri juridice).

S-a reţinut în sarcina celor doi salariaţi că nu au respectat indicaţiile coordonatorului de transport; că nu au încărcat integral marfa de la expeditorul din Nantes, Franţa; că nu s-au îndreptat spre destinaţia specificată în CMR aferent transportului din data de 26.06.2015, ci s-au îndreptat spre o localitate din Italia, Ivrea, unde, de altfel, au abandonat autovehiculul şi marfa.

Apărările pârâţilor referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia deciziei de concediere, în conformitate cu care încheierea contractului individual de muncă ar fi fost condiţionată de întocmirea prealabilă a unei declaraţii notariale de obligare la plata oricărui prejudiciu viitor, şi că, astfel, consimţământul ar fi fost viciat, nu pot fi primite din mai multe motive.

În primul rând, pârâţii nu au produs probe în sensul invocat de ei, nu au arătat modul de viciere a consimţământului, mijloacele folosite.

Pe de altă parte, această împrejurare constituie un motiv de nulitate relativă a actului juridic, ce poate fi invocat în anumite condiţii.

În speţă, pârâții nu au formulat o cerere reconvenţională prin care să invoce expres nulitatea contractelor individuale de muncă.

De asemenea, s-a precizat că astfel de apărări nici nu mai sunt de actualitate, fiind caduce, în condiţiile în care pârâţii, la momentul actual, nici nu mai desfăşoară activitate în cadrul societăţii reclamante.

Tot în acest context, tribunalul nu a putut da eficienţă şi nu a putut valoriza afirmaţiile pârâţilor, potrivit cărora deciziile de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă nu le-au fost comunicate legal şi nu au produs efecte juridice.

Probatoriul administrat în cauză a demonstrat că pârâţii nu au formulat contestaţii la deciziile de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă. De altfel, din documentaţia ce a stat la baza emiterii lor, a rezultat că angajatorul a procedat la convocarea lor la sediul societăţii, în scopul cercetării disciplinare prealabile şi tocmai în considerarea faptului că cei doi pârâţi nu au dat curs primei convocări, au mai fost notificaţi odată, în acelaşi scop.

Prin prezenta acţiune, fostul angajator a solicitat obligarea celor doi pârâţi, în solidar, la plata prejudiciului în sumă de 10.766,65 euro (48.652,338 lei) reprezentând contravaloarea prejudiciului produs societăţii ca urmare a celor detaliate anterior.

Temeiul juridic invocat de reclamantă sunt art. 254 Codul muncii şi 255 Codul muncii.

Potrivit art. 254 alin. 1 Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Art. 255 Codul muncii dispune că, atunci când paguba a fost produsă de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport cu măsura în care a contribuit la producerea ei. Dacă această măsură nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei, şi atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de la ultimul său inventar.

Prin urmare, pentru a vedea dacă în speţă este dată răspunderea patrimonială în sensul celor prevăzute de legiuitor, este necesar a se verifica întrunirea cumulativă a trei elemente: calitatea de salariat; existenţa prejudiciului cauzat din vina salariatului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta angajatorului.

Calitatea de salariat a pârâţilor rezultă fără echivoc din contractele individuale de muncă menţionate anterior.

În ceea ce priveşte faptele pârâţilor, prin care aceştia ar fi prejudiciat societatea, instanţa a avut în vedere că, potrivit sarcinilor de serviciu prevăzute în contractele individuale de muncă, pârâţii aveau obligaţia de a respecta disciplina muncii; obligaţia de fidelitate faţă de angajator; de a asista la încărcarea mărfii, urmărind numărul coletelor încărcate, marcajul lor; starea aparentă a ambalajului şi a mărfii să asigure securitatea mărfurilor; de a anunţa beneficiarul despre eventualele nereguli la colete, constatate cu prilejul încărcării lor.

De asemenea, pârâţii aveau obligaţia de a realiza transportul în conformitate cu prevederile contractuale şi a indicaţiilor primite de la coordonatorul de transport; să asigure descărcarea mărfii după închiderea carnetului TIR şi ruperea sigiliului de pe mijlocul de transport de către organul vamal; aveau obligaţia de a urmări preluarea mărfii de către beneficiari; dacă se înregistrau lipsuri sau deteriorări ale mărfii, aceştia trebuiau să le menţioneze în actele de transport şi să întocmească un proces-verbal; mai trebuiau să comunice telefonic coordonatorului de transport, orice eveniment de circulaţie; să predea referentului de tir şi tranzite documentele cursei.

S-a precizat în mod expres, la lit. „r” din Anexele la contractul individual de muncă, faptul că aceştia au calitatea de gestionari în sensul Legii nr. 22/1969, cu privire la vehiculul, combustibilul, echipamentele şi accesoriile aferente acestuia. Se prevede şi obligaţia lor de a respecta termenele de prezentare la încărcare/descărcare; de a asigura gararea autovehiculelor.

La sfârşitul lunii iunie 2015, pârâţii se aflau în Franţa, în localitatea Nantes, de unde trebuiau ca, la data de 26.06.2015, să încarce autovehiculul cu produse vegetale perisabile (salată şi praz), pe care trebuia să le transporte în Germania.

Deşi, aşa cum se prevedea în contractele individuale de muncă şi în fişele postului, cei doi pârâţi aveau obligaţia de a asigura încărcarea mărfii în totalitate, potrivit actelor aferente, produsele au fost încărcate parţial. De asemenea, deşi ţara de destinaţie era Germania, cei doi pârâţi au deviat de la traseul oficial, cu aproximativ 300 km, îndreptându-se spre Italia. Acest lucru a rezultat din informaţiile furnizate de sistemul GPS a autovehiculului aflat la pârâţi, la data de 27.06.2015.

Deşi au fost contactaţi telefonic, cei doi pârâţi nu au răspuns, aşa încât angajatorul a fost nevoit să apeleze la poliţia italiană. Instituţia menţionată, deplasându-se în localitatea Ivrea, a găsit, într-adevăr, autovehiculul staţionat, cu uşa semiremorcii deschisă; cheile în contact, iar unul din paleţii cu marfă era răsturnat. Documentele aferente transportului au fost ridicate de poliţie şi se regăsesc în traducere legalizată la dosar. Acestea reprezintă facturi din care rezultă felul mărfii (praz şi salată verde); cantitatea şi contravaloarea mărfii; faptul că, urmare a nefinalizării transportului, aceasta s-a degradat; cantitatea de marfă degradată şi contravaloarea acesteia.

La dosar se regăsesc hărţile GPS care demonstrează devierea pârâţilor de la ruta stabilită şi localizarea autovehiculului în Ivrea.

Atitudinea pârâţilor a fost sancţionată de către angajator cu desfacerea disciplinară a contractelor individuale de muncă; în plus, societatea a formulat şi plângere penală împotriva celor doi salariaţi.

Deciziile de desfacere disciplinară a contractelor individuale de muncă au fost emise ca urmare a cercetării prealabile, aşa cum rezultă şi din procesele-verbale depuse la dosar şi aşa cum s-a arătat mai sus, acestea nu au fost atacate cu contestaţie.

Procesele-verbale menţionate au reținut în sarcina pârâţilor faptele descrise mai sus, precizându-se expres că, de la data de 27.06.2015, cei doi angajaţi nu au mai putut fi contactaţi; că de atunci au lipsit nemotivat de la serviciu.

La dosar se regăseşte şi plângerea penală formulată de reclamantă împotriva salariaţilor săi, sub aspectul comiterii infracţiunii de furt de folosinţă şi abuz de încredere.

Având în vedere modul de derulare a evenimentelor, atitudinea pârâţilor, astfel cum rezultă din amplul probator administrat în cauză, tribunalul a apreciat că aceştia au încălcat regulile impuse prin contractele individuale de muncă, prin neîndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Procedând în maniera arătată, respectiv prin neîncărcarea întregii cantităţi de marfă de la Nantes, Franţa, prin devierea de la traseu (în loc să ajungă la destinaţie în Germania, cei doi au mers în Italia, Ivrea); prin abandonarea maşinii şi deteriorarea mărfii, este evident că în patrimoniul societăţii angajatoare s-a produs un prejudiciu.

Tribunalul, faţă de cele ce preced, a reținut că există şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Cu toate acestea, pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă patrimonială în sensul invocat de reclamantă, este necesar ca şi prejudiciul – ca element al acestei instituţii – să întrunească cumulativ, anumite condiţii: să fie cert, lichid şi exigibil.

În legătură cu aceste împrejurări, instanţa a avut în vedere că, în speţa de faţă, prejudiciul este compus din două elemente: în primul rând din contravaloarea mijlocului de transport, respectiv valoarea sa în sine, dar şi preţul combustibilului cu care a fost alimentat autovehiculul, precum şi dotările interioare ale acestuia. Trebuie de precizat că în acest sens, sunt elocvente procesul verbal de predare-primire nr. 1 şi 2/06.06.2015.

Al doilea element îl reprezintă contravaloarea mărfii ce trebuia transportată în localitatea de destinaţie din Germania, în condiţiile în care marfa nu a fost încărcată în întregime, iar din încărcătura transportată, parte din ea s-a degradat. În atare împrejurări, chiar dacă cei doi pârâţi aveau atribuţii de gestionari doar în ceea ce priveşte mijlocul de transport, tribunalul a înlăturat ca neîntemeiate apărările acestora din întâmpinare, în conformitate cu care prejudiciul ar rezulta doar din documentele depuse unilateral de către angajator.

Aşa cum s-a arătat, faptul că marfa nu a ajuns la destinaţie a fost generat tocmai de hotărârea celor doi salariaţi de a devia de la traseul stabilit. Ori, o astfel de împrejurare denotă şi intenţia celor doi pârâţi, de a proceda în sensul eludării atribuţiilor de serviciu. În cauză a prezentat relevanţă şi faptul că devierea de la locul de destinaţie se circumscrie tot unei fapte în legătură cu serviciul şi care a produs un prejudiciu în patrimoniul societăţii.

Cuantumul prejudiciului, respectiv modul de calcul al acestuia a fost indicat în acţiune, dar şi în răspunsul la întâmpinare.

Tot în legătură cu prejudiciul, instanţa a avut în vedere că la dosar se regăsesc actele întocmite cu prilejul soluţionării plângerii penale formulată de reclamantă, rezultând că s-a dispus clasarea cauzei faţă de cei doi pârâţi, sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz de încredere.

Ordonanţa de clasare a fost atacată cu plângere la instanţă, cu precizarea că în cadrul procesului penal angajatorul s-a constituit parte civilă cu suma indicată şi în petitul prezentei cereri.

Pe de altă parte, instanţa a reținut că la dosar se regăseşte în traducere legalizată, documentaţia din care rezultă că societatea reclamantă a fost despăgubită pentru prejudiciul suferit cu suma de 9259,4 euro de către societatea de asigurare, conform poliţiei depusă la dosar.

A rezultat, aşadar, că angajatorul a avut un contract de asigurare mărfuri; că s-a produs riscul asigurat, iar în aceste condiţii, societatea reclamantă a fost despăgubită cu suma menţionată anterior.

Deşi societatea reclamantă a cunoscut această împrejurare pe parcursul derulării litigiului, totuşi a solicitat obligarea pârâţilor la plata întregului prejudiciu, ceea ce ar echivala cu o îmbogăţire fără just temei.

După ce s-a depus documentaţia la dosar, societatea a recunoscut faptul plăţii, şi a arătat că în aceste împrejurări, înţelege să solicite obligarea pârâţilor la plata sumei de 1507 euro.

O astfel de solicitare este de natură să formeze convingerea instanţei, în sensul că prejudiciul, ca şi element al răspunderii patrimoniale, nu are caracter cert, aşa încât au fost valorificate apărările pârâţilor, potrivit cărora nu sunt întrunite cumulativ, condiţiile răspunderii patrimoniale.

Faţă de cele ce preced, în considerarea faptului că pârâţii au reuşit să răstoarne sarcina probei, în condiţiile art. 254 Codul muncii, a respins acţiunea astfel cum a fost precizată, ca nefondată.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, tribunalul a aplicat dispozițiile art. 451-453 şi următoarele Cod procedură civilă, având în vedere că doar pârâtul B. a făcut dovada existenţei şi a cuantumului, în sumă de 1.000 lei. Pârâtul C. nu a depus nicio dovadă în acest sens, motiv pentru care cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta S.C. A. S.R.L..

Apelanta arată că, în fapt, pârâţii B. şi C. au încheiat contracte individuale de muncă cu societatea A. S.R.L., fiind angajaţi pe funcţia de şofer autocamion/maşină de mare tonaj, începând cu data de 06.06.2015.

Cei doi angajaţi ai societăţii, respectiv pârâţii din prezenta cauză, se fac vinovaţi de incidentul provocat la data de 26/27 iunie 2015, iar prejudiciul este reprezentat de pagubele produse societăţii, ca urmare a nerespectării obligaţiilor de către cei doi.

Cei doi pârâţi au hotărât să părăsească itinerariul stabilit iniţial pe traseul Franţa -Germania şi s-au deplasat cu autocamionul încărcat cu legume în localitatea Ivrea, Italia, unde l-au abandonat la 300 de km faţă de traseul pe care ar fi trebui să îl urmeze. Abandonarea autocamionului, în alt loc decât la destinaţia stabilită, a condus la recuperarea tardivă a bunurilor şi degradarea lor ulterioară. Prin faptele lor inculpaţii nu au respectat clauzele contractuale care le impuneau deplasarea pe un anumit traseu şi transportarea bunurilor la destinaţie.

De asemenea, apelanta arată că, iniţial, în prezenta cauză, a formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâţilor B. şi C. prin care a solicitat obligarea, în solidar, la plata prejudiciului în cuantum de 10.766,65 EURO (48.652,338 lei) reprezentând pagubele produse societăţii reclamantei, ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale. Societatea a fost despăgubită cu suma de 9259.4 EURO, fiind întocmit dosarul de daună E 15-.../../S. Prin urmare, având în vedere că societatea a fost despăgubită doar în parte, la data de 20.11.2017 şi-a restrâns acţiunea la plata sumei de 1.507,25 EURO (6.993 lei), reprezentând diferenţa până la plata sumei de 10.766,65 EURO.

Ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale de către cei doi pârâţi, apelanta susţine că i-au fost cauzate prejudicii în cuantum de 1.507,25 EURO prin neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârâţi, ce se impun a fi reparate, suma fiind dovedită cu documente justificative.

Astfel, suma de 1.507,25 EURO este compusă din: suma de 542,70 euro reprezentând suma plătită la încărcare + lăsat maşina la Ivrea (Italia); suma de 509 euro reprezentând suma plătită Ivrea - Kehl; suma de 455, 55 euro reprezentând alimentările pentru microbuz. Aceste sume reprezintă consumul de motorină în plus prin devierea de la traseul iniţial stabilit, fără nici o justificare, cheltuielile efectuate cu încărcare şi lăsarea maşinii la Ivrea (Italia), cheltuielile efectuate cu microbuzul pentru a trimite un alt şofer în vederea preluării autocamionului abandonat de pârâţi.

Apelanta arată că sumele indicate mai sus nu au fost incluse în dosarul de daună CMR, întrucât nu fac obiectul dosarului de daună, deci au rămas în continuare nerecuperate.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile patrimoniale în ceea ce priveşte prejudiciul produs societăţii reclamante. Prin prejudiciu se înţelege orice rezultat dăunător, prejudiciabil, de natură patrimonială sau nepatrimonială, ce constituie efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale persoanei, prejudiciul trebuind să fie unul cert, respectiv existenţa lui să fie sigură, neîndoielnică şi să poată fi evaluată în prezent. Apelanta susţine că sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prejudiciului şi anume acesta este cert, lichid şi exigibil şi în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu este îndeplinit caracterul cert al prejudiciului.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile legale, pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare este necesară îndeplinirea mai multor condiţii. În principiu, pentru a putea solicitata reparaţia, prejudiciul trebuie să fie cert, direct, personal, să rezulte din încălcarea sau lezarea unui drept sau interes legitim.

Prejudiciul cert presupune atât existenţa lui sigură cât şi posibilitatea evaluării lui în prezent, lucru pe care l-a arătat cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Prejudiciul cert este întotdeauna actual, adică cel produs.

În ceea ce priveşte prejudiciul produs, repararea acestuia se va face prin echivalent bănesc. Persoana răspunzătoare pentru repararea prejudiciului poate fi obligată să plătească despăgubiri, fie global, sub forma unei sume de bani totale sau forfetare care, de regulă, se achită integral şi de îndată, fie sub forma unor sume ce se plătesc periodic, la anumite intervale de timp, cel mai adesea lunar. Despăgubirea globală se acordă, în principiu, atunci când este vorba de repararea prejudiciilor actuale, care s-au produs deja în integralitatea lor, de regulă, dintr-o dată, cum este cazul speţei de faţă.

Conform art. 1349 din Codul civil alin. (1): „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”; potrivit alin. (2) „Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”, iar conform alin. (3) „în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ... aflate sub paza sa....”. Conform art. 1350 alin. 1 din Cod civil: „Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat”, iar potrivit alin. 2: „Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii”.

Potrivit art. 1382 din Codul civil: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”.

Reclamantei i-a fost cauzat un prejudiciu prin neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârâţi, ce se impune a fi reparat în totalitate.

Pentru toate aceste motive, apelanta solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea în totalitate a sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 1.507,25 EURO (6.933 lei) reprezentând prejudiciul produs reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 466, art. 480 şi următoarele, art. 453 din Codul de procedură civilă, art. 1349, art. 1350 din Codul civil şi art. 61, art. 247, art. 254, art. 255 din Codul muncii, precum şi toate dispoziţiile menţionate în cuprinsul cererii de apel.

Intimatul B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 254 alin. 1 din Codul muncii „salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor”.

Deci, pentru angajarea răspunderii patrimoniale a intimaților pârâți, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, era necesară întrunirea, în persoana acestora, a unor condiţii, respectiv ca angajatorul să facă dovada săvârșirii unei fapte ilicite de către salariaţi, în cursul exercitării sarcinilor de serviciu sau în legătură cu munca, cu vinovăție, și care să fi produs în patrimoniul reclamantei apelante un prejudiciu material cert, în condițiile existenței unei legături de cauzalitate între faptă și producerea prejudiciului.

Aceste condiții trebuie analizate de instanța de judecată pentru a stabili în mod corect răspunderea salariatului, sarcina probei elementelor de mai sus revenind angajatorului, conform dispoziției de ordin general aplicabilă în raporturile de muncă din art. 272 Codul muncii.

Numai întrunirea cumulativă a acestor condiții atrage răspunderea patrimonială a salariaților în temeiul prevederilor art. 254 din Codul muncii, iar răspunderea este exclusă în lipsa a cel puțin uneia dintre aceste condiții.

Contrar susținerilor reclamantei apelante ce apar ca vădit nefondate, în cauză nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii patrimoniale a pârâților intimați.

Iniţial, în cauza pendinte, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâţilor B. şi C. prin care a solicitat obligarea, în solidar, la plata prejudiciului în cuantum de 10.766,65 euro (48.652,338 lei), reprezentând pagubele produse societăţii reclamantei, ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale.

Societatea reclamantă a fost despăgubită cu suma de 9259.4 euro, pentru prejudiciul suferit de către societatea de asigurare, conform poliţiei depusă la dosar  În acest context, societatea şi-a restrâns acţiunea la plata sumei de 1.507,25 euro (6.993 lei), reprezentând diferenţa până la suma de 10.766,65 euro.

A susținut reclamanta apelantă că urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale de către cei doi pârâţi, i-au fost cauzate prejudicii în cuantum de 1.507,25 euro, ce se impun a fi reparate, suma fiind dovedită cu documente justificative.

Astfel, a arătat că suma de 1.507,25 euro este compusă din: suma de 542,70 euro reprezentând suma plătită la încărcare + lăsat maşina la Ivrea (Italia); suma de 509 euro reprezentând suma plătită Ivrea - Kehl; suma de 455,55 euro reprezentând alimentările pentru microbuz. Aceste sume reprezintă consumul de motorină în plus prin devierea de la traseul iniţial stabilit, fără nici o justificare, cheltuielile efectuate cu încărcare şi lăsarea maşinii la Ivrea (Italia), cheltuielile efectuate cu microbuzul pentru a trimite un alt şofer în vederea preluării autocamionului abandonat de pârâţi.

Producerea unui prejudiciu în patrimoniul angajatorului de către un salariat al său este de esenţa răspunderii patrimoniale.

Pentru a da naştere răspunderii prejudiciul trebuie să fie real şi cert.

În ceea ce priveşte caracterul de certitudine al prejudiciului, aceasta implică determinarea existenței și întinderii lui prin evaluarea precisă, într-o sumă de bani, pe baza unor fapte economice concrete.

Dovada certitudinii prejudiciului cade în sarcina angajatorului, fiind necesar ca din înscrisurile depuse la dosar sau din alte probe să rezulte neîndoielnic existența și întinderea cuantumului pagubei.

În speță, se reţine că prejudiciul reclamat nu are caracter cert şi că nu s-a făcut dovada existenței și întinderii lui.

Imposibilitatea dovedirii prejudiciului conduce la exonerarea de răspundere patrimonială a salariatului în cauză, potrivit maximei „idem est non esse et non probari” (ceea ce nu se probează este identic cu ceea ce nu există).

Deci, dovedirea în instanță a existenței prejudiciului în patrimoniul angajatorului creat prin îndeplinirea necorespunzătoare sau neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu a pârâților, foști salariați, cade în sarcina angajatorului, fiind necesar ca din actele de constatare a pagubei sau din alte probe să rezulte neîndoielnic existența și întinderea cuantumului pagubei.

În acest context, așa cum s-a arătat, revine angajatorului sarcina de a dovedi atât existența cât și întinderea prejudiciului, respectiv caracterul real și cert al acestuia, fiind necesar ca din actele de constatare a pagubei sau din alte probe să rezulte neîndoielnic atât existența cât și întinderea cuantumului pagubei.

În dovedirea prejudiciului, reclamanta nu a depus probe, ci doar a susținut producerea acestuia, precizând cuantumul de 1.507,25 euro, și care din punctul de vedere al instanței reprezintă o sumă incertă, fiind doar o estimare care nu este concretizată în emiterea unor documente, înscrisuri care să ateste plata acestei sume.

Deci, angajatorul fiind obligat la dovedirea prejudiciului în mod concret cu înscrisuri, documente, acte care să constate acest prejudiciu efectiv suferit, nu s-a achitat de această obligație.

De altfel, se impunea dovada că acest prejudiciu a fost cauzat direct patrimoniului angajatorului,  în sensul că fapta ilicită a angajatului trebuie să cauzeze o consecinţă negativă asupra patrimoniului angajatorului, fie prin diminuarea activului, fie prin sporirea pasivului, dovadă care nu s-a făcut.

Curtea apreciază ca doar susținerea producerii unui prejudiciu în sumă de 1.507,25 euro, nu este suficientă și practic nu dovedește existența unui prejudiciu creat societății. Așa fiind, declanșarea răspunderii materiale a salariaților este de neconceput în situația în care nu se face dovada în ce mod a fost diminuat patrimoniul angajatorului.

Reclamanta a susținut producerea unui prejudiciu de pârâți în cuantum de 1.507,25 euro, afirmând că suma a fost „dovedită cu documente justificative”.

Se observă, în primul rând, formularea generală, pur teoretică, formală, fără trimitere concretă la probe, respectiv la documentele justificative menționate.

În al doilea rând, instanța a identificat din actele și lucrările dosarului două înscrisuri având trecute sumele pretinse de reclamantă, de 542,70 euro, 509 euro și 455,55 euro, fără nicio precizare a semnificației acestor înscrisuri, care nu poartă nicio titulatură. Simpla prezentare a acestor înscrisuri, lacunare, nedenumite și nedefinite, fără a fi corelate cu alte probe, nu este în măsură a dovedi certitudinea prejudiciului susținut a fi produs, așa cum corect a reținut prima instanță.

Conform art. 10 Cod procedură civilă „Obligațiile părților în desfășurarea procesului”, părțile au obligația să își probeze pretențiile și apărările. Judecătorul nu poate soluționa cauza care vine în fața lui nici pe baza susținerilor reclamantului, nici pe baza susținerilor pârâtului. Fiecare dintre părți are obligația să dovedească, prin mijloacele de probă reglementate de lege, pretențiile, respectiv apărările. De altfel art. 249 Cod procedură civilă dispune că cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afara de cazurile anume prevăzute de lege, iar în art. 250 Cod procedură civilă se precizează ca dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, prin expertiza, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.

În speță, reclamanta nu și-a probat susținerile conform dispoziţiilor legale menţionate. Deci, suma indicată de reclamantă, nedovedită, din punctul de vedere al instanței reprezintă o sumă incertă, care nu este în măsură să antreneze răspunderea patrimonială a pârâților.

Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, apelul urmează a fi respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Curtea în baza dispozițiilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, obligă reclamanta apelantă să plătească intimatului pârât B. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din apel, reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţei depuse la dosar.

Domenii speta

Spete similare