Litigii cu profesionişti Recurs. Procedura insolvenţei. Contracte de leasing menţinute după data deschiderii procedurii. Cerere restituire bunuri. Cerere reconvenţională de constatare a dreptului de proprietate al debitoarei asupra bunurilor

Litigii cu profesionişti

Recurs. Procedura insolvenţei. Contracte de leasing menţinute după data deschiderii procedurii. Cerere restituire bunuri. Cerere reconvenţională de constatare a dreptului de proprietate al debitoarei asupra bunurilor. Distincţia între dreptul de creanţă al reclamantei şi dreptul său de proprietate asupra bunurilor. Consecinţele stingerii dreptului de creanţă, prin neincluderea creanţei în programul de plăţi, anexă la planul de reorganizare. Temeinicia acţiunii. Netemeinicia cererii reconvenţionale

Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 83 din 21 iunie 2018

- art. 102 alineat 1 din Legea nr.85/2006

- art. 13 alineat 1 şi art. 1 alineat 1 din O.G. nr. 51/1997

Prin Sentinţa nr. (...)/F/12.12.2017 pronunţată de Tribunalul (...), s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de contestatoarea SC (...) IFN SA, cu sediul în (…), în contradictoriu cu debitoarea SC (...) SRL, cu sediul în (...), prin lichidator judiciar al CITR Filiala (...) SPRL, cu sediul în (...), având ca obiect obligaţia de a face. S-a admis cererea reconvenţională formulată de către debitoarea SC (...) SRL, prin lichidator judiciar al CITR Filiala (...) SPRL în contradictoriu cu contestatoarea SC (...) IFN SA, şi, în consecinţă, s-a constatat că bunurile ce au făcut obiectul contractelor de leasing nr.: (...), sunt proprietatea debitoarei. A fost obligată contestatoarea să plătească debitoarei suma de 4365 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că prin încheierea de şedinţă nr. (...)/F/07.10.2010 s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei SC (...) SRL, cu sediul în cu sediul în (...), (...), căreia i s-au stabilit atribuţiile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 85/2006.

Prin sentinţa nr. (...)/F/2010 din data de 28 Septembrie 2010 au fost respinse contestaţiile formulate ca neîntemeiate şi a fost confirmat planul de reorganizare al societăţii debitoare SC (...) SRL, cu sediul în (...), propus de debitoare în colaborare cu administratorul judiciar Casa de Insolvenţă (...) SPRL, cu sediul în (...).

Prin sentinţa nr. (...)/F/2015 din data de 31 Martie 2015, s-a dispus intrarea în faliment a debitoarei fiind desemnat lichidator judiciar CITR - Filiala (...), căruia i s-au stabilit atribuţiile prevăzute de art. 25 din Legea nr.85/2006.

Anterior deschiderii procedurii insolvenţei, între contestatoarea SC (...) IFN SA, în calitate de Finanţator, şi debitoarea (...) SRL, în calitate de Utilizator, s-au încheiat 10 Contracte de Leasing Financiar având ca obiect finanţarea în sistem leasing financiar a unui număr de 10 bunuri.

Astfel, au fost încheiate următoarele contracte de leasing nr.: (...)/29.12.2006 având ca obiect Motostivuitor cu furcă frontală (...); (...)/13.12.2006 având ca obiect Sistem de Rafturi Depozit – Etaj; (...)/17.10.2007 având ca obiect Motostivuitor cu Furcă Frontală (...); (...)/29.12.2006 având ca obiect Electrostivuitor cu operator pietonal (...); (...)/29.12.2006 având ca obiect Electrostivuitor cu operator purtat (...); (...)/13.12.2006 având ca obiect Sistem de Rafturi Depozit – Parter; (...)/29.12.2006 având ca obiect Electrostivuitor cu operator purtat (...); (...)/07.09.2007 având ca obiect (...) + suprastructură tip camion cu prelată seria (...); (...)/11.05.2007 având ca obiect Motostivuitor cu furca frontala (...); (...)/26.01.2009 având ca obiect Rafturi Depozitare.

La data deschiderii procedurii de insolvenţă, contestatoarea şi debitoarea, prin administratorul judiciar, au convenit continuarea raporturilor contractuale în baza celor 10 contracte de leasing, în condiţiile art.86 din Legea nr.85/2006.

La data de 07.10.2014, instanţa a constatat că la dosarul de bază au fost depuse cererile de trecere în faliment, formulate de creditorii C1 SA, netimbrată, SC C2 SRL, legal timbrată, C3 PLC, cu sediul în (...).

Ulterior acestor cereri, dar anterior intrării debitoarei în faliment, contestatoarea, la data de 02.03.2015, a emis Notificarea nr.(...) de reziliere a celor 10 contracte de leasing, motivând că debitoarea nu a achitat suma de 235.230,14 lei cu titlu de rate asigurare şi rate leasing restante.

Cu privire la ratele leasing, contestatoarea invocă neplata ratelor anterioare deschiderii procedurii insolvenţei respectiv: pentru contractul (...)/29.12.2006, invocă neplata ratelor 28-32 din perioada 30.06.2009-01.10.2009; pentru contractul (...)/26.01.2009, invocă neplata ratelor 4,7,8 din perioada 30.06.2009-01.10.2009 şi rata 48 din 14.03.2013 aceasta din urmă în sumă de 6112,32 lei; pentru contractul (...)/13.12.2006, invocă neplata ratelor 31-33 din perioada 3.08.2009-01.10.2009; pentru contractul (...)/13.12.2006, invocă neplata ratelor 31-33 din perioada 3.08.2009-01.10.2009; pentru contractul (...)/29.12.2006, invocă neplata ratelor 31-33 din perioada 3.08.2009-01.10.2009; pentru contractul (...)/17.10.2007, invocă neplata ratelor 21-23 din perioada 3.08.2009-01.10.2009; pentru contractul (...)/29.12.2006, invocă neplata ratelor 31-32 din perioada 1.09.2009-01.10.2009; pentru contractul (...)/29.12.2006, invocă neplata ratelor 31-32 din perioada 1.09.2009-01.10.2009; pentru contractul (...)/11.05.2007, invocă neplata ratelor 28-29 din perioada 1.09.2009-01.10.2009; pentru contractul de leasing (...)/07.09.2007 invocă doar neplata ratelor de asigurare.

În ce priveşte ratele de asigurare pentru cele 10 contracte de leasing contestatoarea invocă faptul că pe perioada ianuarie 2013-februarie 2015 nu au fost achitate ratele aferente - filele 6-12 vol. I.

După intrarea în faliment a societăţii debitoare, contestatoarea a formulat o declaraţie de creanţe solicitând înscrierea în tabelul suplimentar de creanţe cu suma de 332.339,24 lei, reprezentând: 235.230,14 lei, debit provenit din facturi emise de contestatoare şi neachitate de debitoare, emise ulterior datei deschiderii insolvenţei, 07.10.2009 şi anterior datei deschiderii falimentului, 31.03.2015; 97.109,10 lei, contravaloarea a 22.785,40 Euro, transformaţi în lei la cursul de 4,2619 Ron/1 Euro comunicat de Banca Naţională a României pentru 07.10.2009, reprezentând costuri înregistrate de contestatoare, în legătura cu asigurarea, reposesia, depozitarea, evaluarea, impozitul legal şi taxe vamale, în legătură cu bunurile ce au făcut obiectul contractelor de leasing, achitate de contestatoare ulterior datei deschiderii insolvenţei, 07.10.2009 şi anterior datei deschiderii falimentului, 31.03.2015, şi care incumbă debitoarei, potrivit clauzelor contractuale.

Prin sentinţa nr. (...)/F/2017 din 11 Iulie 2017 a fost admisă în parte contestaţia formulată de contestatoarea SC (...) IFN SA, cu sediul în (...), şi în consecinţă s-a dispus înscrierea contestatoarei în tabelul de creanţe al debitoarei SC (...) SRL, cu sediul în (...), în grupa creanţelor prevăzute la art. 123 pct. 8 din Legea nr. 85/2006, cu suma de 235.230,14 lei, cu titlu definitiv, fiind respinse celelalte pretenţii ale contestatoarei.

Judecătorul sindic reţine că suma de 235.230,14 lei reprezintă tocmai sumele restante aferente celor 10 contracte de leasing menţionate de contestatoare şi în Notificarea de reziliere, sumă ce a fost înscrisă la masa credală.

Potrivit art. 86 alin. 7 din Legea nr.85/2006,,,7) Într-un contract prevăzând plăţi periodice din partea debitorului, menţinerea contractului nu îl va obliga pe administratorul judiciar/lichidator să facă plăţi restante pentru perioadele anterioare deschiderii procedurii. Pentru astfel de plăţi poate fi formulată declaraţie de creanţă împotriva debitorului”.

Or, pentru sumele restante exigibile anterior deschiderii procedurii pentru cele 10 contracte de leasing, contestatoarea avea posibilitatea de înscriere la masa credală, sume pentru care nu se putea solicita rezilierea contractelor şi restituirea bunurilor.

Aşa cum reiese din raportul de expertiză întocmit în cauză, pentru contractele de leasing nr.: (...)/29.12.2006; (...)/13.12.2006; (...)/17.10.2007; (...)/29.12.2006; (...)/29.12.2006; (...)/13.12.2006; (...)/29.12.2006; (...)/07.09.2007; (...)/11.05.2007; au fost achitate toate ratele de leasing.

Pentru contractul de leasing nr. (...)/26.01.2009 a rămas neachitată suma de 16.119,17 lei aferentă facturii nr.(...)/04.01.2012 cu scadenţă la data de 04.01.2012. Această constatare nu poate fi reţinută de instanţă, întrucât din Notificarea emisă de către contestatoare nu reiese că această factură nu a fost achitată. Dimpotrivă ceea ce susţine contestatoarea legat de acest contract, este faptul că nu au fost achitate ratele 4,7,8 din perioada 30.06.2009-01.10.2009 anterioară deschiderii procedurii şi rata 48 din 14.03.2013, aceasta din urmă nu a fost achitată în integralitate rămânând de achitat suma de 6112,32 lei - filele 7 vol. I şi 45 vol. II. Cu privire la rata nr.48 din contractul de leasing nr. (...)/26.01.2009, expertul reţine că întreaga rată a fost achitată - fila 44 vol. II. De asemenea, prin raportul de expertiză s-a reţinut că prin facturile fiscale numerele (...)/04.01.2010, (...)/04.01.2010, (...)/04.01.2012, (...)/01.02.2012, (…)/01.02.2012, (...)0/01.02.2012, (...)/02.05.2012, (...)/01.11.2012, (...)/01.11.2012 şi (...)/01.02.2013 s-au achitat ratele la contractele de leasing nr.: (...)/29.12.2006; (...)/13.12.2006; (...)/17.10.2007; (...)/29.12.2006; (...)/29.12.2006; (...)/13.12.2006; (...)/29.12.2006; (...)/07.09.2007; (...)/11.05.2007; (...)/26.01.2009 – fila 45 vol. I. Totodată expertul a reţinut că valoarea reziduală a celor 10 contracte a fost achitată în integralitate – fila 46 vol. II.

În ce priveşte ratele leasing şi casco pentru cele 10 contracte după data deschiderii procedurii suma este de 41.124,95 lei din care suma de 16.119,17 lei reprezintă rată leasing neachitată pentru contractul (...)/26.01.2009 aferentă facturii nr.(...)/04.01.2012 cu scadenţă la data de 04.01.2012.

Aşa cum s-a arătat mai sus, această constatare a expertului nu poate fi reţinută de instanţă, întrucât contestatoarea nu a făcut referire la această factură prin Notificarea de reziliere emisă şi nu a invocat că aceasta nu a fost achitată. Astfel că suma restantă pe perioada reorganizării societăţii debitoare aferente celor 10 contracte cu referire la ratele CASCO este de doar 25.005,78 lei, faţă de valoarea bunurilor achitate de către debitoare, obiect al contractelor menţionate.

Judecătorul sindic a constatat că în cauză nu poate fi reţinută afirmaţia contestatoarei că a operat rezilierea celor 10 contracte de leasing în condiţiile art. 8-10 din Contractele menţionate, coroborate cu dispoziţiile art. 10, art. 13, art. 15 ale Ordonanţei de Guvern nr. 51/1997, întrucât opţiunea părţilor, potrivit art. 86 din Legea 85/2006, a fost de a menţine contractele, iar nu de a le denunţa. Fiind o lege specială, Legea 85/2006, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun, pentru maximizarea averii debitorului, părţile au ales să continue contractele, cu consecinţele prevăzute de această lege specială.

Judecătorul – sindic a mai reţinut că pentru sumele restante anterioare deschiderii procedurii legiuitorul a prevăzut posibilitatea înscrierii la masa credală, iar pentru sumele aferente perioadei de reorganizare, respectiv pentru suma de 25.005,78 lei, legea specială la art. 64 alin. 6 a prevăzut posibilitatea plăţii acestora conform documentelor din care acestea rezultă, nefiind necesară înscrierea lor la masa credală. Or, pe perioada reorganizării, contestatoarea, deşi s-a scurs o perioadă mare de timp ianuarie 2013 - februarie 2015, aceasta nu a solicitat judecătorului sindic obligarea debitoarei la plata sumelor neachitate. Or, nimeni nu îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine protejarea unui drept.

Mai mult, în ce priveşte ratele de asigurare pentru perioada ianuarie 2013 - februarie 2015, deşi contestatoarea susţine că a achitat aceste sume în numele debitoarei, acesta nu a făcut dovada achitării lor. Totodată, şi în situaţia dovedirii acestui aspect, sumele restante aferente celor 10 contracte atât dinaintea deschiderii procedurii cât şi cele din perioada reorganizării au fost menţionate în tabelul de creanţe al debitoarei, aşa cum s-a arătat mai sus.

Potrivit art. 90, alin. 1din Legea nr. 85/2006, text de lege invocat în susţinerea cererii de restituire: „Dacă un debitor deţine marfă în calitate de consignatar sau orice alt bun care aparţine altuia la data înregistrării cererii introductive, a expirării termenului pentru contestarea cererii creditorilor de către debitor ori a respingerii contestaţiei debitorului împotriva acestei cereri, proprietarul va avea dreptul să îşi recupereze bunul, în afară de cazul în care debitorul are un drept de garanţie valabil asupra bunului."

Judecătorul sindic a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul de lege menţionat mai sus pentru a se dispune restituirea bunurilor, întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 86 şi art. 64 alin. 6 din Legea 85/2006 în baza cărora debitoarea a optat pentru menţinerea contractelor şi a bunurilor obiect al acestora în patrimoniul debitoarei.

Faţă de cele reţinute, judecătorul sindic a respins ca neîntemeiată cererea contestatoarei şi a admis cererea reconvenţională formulată de către debitoare şi a constatat că bunurile ce au făcut obiectul contractelor de leasing nr.: (...)/29.12.2006; (...)/13.12.2006; (...)/17.10.2007; (...)/29.12.2006; (...)/29.12.2006; (...)/13.12.2006; (...)/29.12.2006; (...)/07.09.2007; (...)/11.05.2007; (...)/26.01.2009, sunt proprietatea debitoarei.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 Cod de procedură civilă aplicabil în cauză, instanţa a obligat contestatoarea să plătească debitoarei suma de 4365 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert.

Împotriva acestei Sentinţe a formulat apel, recalificat în recurs, contestatoarea (...) IFN SA, solicitând schimbarea în tot a Sentinţei în sensul admiterii cererii formulate, de obligare a debitoarei, prin lichidatorul judiciar, la predarea bunurilor care au făcut obiectul contractelor de leasing şi respingerea cererii reconvenţionale formulate de lichidatorul judiciar, cu obligarea debitoarei, în temeiul art. 274 Cod de procedură civilă la plata tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluţionarea cauzei de faţă, respectiv a taxelor de timbru achitate de recurentă, în vederea judecării fondului şi căii de atac, şi a onorariului achitat expertului desemnat de instanţa de fond.

În motivare, după o expunere a situaţiei de fapt, recurentul invocă faptul că cererea reconvenţională formulată de lichidatorul judiciar este anulabilă şi inadmisibilă. Astfel, invocă excepţia netimbrării cererii reconvenţionale, arătând că, prin cererea reconvenţională lichidatorul judiciar al debitorului (...) SRL solicită instanţei de judecată să constate faptul că a operat transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-a solicitat restituirea. Potrivit dispoziţiilor art. 77 din Legea 85/2006 „toate acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidator în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi, inclusiv pentru recuperarea creanţelor, sunt scutite de taxe de timbru", or prezenta acţiune (constatarea dreptului de proprietate) nu este o acţiune introdusă în aplicarea dispoziţiilor Legii 85/2006. Aşadar, acţiunile pentru care debitorul este scutit de plata taxei de timbru sunt cele prevăzute limitativ la art. 79 şi următoarele din Legea 85/2006, pentru promovarea altor tipuri de acţiuni debitorul având obligaţia achitării taxei de timbru, potrivit OUG 80/2013. În raport de aceste dispoziţii legale şi, respectiv, de obiectul cererii de chemare în judecată cu care este învestită instanţa, lichidatorul judiciar ar fi trebuit să plătească o taxă judiciară de timbru la valoarea pretenţiilor reclamate, respectiv la valoarea contractelor de leasing. Lichidatorul judiciar nu a achitat taxa judiciară de timbru, obligatorie, în vederea judecării pe fond a cererii reconvenţionale, astfel că instanţa de fond trebuia să pună în vedere lichidatorului să timbreze cererea. În cazul în care obligaţia legală de timbrare nu era îndeplinită, soluţia instanţei de fond nu putea fi alta decât anularea cererii reconvenţionale formulate.

Recurenta invocă şi excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, cererea introductivă privind constatarea faptului că nu a intervenit rezilierea fiind inadmisibilă. Astfel cum s-a arătat, obiectul cererii reconvenţionale este constatarea transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor care au făcut obiectul celor 10 contracte de leasing, or, potrivit art. 111 Cod de procedură civilă, „partea care are un interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistentei unui drept”. În cauză, în raport de obiectul litigiului, lichidatorul, de exemplu, ar fi avut, cel puţin la nivel teoretic, posibilitatea să formuleze o acţiune în realizare. În consecinţă, ori de câte ori reclamantul ar avea deschisă calea unei acţiuni în justiţie având ca obiect obligarea pârâtului la respectarea unui drept al cărui titular se pretinde (acţiune în realizare), reclamantul nu va putea promova şi o acţiune în constatare, nefiind îndeplinită exigenţa caracterului subsidiar. În aceste situaţii, doctrina reţine constant că: „Cererile în constatare de drepturi au caracter subsidiar în raport cu cererile în realizare de drepturi, motiv pentru care instanţa de judecată sesizată cu soluţionarea unei astfel de cereri în constatare va invoca şi va admite, în acest caz, din oficiu, excepţia caracterului subsidiar al cererii în constatare în raport de cererea în realizare, respingând în consecinţă cererea ca inadmisibilă (excepţia în cauză fiind o excepţie de fond, absolută şi peremptorie)." În speţa dedusă judecăţii, raportându-ne la pretenţiile patrimoniale concrete ale lichidatorului, rezultă că aceasta tinde la ocrotirea unor drepturi derivând din contractele de leasing. În contextul în care ocrotirea unor atare pretinse drepturi presupune, cel puţin la nivel teoretic, căi specifice de acţiune, de realizare, se impune respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă. Având în vedere faptul că dispoziţiile Legii nr. 85/2006 nu includ în categoria de acţiuni recunoscute lichidatorului judiciar şi cererile de constatare a unui drept, coroborat cu întemeierea cererii lichidatorului pe dispoziţiile Legii nr. 85/2006, soluţia instanţei de fond nu putea fi alta decât respingerea cererii, ca inadmisibilă.

Cu privire la cererea sa de obligare a debitoarei, prin lichidator judiciar, la predarea obiectelor de leasing, aceasta este întemeiată.

În prealabil, trebuie observat faptul că Legea nr. 85/2006, spre deosebire de actuala reglementare legală a procedurii insolvenţei, Legea nr. 85/2014, nu statuează modul în care se efectuează transferul dreptului de proprietate asupra obiectelor contractelor de leasing, de la creditor către debitor, în cazul în care după data deschiderii procedurii insolvenţei sunt îndeplinite de către debitoare, toate obligaţiile pecuniare izvorâte din contractele de leasing. Lipsa unor prevederi exprese în Legea nr. 85/2006 a dat naştere unei jurisprudenţe neunitare în cazul confluenţei legislaţiei privind contractele de leasing şi Legea insolvenţei. În consecinţa specificităţii operaţiunii de leasing financiar, legiuitorul a înţeles să modifice regimul contractelor de leasing în procedura insolvenţei. Aceasta conţine prevederi exprese privind contractele în derulare, denunţarea contractelor de leasing, regimul creanţelor aferente acestor contracte, dar şi modul în care se transferă dreptul de proprietate asupra bunurilor ce constituie obiectul contractelor de leasing. Din conţinutul dispoziţiilor art. 105 alin. 4 ale Legii nr. 85/2014, rezultă intenţia evidentă a legiuitorului de a proteja interesele finanţatorului prin instituirea ipotecii legale, în vederea recuperării în integralitate a sumelor de bani datorate de debitoare, potrivit clauzelor contractelor de leasing.

În opinia recurentei, judecătorul sindic a reţinut în mod eronat aplicabilitatea normelor Legii nr. 85/2006, ca norme speciale, în dauna dispoziţiilor Ordonanţei de Guvern nr. 51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, cu modificările ulterioare (OG nr. 51/1997).

Legea nr. 85/2006 nu reglementează în nici un fel regimul contractelor de leasing. Astfel, deşi împotriva debitoarei a fost deschisă procedura specială a insolvenţei, reglementată de Legea nr. 85/2006, pentru soluţionarea speţei ce face obiectul acestui litigiu trebuie aplicate dispoziţiile OG nr. 51/1997. Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. 1 din OG nr. 51/1997, „Drepturile finanţatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic, în situaţia în care utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau faliment în conformitate cu prevederile legale în materie''.

În opinia sa, în acest caz, norma specială, cu aplicare prioritară, este cea care reglementează modul în care poate opera transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor ce constituie obiectul contractelor de leasing, respectiv OG nr. 51/1997, care prevede la art. 1 alin. 1 posibilitatea cumpărării bunului, înainte de expirarea perioadei de leasing, cu condiţia achitării integrale a obligaţiilor pecuniare asumate prin contract, sau la art. 2 lit. c) dispune transferul dreptului de proprietate asupra obiectului de leasing după achitarea, de către utilizator, a tuturor ratelor de leasing prevăzute în contract, precum şi a tuturor celorlalte sume datorate conform contractului.

Precizează faptul ca părţile, la semnarea contractelor de leasing, au convenit la art. 10 din contractele de leasing, transferul dreptului de proprietate asupra obiectelor de leasing, numai în urma plăţii ultimei rate de leasing şi a valorii reziduale, precum şi a tuturor celorlalte obligaţii pecuniare decurgând din contracte, asumate de utilizator la data încheierii contractelor de leasing.

Judecătorul sindic reţine faptul că în prezenta cauză nu a intervenit rezilierea contractelor de leasing, dar şi inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 90, alin. 1 din Legea nr. 85/2006, motivat de incidenţa prevederilor art. 86 şi art. 64 alin. 6 din Legea nr. 85/2006. Solicită instanţei de control judiciar să observe faptul că în această speţă judecătorul sindic nu a fost investit să se pronunţe asupra rezilierii contractelor de leasing. Procedând de-o atare manieră, respectiv pronunţându-se asupra unui aspect cu care nu a fost investită, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (6) Cod de procedură civilă, care stabileşte limitele în care se poate pronunţa instanţa: „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii". Cererea de chemare în judecată a avut ca obiect obligaţia de a face, respectiv predarea obiectelor de leasing, iar prin cererea reconvenţională formulată, lichidatorul judiciar a investit judecătorul sindic în sensul constatării operării transferului dreptului de proprietate asupra acestor bunuri. Având în vedere faptul că legiuitorul nu a reglementat în nici un fel dreptul finanţatorului de a rezilia contractele de leasing, iniţial menţinute în procedura insolvenţei, este evidentă aplicabilitatea normelor OG nr. 51/1997 şi a prevederilor contractuale.

Mai mult, potrivit art. 14 alin. 1 din OG 51/1997 „în cazul în care locatarul/utilizatorul refuză să primească bunul la termenul agreat cu furnizorul şi/sau în contractul de leasing ori dacă se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing cu daune-interese." Aşadar, legiuitorul instituie dreptul finanţatorului de a rezilia contractul de leasing ca urmare a intrării utilizatorului în faliment şi nu doar ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale de către utilizatorul falit. Cu toate acestea, recurenta a reziliat contractul ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale, şi nu ca urmare a intrării debitoarei în procedura falimentului. Menţinerea contractelor de leasing nu înlătura posibilitatea rezilierii ulterioare a acestora, în cazul culpei utilizatorului, recurenta, în calitate de creditor, neputând fi ţinută să-şi respecte obligaţiile proprii, fără a aştepta acelaşi lucru şi de la cocontractantul aflat în insolvenţă. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel (...) prin Decizia nr. (...)/08.12.2016.

Recurenta solicită instanţei să aibă în vedere că prin raportul de expertiză contabilă, expertul desemnat de instanţă concluzionează existenţa unor sume neachitate de către debitoare, în cazul tuturor celor 10 contracte de leasing. Constatând debite neachitate de debitoare în temeiul tuturor celor 10 contracte de leasing, expertul contabil demonstrează nerespectarea tuturor obligaţiilor pecuniare asumate de debitoare prin contractele de leasing, astfel că soluţia instanţei de fond, care înţelege să constate transferul dreptului de proprietate asupra obiectelor de leasing, fără ca obligaţiile de plată a sumelor datorate să fie îndeplinite, este contrară dispoziţiilor OG nr. 51 /l 997 şi prevederilor contractelor de leasing. Astfel, prin sentinţă, se constată transferul dreptului de proprietate, fără ca toate obligaţiile pecuniare să fi fost achitate integral.

Referitor la ratele scadente anterior datei la care s-a deschis procedura insolvenţei împotriva debitoarei, precizează că a depus toate diligenţele necesare recuperării creanţei, astfel cum impun normele Legii nr. 85/2006, depunând cerere de admitere a creanţei la masa credală a debitoarei. Creanţa sa, datorată la data deschiderii procedurii insolvenţei, de debitoare, în temeiul unui număr de 77 de contracte de leasing, printre care şi cele 10 anterior precizate, a fost înscrisă în tabelele preliminar şi definitiv de creanţe.

Prin planul de reorganizare, aprobat de judecătorul sindic, nu au fost prevăzute, însă, la plată, sumele de bani reprezentând ratele scadente anterior datei la care s-a deschis procedura insolvenţei şi, mai mult decât atât, nu au fost achitate nici ratele curente de asigurare a obiectelor de leasing, în cazul a 8 dintre cele 10 contracte de leasing menţionate, dar şi o rată de leasing, aferentă contractului de leasing nr. (...). Toate acestea au fost concluzionate în raportul de expertiză contabilă întocmit de către expertul contabil desemnat de instanţă. Este posibilă şi legală neplata creanţelor chirografare, scadente anterior datei la care se deschide procedura insolvenţei, prin programul de plăţi anexat planului de reorganizare aprobat, însă în acest caz nu mai poate opera transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul contractelor de leasing. În atare situaţie, cererea sa de predare a obiectelor de leasing este întemeiată, fiind fondata atât pe dispoziţiile OG nr. 51/1997, cât şi pe situaţia de fapt. Debitoarea nu a achitat toate sumele datorate în temeiul contractelor de leasing, în schimb, în mod aberant, obţine recunoaşterea transferului dreptului de proprietate asupra acestor bunuri.

Nerespectarea obligaţiei de plată a ratelor de leasing scadente anterior deschiderii procedurii insolvenţei, a ratei scadente ulterior acestei date şi a ratelor de asigurare a obiectelor contractelor de leasing, scadente în perioada de reorganizare, constituie cazuri de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale, astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 8 din „Condiţiile Generale de Leasing Financiar", parte integrantă a fiecăruia dintre cele 10 contracte de leasing menţionate. Sancţiunea producerii vreunuia dintre cazurile de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale, este desfiinţarea contractului de leasing, astfel cum părţile au prevăzut la art. 9 din „Condiţiile Generale de Leasing Financiar".

Ulterior deschiderii procedurii falimentului, recurenta a solicitat înscrierea creanţei suplimentare în tabelul suplimentar al creanţelor. Creanţa cu care a solicitat înscrierea în tabel avea două componente: costuri suplimentare înregistrate în legătură cu un număr de 47 de bunuri ce au făcut obiectul unui număr de 47 de contracte de leasing financiar, denunţate de administratorul judiciar, şi sumele ramase neachitate de debitoare, stabilite în temeiul celor 10 contracte de leasing menţionate. Întrucât lichidatorul judiciar nu a înscris creanţa sa în tabelul suplimentar de creanţe, a înţeles să conteste tabelul, litigiul fiind soluţionat de către judecătorul sindic, prin Sentinţa nr. (...)/F/2017, pronunţată la data de 11.07.2017, în dosarul nr. (...)/2009. La acea dată, validând creanţa pe care o deţine împotriva debitoarei, în temeiul celor 10 contracte de leasing, enumerate anterior, judecătorul sindic a dispus înscrierea creanţei în tabelul suplimentar al creanţelor.

În mod contradictoriu însă, judecătorul sindic, prin Sentinţa pe care înţelege să o critice prin prezentul recurs, nu mai recunoaşte dreptul său de creanţă, cu privire la aceeaşi creanţă deţinută în temeiul aceloraşi 10 contracte de leasing şi constată dreptul de proprietate al debitoarei falite asupra bunurilor pentru care a formulat cererea de restituire care face obiectul prezentului dosar. Astfel, în ceea ce priveşte înscrierea în tabelul suplimentar al creanţelor, judecătorul sindic a analizat în mod corect situaţia de fapt, recunoscându-i dreptul de creanţă împotriva debitoarei, incluzând şi ratele de leasing scadente anterior datei la care s-a deschis insolvenţa. În schimb, în cazul cererii de obligare a debitoarei la predarea obiectelor de leasing, judecătorul sindic nu a mai reţinut aceeaşi situaţie de fapt, respectiv neplata ratelor de leasing scadente anterior deschiderii insolvenţei, prin planul de reorganizare, neplata unei rate de leasing aferentă contractului de leasing nr. (...), scadentă în perioada de reorganizare a activităţii debitoarei şi nerespectarea obligaţiei debitoarei, de plată a ratelor de asigurare a obiectelor de leasing, asumată de (...) SRL pe întreaga perioadă de leasing, până la transferul dreptului de proprietate asupra obiectelor de leasing, condiţionat de îndeplinirea tuturor obligaţiilor pecuniare asumate de debitoare la data încheierii contractelor de leasing.

După cum a precizat instanţei de fond prin întâmpinarea formulată împotriva cererii reconvenţionale a lichidatorului judiciar, debitoarea (...) SRL avea obligaţia legală (art. 10, lit. d), art. 5 OG nr. 51/1997) şi contractuală (art. 4 „Asigurarea Obiectului de Leasing") de a achita costul în legătură cu asigurarea CASCO a obiectelor de leasing. întrucât debitoarea nu a achitat ratele de asigurare a obiectelor de leasing, recurenta, în calitate de proprietar, a suportat aceste costuri pe care, ulterior, le-a facturat debitoarei. Nerespectarea obligaţiei de plată a unei rate de asigurare timp de două luni consecutive de la momentul scadenţei, constituie caz de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale rezultând din contractul de leasing, care atrage rezilierea contractului de leasing. Toate acestea demonstrează, o dată în plus, legalitatea rezilierii contractelor de leasing, contrar celor reţinute de judecătorul sindic.

Neîndeplinirea obligaţiilor de plată a sumelor stabilite prin cele 10 contracte de leasing a fost concluzionată prin raportul de expertiză contabilă, de către expertul contabil desemnat de instanţă şi, mai mult decât atât, a fost validată chiar de către Tribunalul (...), în momentul pronunţării Sentinţei nr. (...)/F/2017, în dosarul nr. (...)/2009, având ca obiect contestaţia sa împotriva tabelului suplimentar de creanţă. Judecătorul sindic, reţinând faptul că (...) SRL îi datorează suma de 235.230,14 lei reprezentând debit provenit din facturi emise în perioada 07.10.2009 - 31.03.2015, conform raportului de expertiză contabilă întocmit în respectivul dosar, a admis contestaţia sa şi a dispus înscrierea în tabelul de creanţe al debitoarei, cu suma de235.230,14 lei, cu titlu definitiv.

Neîndeplinirea integrală a obligaţiilor de plată asumate prin încheierea celor 10 contracte de leasing constituie un impediment evident în operarea transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor ce constituie obiectul material al acestor contracte de leasing, drept pentru care înţelege să critice Sentinţa, sub aspectul temeiniciei şi legalităţii.

De asemenea, înţelege să critice sentinţa şi sub aspectul încălcării principiului contradictorialităţii, având în vedere necomunicarea adresei prin care să le fie pusă în vedere depunerea obiectivelor la care urma să răspundă expertiza contabilă solicitată de instanţă. Deşi prin încheierea de şedinţă din data de 17.05.2016 judecătorul dispune comunicarea dovezilor depuse de lichidatorul judiciar, în vederea formulării unui punct de vedere în legătură cu acestea, dar şi a unei adrese prin care să îi fie pusă în vedere formularea unor obiective pentru expertiza contabilă ce urma să fie întocmită, în fapt această comunicare nu a mai fost efectuată. Necomunicându-i-se adresa respectivă, a fost în imposibilitatea de a propune obiective pentru expertiza contabilă solicitată de instanţă, astfel că prin Sentinţa atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, cu încălcarea principiului contradictorialităţii.

Referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu expert contabil, arată faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 274 Cod de procedură civilă, partea care cade în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, cu condiţia prealabilă ca cealaltă parte, lichidatorul judiciar CITR Filiala (...) SPRL, să fi solicitat acest lucru. Or, nu i-a fost comunicată vreo cerere formulată de către lichidatorul judiciar în acest sens şi, mai mult decât atât, vizualizând toate încheierile de şedinţă întocmite de instanţă la termenele procesuale stabilite, a constatat faptul că nici o încheiere de şedinţă nu menţionează o eventuală cerere formulată de către lichidatorul judiciar CITR Filiala (...) SPRL în sensul obligării sale, în cazul în care va pierde procesul, la plata cheltuielilor de judecată. Solicită instanţei de control judiciar să verifice existenţa unei cereri din partea lichidatorului judiciar, cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în cazul căderii în pretenţii. În cazul în care se constată faptul că nu există nici o cerere formulată în acest sens, solicită anularea acestei obligaţii.

În probaţiune, recurenta înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri (toate înscrisurile depuse în vederea judecării pe fond a cererii de predare a obiectelor de leasing).

Prin poziţia scrisă depusă la dosar, intimatul lichidator judiciar al debitoarei a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că nu avea obligaţia legală de a timbra cererea reconvenţională, potrivit dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 85/2006, iar acţiunea sa este una în realizare, şi nu una în constatare, aşa cum eronat susţine recurenta. În ce priveşte cererea de chemare în judecată, arată că, contrar susţinerilor reclamantei recurente, dispoziţiile aplicabile prezentei cauze sunt cele ale Legii nr. 85/2006, lege cu caracter special, care derogă de la dreptul comun şi care prevede în mod expres modalitatea de realizare a drepturilor creditorilor şi modul în care creanţele acestora pot fi achitate. Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 86 şi 64 alineat 6 referitoare la menţinerea contractelor după deschiderea procedurii şi la achitarea creanţelor curente.

De asemenea, în speţă, transferul dreptului de proprietate este legal, chiar dacă ratele anterioare nu au fost achitate. Singura modalitate de realizare a creanţelor anterioare ale creditorului este prin depunerea unei declaraţii de creanţă. Cât timp aceste creanţe au un regim separat de achitare, nu contează în ce mod au fost acestea achitate sau nu, pentru a fi posibil transferul dreptului de proprietate. Astfel, în cadrul planului de reorganizare al debitoarei, recurenta contestatoare nu a fost prevăzută la plată cu ratele restante aferente contractelor în discuţie, astfel că creanţelor anterioare deschiderii procedurii le sunt aplicabile dispoziţiile art. 102 alineat 1 din Legea nr. 85/2006 şi cele ale art. 110 din acelaşi act normativ. Având în vedere acest aspect, precum şi plata tuturor creanţelor născute în cursul procedurii către recurentă, precum şi a valorii reziduale, raportat la dispoziţiile legale mai sus reţinute, sentinţa atacată cu recurs este legală şi temeinică, iar recursul se impune a fi respins.

În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri.

Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, cu luarea în considerare a apărărilor intimatului, precum şi a actelor dosarului, Curtea de Apel a constatat că acesta este fondat, urmând să fie admis, pentru următoarele considerente:

Recurenta invocă, pentru început, încălcarea normelor legale privitoare la timbrarea cererii reconvenţionale, aceasta nefiind timbrată, deşi se impunea achitarea taxei de timbru la valoarea pretenţiilor, consecinţa neîndeplinirii obligaţiei fiind anularea cererii ca netimbrată.

Excepţia netimbrării sau insuficientei timbrări este o excepţie de procedură prin intermediul căreia se invocă o neregularitate de ordin procedural a cărei nerespectare se sancţionează, potrivit prevederilor art.197 Cod procedură civilă, cu anularea cererii, în condiţiile legii. Însă, invocarea excepţiei în calea de atac declarată împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat o cerere care nu a fost timbrată potrivit prevederilor legale nu poate avea ca şi efect anularea cererii în calea de atac a apelului sau recursului declarat împotriva hotărârii respective. Taxele de timbru reprezintă contravaloarea serviciului prestat de către instanţă. Câtă vreme instanţa a procedat la judecata cererii, deşi aceasta nu era timbrată potrivit dispoziţiilor legale, acţiunea parcurgând o etapă procesuală cu influenţă directă asupra situaţiei juridice a părţilor, este echitabil ca serviciul prestat să fie taxat. În acest sens, legiuitorul a prevăzut expres în cuprinsul prevederilor art. 20 din OG nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru cum va proceda instanţa de judecată investită cu soluţionarea unei căi de atac atunci când constată că în fazele procedurale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, respectiv aceasta va dispune obligarea părţii la plata taxei de timbru aferente, iar dispozitivul hotărârii va constitui titlu executoriu.

Prin urmare, având în vedere aceste dispoziţii legale cu caracter special în materia timbrării cererilor adresate instanţelor, Curtea a constatat că solicitarea recurentei de anulare a cererii reconvenţionale, ca netimbrată, în recurs, nu poate fi primită, nulitatea invocată de către recurenţi nefiind una care să poată duce la casarea sentinţei recurate.

Cu toate acestea, dată fiind invocarea de către recurenţi a nerespectării dispoziţiilor legale privitoare la taxa de timbru aferentă cererii reconvenţionale, Curtea, procedând la verificarea caracterului taxabil sau nu al cererii, a constatat că aceasta nu se impunea a fi timbrată la valoarea pretenţiilor, faţă de dispoziţiile art. 77 alineat 1 din Legea nr. 85/2006 conform cărora toate acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidator în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi, inclusiv pentru recuperarea creanţelor, sunt scutite de taxe de timbru. Textul de lege se referă la acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidator în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi, şi nu la acţiunile prevăzute de prezenta lege, cum susţine recurenta, astfel că, lichidatorul judiciar, formulând cererea reconvenţională în numele debitoarei, a acţionat în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 care prevăd printre atribuţiile sale şi pe aceea de a formula acţiuni în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului sau acţiuni privitoare la averea debitorului. În consecinţă, cererea reconvenţională era scutită de plata taxelor judiciare de timbru.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, Curtea a constatat că această cerere este una în realizare, şi nu în constatare, cum susţine recurenta.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, contestatoarea, în baza dispoziţiilor art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să oblige debitoarea să predea bunurile ce au făcut obiectul contractelor de leasing nr.: (...)/29.12.2006 având ca obiect Motostivuitor cu furcă frontală (...); (...)/13.12.2006 având ca obiect Sistem de Rafturi Depozit – Etaj; (...)/17.10.2007 având ca obiect Motostivuitor cu Furcă Frontală (...); (...)/29.12.2006 având ca obiect Electrostivuitor cu operator pietonal (...); (...)/29.12.2006 având ca obiect Electrostivuitor cu operator purtat (...); (...)/13.12.2006 având ca obiect Sistem de Rafturi Depozit – Parter; (...)/29.12.2006 având ca obiect Electrostivuitor cu operator purtat (...); (...)/07.09.2007 având ca obiect (...)  suprastructură tip camion cu prelată seria (...); (...)/11.05.2007 având ca obiect Motostivuitor cu furca frontala (...); (...)/26.01.2009 având ca obiect Rafturi Depozitare.

Prin cererea reconvenţională formulată, debitoarea SC (...) SRL, prin lichidator judiciar al CITR Filiala (...) SPRL a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că bunurile ce au făcut obiectul contractelor de leasing invocate de către contestatoare sunt proprietatea debitoarei, arătând că, ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă a debitoarei s-au achitat toate ratele de leasing aferente acestor contracte, inclusiv valoarea reziduală pentru bunurile ce fac obiectul acestor contracte. Reclamantul reconvenţional a solicitat doar constatarea dreptului de proprietate, nu şi predarea bunurilor şi lăsarea lor în liniştită posesie şi stăpânire, ceea ce ar fi condus la calificarea clară a acţiunii ca şi una în realizare, întrucât bunurile sunt deja în posesia sa, din moment ce însăşi recurenta, proprietară a bunurilor, solicită predarea lor. Lipsa unei cereri vizând predarea bunurilor şi lăsarea lor în liniştită posesie şi stăpânire nu conduce la calificarea acţiunii ca fiind una în constatare, câtă vreme scopul urmărit prin acţiunea reconvenţională este transferul dreptului de proprietate de la reclamantă la pârâtă şi lăsarea bunurilor în liniştită posesie şi stăpânire debitoarei.

Aşadar, excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale nu este nici ea întemeiată.

Pe fondul cauzei însă, criticile formulate de recurentă privind greşita aplicare a legii de către instanţa de fond sunt întemeiate.

Deşi reţine în mod corect, parţial, situaţia de fapt, instanţa de fond face o aplicare greşită a legii în cauză. Reţine judecătorul – sindic, în mod corect, că între părţi au fost încheiate un număr de 10 contracte de leasing financiar având ca obiect finanţarea în sistem leasing financiar a unui număr de 10 bunuri. Mai reţine, în mod corect, că la data deschiderii procedurii de insolvenţă, contestatoarea şi debitoarea, prin administratorul judiciar, au convenit continuarea raporturilor contractuale în baza celor 10 contracte de leasing, în condiţiile art.86 din Legea nr.85/2006, că, anterior intrării debitoarei în faliment, contestatoarea, la data de 02.03.2015, a emis Notificarea nr.(...) de reziliere a celor 10 contracte de leasing, motivând că debitoarea nu a achitat suma de 235.230,14 lei cu titlu de rate asigurare şi rate leasing restante, şi că această sumă reprezintă tocmai suma cu care contestatoarea a fost înscrisă în tabelul suplimentar de creanţe, ca urmare a admiterii contestaţiei sale la tabelul suplimentar. Astfel, reţine judecătorul – sindic, prin Sentinţa nr. (...)/F/2017 din 11 Iulie 2017 a fost admisă în parte contestaţia formulată de contestatoarea SC (...) IFN SA şi, în consecinţă, s-a dispus înscrierea contestatoarei în tabelul de creanţe al debitoarei SC (...) SRL, cu sediul în (...), în grupa creanţelor prevăzute la art. 123 pct. 8 din Legea 85/2006, cu suma de 235.230,14 lei, cu titlu definitiv, fiind respinse celelalte pretenţii ale contestatoarei.

Cu toate că reţine această situaţie de fapt, judecătorul – sindic, ignorând autoritatea de lucru judecat a sentinţei menţionate mai sus, analizează probatoriul administrat în această cauză, respectiv raportul de expertiză contabilă întocmit la doar două luni de la data întocmirii raportului de expertiză contabilă în dosarul în care s-a pronunţat Sentinţa nr. (...)/F/2017 din 11 iulie 2017, şi ajunge la o altă concluzie, respectiv aceea că reclamanta contestatoare nu mai are nici o creanţă faţă de debitoare, născută ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă, reprezentând contravaloare rate leasing, iar în privinţa ratelor de asigurare CASCO, mai are o creanţă de doar 25.005,78 lei cu privire la care legea specială, la art. 64 alin. 6, a prevăzut posibilitatea plăţii acesteia conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea sa la masa credală. Or, pe perioada reorganizării, reţine judecătorul – sindic, contestatoarea, deşi s-a scurs o perioadă mare de timp - ianuarie 2013 - februarie 2015, nu a solicitat judecătorului sindic obligarea debitoarei la plata sumelor neachitate, astfel că nimeni nu îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine protejarea unui drept. De asemenea, reţine judecătorul-sindic că, deşi contestatoarea invocă şi neplata ratelor anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, pentru aceste sume, aceasta avea posibilitatea de înscriere la masa credală, sume pentru care nu se putea solicita rezilierea contractelor şi restituirea bunurilor, aceasta după ce reţine anterior că sumele restante aferente celor 10 contracte atât dinaintea deschiderii procedurii, cât şi cele din perioada reorganizării, au fost menţionate în tabelul de creanţe al debitoarei.

Într-adevăr, examinând actele dosarului, Curtea a constatat că atât sumele restante aferente celor 10 contracte de leasing, născute anterior deschiderii procedurii de insolvenţă, cât şi cele restante născute ulterior acestui moment, au fost înscrise în tabelele de creanţă alte debitoarei, ultimele în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, cu autoritate de lucru judecat. Or, câtă vreme nu au intervenit plăţi efectuate de debitoare după data pronunţării Sentinţei nr. (...)/F/2017 din 11 iulie 2017, aceasta invocând prin cererea reconvenţională plata unor sume restante şi a valorii reziduale în perioada 18.01.2010 – 12.02.2013, iar contestatoarea recurentă a fost înscrisă în tabelul suplimentar de creanţe cu suma de 235.230,14 lei, reprezentând debit provenit din facturi emise în perioada 07.10.2009-31.03.2015 şi neachitate în perioada de observaţie şi reorganizare cu titlu definitiv, în grupa creanţelor prevăzute la art. 123 pct. 8 din L.85/2006, nu se poate reţine o altă situaţie de fapt, respectiv aceea că, de fapt, contestatoarea recurentă nu mai are nici o creanţă împotriva debitoarei, născută după data deschiderii procedurii, opunându-se autoritatea de lucru judecat.

Curtea de Apel a solicitat părţilor să depună la dosar raportul de expertiză contabilă întocmit în dosarul de insolvenţă privind debitoarea, în temeiul căruia a fost pronunţată Sentinţa nr. (...)/F/2017 din 11 iulie 2017, iar din anexa 1 a acestui raport rezultă că pentru 8 din cele 10 contracte de leasing, debitoarea are de achitat sume către creditoare, născute ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă. Într-adevăr, pentru contractele nr. (...) şi (...) nu s-ar mai datora sume de bani de către debitoare, născute ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă, şi nici rate CASCO, aspect care rezultă şi din cuprinsul raportului de expertiză contabilă efectuat în prezenta cauză, însă au rămas neachitate rate anterioare deschiderii procedurii, la fel ca şi pentru celelalte contracte, de altfel, în valoare totală de 176.280,41 lei, sumă cu care creditoarea s-a înscris în tabelul preliminar şi definitiv de creanţe. Debitoarea nu ar mai avea de achitat rate anterioare deschiderii procedurii doar pentru contractul nr. (...), însă pentru acest contract datorează rate ulterioare deschiderii procedurii.

Curtea a constatat că judecătorul - sindic a reţinut în mod greşit şi situaţia ratelor restante CASCO, astfel cum este ea prezentată de expertul desemnat în cauză, acesta menţionând un cuantum total al acestora, născute şi datorate după deschiderea procedurii, de 41.124,95 lei, aferent unui număr de 8 contracte leasing, iar suma de 16.119,17 lei reprezintă, în opinia expertului, valoarea ratelor leasing neachitate după data deschiderii procedurii, aferente contractului nr. (...), şi nu se scade din suma de 41.124,95 lei, ci se adaugă la aceasta.

În drept, este adevărat că, potrivit art. 86 alin. 7 din Legea nr.85/2006, într-un contract prevăzând plăţi periodice din partea debitorului, menţinerea contractului nu îl va obliga pe administratorul judiciar/lichidator să facă plăţi restante pentru perioadele anterioare deschiderii procedurii. Pentru astfel de plăţi poate fi formulată declaraţie de creanţă împotriva debitorului. Este adevărat că în cadrul planului de reorganizare al debitoarei S.C (...) S.R.L., contestatoarea nu a fost prevăzută la plată cu ratele restante aferente contractelor în discuţie, deoarece toţi creditorii chirografari ai S.C (...) S.R.L nu au beneficiat de distribuiri în cadrul planului de reorganizare confirmat, astfel cum reiese din programul de plată anexat planului, astfel că, creanţelor anterioare deschiderii procedurii aferente contractelor de leasing le sunt aplicabile dispoziţiile art. 102 alin. l din Legea 85/2006 conform cărora, "când sentinţa care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea debitorului este reorganizată în mod corespunzător; creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan".

Însă, în speţă trebuie să se facă distincţie între dreptul de creanţă al creditoarei contestatoare şi dreptul său de proprietate, drept pe care judecătorul – sindic l-a ignorat, deşi, aşa cum în mod corect arată recurenta, acesta îi este opozabil, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. 1 din O.G. nr. 51/1997 - „Drepturile finanţatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic, în situaţia în care utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau faliment în conformitate cu prevederile legale în materie''.

Legea nr. 85/2006 nu reglementează în nici un fel regimul contractelor de leasing, respectiv condiţiile în care operează transferul dreptului de proprietate de la finanţator la utilizator, în cazul în care acesta din urmă este în insolvenţă. În acest caz, trebuie apelat la norma legală care reglementează modul în care poate opera transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor ce constituie obiectul contractelor de leasing, respectiv O.G. nr. 51/1997, care prevede la art. 1 alin. 1 posibilitatea cumpărării bunului, înainte de expirarea perioadei de leasing, cu condiţia achitării integrale a obligaţiilor pecuniare asumate prin contract. Însăşi debitoarea a arătat, în faţa instanţei de fond, că, în conformitate cu art. l lit. c) din O.U.G. 51/1997, "valoare reziduală reprezintă valoarea la care, după achitarea de către utilizator a tuturor ratelor de leasing prevăzute în contract, precum şi a celorlalte sume datorate conform contractului, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către locatar/utilizator şi este stabilită de părţile contractante." De asemenea, prin poziţia scrisă depusă în recurs, lichidatorul judiciar face referire la prevederile art. 10 din contractele de leasing, or conform acestora, transferul dreptului de proprietate asupra obiectelor de leasing se va face numai în urma plăţii ultimei rate de leasing şi a valorii reziduale, precum şi a tuturor celorlalte obligaţii pecuniare decurgând din contracte, asumate de utilizator la data încheierii contractelor de leasing.

Aşadar, transferul dreptului de proprietate, de la finanţator, către utilizator, nu poate opera până în momentul achitării efective a tuturor sumelor datorate conform contractului de leasing.

Este adevărat că, în speţă, prin confirmarea planului de reorganizare, în cuprinsul căruia nu s-au prevăzut plăţi în favoarea contestatoarei recurente, aceasta şi-a pierdut dreptul de creanţă pentru sumele născute anterior deschiderii procedurii, însă nu şi-a pierdut şi dreptul de proprietate asupra bunurilor, care a rămas şi rămâne în patrimoniul său, neputând fi transferat utilizatorului decât în condiţiile stipulate în contract şi în legea specială, respectiv în condiţiile plăţii efective a tuturor sumelor datorate de utilizator finanţatorului – rate de leasing şi alte sume, inclusiv a valorii reziduale. În lipsa îndeplinirii acestei condiţii contractuale şi legale, transferul dreptului de proprietate nu poate opera. În acest sens sunt şi prevederile Noii Legi a insolvenţei, nr. 85/2014, care, la art. 105 şi 123, prevede că transferul dreptului de proprietate presupune plata atât a creanţelor anterioare deschiderii procedurii, cât şi a celor ulterioare acestui moment, precum şi a tuturor sumelor prevăzute în contract.

În consecinţă, în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în judecată şi admisă cererea reconvenţională.

Reţinând incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă Vechi, aplicabil în cauză, Curtea de Apel, în baza art. 312 din acelaşi act normativ, a admis recursul formulat şi a modificat în totalitate Sentinţa atacată în sensul că a admis acţiunea reclamantei şi a respins cererea reconvenţională, obligând debitoarea la restituirea către reclamanta contestatoare a bunurilor ce fac obiectul contractelor de leasing.

În temeiul art. 274 Cod de procedură civilă Vechi, instanţa a obligat debitoarea intimată să plătească recurentei reclamante cheltuielile de judecată din fond şi din recurs, în cuantum de 4665 lei, din care 4365 lei reprezentând contravaloare onorariu expertiză, iar suma de 300 lei taxa judiciară de timbru din fond şi din recurs.

Domenii speta

Spete similare