Angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere în temeiul art. 138 lit. a din Legea nr. 85/2006. Achitarea unui avans de 900.000 lei pentru achiziţionarea unui imobil, pierderea avansului fără finalizarea transferului de proprietate

Prima instanţă a reţinut în considerentele sentinţei, în sarcina pârâţilor, săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a şi e din Legea nr. 85/2006, raportat la faptul că aceştia au avut în posesie şi administrare elemente de activ ale debitoarei în valoare de 56.854 lei, fără a justifica lichidatorului folosirea acestora sau fără a le preda acestuia pentru valorificare în cadrul procedurii. În acelaşi timp, judecătorul sindic a reţinut că achitarea avansului de 900.000 lei pentru achiziţionarea unui imobil reprezintă o decizie neinspirată de management a pârâţilor, care s-au aflat în imposibilitatea de a accesa un credit pentru plata restului de preţ.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Curtea apreciază îndeplinite condiţiile pentru fapta prevăzută de art. 138 lit. a din Legea nr. 85/2006 raportat la operaţiunea de achitare a sumei de 900.000 lei cu titlu de avans, faptă care a fost săvârşită de administratorii statutari şi care a cauzat starea de insolvenţă a debitoarei.

După cum rezultă şi din apărările intimaţilor-apelanţi, aceştia au remarcat încă din luna septembrie 2008 că plăţile creditorilor care activau în zona dezvoltării imobiliare au scăzut considerabil, acesta fiind unul din efectele manifestării crizei economice. În acest context, de declin al pieţei imobiliare, intimaţii apelanţi susţin că au iniţiat un demers menit să diversifice activitatea societăţii, pentru achiziţionarea unui teren pentru un proiect imobiliar.

La momentul anterior încheierii antecontractului din 13.11.2008, debitoarea avea o situaţie financiară bună. Astfel, la sfârşitul anului 2007 debitoarea avea datorii de 349.881 lei, dar avea disponibil în casă şi conturi la bănci în valoare de 673.383 lei, precum şi creanţe de recuperat de 44.433 lei. În contextul apariţiei crizei economice, la sfârşitul anului 2008, după achitarea avansului, creanţele de recuperat au crescut la 144.978 lei, iar datoriile societăţii comerciale erau în valoare de 321.851 lei, însă disponibilul bănesc a cunoscut o scădere drastică la 17.236 lei. În anul 2009, nu au avut loc modificări semnificative în ceea ce priveşte activul şi pasivul societăţii.

Prin urmare, se constată din analiza datelor contabile ale debitoarei că ulterior încheierii antecontractului fondurile băneşti disponibile pentru plata datoriilor nu mai erau suficiente, în acest mod fiind cauzată starea de insolvenţă.

Curtea apreciază că achitarea avansului nu a reprezentat o acţiune neinspirată, ci una deliberată, menită să scadă activul societăţii în mod nejustificat. În primul rând, este evident că antecontractul de vânzare-cumpărare nu se circumscrie activităţii curente a debitoarei şi a avut ca efect o înstrăinare semnificativă a activului patrimonial aparţinând debitoarei. Caracterul deliberat al tranzacţiei este dovedit atât din lipsa oricăror probe concrete din care să rezulte că administratorii statutari s-ar fi adresat vreunei unităţi bancare pentru a obţine restul de preţ, în condiţiile în care avansul reprezenta jumătate din preţ, cât şi din faptul că la data stabilită pentru încheierea contractului şi achitarea diferenţei nu au efectuat nici un demers pentru a obţine un nou termen sau pentru a invoca modificarea politicii de creditare a băncii, raportat la data iniţială. Mai mult decât atât, faptul că la data încheierii antecontractului părţile au stabilit că avansul să fie păstrat de promitentul vânzător în cazul neprezentării promitentului cumpărător la data de 15.12.2008, coroborat cu lipsa oricărui demers în obţinerea unui credit pentru diferenţa de preţ, creionează intenţia reală a părţilor.

O astfel de tranzacţie imobiliară, care implică transferul unor sume importante de bani reclamă o rigoare, iar lipsa unor demersuri efective de a obţine un credit pentru diferenţa de preţ, termenul de numai 30 de zile pe care părţile l-au stabilit pentru încheierea contractului, interval în care pârâţii nu au probat refuzul vreunei bănci în acordarea creditului şi nici modificarea politicii de creditare a băncii respective, precum şi uşurinţa cu care pârâţii au acceptat reţinerea avansului în valoare de 900.000 de lei de către promitentul vânzător cu titlu de daune interese compensatorii, sunt suficiente elemente pentru a considera că scopul părţilor nu a fost de a continua tranzacţia, ci doar acela de a scoate activul patrimonial din cadrul societăţii.

În aceste condiţii, transferul sumei de 900.000 de lei din patrimoniul debitoarei în cel al unei persoane fizice – care a obţinut în folosul său întreaga sumă – fără a primi în contrapartidă nici un folos practic pentru debitoare, întruneşte elementele constitutive ale faptei prevăzute de art. 138 lit. a din Legea nr. 85/2006. Fapta a fost săvârşită cu intenţie, întrucât aşa cum s-a reţinut anterior, acţiunea a fost una deliberată, prin aceasta cauzându-se starea de insolvenţă, prejudiciul creat constând în imposibilitatea creditorului de a-şi mai realiza creanţele scadente.

Împrejurarea relevată de intimaţii-apelanţi că ulterior încheierii antecontractului din 13.11.2008, activitatea curentă a debitoarei ar fi continuat, starea de insolvenţă ivindu-se mult mai târziu, este contrazisă de susţinerile acestora din cuprinsul întâmpinării prin care arată că motivul neîncheierii contractului de vânzare cumpărare a fost lipsa acută de lichidităţi. De asemenea, intimaţii-apelanţi au arătat că ulterior aceştia au creditat societatea în nenumărate rânduri din fonduri proprii, inclusiv plăţile efectuate după încetarea calităţii de administratori/asociaţi fiind făcute de aceste fonduri, împrejurare care certifică concluzia potrivit căreia starea de insolvenţă a fost generată de încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare menționat anterior.

Intimaţii-apelanţi au formulat critici cu privire la cele reţinute de judecătorul sindic privind nepredarea de către administratorii statutari ai societăţii a elementelor de activ în valoare de 56.854 lei, bunuri pe care aceştia le-au avut în posesie şi administrare şi aveau obligaţia de a justifica folosirea lor sau de a le preda lichidatorului judiciar. Cu privire la acest aspect, Curtea apreciază că prima instanţă a făcut o analiză corectă şi judicioasă a situaţiei de fapt raportat la dispoziţiile legale incidente în cauză şi a pronunţat o soluţie temeinică şi legală, expunând în mod detaliat considerentele ce o susţin şi pe care instanţa de control judiciar şi le însuşeşte. În lipsa unor documente justificative contabile cu privire la modul de ieșire din patrimoniu a elementelor de activ înregistrate ca atare și dacă aceste bunuri nu au putut fi identificate faptic, se naște prezumția judecătorească a utilizării acestora în folos propriu de persoana care răspundea de gestiunea lor.

În speță, reține curtea că, atât timp cât intimaţii-apelanţi nu au depus nici o justificare documentară cu privire la elementele de activ, sunt prezumate relativ culpa gestionarului patrimoniului societar, legătura de cauzalitate între fapta prezumată a acestuia și prejudiciul cert dovedit prin imposibilitatea acoperii creanțelor înscrise în tabelul definitiv. Nu s-a negat riscul aferent oricărei activități comerciale, însă acest aspect nu are legătură cu obiectul cererii de angajare, respectiv cu scoaterea din patrimoniu a elementelor de activ, fără dovedirea destinaţiei acestora, a căror contravaloare putea stinge datoriile exigibile ale debitoarei. În ce priveşte împrejurarea că intimaţii-apelanţi ar fi cesionat anterior părţile sociale, aceasta nu este de natură a îi exonera de răspundere, atât timp cât nu s-a făcut dovada în concret a predării respectivelor elemente de activ ale debitoarei.

Prin urmare, Curtea constată dovedită în sarcina intimaţilor apelanţi a faptei prevăzute de art. 138 lit. a din Legea nr. 85 din 2006, starea de insolvență a debitoarei fiind cauzată de aceştia, motiv pentru care sunt răspunzători de prejudiciul creat creditorului societății debitoare.

Pe cale de consecință, Curtea reține caracterul fondat al acestui motiv de apel din cererea principală, şi, totodată, neîntemeiate apărările intimaţilor apelanţi, astfel că în temeiul dispozițiilor. art. 480 Cod procedură civilă, apelul promovat de către lichidator împotriva sentinţei civile nr. 397 din 02.03.2016, pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, și îl admite, iar sentința este schimbată în parte, în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamant, pârâţii fiind obligaţi, în solidar, la acoperirea pasivului rămas neacoperit al debitoarei, având în vedere că valoarea pasivului este inferioară sumei de 900.000 lei.

Domenii speta

Spete similare