Constatare nulitate act. Clauze abuzive. Greşita interpretare a probaţiunii

În principal, imposibilitatea determinării contraprestaţiei Băncii generează dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor. Definirea termenilor utilizaţi trebuie să se regăsească în cuprinsul convenţiei încheiate, definirea trebuie să fie accesibilă, pentru a permite consumatorului să prevadă consecinţele patrimoniale ale acceptării unei astfel de clauze. 

Prin urmare, cu privire la clauza prevăzută de pct. 4.10 lit. a) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legii 193/2000, art. 4, pentru a se constata caracterul abuziv: lipsa negocierii şi dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor

Prin sentinţa civilă nr. 2282/10.03.2017 pronunţată de către Judecătoria Baia Mare s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii S S I  şi S G C  în contradictoriu cu pârâta SC B SA - B, reprezentată de SC B SA-A V A, ca neîntemeiată şi s-a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele:

În fapt, în data de 21.02.2008, reclamanţii au încheiat cu pârâta convenţia de credit nr. HL19533 (13-22), prin care li s-a acordat cu titlu de împrumut suma de 64125 franci elveţieni, pentru garantarea căreia s-a instituit un drept de ipotecă asupra unui imobil situat în localitatea ------.

Reclamanţii au sesizat instanţa de judecată pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 4.10 lit. a, art.4.10 lit. b şi art. 4.5 ale contractului de credit nr. HL19533/21.02.2008.

În drept, având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum stabilesc art.6 alin.2 din Codul civil din 2009 şi art.3 şi art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009.

Raporturile contractuale stabilite între părţi şi deduse judecăţii intră sub incidenţa Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, reclamanţii având calitatea de consumatori în sensul art.2 alin.1 din actul normativ, respectiv de persoane fizice părţi la un contract încheiat în afara activităţilor lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin.2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activităţi comerciale autorizate.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanţa a avut în vedere Legea nr.193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr.1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condiţiile de validitate ale acestuia şi cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenţiei).

De asemenea, instanţa a reţinut  caracterul derogator, special al dispoziţiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil/Codului de procedură civilă. Astfel, la soluţionarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianţi şi consumatori trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanţei de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art.14 - consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condiţiile principiului ”legea specială se completează cu legea generală”.

Cu privire la aplicabilitatea Directivei nr. 93/13/CEE, ca regulă generală, aceasta nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege naţională.

Pentru ca o directivă să beneficieze totuşi de efect direct (înţeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanţelor naţionale), în situaţia în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerinţe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiţionată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerinţe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiţie în mai multe cauze: C – 41/74 Van Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părţi nu are calitatea de autoritate statală, astfel că reclamanţii nu se pot prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.

Cu toate acestea, instanţa a analizat caracterul abuziv al clauzelor contractuale şi prin prisma art.4 alin.2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar şi prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.

Potrivit art.4 alin.1 şi alin.2 din Legea nr.193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”, o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin.6 din Legea nr.193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”

Astfel cum art. 4 alin.3 din Lege stabileşte, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul,este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”

 De asemenea, art.1 alin. 1 din Legea nr.193/2000 prevede că ”orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.”

Potrivit art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Din textele legale anterior menţionate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte trei condiţii: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe; 3) nu se referă la obiectul sau la preţul contractului, atunci când acestea sunt clar şi inteligibil exprimate.

În speţă,  reclamantul a criticat mai multe clauze din contractul de credit încheiat, astfel că se impune analizarea separată a acestora, urmând a se stabili pentru fiecare în parte dacă prezintă sau nu un caracter abuziv.

Raportat la clauza privind comisionul de acordare a creditului, respectiv cea cuprinsă în art. 4.10 lit. a din contractul de credit nr. HL19533/21.02.2008, instanţa reţine că nu se poate susţine că aceasta ar avea un caracter abuziv. Astfel, în primul rând, acest comision de acordare reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentaţiei referitoare la contractul de credit. Preţul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului şi este unul fix, în cuantum de 2% din valoarea creditului, iar clauza este redactată clar şi fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât şi sub aspectul modului în care va fi plătit. Or, indiferent cât de crescut ar fi preţul acestui serviciu, trebuie reamintit că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze instanţa nu este chemată să analizeze existenţa proporţionalităţii între preţul plătit şi produsul sau serviciul oferit. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preţ prea mare nu constituie, per se, un comportament abuziv, cât timp acest preţ este stabilit cu claritate în contract şi nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, şi sensul prevederilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, după cum s-a arătat şi mai sus.

De asemenea, faptul că acest comision nu a fost negociat este indiferent, având în vedere că pentru ca această clauză să fie abuzivă este necesar, în plus, ca ea să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, ceea ce nu s-a întâmplă în speţă, deoarece perceperea unui comision în sumă de 1282,5 CHF (2% din valoarea creditului) este rezonabilă raportat la valoarea împrumutului de 64125 CHF.

Aşadar, instanţa a respins petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinsă în art. 4.10 lit. a din contractul de credit nr. HL19533/21.02.2008, ca neîntemeiat.

Cu privire la clauza privind comisionul de administrare, prevăzută la art. 4.10 lit. b din contractul de credit nr. HL19533/21.02.2008, instanţa a reţinut că nu se poate susţine că aceasta ar avea un caracter abuziv, atâta vreme cât în cadrul contractului de credit părţile au prevăzut obligaţia debitorilor de a achita un comision de administrare lunară de 0,06% aplicat la valoarea soldului creditului, acesta reprezentând o parte din costurile totale ale creditului, fiind determinat matematic şi fără echivoc.

În aceste condiţii instanţa a constatat că inserarea clauzei contractuale privind comisionul de administrare este legală şi nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind în conformitate cu prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000, astfel că, va respinge petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinsă în art. 4.10 lit. b din contractul de credit nr. HL19533/21.02.2008, ca neîntemeiat.

În ceea ce priveşte clauza prin care banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare, prevăzută de art.4.5 din contractul de credit nr. HL19533/21.02.2008, instanţa constată că aceasta nu are caracter abuziv, deoarece, potrivit prevederilor aceluiaşi articol, aceste eventuale modificări vor fi comunicate împrumutatului care astfel are posibilitatea de a accepta sau nu oferta băncii pe calea mecanismului rambursării anticipate a creditului, rambursare care, potrivit OUG nr.50/2016, este scutită de comision în cazul creditelor cu dobândă variabilă.

De asemenea, fiind vorba despre o dobândă variabilă începând cu data de 06.09.2008, conform graficului de rambursare, fapt cunoscut de către reclamanţi la data angajării creditului, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii, fie în sensul reducerii.

Potrivit dispoziţiilor art.970 Cod civil 1864 „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.”

Exigenţele bunei-credinţe în raporturile contractuale impun ca părţile să poată cunoaşte încă de la încheierea actului juridic întinderea obligaţiilor pe care trebuie să le execute, şi ca o parte să nu îşi crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu şi deci nejustificat, a celeilalte părţi iar în speţa de faţă reclamanţii şi-au exprimat liber opţiunea pentru acest produs de creditare cu dobândă variabilă.

Potrivit art. 93 lit. g din OG nr.21/1992 „în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli:

1. variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru;

2. dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract;

3. formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia.”

Dobânda variabilă şi/sau comisioanele bancare se pot modifica prin prisma unor factori obiectivi şi nu în mod unilateral de către bancă, în funcţie de  criterii nedeterminate, astfel încât nu se poate susţine că aceste clauze sunt contrare bunei-credinţe, având în vedere faptul că modificarea nu intervine în mod speculativ şi în detrimentul clientului, ci doar în situaţii în care, în mod obiectiv, piaţa monetară/financiară suferă o transformare care impune luarea unor măsuri pentru restabilirea echilibrului contractul.

În aceste condiţii instanţa a constatat că inserarea clauzei contractuale privind dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare este legală, întrucât reclamanţii au luat cunoştinţă de conţinutul acesteia la semnarea contractului şi au fost de acord cu ea iar clauza nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind în conformitate cu prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000, astfel că, va respinge petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinsă în art. 4.5 din contractul de credit nr. HL19533/21.02.2008, ca neîntemeiat.

Cu privire la restituirea sumelor reprezentând valoarea comisioanelor de acordare credit, de administrare şi a diferenţei de dobândă, deoarece instanţa a constatat că respectivele clauze nu sunt abuzive, va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză, având în vedere faptul că pretenţiile reclamanţilor au fost respinse, instanţa, în temeiul art. 453 alin.1 din Codul de procedură civilă, a respins cererea ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, au declarat apel reclamanţii S S I  şi S G C  solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii formulate şi anularea ca abuzivă a clauzei privind perceperea comisionului de acordare credit în cuantum de 2% din valoarea creditului stipulat la art. 4.10 lit. "a" din Contractul de Credit precum şi a comisionului de administrare lunară a creditului în cuantum de 0,06% aplicat la valoarea soldului creditului, obligarea pârâtei la restituirea contravalorii acestor comisioane , anularea ca abuzivă a clauzei stipulate la art. 4.5 din Contractul de credit prin care Banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare, obligarea băncii la restituirea diferenţei de dobândă calculată începând cu data modificării ratei dobânzii curente iniţiale şi până la revenirea la dobânda curentă iniţială, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Consideră că instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, făcând o interpretare greşită a probatoriului administrat în cauză.

Pentru a argumenta netemeinicia hotărârii s-a pornit de la precizarea condiţiilor cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000 şi reţinute de instanţa de judecată pentru ca o clauză să fie constatată ca abuzivă; lipsa negocierii, dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului şi încălcarea existenţei bunei credinţe de către profesionist.

În acest sens O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor dispune la art. art. 3 lit. b: "Dreptul consumatorilor de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori", iar la art. 91 din Capitolul III intitulat Protecţia intereselor economice ale consumatorilor: "în cazul serviciilor financiare, consumatorul are dreptul de a fi informat în mod corect, încă din faza precontractuală, asupra tuturor condiţiilor contractuale".

În fine, se apreciază ca fiind relevantă din perspectiva subiectului interpretarea oferită Directivei 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 18 decembrie 2014, în sensul că:

- incumbă creditorului obligaţia de a face dovada executării corecte şi depline a obligaţiilor precontractuale de informare şi verificare a bonităţii;

- nu este suficientă includerea unei clauze standard în contract pentru ca instanţa să considere recunoaşterea de către consumator a executării depline şi corecte a obligaţiilor precontractuale care incumbă creditorului;

- cu privire la evaluarea bonităţii consumatorului, poate să fie efectuată doar pe baza informaţiilor declarate de acesta din urmă, fără realizarea unui control efectiv al acestor informaţii prin intermediul altor elemente, Curtea constată că directiva conferă o marjă de apreciere creditorului pentru a stabili dacă informaţiile de care dispune sunt sau nu sunt suficiente pentru a atesta bonitatea consumatorului şi dacă este necesară o verificare prin intermediul altor elemente. Astfel, creditorul poate, în funcţie de împrejurările speţei, fie să se mulţumească cu informaţiile care îi sunt furnizate de consumator, fie să considere că este necesar să obţină confirmarea acestor informaţii (un control al informaţiilor furnizate).

Curtea precizează că obligaţiile de informare trebuie, ca urmare a însuşi caracterului lor precontractual, să fie îndeplinite anterior semnării contractului de credit, având în vedere că explicaţiile nu trebuie în mod necesar să fie furnizate într-un document specific, ci pot fi date verbal de creditor în cursul unei întrevederi. Curtea aminteşte însă, că forma în care explicaţiile trebuie furnizate consumatorului intră sub incidenţa dreptului naţional.

Prin hotărârea primei instanţe deşi se constată caracterul nenegociat al acestei clauze, nu se remarcă îndeplinirea celorlalte condiţii referitoare la dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor şi la cel al bunei credinţe.

In ceea ce priveşte comisionul de acordare s-a arătat că argumentarea instanţei de fond este lacunară întrucât se omite faptul că preţul serviciului vândut în contractele de credit îl constituie dobânda legală şi nu comisionul de acordare.

Faptul că reclamanţii nu au negociat clauzele contractului privind comisionul de acordare este constatat de către instanţa de judecată, însă, cu toate acestea, instanţa consideră în mod subiectiv şi netemeinic faptul că, nu există un dezechilibru semnificativ intre drepturile şi obligaţiile părţilor şi că perceperea unui comision de 2% din valoarea creditului este rezonabilă, raportând acest procent la valoarea împrumutului, fără a invoca o normă sau o reglementare care să justifice o asemenea valoare.

În ce priveşte comisionul de acordare credit, clauza este abuzivă, neputând fi considerată ca făcând parte din cheltuielile aferente documentaţiei de credit, nefăcând nicio trimitere la întocmirea vreunui document necesar acordării creditului, astfel nefiind preţul vreunei prestaţii din partea băncii. De altfel, conform art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, comisionul de acordare a creditelor este permisă doar în cazul acordării creditelor ipotecare, şi nu şi în cazul creditului de nevoi personale, cum este cazul în speţă.

In ceea ce priveşte clauza de la art. 4.10 lit. "b" referitoare la comisionul de administrare în cuantum de 0,06% aplicat la valoarea soldului creditului, se apreciază că are un caracter abuziv atâta timp cât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision. Mai mult, în cuprinsul convenţiei de credit nu există o definire a activităţilor pe care pârâta le prestează în schimbul comisionului de administrare, prin inserarea lui vătămându-se interesele patrimoniale ale reclamantului, urmărindu-se în realitate obţinerea unui avantaj disproporţionat faţă de prestaţia efectuată de pârâtă, stabilirea comisionului în discuţie reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menţionată cu acest titlu în contract în detrimentul reclamanţilor.

Atât legea naţională, cât şi Directiva nr. 93/13/ CEE exclud din sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al contractului, justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, însă cu condiţia ca aceste clauze să fie clare, neechivoce şi exprimate într-un limbaj inteligibil.

Dat fiind faptul că nu există precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţiei acestuia rezultă indubitabil faptul că clauza referitoare la comisionul de administrare nu este exprimată în mod clar şi inteligibil.

Astfel, clauza privind comisionul de administrare este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece faţă de valoarea comisionului de administrare pe toata durata contractului s-a creat în detrimentul reclamanţilor-consumatori şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pentru aceste aspecte se apreciază perceperea acestui comision ca fiind un fapt contractual abuziv practicat de către bancă, nenegociabil la data contractării creditului, motiv pentru care se impune anularea lui.

În ceea ce priveşte clauza prin care banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare, prevăzută de art.4.5 din contractul de credit nr. HL19533/21.02.2008 s-a arătat că aceasta clauză care dă dreptul pârâtei de a modifica unilateral dobânda, nu este raportată la un indicator precis, individualizat, astfel încât această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea împrumutatului de a verifica daca majorarea este judicios dispusă şi dacă este necesară şi proporţională scopului urmărit.

Prin urmare, o astfel de clauză care este lăsată la latitudinea uneia dintre părţi, este o condiţie pur potestativă pentru bancă, care conform art. 1010 din Vechiul Cod Civil este nulă.

Mai mult la art. 948 pct. 3 din Vechiul Cod Civil se prevede ca o condiţie de validitate a unei convenţii existenţa unui obiect determinat al acesteia, pentru ca la art. 964 codul civil prevede de asemenea, că obligaţia trebuie să aibă ca obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Prin urmare, contractul cu dobândă variabilă trebuie să conţină clauze contractuale prin care dobânda să aibă un caracter determinat astfel încât la momentul exigibilităţii obligaţiei de plată împrumutatul să poată cunoaşte în mod obiectiv cuantumul dobânzii.

O altă critică adusă hotărârii judecătoreşti este încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin 1 Cod Proc. Civ. În acest sens hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro sau contra, de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată. Aceste argumente juridice trebuie să se raporteze pe de o parte la susţinerile şi apărările făcute de părţi, iar pe de altă parte la dispoziţiile legale aplicabile. Văzând considerentele hotărârii atacate nu se poate trece cu vederea lejeritatea cu care instanţa fondului a interpretat înscrisurile depuse de reclamanţi în probaţiune, omiţând astfel să argumenteze cum a ajuns la soluţia dată, pentru ce a respins susţinerile reclamanţilor şi a admis argumentele pârâtei, încălcând astfel dreptul la apărare al acestora. Consideră că motivarea hotărârii atacate prezintă serioase lacune de temeinicie, fiind pronunţată în urma unei analize superficiale a cadrului procesual cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil reglementate de art. 6,7, 8, 13, 20 şi 22 din Codul de procedură civilă.

În drept, s-au invocat prevederile art. 466, art. 451 şi următoarele din Noul Cod de Procedură Civilă, Legea nr. 193/2000, OG nr. 21/1992.

Formulând întâmpinare intimata-pârâtă B SA a solicitat respingerea apelului ca nefondat în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se învederează ca cererea de apel formulata de apelantul-reclamant, nu conţine critici punctuale de netemeinicie şi nelegalitate împotriva sentinţei apelate, ci doar reiterează aceleaşi motive cuprinse şi în cererea de chemare în judecata.

Cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda ca o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, se arată ca susţinerile apelantului-reclamant sunt neîntemeiate întrucât posibilitatea băncilor de a modifica nivelul dobânzii în chiar cursul executării contractului de credit este prevăzuta de alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă exista o motivaţie întemeiata, în condiţiile în care profesionistul este obligat sa informeze cat mai curând posibil despre aceasta celelalte parti contractante şi acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Se susţine că respectiva clauză nu este abuzivă întrucât în chiar cuprinsul clauzelor contractuale este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, rambursând în avans creditul.

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile contractului de credit coroborat cu posibilitatea oferită intimatului de a rambursa anticipat creditul în condiţiile din contract, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului.

Prin prevederile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înţeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii, atunci când în mod excepţional şi doar pentru motive întemeiate, recunoscute scriptic în convenţia părţilor, principiul pacta sunt servanda nu mai operează. Se admite astfel că, deşi consumatorul nu a consimţit, se va supune, totuşi, voinţei băncii, căci motive temeinice, convenite anterior în cuprinsul contractului, justifică această împrejurare.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, este greşită întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, „in cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi sa respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţa a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta sa fie unica pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi sa nu fie majorata peste un anumit nivel, stabilit prin contract". Din analiza acestor dispoziţii legale se poate observa ca clauzele din contractele de credit referitoare la dobânda nu sunt abuzive, fiind stipulate cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispoziţiile legale anterior menţionate, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-a interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficienţă juridică.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătura cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă preţul contractului de credit.

Astfel, dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din preţul contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produse şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil".

Întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat şi un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobânda, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că intimatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu. Astfel, rezultă că este îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzelor referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la preţul contractului.

În concluzie, faptul ca împrumutatul este nemulţumit de evoluţia pe care a înregistrat-o nivelul dobânzii pe parcursul derulării contractului nu este de natura a întemeia, pe de o parte, caracterul abuziv al clauzei care se refera la caracterul variabil al dobânzii, iar pe de alta parte, caracterul fix al dobânzii aplicabil cauzei. Nu acesta a fost produsul de creditare pentru care au optat împrumutaţii, ci dimpotrivă, au optat pentru un produs de creditare care se particularizează, printre altele, prin caracterul variabil al dobânzii (in anumite cazuri, după expirarea perioadei de dobânda fixa menţionata, în contractul de credit) asumându-si şi dezavantajele pe care le implica o astfel de dobânda.

Astfel, în vederea analizării profilului împrumutatului, ca potenţial client al băncii, subscrisa indisponibilizează importante resurse (umane, de timp, de birotica, etc) pentru ca împrumutatul să primească aprobarea creditului. Mai mult decât atât, banca nu solicită efectuarea unor verificări apelantului, care se prezumă că este o persoană diligentă, având evidenţele veniturilor lui, ci banca este obligată să supună analizei interne informaţiile oferite de către clienţi - în folosul acestora, respectiv pentru a le acorda împrumutul, în măsura în care aceştia îndeplinesc condiţiile necesare. De asemenea, cuantumul acestui comision poate fi uşor stabilit întrucât este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea iniţială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaşte încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului.

Mai mult decât atât, apelantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze; clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului.

Totodată, clauza contractuală privind comisionul de acordare credit este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Mai mult decât atât, legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision, astfel încât se poate observa că nu poate fi invocată încălcarea vreunei dispoziţii legale ca urmare a stipulării clauzei referitore la comisionul de acordare credit.

De asemenea, lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezultă şi din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, consumatorul fiind pe deplin conştient de întinderea acestei obligaţii, dat fiind caracterul clar şi neechivoc prin care această obligaţie a împrumutatului a fost prevăzută în contractul de credit.

Astfel, comisionul de acordare reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentaţiei referitoare la contractul de credit. Preţul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului şi este unul fix, iar clauza este redactată clar şi fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât şi sub aspectul modului în care va fi plătit. Or, indiferent cât de crescut ar fi preţul acestui serviciu, trebuie reamintit că nu se poate pune problema existenţei unei proporţionalităţi între preţul plătit şi produsul sau serviciul oferit în schimb. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preţ prea mare nu constituie, în sine, un comportament abuziv, cât timp acest preţ este stabilit cu claritate în contract şi nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, şi sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, perceperea acestui comision nu este lipsită de cauză (comisionul a fost perceput pentru serviciul constând în analiza documentaţiei referitoare la contractul de credit), iar cauza astfel identificată nu este nici ilicită, nici falsă. Astfel, obligaţia de a plăti acest comision nu poate fi privită ca o încălcare a principiului egalităţii părţilor la încheierea actelor juridice de drept privat, întrucât, împrumutatul a beneficiat de un serviciu în schimbul plăţii acestui comision.

Prin urmare, nu poate fi reţinut caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de acordare a creditului, aceasta fiind perfect valabilă pentru motivele arătate mai sus.

Cu privire la comisionul de administrare, intimata a arătat că acest comision nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, acesta fiind clar definit, apelantul având cunoştinţa de cuantumul acestuia încă de la momentul comunicării graficului de rambursare. Mai mult decât atât, acest comision este permis de legislaţia bancara conform art. 36 din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi este permis a fi prevăzut şi perceput lunar în situaţia în care se aplica asupra soldului curent.

Respectivele clauze au caracter inteligibil întrucât cuantumul comisionului de administrare este menţionat în cuprinsul graficului de rambursare care a fost înmânat apelantului încă de la momentul încheierii contractului de credit.

Prin urmare, prima instanţa a reţinut în mod corect că această clauză referitoare la comision este un element care determină costul total al creditului, iar aprecierea caracterului abuziv al acestui tip de clauze, potrivit normelor dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, cu condiţia ca acest clauze să fie clar şi inteligibil exprimate şi că din analiza contractului de credit reiese că acesta nu conţine clauze care să creeze vreo confuzie apelantului sau pentru care acesta să aibă nevoie de cunoştinţe de specialitate.

De asemenea, apelantul susţine că în cuprinsul contractului nu este stipulat motivul sau serviciul pentru care acest comision de administrare este perceput, nu este explicitată nicio condiţie sau situaţie care îl impune ca necesar, fie determinată în concret, fie determinabilă în raport de anumiţi factori de piaţă, echivalând în fapt cu o altă dobândă, mascată, care în contract nu este menţionată la rubrica aferentă, ci la rubrica comisioane.

Totodată, se învederează ca susţinerile apelantului sunt neîntemeiate întrucât comisionul de administrare al creditului este recunoscut în cuprinsul dispoziţiilor art. 93 lit. d) teza I din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor potrivit cărora, „in cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi sa respecte următoarele reguli: în contractul de credit/depozit se vor menţiona şi costurile de administrare, de retragere numerar si/sau de depunere numerar aferente contului curent, care cad în sarcina consumatorului, daca furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane", devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Totodată, comisionul de administrare a creditului este prevăzut şi de O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, în cuprinsul art. 36 alin. (3). Întrucât respectivul tip de comision este reglementat în cuprinsul dispoziţiilor legale anterior menţionate, nici nu era necesara definirea acestuia în cuprinsul contractului de credit asa cum susţine apelantul. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul ca accesând un credit de la o banca, se iniţiază o întreaga procedura ce presupune implicare de personal, de timp şi de capital. Cu alte cuvinte, clientul nu împrumuta de la banca o suma de bani si, prin urmare, are de achitat doar capitalul împrumutat plus echivalentul folosinţei care este dobânda. în realitate, lucrurile sunt mai complexe.

Până a se ajunge la intrarea efectiva în posesia banilor şi la utilizarea acestora, banca prestează clientului o serie de servicii: primeşte cererea de acordare a creditului, verifica documentaţia depusa în vederea acordării creditului, verifica îndeplinirea condiţiilor necesare în acest sens, ceea ce implica utilizare de personal, de timp şi de bani din partea băncii. Pentru aceste servicii, care profita clientului împrumutat, este firesc ca şi costurile să fie suportate de client.

Mai departe, după acordarea creditului, stabilirea şi calcularea dobânzii, urmărirea scadentelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare în cazul în care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activităţi de gestionare a creditului, care implica din nou costuri, resurse de personal şi resurse financiare. Nici pentru aceste servicii nu trebuie sa plătească banca, deoarece ea doar face o favoare debitorului împrumutându-i o suma de bani atunci când acesta din urma are nevoie, ci însuşi debitorul. Mai mult decât atât, învederează că respectivul comisionul se calculează prin raportare la soldul creditului, astfel încât pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade.

De asemenea, comisionul de administrare este determinat matematic în expresie procentuală, astfel încât orice stăpâneşte principiile de bază ale aritmeticii poate stabili cuantumul acestui comision pentru un interval de un an sau pentru întreaga perioadă de executare a contractului. Mai mult decât atât, cuantumul comisionului de administrare a fost evidenţiat atât în cuprinsul contractului, cât şi a graficelor de rambursare, iar respectivele grafice fac parte integrantă din contractului de credit. Astfel, întrucât pe fiecare pagină a graficelor de rambursare este menţionată valoarea comisionului de administrare, rezultă că acesta are un caracter clar şi inteligibil.

Totodată, nu poate fi considerată îndeplinită condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin simplul fapt că împrumutatul are de plată o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze. Dezechilibrul trebuie să fie mai mult unul juridic, iar în cauza de faţă nu ne aflăm într-o astfel de situaţie.

Mai mult decât atât, nu se poate invoca nici reaua-credinţă a băncii, atât timp cât acest tip de comision este permis de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Astfel, întrucât clauza contractuală privind comisionul de administrare este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis şi îşi găseşte suport normativ în dispoziţiile legale anterior menţionate, consideră că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Important este ca nivelul cuantumului taxelor şi comisioanelor stabilite de părţi să fie unul clar determinat, iar acesta să nu fie supus posibilităţii arbitrare a instituţiei financiare de a-l modifica prin înfrângerea voinţei consumatorului, fiind mai puţin important dacă în speţă consumatorul a avut reprezentarea exactă a raţiunilor juridice şi/sau economice pentru care acestea au fost reglementate, de regulă, consumatorul nefiind interesat de aceste aspecte tocmai în virtutea faptului că serviciile sau produsele pe care le contractează nu sunt destinate exercitării profesiei într-un mod organizat, ci consumului personal.

 De asemenea, intenţia părţilor de a stipula comisionul de administrare cu titlu de preţ al contractului este fără echivoc. Este de notorietate că, costul unui credit nu se comune numai din dobândă, ci şi din comisioane şi alte costuri conform art. 3 lit. g) şi i) din Directiva nr. 48/2008.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 24 din OG. nr. 21/1992 defineşte costul total al creditului ca fiind, „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale". Din aceste dispoziţii rezultă că sumele percepute cu titlu de comision de administrare sunt incluse în noţiunea de preţ al contractului prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produse şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil".

Dat fiind art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, precum şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prin care se exclude preţul contractului de la analiza controlului abuziv, comisionul de administrare care este parte integrantă a costului creditului şi care a fost introdus de Bancă în mod corect în acest sens în contractul de credit, nu poate fi analizat de instanţă sub aspectul de a fi abuziv, în măsura în care clauze care stipulează acest tip de comision sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

In concluzie, clauza care stabileşte obligaţia de plata a unui comision de administrare nu este abuzivă, neîndeplinind condiţiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000. De asemenea, nu se poate susţine faptul ca apelantul nu a ştiut sau nu a înţeles ce servicii acoperă acest comision, când acesta reflecta chiar operaţiunile în care el însuşi a fost implicat în cadrul procedurilor de acordare şi derulare a creditului.

Cu privire la dispoziţiile solicitările reclamantului referitoare la obligare intimatei la restituirea sumelor plătite se precizează că  în ambele ipoteze, interpretând clauzele prevăzute în contractul de credit sau după caz, verificând valabilitatea acesteia, instanţa era chemata să stabilească daca banca a perceput sau nu, cu titlu de dobânda variabilă sau comisioane, vreo suma de bani fără acoperire contractuală, altfel spus, prima instanţa era chemata să determine preţul corect al contractului de credit (comisionul de administrare fiind componenta esenţiala a preţului creditului).

Consecinţa care decurge în mod firesc din aceasta împrejurare era ca, pentru soluţionarea acestui capăt de cerere, prima instanţa era ţinuta să se raporteze strict la prevederile Contractului de credit.

Faţă de aceste împrejurări, solicitarea împrumutatului încalcă principiul libertăţii contractuale şi principiul forţei obligatorii a contractului, pentru că solicita instanţei să dispună obligarea intimatei la plata unor sume de bani ce au fost încasate în temeiul unui contract de credit valabil încheiat între părţi.

Or, contractul părţilor este guvernat de principiul forţei obligatorii caracterizat prin obligaţia părţilor de a executa întocmai prestaţiile la care s-au obligat, executarea trebuind să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite prin contract şi prin executarea cu buna credinţa a contractului conform art. 970 alin. l Cod civil de la 1864, aspect ce presupune o obligaţie de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligaţiilor pe care părţile şi le-au asumat.

În drept, au fost invocate prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 1578 şi art. 1584 din Codul civil din 1864, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, precum şi pe cele ale art. 205 - art. 208 şi art. 471 alin. (5) din noul Cod de procedura civila.

Analizând cererea de apel şi sentinţa apelată, în raport de motivele invocate şi  de dreptul aplicabil în materie, tribunalul reţine că apelul este fondat, pentru considerentele ce succed:

Prin acţiunea formulată reclamanţii apelanţi au solicitat a se constata caracterul abuziv în temeiul dispoziţiilor Legii 193/2000 a următoarelor clauze din contractul de credit nr HL 19533 din data de 21.02.2008: art.  4.10 lit. a şi b, art. 4.5 în conformitate cu care banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare.

Conform art. 4.10 din convenţia de credit – Pentru creditul acordat împrumutatul va plăti următoarele comisioane:

a) Comision de acordare de 2% calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului

b)Comision de administrare lunară a creditului de 0,06% aplicat la valoarea soldului creditului

Potrivit pct. 4.5 din contract – Pe parcursul derulării creditului, cu excepţia perioadei menţionate la punctul 4.1, Banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare.

Conform clauzei modificările aduse dobânzii şi comisioanelor se aduc la cunoştinţa împrumutatului până cel mai târziu la data aplicării modificării prin una dintre următoarele modalităţi la libera apreciere a băncii: afişare pe pagina de internet a băncii, mesaj e-mail, înştiinţare scrisă, publicare în presă, afişare la sediile băncii, SMS pe numărul de mobil comunicat de împrumutat. În cazul în care Împrumutatul în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării dobânzii şi comisioanelor modificate nu rambursează întreaga datorie constând în soldul creditului, comisioane datorate, dobândă curentă şi dobândă penalizatoare, se consideră că acesta a acceptat noul nivel al dobânzii.

Potrivit art 4 din legea 193/2000:

„O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (…)

(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.

Dispoziţiile art 3 din directiva 93/13/CEE sunt în sensul că o clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului

Condiţiile pentru a stabili caracterul abuziv al clauzei contractuale, condiţii ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ, sunt următoarele: clauza să nu fie negociată, clauza să creeze prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze din contract un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului.

Clauzele supuse analizei sunt cuprinse într-un contract standard preformulat, iar în cauză nu s-a făcut dovada negocierii. Obligaţia de a dovedi negocierea revenea intimatei pârâte conform art 4 alin 3 teza finală din legea 193/2000. 

Clauza ce prevede obligaţia de plată a comisionului de acordare a creditului sunt insuficient definite în cuprinsul contractului şi conţinutul clauzei nu poate fi stabilit nici prin coroborare cu alte clauze contractuale.  Dispoziţiile de la pct 4.10 lit a) nu permit stabilirea contraprestaţiei Băncii, contraprestaţie ce ar justifica încasarea acestui comision. Comisionul nu este definit în cuprinsul contractului.

În principal, imposibilitatea determinării contraprestaţiei Băncii generează dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor. Definirea termenilor utilizaţi trebuie să se regăsească în cuprinsul convenţiei încheiate, definirea trebuie să fie accesibilă, pentru a permite consumatorului să prevadă consecinţele patrimoniale ale acceptării unei astfel de clauze. 

Prin urmare, cu privire la clauza prevăzută de pct 4.10 lit a) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legii 193/2000, art 4, pentru a se constata caracterul abuziv: lipsa negocierii şi dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu privire la comisionul prevăzut la pct 4.10 lit b) din contract, încasarea unui comision de administrare de către societatea împrumutătoare este justificată prin prisma acţiunilor ce trebuie întreprinse de aceasta pentru monitorizarea şi administrarea unui credit. Efectuarea acestor operaţiuni presupune costuri. Perceperea acestui comision nu creează dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, cu atât mai mult cu cât comisionul este calculat printr-un procent aplicat la soldul creditului.

 Prin urmare, cu privire la clauza de la pct 4.10. lit b) nu se poate reţine îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la art 4 alin 1 din Legea 193/2000.

 Cu privire la clauza prevăzută la pct 4.5 din contract în limitele în care s-a solicitat a fi analizată din perspectiva dispoziţiilor Legii 193/2000, respectiv cu referire la prevederea în conformitate cu care banca şi-a rezervat dreptul de a modifica dobânda şi comisioanele bancare, se observă următoarele: în cuprinsul clauzei nu se face referire la condiţiile în care ar putea fi modificate dobânda şi comisioanele, nu sunt indicate împrejurări şi cauze ce ar putea determina astfel de modificări. Clauza contractuală astfel cum este redactată, lasă la aprecierea şi voinţa exclusivă a unei singure părţi dreptul şi posibilitatea de a modifica dobânda şi comisioanele, un element definitoriu al contractului de credit. Banca şi-a rezervat acest drept şi poate, în temeiul acestei clauze, să modifice costul împrumutului şi al serviciilor prestate în mod unilateral şi fără nicio justificare.

 Clauza astfel cum este redactată creează un evident dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, nefiind îndeplinite condiţiile de previzibilitate şi accesibilitate. Faptul că împrumutatul are posibilitatea de a nu accepta modificarea dobânzii, creditul devenind astfel exigibil anticipat, nu este de natură a restabili echilibrul contractual între cele două părţi. Rambursarea tuturor sumelor datorate în temeiul contractului de credit în cazul neacceptării dobânzii modificate, raportat în concret la creditul acordat, stabileşte în sarcina împrumutatului o sarcină financiară disproporţionată şi nejustificată.

Prin contractul de credit s-a prevăzut pentru primele 6 luni contractuale obligaţia de a se plăti o dobândă fixă, ulterior acestei perioade dobânda devine variabilă (pct 4.1). Modul de calcul şi criteriile de stabilire ale dobânzii variabile nu au fost prevăzute în contract. Prevederile punctului 4.3 nu sunt lămuritoare şi suficiente cu privire la calculul dobânzii variabile. Aceste dispoziţii contractuale nu conţin indici de stabilire ai procentului de dobândă. La data semnării contractului s-a stabilit că dobânda curentă este de 4,90%/an. 

Aplicarea în concret, pe parcursul derulării contractului, a clauzelor referitoare la dobândă, respectiv procentul de dobândă stabilit de Bancă şi achitat de împrumutat, rezultă din adresa comunicată de pârâta intimată la data de 31.08.2016 la dosarul de fond. Potrivit acestei adrese (necontestate de reclamant) între data de 25.02.2008 şi data de 25.08.2008 s-a încasat dobânda fixă în procent de 4,90% conform clauzelor contractuale. Ulterior, procentul de dobândă a fost următorul: 7,35% pentru perioada 25.08.2008-19.09.2010. Începând cu data de 19.09.2010 dobânda variabilă este calculată de Bancă luându-se în considerare o marjă fixă şi indicele libor la 3 luni. Pentru dobânda variabilă încasată în perioada 25.08.2008 – 19.09.2010 nu sunt indicate componentele procentului de dobândă.

 Începând cu data de 19.09.2010, după intrarea în vigoare a OUG 50/2010, se observă că la calculul dobânzii variabile au fost respectate dispoziţiile art 37 din actul normativ.

Conform adresei nr 50.6A/6087/26.08.2016 emisă de pârâtă rezultă că la data de 19.09.2010 au fost implementate cu privire la contractul de credit dispoziţiile OUG 50/2010 deşi în cauză nu s-a făcut dovada încheierii unui act adiţional de modificare a contractului în acord cu dispoziţiile actului normativ.

Pentru motivele arătate în paragrafele anterioare, se constată că prevederea contractuală de la pct 4.5 din contractul de credit nr HL 19533 din data de 21.02.2008, respectiv a următoarelor: „Pe parcursul derulării contractului, cu excepţia perioadei menţionate la pct 4.1, Banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare” are un caracter abuziv în sensul prevederilor art 4 din Legea 193/2000. Prin conţinutul acesteia, prin lipsa de previzibilitate, prin lipsa elementelor de calcul ale dobânzii variabile şi prin rezervarea exclusiv de către bancă şi fără nicio justificare a dreptului de a modifica unilateral dobânda, creează un dezechilibru evident şi semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Va fi declarată nulitatea clauzei şi se va dispune eliminarea clauzei din contractul de credit.

Fără îndoială, Banca este îndreptăţită la încasarea unei dobânzi variabile după primele 6 luni contractuale, cu obligaţia corelativă a consumatorului de a plăti o dobândă variabilă. În temeiul principiului libertăţii contractuale, procentul de dobândă variabilă trebuie să fie rezultatul acordului părţilor contractante. Aşa cum s-a arătat, după intrarea în vigoare a OUG 50/2010 Banca a respectat dispoziţiile acestui act normativ cu privire la dobânda încasată.

Întrucât prevederea de la pct 4.5 din contract urmează a fi declarată abuzivă cu consecinţa nulităţii clauzei şi a lipsei de efecte de la data încheierii contractului, trebuie stabilit dacă împrumutatul datorează până la data implementării OUG 50/2010 dobânda variabilă şi în ce procent. S-a arătat că dobânda variabilă este datorată după primele 6 luni de contract. Întrucât acest contract nu stabileşte componentele dobânzii variabile, dar consumatorul datorează dobândă - preţ al împrumutării sumei de bani şi pentru că instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor, iar în lipsa unor criterii obiective nu poate stabili un procent al dobânzii variabile, se va constata că până la data de 19.09.2010 consumatorul datorează o dobândă de 4,90%/an. După data de 19.09.2010 dobânda variabilă a fost calculată cu respectarea dispoziţiilor art  37 din OUG 50/2010, astfel încât se constată că nu a fost prejudiciat consumatorul şi că datorează dobânda variabilă astfel cum este precizată în adresa emisă de Bancă în temeiul art 4.1 alin 2 din contract.

Ca urmare, a constatării caracterului abuziv al clauzei de la pct 4.5 din contract va fi obligată Banca să restituie reclamantului diferenţa dintre dobânda percepută şi o dobândă de 4,90%/an pentru perioada 25.08.2008- 19.09.2010.

De asemenea, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei de la pct 4.10 lit a) va fi obligată Banca să restituie reclamanţilor suma de bani percepută în temeiul clauzei referitoare la comisionul de acordare.

Pentru o integrală despăgubire a consumatorilor, va fi acordată dobânda legală la sumele de restituit începând cu data plăţii acestor sume de către reclamanţi şi până la restituirea integrală. 

 În temeiul dispoziţiilor art 451 alin 1 şi 2, art 452 şi art 453 cod proc civilă, constatând culpa procesuală a intimatei pârâte, aceasta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată la fond. În primă instanţă, reclamanţii au făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată în cuantum de 6000 lei (f. 37, dosar fond). Va fi acordată suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă apreciată ca suficientă în raport de criteriile prevăzute la art 451 alin 2 cod proc civilă şi având în vedere admiterea în parte a acţiunii.

Domenii speta

Spete similare