Ordonanţă preşedinţială

Judecătoria Orşova – Sentinţa civilă Nr. 23/2018 MF

Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei Orşova şi  înregistrată sub nr. xxx/274/xxxx, reclamanta X a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul Y, să dispună stabilirea provizorie a domiciliului minorei Z., născută la 13.01.xxxx la reclamantă, în O.

În motivare, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul la 25.08.XXXX, iar anterior căsătoriei rezultase din relaţia de concubinaj, minora Z născută la 13.01.XXXX.

Reclamanta arată că, prin sentinţa civilă nr. xx MF din xxxxxxx, pronunţată în dosarul xxx/274/xxxx, Judecătoria O. s-a pronunţat asupra divorţului părţilor, cauza fiind actualmente în faza de apel, nefiind definitivă, motiv pentru care solicită admiterea ordonanţei preşedinţiale aşa cum a fost ea formulată, prin care să se stabilească provizoriu domiciliul minorei la reclamantă.

Precizează reclamanta că, încă de la naştere, ea a fost cea care a crescut-o, educat-o şi întreţinut-o, fiind mult mai ataşată de ea, iar pârâtul, din cauza dependenţei de alcool şi al comportamentului inadecvat, fiind agresiv atât verbal cât şi fizic, inclusiv cu minora, ar prejudicia creşterea şi educarea în condiţii corespunzătoare a unui copil aflat în proces de dezvoltare psihică, solicită stabilirea locuinţei minorei la reclamantă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ.

Consideră reclamanta că, la stabilirea domiciliului minorei, trebuie avut în vedere şi faptul că aceasta frecventează grupa mare în cadrul grădiniţei „H. C.A.” în anul şcolar 2017-2018 din O., jud.M., fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 997 alin.1 C.pr.civ.

Precizează reclamanta că prima condiţie care justifică folosirea ordonanţei preşedinţiale este urgenţa, ceea ce înseamnă că trebuie să fie incident unul din cele trei situaţii arătate de art. 997 alin.1 C.pr.civ. şi anume măsura solicitată să fie necesară „pentru păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări”, considerând că este dovedită urgenţa în promovarea acţiunii în condiţiile în care părinţii sunt despărţiţi în fapt, iar până la soluţionarea definitivă a acţiunii de divorţ minorul trebuie să se afle în grija unui părinte şi aşa cum a arătat, pârâtul, prin comportamentul lui, ar putea afecta fizic şi psihic minorul.

Mai arată reclamanta că a doua condiţie de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale o reprezintă cerinţa ca măsura luată de instanţă să aibă caracter vremelnic, pe această cale nu se pot lua măsuri definitive care să rezolve în fond litigiul dintre părţi, în condiţiile în care există o acţiune de divorţ în cadrul căreia reclamanta solicită şi încredinţarea minorei.

Cu privire la cea de-a treia condiţie şi anume neprejudicierea fondului, reclamanta consideră că şi aceasta este îndeplinită datorită faptului că ordonanţa presupune urgenţă şi luarea unor măsuri vremelnice, astfel încât nu se prejudecă fondul dreptului, ci doar se cercetează aparenţa dreptului.

În dovedire, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri şi a depus la dosar, în copie conformă cu originalul, cartea sa de identitate, certificatul de căsătorie nr. xxx/25.08.2012 eliberat de SPCLEP B., certificat de naştere nr. xxxx/28.08.2012 eliberat de SPCLEP B., sentinţa minori şi familie nr. xx MF din xxxxxx pronunţată de Judecătoria O. în dosarul nr. xxx/274/xxxx, adeverinţa nr. xxxx/22.12.2017 eliberată de Grădiniţa cu program prelungit nr. x, O., judeţul M.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe disp. art. 920 şi 997 C.pr.civ. şi art. 496 alin.3 Cod Civil.

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 20 lei.

Prin rezoluţia instanţei din 09.02.2018 s-a fixat primul termen de judecată la 27.02.2018, cu citarea părţilor, pârâtul cu copie acţiune şi menţiunea că întâmpinarea nu este obligatorie.

Pentru termenul din 27.02.2018, prin serviciul e-mail al instanţei, pârâtul Y. prin avocat M. a depus întâmpinare, nesemnată şi nedatată, prin care a arătat că înţelege să invoce excepţia necompetenţei instanţelor române de a soluţiona această cauză având în vedere că, la data de 22.07.2017 Tribunalul din M. a pronunţat o încheiere prin care s-a luat măsura temporară şi cu caracter de urgenţă a încredinţării exclusive a minorei Z. pârâtului şi a fost stabilit domiciliul acesteia la pârât, iar la data de 18.01.2018 s-a dat o decizie finală în acest sens de către Tribunalul M., dar care încă nu este redactată, prin care s-a stabilit definitiv domiciliul minorei la pârât şi încredinţarea acesteia  în exclusivitate lui.

Pârâtul a mai arătat că înţelege să invoce excepţia autorităţii de lucru judecat, deoarece prin încheierea din 22.07.2017 Tribunalul M. a stabilit luarea măsurii temporare şi cu caracter de urgenţă a încredinţării exclusive a minorei Z pârâtului şi a fost stabilita domiciliul acesteia la pârât, astfel că o altă instanţă nu poate lua o altă măsură în acest sens în condiţiile în care deja există o dispoziţie în acest sens dispusă de o instanţă judecătorească.

Precizează pârâtul că, în măsura în care instanţa nu va achiesa la excepţiile invocate mai sus, înţelege să învedereze instanţei de judecată că prezenta cerere având ca obiect ordonanţă preşedinţială pentru stabilirea provizorie a domiciliului minorei Z la reclamantă până la rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. xx MF/xxxxxx, pronunţată în dosarul nr. xxx/274/xxxx al Judecătoriei O., nu mai poate fi avută în vedere în condiţiile în care la termenul de judecată din 26.02.2018, dosarul nr. xxx/274/xxxx aflat în apel la Tribunalul M. a rămas în pronunţare astfel încât nu mai sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în cadrul unei proceduri speciale cum este cea privind ordonanţa preşedinţială.

Menţionează pârâtul că s-a căsătorit cu reclamanta la 25.08.XXXX, iar din relaţia de concubinaj a rezultat înainte de căsătorie minora Z, născută la 13.01.xxx.

Arată pârâtul că între părţi au început să existe neînţelegeri ce au dus la despărţirea lor în fapt, procedând apoi la 21.04.2016 la formularea unei cereri către Tribunalul M. prin care a solicitat autorizarea separării în fapt, încredinţarea minorei exclusiv tatălui şi obligarea mamei pârâte la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei, iar prin încheierea din 22.07.2017 Tribunalul M. a stabilit luarea măsurii temporare şi cu caracter de urgenţă a încredinţării exclusive a minorei pârâtului, precum şi domiciliul acesteia, astfel că pârâtul consideră că sunt întemeiate excepţiile invocate atât cea cu privire la necompetenţa instanţelor române de a soluţiona această cauză, cât şi excepţia autorităţii de lucru judecat.

Examinând cu prioritate excepţia necompetenţei  instanţelor române invocată de pârât prin întâmpinare, instanţa reţine următoarele:

Prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect stabilirea provizorie pe calea ordonanţei preşedinţiale a domiciliului minorei Z la mamă şi prezintă ca element de extraneitate, astfel cum rezultă din susţinerile pârâtului şi din înscrisurile depuse la dosar, reşedinţa pârâtului care se află în Italia.

Având în vedere obiectul cererii, instanţa apreciază că aceasta intra în domeniul de aplicarea al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi a răspunderii părinteşti, potrivit art. 1 alin.(1) lit. b coroborat cu art. 1 alin.(2) lit.(a) din Regulament.

Conform dispoziţiilor art. 2 pct. 7 din Regulament “răspunderea părintească” înseamnă ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredinţarea şi dreptul de vizită.

Pentru determinarea competenţei internaţionale privind capetele de cerere în materia răspunderii părinteşti instanţa reţine că în temeiul art. 8 alin.(1) din Regulament, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată. Cu toate acestea, potrivit art. 8 alin.(2) dispoziţiile menţionate anterior se aplică sub rezerva dispoziţiilor art. 9, 10 şi 12.

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.9, obiectul cererii nefiind modificarea unei hotărâri anterioare privind dreptul la vizită. De asemenea, în prezentul litigiu  nu este aplicabil nici art. 10 din Regulament, instanţa nefiind învestită cu o cerere privind înapoierea minorului ca urmare a deţinerii sau deplasării ilicite.

În ceea ce priveşte art. 12 alin.(1) din Regulament instanţa constată că nu este incident întrucât cererea privind stabilirea domiciliului minorului nu este accesorie unei cereri principale de divorţ. Conform dispoziţiilor art. 12 alin.(3) instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menţionate la alineatul (1) atunci când:

a)copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru.

b)competenţa instanţelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părţile la procedură la data sesizării instanţei, iar competenţa este în interesul superior al copilului.

Verificând îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de dispoziţiile citate, constată că nu este îndeplinită condiţia acceptării exprese sau neechivoce a competenţei instanţelor române de către pârât, ca unul dintre titularii răspunderii părinteşti cu privire la minor. Astfel, pârâtul, legal citat, a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetentei instanţelor române.

În consecinţă instanţa urmează să facă aplicarea art. 8 alin.(1) din Regulament şi să verifice dacă reşedinţa obişnuită a minorei Z s-a aflat în România la data de 08.02.2018, data sesizării instanţei.

Potrivit Hotărârii A (C-523/07, EU:C:2009:225), pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea noţiunii autonome de drept de “reşedinţă obişnuită”, aceasta corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social şi familial, iar criteriile în baza cărora instanţele naţionale o determină în fiecare caz sunt durata, regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru şi ale mutării familiei în acest stat, cetăţenia copilului, locul şi condiţiile de şcolarizare, cunoştinţele lingvistice, raporturile familiale şi sociale întreţinute de copil în statul respectiv.

Din înscrisurile depuse la dosar coroborate cu declaraţia reclamantei, rezultă că minora Z născută la data de 31.01.XXXX în Italia, localitatea M., s-a mutat împreună cu părinţii în Italia în anul 2015 şi a locuit cu amândoi până la separarea acestora în fapt care a avut loc în 2016. Ulterior separării, minora a continuat să locuiască o perioadă cu mama în Italia, iar din aprilie 2016 cu tatăl, fiindu-i încredinţată acestuia prin Decizia Tribunalului din M. din data de 30 iulie 2017. Reclamanta a părăsit teritoriul Italiei, revenind în România, iar la data de 14 decembrie 2017 a mers în Italia pentru a-şi vizita copilul şi văzând minora pe stradă împreună cu o persoană necunoscută, a luat-o din custodia acesteia si a venit cu ea în România fără consimţământul tatălui care a depus un denunţ de sustragere a minorei.

Făcând aplicarea criteriilor menţionate mai sus la situaţia de fapt reţinută, instanţa apreciază că prezenţa minorei pe teritoriul statului Italian din anul 2015 până în decembrie 2017, participarea la cursuri şcolare corespunzătoare vârstei, integrarea acesteia în mediul social de acolo  dovedesc că reşedinţa obişnuită a acesteia se află în Italia. Faptul că  minorul se află pe teritoriul României de aproximativ două luni, fiind înscrisă la grădiniţă nu constituie elemente suficiente pentru a se constata că şederea are caracter stabil şi permanent.

Instanţa va respinge susţinerea apărătorului reclamantei potrivit căreia instanţele române sunt competente întrucât măsura care se dispune pe calea ordonanţei preşedinţiale este una provizorie, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 998 C.proc.civ. cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului.

Având în vedere considerentele de mai sus, apreciază că reşedinţa obişnuită a minorei la momentul introducerii cererii, respectiv 08.02.2018, era în Italia iar instanţele române nu sunt competente să soluţioneze cererea privind stabilirea domiciliului minorei.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 17 din Regulament şi art. 132 alin. (3) din C.proc.civ. va admite excepţia necompetenţei instanţelor române şi va respinge cererea privind emiterea unei ordonanţe preşedinţiale ca inadmisibilă.

Această hotărâre a rămas definitivă prin constatarea recursului ca fiind nul.

Domenii speta

Spete similare