Obligatia de a face

Deliberând asupra apelului civil de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa  civilă nr. X din 20.02.2017,  pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul civil nr. X/311/2016, s-a  respins cererea de chemare în judecată având ca obiect obligaţia de a face formulată de reclamantul DI, în contradictoriu cu Unitatea administrativ teritorială comuna P prin Primarul comunei P, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt Secţia a II a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 08.01.2016, sub nr. X/104/2016, reclamantul DI în contradictoriu cu pârâta UAT P prin Primar, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să răspundă reclamantului la cererea din 11.09.2015, precum şi să fie obligată pârâta la menţinerea rolului agricol ce a fost deschis în anul 1996 prin care s-a dispus înscrierea în evidenţele agricole a suprafeţei de 4905 mp cu imobilele de pe teren în baza actului de vânzare cumpărare sub semnătură privată între reclamant şi RD, dar şi în baza sentinţei civile nr. X/2001 pronunţată de Judecătoria Slatina.

În motivare a arătat că, în urma corespondenţei purtate cu reprezentanţii Primăriei, nu a primit răspuns la cererile sale, aceştia precizându-i prin adresa nr.I 873 din data de 02.06.2015  că nu există documente din care să rezulte preluarea suprafeţei sus-menţionate şi că nici RD nu acte legale de proprietate pentru suprafaţa de 4905 mp parte din totalul de suprafaţă de 31 ha.

A mai arătat că a revenit cu o adresă la data de 18.06.2015 prin care a solicitat să i se precizeze dacă adeverinţa nr. X din data de 14.10.1996 şi acord de principiu nr.758 din data de 22.10.1996 sunt eliberate în conformitate dispoziţiile legale, dar şi cu menţiunea să se precizeze pe ce suprafaţă de teren şi-a desfăşurat activitatea de vulcanizare până în prezent; a precizat reclamantul că a formulat o nouă cerere la data de 11.09.2015.

În concluzie, a solicitat obligarea pârâtului să răspundă la cererea din data de 11.09.2015, trimisă cu recomandata nr.X-Y Oficiul Postal S şi obligarea pârâtei la menţinerea rolului agricol ce a fost deschis în anul 1996 prin care s-a dispus înscrierea în evidenţele agricole a suprafeţei de 4905 mp cu imobilele de pe teren în baza actului de vânzare cumpărare sub semnătură privată între reclamant şi RD, dar şi în baza sentinţei civile nr. X/2001 pronunţată de Judecătoria Slatina.

În dovedire a depus la dosar înscrisuri.

La data de 01.03.2016 pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că reclamantul a primit răspuns la cererea din data de 03.07.2015 prin adresa din 22.06.2015, prin care i s-a adus la cunoştinţă că trebuie să solicite în concret documentele pe doreşte să le studieze.

În ce priveşte capătul doi de cerere s-a arătat că reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii asupra suprafeţei de 4905 mp.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 cpc.

În raport de dispoziţiile art.94 lit.h Cpc, Tribunalul a constatat că petitul doi având ca obiect obligarea la menţinerea rolului agricol pe numele reclamantului, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu RD are ca obiect obligaţia de a face, neevaluabilă în bani, fiind de competenţa, în primă instanţă a judecătoriei, motiv pentru care a fost disjuns acest capăt de cerere şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a capătului doi al cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul DI în contradictoriu cu pârâta UAT P, jud. O, având ca obiect obligaţie de a face, în favoarea Judecătoriei Slatina.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina la data de 22.04.2016 sub nr. X/311/2016.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut în drept, conform art.463 C. fiscal (1) Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel. (2) Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, oricăror entităţi, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe teren, care se datorează de concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren. În cazul transmiterii ulterioare altor entităţi a dreptului de concesiune, închiriere, administrare sau folosinţă asupra terenului, taxa se datorează de persoana care are relaţia contractuală cu persoana de drept public. (3) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe teren, precum şi taxa pe teren prevăzută la alin. (2) se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasat terenul. În cazul municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe teren se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasat terenul.

Din înscrisurile depuse de reclamant la dosarul cauzei (f.6-17 dosar T. Olt) şi de pârâtă, la solicitarea instanţei de fond (f.38-48), a rezultat că, în fapt, la data de 08.08.1996, numitul RD, socrul reclamantului, a dat în faţa notarului public o declaraţie prin care şi-a dat acordul ca reclamantul să îşi instaleze un chioşc al SC PS SRL pe terenul în suprafaţă de 4.905 mp.

La data de 14.08.1996 a fost emisă de Comuna P adeverinţa nr.X care atesta că reclamantul se regăseşte înscris în registrul agricol comunal la partida nr.342, vol.II, P, cu suprafaţa de 0,50 ha.

Totodată, la data de 22.10.1996 şi la data de 09.07.1998, reclamantul a primit de la aceeaşi instituţie acordul de principiu pentru desfăşurarea activităţii SC PS SRL.

Astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr.X/19.06.2003 de pe urma defunctului LM (f.39- dosar J. Slatina), prin sentinţa civilă nr.X/07/2002 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr.X/2002, s-a luat act de tranzacţia intervenită între LM şi BV în sensul că aceasta a primit suprafaţa de 2400 mp teren din suprafaţa de 4.903 mp, cumpărată de LM de la RD.

Prin certificatul de moştenitor menţionat, s-a constatat că numiţii LA, LO-A şi LS-D  au calitatea de moştenitori legali ai suprafeţei de 2.503 mp din suprafaţa de 4903 mp ce a făcut obiectul tranzacţiei menţionate la paragraful anterior.

În concluzie, deşi în anul 1996 rolul agricol a fost deschis pe numele reclamantului, înstrăinarea suprafeţei de teren de către titularul dreptului de proprietate al acesteia a condus la radierea acestei înscrieri şi la deschiderea unui nou rol, pe numele noilor proprietari.

Astfel cum şi Comuna P a arătat în adresa de la fila 38, suprafaţa de 4.905 mp este înscrisă în Registrul agricol al Comunei P, jud. O, la moştenitorii numitului LM şi BV şi, prin urmare, constatând că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul înscrierii în registrul agricol, instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, cererea acestuia de menţinere a rolului agricol deschis în anul 1996 pentru suprafaţa agricolă de 4.905 mp.

Împotriva sentinţei a declarat apel apelantul reclamant DI, prin care a solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei  şi pe fond să  fie admisă  cererea de  chemare în judecată.

Apelantul reclamant consideră că procesul nu a fost echitabil, iar instanţa nu a fost imparţială şi independentă. Nu au fost  respectate principiile procesual civile în cauză. Nu  au fost cerut pârâtului relaţiile care să respecte criteriul adevărului, relaţii care să lămurească litigiul în cauză. Nu  au fost comunicate actele transmise de pârât. Instanţa a fost bănuită de incompetenţă şi corupţie, grefierul a intervenit la Primăria prin notă telefonică pentru comunicarea relațiilor, act ca întruneşte elementele concrete ale traficului de influenţă.

Arată că instanţa nu a lămurit încă de la început cadrul procesual pentru aflarea adevărului în cauză.

Pentru o soluţionare legală în cauză ar fi trebuit să constate că reclamantul împreună cu soţia sa au fost proprietarii terenului, având rând pe rând acte de înstrăinare şi rol în registrul agricol al comunei P,jud Olt.

În acest sens, instanţa trebuia să solicite actele care au stat la baza rolului agricol al reclamantului, să solicite actul administrativ în baza căruia a fost anulat rolul său şi, numai apoi, să solicite cine are în prezent acest rol acum.

De asemenea, instanţa nu a solicitat intimatului explicaţii de ce nu a respectat  hotărârile judecătoreşti în cauză, respectiv decizia irevocabile nr. X/9.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, pronunţată  în baza sentinţei civile nr. X/2001 pronunţată de Judecătoria  Slatina rămasă definitivă şi irevocabilă.

În  cauză, instanţa nu a dispus comunicarea actelor transmise de intimat, aşa cum de fapt a cerut şi în baza principiilor procesual civile în cauză.

Susţine că instanţa a fost bănuită de lipsa imparţialităţii şi au fost astfel suspiciuni cu privire la posibile fapte de corupţie, motiv pentru care a  solicitat magistratului să se abţină întrucât a mai soluţionat nelegal un litigiu între aceleaşi părţi (dosar civil nr.X/311/2016, sentinţa civilă nr. X /din 22.06.2016).

Precizează că  grefierul cauzei a fost luată legătura telefonică cu Primăria P,Olt pentru comunicarea relaţiilor fapt unic şi de o bănuială  legitimă a unei  intervenţii pentru favorizarea părţilor interesate, deşi anterior s-a dispus prin adresă comunicarea relaţiilor.

Pentru că în cauză, cu privire la istoria acestui litigiu, a susţinut, în multele plângeri şi în repetate rânduri argumentat, că există fapte de corupţie, că tot acest litigiu este oprea  unor clanuri de interlopi care au confiscat şi puterea judecătorească şi, mai ales, cărora nu au primit vreo sancţiune, nu au fost luate măsurile legale. Consecinţa a fost distrugerea vieţilor acestora.

Precizează că de cca 20 ani se  judecă pentru pământul său, nu a avut câştig decât într-un singur dosar, restul acţiunilor sale au fost respinse şi admise adversarilor, pentru că nu a avut de-a face cu oameni drepţi şi cinstiţi care să judece drept, justiţia a avut şi are oameni care nu si-au meritat locul, ei au fost oameni corupţi, astfel încât omul simplu şi de bună credinţă nu avea cum să câştige procesele cu adversarii lui, să i se facă dreptate.

În continuare, apelantul reclamant prezintă un istoric, demonstrând cât de corupţi au fost magistraţii de la Olt. A depus  copii ale unor fotografii unde magistraţii judeţului  veneau la cel cu care se judeca, LM, considerând că  nu era o simplă vizită, ci erau nişte interese deosebite pentru ca acesta să câştige procesele. Nu a fost nicidecum o respectare a principiilor şi valorilor statului de drept, ci doar o mită ascunsă, iar reclamantul a făcut  doar ce a putut pentru a demonstra corupţia.

Întrucât instanţa de fond devenise în mod evident părtinitoare şi nu a putut asigura un proces echitabil, apelantul apreciază că ar fi trebuit să respecte atât dispoziţiile legale în cauză, cât si jurisprudenţa internă dar şi CEOO si ar fi trebuit să se abţină.

În acest sens invocă dispoziţii legale şi jurisprudenţa în cauză, relevantă în opinia sa. Cadrul normativ; definirea incompatibilităţii. Codul  de procedura penala, in Partea Generala, Titlul III (intitulat: Participanţii in procesul penal'), Capitolul II (consacrat competentei organelor  judiciare) reglementează incompatibilitatea in Secţiunea a 6-a.

În aceasta secţiune, art.64 prevede cazurile in care judecătorul este compatibil.

Din conţinutul dispoziţiilor legale care compun instituţia incompatibilităţii judecătorului se poate trage concluzia ca aceasta reprezintă starea juridica care se afla judecătorul in situaţiile prevăzute de lege si care atrage interdicția de participare la judecarea unei anumite cauze penale, de competenta instanţei judecătoreşti din care face parte acel judecător, măsura instituita in vederea asigurării imparţialităţii in judecarea cauzei respective. Aşadar, incompatibilitatea nu constituie o negare a competenței, întrucât cel incompatibil face parte din instanţa competenta, dar nu are dreptul sa desfăşoare activitatea procesuala, deoarece se afla într-una dintre situaţiile in care legea pune sub semnul îndoielii obiectivitatea sa in soluţionarea cauzei, fie datorita unor calităţi procesuale pe care le-a avut anterior.

Imparţialitatea instanţei este esenţiala pentru un proces echitabil, fiind impusa atât de reglementari internaţionale, cat si de reglementari interne. Din prima categorie menţionează, cu titlu exemplificativ, in primul rând, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, care, in art.6 paragraful 1 prevede ca: 'Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil (s.n.), in mod public si in termen rezonabil, de către o instanţa independenta si imparţiala(s.n.), instituita de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei,.oricărei acuzaţii in materie penala îndreptate împotriva sa. (...)'.

In al doilea rând, art.47 alin.2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede ca: 'Orice persoana are dreptul la un proces echitabil (s.n.), public si intr-un termen rezonabil, in fata unei instanţe judecătoreşti independente si imparţiale (s.n.), constituita in prealabil prin lege. (...)'.

In al treilea rând, art. 10 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului prevede ca: „Orice persoana are dreptul in deplina egalitate de a fi audiata in mod echitabil (s.n.) si public de către un tribunal independent si imparţial, (s.n.) care va hotari asupra -(...) temeiniciei oricărei acuzări in materie penala îndreptata împotriva, sa'.

In al patrulea rând, art.2 din Principiile de baza ale independentei sistemului judiciar, redactate de Naţiunile Unite in 1985, prevede ca 'sistemul juridic va decide in problemele care ii sunt 'înaintate imparţial (s.n.), pe baza faptelor si in conformitate cu legea, fară vreo restricţie, influenta incorecta, sugestie, presiune, ameninţare sau interferenţa, directa sau indirecta, din orice parte si pentru orice motive'. art: 8 din acelaşi document prevede obligaţia judecătorilor de a se 'comporta întotdeauna de așa măsura încat sa păstreze prestanţa postului lor, imparţialitatea (s.n.) si independenta sistemului judiciar'.

In al cincilea rând, Carta europeana a statutului judecătorilor prevede ca acest statut 'trebuie sa asigure imparţialitatea (s.n.) pe care toii membrii publicului sunt îndreptaţiţi sa o aştepte din partea titularului' (alin. 1.1)”.

In al şaselea rând, Recomandarea nr.94 (12) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind independenta, eficienta si rolul judecătorilor, referindu-se la Principiul V - Responsabilităţile juridice, prevede la pct.3 lit.b, ca judecătorii trebuie 'sa soluţioneze dosarele intr-o maniera imparţiala (s.n.) in acord cu dovezile prezentate si cu interpretarea legii, sa se asigure ca o audiere corecta este acordata tuturor pârtilor in proces si ca drepturile procedurale ale pârtilor sunt respectate conform prevederilor Convenţiei'.

In al şaptelea rând, in Avizul nr.3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni se prevede la pct.21: 'judecătorii trebuie, in orice condiţii, sa acţioneze imparțial (s.n.), sa se asigure ca nu pot exista motive întemeiate ca cetăţenii sa suspecteze ca nu ar fi imparţiali (s.n.) (...)'.

În al optulea rând, Recomandarea (2010) 12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei subliniază necesitatea respectării aparentei, recomandând ca judecătorii sa acţioneze liberi de orice influenta externa nepotrivita (...) si sa fie percepuţi astfel (pct.60).

În  al nouălea rând, Principiile de la Bangalore privind conduita judiciara stipulează că „Imparţialitatea este esenţiala pentru îndeplinirea adecvata a funcţiei judiciare.  Ea privește nu doar hotărârea însăși, ci si întreg procesul prin care se ajunge la aceasta'.

In categoria izvoarelor normative interne menționează, in primul rând, dispoziţiile constituționale, respectiv: art.21 alin.3: 'Părţile au dreptul la un proces echitabil (...)'; rt.124 alin.2: Justiţia este unica, imparţiala (s.n.) si egala pentru toți'.

În al doilea rând, Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor prevede: 'Judecătorii sunt independenţi se supun numai legii si trebuie sa fie imparţiali (s.n.)' (art.2 alin.3).

În al treilea rând, Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara prevede: Justiția se înfăptuiește in numele legii, este unica, imparţiala (s.n.) si egala pentru toți'.(art.2 alin. l); Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor si a intereselor sale legitime in exercitarea dreptului sau la un proces echitabil(s.n.)1. (art.6 alin. l); 'Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil (s.n.) si la soluționarea cauzelor intr-un termen rezonabil, de către o instanţa imparţiala (s.n.) si dependenta, constituita potrivit legii'(art. 10).

În  al patrulea rând, art.5 alin.2 lit. e din Regulamentul de ordine interioara al instanțelor judecătoreşti, adoptat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr.387/2005 prevede.” Judecătorii au următoarele îndatoriri: e) sa dea dovada de competenta profesionala si sa manifeste calm, răbdare, politeţe si imparţialitate (s.n.) fata de justițiabili, martori, avocaţi si alte persoane cu care intra in contact in calitate oficiala'.

În al cincilea rând, Codul deontologic al judecătorilor si procurorilor, adoptat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr.328/2005 prevede: 'Judecătorii (...) trebuie sa-si exercite funcția cu obiectivitate si imparţialitate (s.n.), având ca unic temei legea, fara a da curs presiunilor si influentelor de orice natura' (art.3 alin.2). Acelaşi Cod consacra imparțialității un întreg capitol (Capitolul IV, art. 9-11), dispunând, printre altele: • '(1) Judecătorii (...) trebuie sa fie imparţiali in îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi sa decidă in mod obiectiv, liberi de orice influente. (2) Judecătorii (...) trebuie sa e abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natura sa altereze încrederea n imparţialitatea lor' (s.n.) - art.9; 'in caz de incompatibilitate, judecătorii (,..) sunt datori sa se abțină, potrivit legii' (art.10). 

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a susţinut in mod constant necesitatea respectării dreptului la o instanţa imparţiala, indicând si modul de stabilire a imparţialităţii.

Astfel, in cauza Hauschildt contra Danemarca (Hotărârea din 24 mai 1989) a atât ca: 'Existenta imparţialităţii (s.n.), in sensul conferit de articolul 6 paragraful 1, se determină prin aplicarea unui test subiectiv, constând in examinarea convingerilor) personale ale unui judecător anume' intr-o cauza data si, in acelaşi timp, pe baza unui est obiectiv, al carul scop este de a stabili daca judecătorul a oferit garanţii suficiente )pentru a elimina orice dubiu legitim in cauza respectiva' (pct.47).

In contextul testului obiectiv, Curtea trebuie sa stabilească daca au existat elemente de fapt verificabile apte le a ridica dubii cu privire la imparţialitatea judecătorului, independent de comportamentul sau personal. Din acest punct de vedere, chiar si aparentele pot fi importante. Ceea ce este important este încrederea pe care instanţele de judecata trebuie sa o inspire publicului intr-o societate democratica si, in cauzele penale, încrederea pe care trebuie sa o inspire acuzatului. În  consecinţa, orice judecător cu privire la care exista un motiv legitim care sa îndreptăţească temerea ca nu ar putea fi imparțial trebuie sa se retragă. (...) Ceea ce este decisiv este daca aceasta temere poate 1 justificata in mod obiectiv', (pct.48)

În cauza Tocono si Profesorii Prometeisti c. Moldova (Hotărârea din 26 iunie 2007), Curtea reaminteşte ca articolul 6.1 al Convenţiei impune obligaţia fiecărei instanţe sa verifice daca, așa cum este formata, ea reprezintă o 'instanţa imparţiala .) În sensul acestei prevederi (pct.31). La pct.29 al acestei hotărâri se arata ca: într-o societate  democratica este de o importanta fundamentala ca instanţele judecătoreşti sa inspire încredere populaţiei si, in primul rând, acuzatului, in cazul procedurilor penale.

În  acest  sens, articolul 6 cere instanţei, care cade sub incidenţa sa, să fie imparţiala.

Imparțialitatea, in mod normal, denota absenta prejudecăţii sau părtinirii, existenta sau absenta acesteia putând fi probata in diferite moduri. Astfel, Curtea face distincţie între o abordare subiectiva, adică încercarea de a, constata convingerea personala sau interesul unui judecător intr-o anumita cauza, si o abordare obiectiva, adică determinarea daca el a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoiala legitima in acest sens.

In ceea ce priveşte al doilea test, atunci când testul se aplica unui complet de judecători, aceasta înseamnă ca este necesar de a stabili daca, pe lângă comportamentul personal al oricăruia dintre membrii acelui complet, exista fapte care pot fi stabilite si care pot trezi dubii in ceea ce priveşte imparţialitatea.

In aceasta privinţa, chiar aparentele pot avea o anumita importanta. Atunci când se hotărăşte daca intr-o anumita cauza exista motive legitime de a bănui ca un complet nu este imparţial, punctul de vedere al celor care pretind ca acesta nu este imparţial este important, dar nu decisiv. Ceea ce este decisiv este daca aceasta bănuiala poate fi obiectiv justificata.

În cauza Altay c. Turcia, Curtea Europeana a Drepturilor Omului statuează ca, potrivit srt.6 paragraful 1 din Convenţia europeana a drepturilor omului, dreptul la un proces echitabil conţine drept garanţie, inter alia, dreptul ca procesul sa fie judecat de o instanţa judecătoreasca independenta si imparţiala, in situaţia in care aparentele in materie sunt ii natura sa creeze acuzatului o teama legitima, justificata in mod obiectiv, referitoare 'a lipsa de independenta si de imparţialitate, rezulta ca dreptul la un proces echitabil nu a fost respectat.

In cauza Piersark c. Belgia (Hotărârea din 1 octombrie 1982), Curtea notează ca 'in materie, chiar si aparentele puteau imbraca o anumita importanta si apreciază ca fiecare judecător despre care exista temerea legitima a lipsei de imparţialitate trebuie sa se recuze' (pct.427).

Aceeaşi Curte, in cauza De Cubber c. Belgia (Hotărârea din 26 octombrie 1984), a susţinut ideea ca judecătorul nu trebuie doar sa fie imparţial, ci, in egala măsura, trebuie sa se vadă ca este imparţial.

Trecând la fondul litigiului, apelantul susţine că instanţa  a invocat  netemeinic o lege, respectiv, Codului fiscal, care nu este aplicabilă în cauza de faţă, excede cadrului procesual în cauză.

În speţă, s-au invocat prev. art. 463 Cod Fiscal fără a se justifica care este de fapt relevanţa juridică a acestuia în raport de cadrul procesual al litigiului în cauză.

Instanţa a constat nelegal, ignorând probele, că reclamantul  nu este proprietarul suprafeţei de teren. Instanţa nu a reţinut şi nu s-a pronunţa asupra dreptului său de proprietate a terenului în baza deciziei irevocabile nr. X/9.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova şi în baza sentinţei civile nr. X/2001pronunţată de Judecătoria Slatina,  rămasă definitivă şi irevocabilă.

În opinia apelantului, actele de corupţie se demonstrează simplu,prin actele în cauză,atât în ceea ce priveşte autoritatea UAT P, respectiv, a Primarului, cât mai ales conduita iresponsabilă a magistratului, actele emise de aceste autorităţi/funcţionari în cauză sunt dovada clară a corupţiei în scopul obţinerii unor foloase necuvenite pentru alte persoane cărora le oferă protecţie.

Astfel, a susţinut şi a argumentat că s-a adresat Primarului comunei P jud Olt pentru a respecta hotărârile judecătoreşti, însă acesta a refuzat.

Precizează că terenul  a fost  cumpărat de la socrul său  iar actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între reclamant  şi soţia sa, prin acte succesive sub semnătură privată,primul  fiind cel întocmit soţiei sale şi cu mult timp înaintea falsului efectuat de LM, iar Judecătoria Slatina a admis acţiunea sa pronunţând o sentinţă care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare  - sentinţa civilă nr. X/2001.

Numai astfel s-a putut demonstra dreptul acestora de proprietate din anul 1996 când au  devenit proprietari cu rol agricol şi fiscal înscris în registrul agricol al localităţii P. Imobilele,existente pe terenul respectiv, barăcile au fost dobândite de asemenea prin act de vânzare-cumpărare încheiat  cu Administraţia Finanţelor Publice Scorniceşti.

Prin decizia civilă irevocabilă nr. X/9.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova instanţa a comparat titlurile de proprietate şi nu a dispus ridicarea barăcilor pentru că în esenţă a făcut dovada proprietăţii asupra terenului în suprafaţă de 4905 mp, cât şi a proprietăţii asupra acestor imobile. Numai că această hotărâre judecătorească nu este luată în seamă atât de primar, cât mai ales  chiar de instanţa de judecată.

Nici recomandările Instituţiei Prefectului judeţului, transmise prin adresa nr X din 6.03.2012, nu au fost respectate.

Răspunsul la cererea sa a fost unul simplu: cererea sa privind înscrierea în evidentele primăriei a suprafeţei de  4905 mp a fost respinsă şi că orice cerere va fi clasată în acest sens.

Consideră că reprezentanţii primarei au făcut un abuz, că nu au respectat dreptul său legitim la proprietate în baza celor două hotărâri judecătoreşti sus-menţionate.

In relaţiile depuse la instanţă se poate  observă că rolul agricol a fost deschis abuziv. Nu există semnătura  titularilor dreptului. Nu există documentul administrative de radiere a rolului său emis de Primar sau orice altă autoritate a statului român.

A demonstrat că acest teren a fost plătit de socrul său,RD, ultimul act fiscal eliberat de primărie ,respectiv certificat fiscal datează din anul 2008.

În drept, au fost invocate  dispoz. prev. de art. 466 rap. la art. 6 alin. 1 CEDO.

Intimata pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna P prin Primarul Comunei P nu a formulat întâmpinare.

 Analizând sentinţa prin prisma motivelor de apel, în considerarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, prin raportare la înscrisurile de la dosar, tribunalul constată că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Din verificarea modului în care s-a derulat procesul în faţa Judecătoriei Slatina rezultă că, în cauză, contrar celor susţinute de apelant, părţile au beneficiat de un proces echitabil aşa cum este conturat în art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar instanţa şi-a exercitat rolul său activ respectând dispoziţiile art. 22 C.proc.civ.

Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. 1 C.proc.civ., în virtutea rolului său activ, judecătorul este dator să stăruie prin toate mijloacele la aflarea adevărului pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt şi aplicarea corectă a legii, dar această critică nu poate fi reţinută întrucât procesul civil este un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi contradictorialităţii.

În cauză, apelantul reclamant a avut posibilitatea de a propune şi administra probe, iar simpla împrejurare că acţiunea sa a fost respinsă nu este de natură a justifica susţinerea în sensul că nu a beneficiat de un proces echitabil.

Dispoziţiile art. 22 alin. 1 C.proc.civ. nu pot constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia, astfel cum eronat lasă să se înţeleagă apelantul când susţine că nu au fost solicitate relaţii de la pârâtă.

Chiar în ipoteza descrisă de art. 22 alin. 1 C.proc.civ., rolul activ al judecătorului nu poate înlocui implicarea părţilor în exercitarea obligaţiilor procesuale prevăzute de art. 10 din acelaşi act normativ.

De altfel, potrivit art. 254 alin. 6 C.proc.civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Prin urmare, pornind de la principiul înscris în art. 10 C.proc.civ., care obligă părţile să-şi probeze pretenţiile şi apărările, acestea nu pot invoca nesocotirea principiului rolului activ în plan probator de către instanţa inferioară, aşa cum în mod nelegal procedează în speță apelantul.

Cât priveşte „nelămurirea cadrului procesual”, tribunalul constată că apelantul impută în mod nelegal instanţei de fond o obligaţie ce îi incumbă în realitate lui, pentru simplul motiv că art. 9 alin. 2 C.proc.civ. stabileşte în mod clar că „obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte critica referitoare la incompatibilitatea judecătorului care a pronunţat sentinţa primei instanţe, se constată de asemenea a fi nefondată, pentru argumentele ce succed.

Din observarea actelor de procedură de la dosar, tribunalul constată că reclamantul nu a formulat nicio cerere de recuzare, ci a solicitat judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei să se abţină. Ori, singurul mijloc prin care partea poate în mod legal invoca existenţa unui caz de incompatibilitate.

Tribunalul reţine că participarea la şedinţele de judecată constituie, în fapt, îndeplinirea unei obligaţii legale, respectiv aceea de a judeca, dacă nu există vreun motiv legal de inadecvare în compunerea completului de judecată; în caz contrar, echivalând cu denegarea de dreptate (în sensul generic al acestei instituţii).

În consecinţă, nu poate fi imputat judecătorului fondului faptul că nu ar fi formulat cerere de abţinere, aceasta din urmă privită ca remediu procesual al incompatibilităţii.

Şi aceasta, întrucât îndeplinirea unei obligaţii legale nu poate constitui, în acelaşi timp, şi o manifestare contrară demnităţii funcţiei ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia, aşa cum eronat apreciază apelantul.

Este de observat că în privinţa situaţiilor de incompatibilitate, pentru aprecierea incidenţei acestora, judecătorii trebuie să se raporteze la dispoziţiile legale, în speţă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, deci la o situaţie evidentă, concretă, individualizată de legiuitor, ceea ce nu este cazul în situaţia analizată.

Înainte de prezentarea conţinutului noţiunii de imparţialitate, trebuie menţionat că acest concept, deşi apropiat, nu se confundă cu noţiunea de independenţă a judecătorului. Aşa cum s-a arătat în comentariile Standardelor de la Bangalore privind conduita judiciară, „imparţialitatea” se referă la o stare de spirit sau o atitudine a instanţei în legătură  cu chestiunile şi părţile dintr-o anumită cauză. Cuvântul „imparţial” presupune absenţa părtinirii, reală sau aparentă, în timp ce cuvântul „independenţă” reflectă sau întruchipează valoarea constituţională tradiţională a independenţei. Ca atare, ea înseamnă nu numai o stare de spirit sau o atitudine în exercitarea propriu-zisă a atribuţiilor judecătoreşti, ci şi un statut sau o relaţie cu alţii, în special cu executivul, care se bazează pe condiţii sau garanţii obiective.

Astfel, în cadrul Normei nr. 2 – Imparţialitatea din cuprinsul Principiilor de la Bangalore privind Conduita Judiciara (2001, 2002), se prevede că imparţialitatea este indispensabilă exercitării funcţiei judecătoreşti şi că judecătorul se va autorecuza în orice dosar pe care constată că nu îl va putea judeca imparţial sau în care i-ar putea părea unui observator corect ca nefiind capabil să judece, exemplificându-se, printre altele, cazul în care judecătorul se simte subiectiv sau are o prejudecată cu privire la una din părţi sau în care judecătorul cunoaşte personal faptul că există probe controversate care pot prejudicia desfăşurarea procesului.

De asemenea, în Declaraţia privind etica judiciară adoptată la Londra în anul 2010, se arată că judecătorul trebuie să adopte, atât în exerciţiul funcţiei cât şi în viaţa personală, o conduită prin care susţine încrederea în imparţialitatea sa şi minimizează situaţiile care ar putea duce la recuzare şi să se abţină de la judecarea unei cauze atunci când nu poate soluţiona dosarul într-o manieră imparţială prin raportare la un observator obiectiv, are legături cu una dintre părţi sau cunoaşte anumite fapte legate de cauză, a reprezentat sau asistat una dintre părţi sau a acţionat împotriva uneia dintre părţi într-o situaţie în care, la nivel subiectiv îi afectează imparţialitatea ori el sau un membru al familiei sale are vreun interes în rezultatul procesului.

Se mai reţine că judecătorul are o obligaţie de diligenţă de a preveni conflictele de interese între atribuţiile sale judiciare şi viaţa sa socială. Dacă acesta este o sursă de conflicte de interese actuale sau potenţiale, judecătorul se va abţine sau se va retrage imediat de la judecarea unei cauze pentru  ca,  în acest fel, imparţialitatea sa să nu fie pusă la îndoială.

Art. 60 din Recomandarea CM/Rec (2010) 12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători, adoptată de Comitetul Miniştrilor în 17 Noiembrie 2010 (Capitolul VII – Îndatoriri şi responsabilităţi), prevede că judecătorii trebuie să acţioneze independent şi imparţial în toate cazurile, asigurându-se că toate părţile sunt audiate în mod echitabil şi, dacă e necesar, să explice părţilor aspecte procedurale, că judecătorii ar trebui să acţioneze şi să fie percepuţi ca acţionând liber de orice influenţă externă nepotrivită în procedurile judiciare şi că trebuie să judece cazurile care le sunt încredinţate, urmând a se abţine numai pentru motive justificate, şi nu în alte condiţii.

Potrivit art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa.

În ce priveşte concepţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „imparţialitate” se apreciază într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un demers subiectiv, care semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare (imparţialitatea subiectivă), iar de altă parte, această noţiune cuprinde un demers obiectiv ce urmăreşte a se determina dacă judecătorul oferă toate garanţiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă (imparţialitatea obiectivă).

Asupra imparţialităţii subiective, având în vedere că ea pune în discuţie „forul interior” al judecătorului, Curtea Europeană a stabilit principiul potrivit cu care aceasta se prezumă până la proba contrarie.

Cu referire la imparţialitatea obiectivă, Curtea a arătat că aceasta constă în a determina dacă, independent de conduita personală a membrilor săi, unele împrejurări sau fapte ce se pot verifica autoriză a pune în discuţie imparţialitatea lor. În această materie, chiar şi aparenţele au un rol deosebit, deoarece, într-o societate democratică, instanţele trebuie să inspire deplină încredere.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului nu se poate reţine, în mod obiectiv, contrar celor expuse în mod extensiv de apelant, care citează o vastă jurisprudență CEDO, vreun element de natură a crea aparenţa că judecătorul nu a fost pe deplin imparţial cu privire la judecarea cauzei ce i-a fost dată spre soluţionare. Elementul determinant constă în a se şti dacă aprehensiunile celui interesat pot fi apreciate ca obiectiv justificate. În cauza de faţă, un asemenea element nu există, instanţa de fond a respectat fără nici un dubiu toate drepturile procesuale ale reclamantului.

Referitor la necomunicarea către reclamant a relaţiilor comunicate de pârât, tribunalul reţine că art. 10 C.proc.civ. prevede obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului, obligaţii din care face parte şi îndatorirea de a contribui la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia, ceea ce implică, deci, şi obligaţia părţilor de a observa în timp util înscrisurile de la dosar.

Pe fondul litigiului, tribunalul reţine că obiectul litigiului, astfel cum a fost formulat de reclamant, a constat în obligarea pârâtei să menţină rolul agricol deschis din anul 1996, prin care s-a dispus înscrierea în evidenţele agricole a suprafeţei de 4905 mp, cu imobilele de pe teren, temeiul de drept fiind indicat cu referire la Legea nr. 554/2004 şi Constituţia.

Astfel cum această solicitare a reclamantului a fost calificată de Tribunalul Olt-Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 13.04.2016, când s-a dispus disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Judecătorie Slatina, ea reprezintă o obligaţie de a face, neevaluabilă în bani.

Pornind de la definiţia noţiunii de menţinere, ceea ce înseamnă acțiunea de a (se) menține și rezultatul ei, adică de a păstra ceva (în aceeași stare sau formă în care se află la un moment dat), a lăsa neschimbat, tribunalul constată că soluţia instanţei de fond, de respingere a petitului cu care a fost învestită este legală, chiar dacă unele aprecieri din considerente nu pot fi împărtăşite de tribunal.

Astfel, atât timp cât în prezent rolul agricol din anul 1996 a fost radiat, ceea ce înseamnă că nu mai există, nu se mai poate discuta despre menţinerea sa, pentru că nu se mai poate pune problema păstrării sale în starea în care se află la momentul formulării cererii pendinte.

Aceasta nu înseamnă că existenţa sau inexistenţa dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la suprafaţa de 4900 mp, identificată în sentinţa civilă nr. X/05.10.2001, pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. X/2001, face obiectul cercetării judecătoreşti în cauza de faţă, astfel cum eronat a apreciat instanţa de fond, atunci când a statuat că reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate.

Obiectul litigiului nu l-a constituit acţiunea în revendicare, chiar sub forma comparării titlurilor de proprietate, pentru a se putea face aprecieri cu privire la calitatea de proprietar a reclamantului, ci, aşa cum s-a menţionat anterior, obligaţie de a face.

De aceea, chiar dacă se înlătură considerentele primei instanţe referitoare la nedovedirea de către reclamant a calităţii de proprietar, faţă de obiectul cauzei, soluţia de respingere a cererii nu se impune a fi schimbată.

Raportat la considerentele din precedent, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant.

Data publicarii pe portal:09.05.2018

Domenii speta

Spete similare