Drept procesual civil. Drept administrativ. Admisibilitatea căii de atac a apelului. Imposibilitatea calificării

Drept procesual civil. Drept administrativ. Admisibilitatea căii de atac a apelului. Imposibilitatea calificării.

-Art. 457 C.pr.civ., art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Calea de atac specifică materiei contenciosului administrativ şi fiscal o constituie recursul, aspect confirmat şi prin decizia nr. 17/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, legea neprevăzând dreptul părţii interesate de exercitate a apelului împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă de instanţa de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, prima instanţă a menţionat în mod corect şi legal calea de atac deschisă părţii interesate spre exercitare împotriva sentinţei civile, astfel că nu se aplică art. 457 C.pr.civ. privind recalificarea căii de atac, dat fiind că nu există vreo menţiune inexactă în dispozitivul acestei hotărâri judecătoreşti sub acest aspect. Or, de esenţa mecanismului procesual instituit de art. 457 alin. (2) – (4) C.pr.civ. este tocmai menţiunea inexactă privind calea de atac ce poate fi formulată împotriva hotărârii judecătoreşti, ceea ce nu este cazul în acest proces.

Totodată, nici posibilitatea de calificare a căii de atac din apel în recurs nu se identifică în acest proces. În cauză nu rezultă din elementele obiective ale căii de atac exercitate în concret concluzia unei intenţii a părţii reclamante de exercitare a recursului, altfel spus că şi-ar fi denumit greşit calea de atac formulată, ci reiese că partea reclamantă a intenţionat şi a exercitat calea de atac a apelului, dată fiind denumirea sa, temeiul de drept specificat şi modalitatea de expunere a criticilor, coroborat cu faptul că acea cerere a fost formulată şi semnată de avocatul ales al reclamantului.

(Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal,

decizia civilă nr. 111 din data de 29 octombrie 2018)

I. Prin sentinţa civilă nr. 768 F din 31.05.2018, pronunţată în dosarul nr. 105/98/2018, Tribunalul Ialomiţa – Secţia Civilă a respins cererea formulată de reclamantul S.C. în contradictoriu cu pârâtele ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE IALOMIŢA şi DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE PLOIEŞTI, ca neîntemeiată, luând act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

În considerentele hotărârii pronunţate, a reţinut Tribunalul că prin cererea înregistrată sub nr. 105/98/2018, reclamantul S.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul DIRECŢIA REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE PLOIEŞTI prin ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINAŢELOR PUBLICE IALOMIŢA anularea Deciziei nr. (..) privind soluţionarea contestaţiei formulate de S.C., precum şi a deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. (..).

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat în esenţă că actele litigioase sunt lipsite de temei legal, astfel că sunt afectate de nulitate. În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 554/2004 şi ale Legii nr. 85/2014.

Partea pârâtă a depus la data de 07.03.2018 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare, pârâta a apreciat în esenţă că actele administrative fiscale emise în cauză sunt ca legale şi temeinice, făcând o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt.

Prin încheierea din 03.05.2018, Tribunalul a dispus  introducerea în cauză a emitentului actului contestat, DIRECŢIA GENERALĂ  REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE PLOIEŞTI, în calitate de pârâtă.

În motivarea efectivă a soluţiei pronunţate, Tribunalul a reţinut următoarele:

Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că prin decizia nr. (..) emisă de A.J.F.P. IALOMIŢA - Serviciul Colectare şi Executare Silită Persoane Juridice, s-a dispus atragerea răspunderii solidare a contestatorului S.C., în calitate de asociat cu cota de participare de 50% şi administrator, în solidar cu debitoarea insolvabilă L.N.F. S.R.L, pentru suma de 84.812 lei, reprezentând  debite în sumă de 74.324 lei şi accesorii aferente în sumă de 10.488 lei, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) şi lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Împotriva acestei decizii S.C. a formulat contestaţie care a fost respinsă ca neîntemeiată de DGRFP Ploieşti prin  Decizia nr. (..).

Tribunalul a reţinut textul art. 25 alin. (2) lit. c) şi lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Prin urmare, pentru a se putea angaja răspunderea solidară a contestatorului S.C., în calitate de asociat cu cota de participare de 50 % şi administrator, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent în condiţiile Codului de procedură fiscală şi să se poată reține reaua credinţă a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea.

În privința primei condiţii, referitoare la declararea debitorului ca insolvabil, tribunalul constată că prin procesul verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. (..) s-a constatat starea de insolvabilitate a societății L.N.F. S.R.L..

În ceea ce priveşte condiţia privind reaua credinţă, tribunalul apreciază că din probele administrate este dovedită şi aceasta.

Astfel, art. 12 din Legea nr. 207/2015 consacră principiul bunei-credinţe pe care trebuie să fie fundamentate relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale, în scopul realizării cerinţelor legii.

Este adevărat că simplul fapt al neachitării obligaţiilor fiscale de către o societate nu poate duce sine-die la angajarea automată a răspunderii solidare a administratorului, prin instruirea unei prezumţii de culpă a persoanei fizice.

Din analiza documentelor aflate la dosar, rezultă că pentru a emite Decizia nr. (..), reprezentanţii A.J.F.P. IALOMIŢA - Serviciul Colectare şi Executare Silită Persoane Juridice au reţinut fapte în raport cu procesul verbal nr. (..) prin care a fost declarată starea de insolvabilitate a debitoarei L.N.F. S.R.L., întocmit în conformitate cu prev. art. 265 din Legea nr. 207/2015.

În actul administrativ contestat s-a reţinut că L.N.F. S.R.L. înregistra la data de 30.05.2017, obligaţii fiscale restante datorate bugetului general consolidat în sumă totală de 84.812 lei, din care 74.324 lei debite cu scadenţă din data de 25.10.2014 şi 10.488 lei accesorii aferente.

În vederea recuperării obligaţiilor fiscale restante organele de executare din cadrul A.J.F.P. IALOMIŢA au întreprins măsuri de executare silită prevăzute de Codul de procedură fiscală. Astfel, au fost emise şi comunicate somaţii de plată, au fost înfiinţate popriri asupra disponibilităţilor băneşti, a fost înfiinţat sechestru asigurător asupra unor bunuri mobile (Procesul verbal nr. …), au fost organizate licitaţii publice în vederea valorificării respectivelor bunuri, a fost verificată situaţia patrimonială a debitoarei, au fost solicitate informaţii în vederea identificării unor bunuri, imobile aflate în proprietatea debitorului, acţiuni în urma cărora nu au fost stinse obligaţiile fiscale datorate bugetului general consolidat de societatea L.N.F. S.R.L., motiv pentru care a fost propusă şi aprobată insolvabilitatea societăţii conform Procesului verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr.(..), potrivit prevederilor art. 265 din Legea nr. 207/2015, comunicat în data de 28.08.2017.

Din evidenta informatizata a ORC Ialomiţa a rezultat că la data constituirii obligaţiilor fiscale  S.C. deţinea calitatea de administrator cu puteri depline şi asociat cu 50% din părţile sociale ale societăţii L.N.F. S.R.L..

Susţinerea petentului că "...nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte reaua-credință a reclamantului ci se rezuma doar la o apreciere din partea agenţilor,  în sensul că acesta, cu rea credinţă nu a formulat la timp cerere de intrare in insolvenţă...", este apreciată de instanţă ca neîntemeiată, întrucât obligaţiile fiscale datorate bugetului general consolidat provin din declaraţiile fiscale, întocmite de societate, iar potrivit art. 95 alin. (4) şi alin. (6) din Legea nr. 207/2015 declaraţia fiscală întocmită este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, şi produce efectele juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii acesteia. Decizia de impunere şi decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii constituie şi înştiinţări de plată, de la data comunicării acestora, în condiţiile în care se stabilesc sume de plată.

Astfel, ca urmare a neachitării la scadenţă a obligaţiilor datorate bugetului general consolidat, organul de executare silită din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ialomiţa a întreprins în mod corect şi legal în aprecierea tribunalului măsuri de executare silită constând în emiterea de somaţii, titluri executorii, adrese de înfiinţare popriri bancare, comunicate societăţii în conformitate cu prevederile legale în vigoare, confirmate de primire şi necontestate.

Totodată, instanţa reţine art. 66 din Legea nr. 85/2016.

În raport de aceste dispoziţii legale, tribunalul consideră că atunci când au intervenit problemele financiare ale societăţii, prin neputinţa acesteia de a plăti obligaţiile fiscale declarate bugetului general consolidat, administratorul debitoarei avea obligaţia să solicite deschiderea procedurii insolventei, în termenul legal, iar pentru lipsa de interes în promovarea acestor demersuri, reprezentanţii A.J.F.P. IALOMIŢA, în mod corect şi legal, au emis decizia de angajare a răspunderii solidare potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală.

Dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 207/2015 stabilesc că în cazul în care obligaţia fiscală nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condiţiile legii, alte persoane.

Relevante în cauză sunt şi prevederile Legii nr. 31/1990, respectiv art.73 alin. (1), ce instituie răspunderea solidară a administratorului, precum şi art. 194 şi 195, în baza cărora domnul S.C., în calitate de asociat cu cota de participare de 50% avea posibilitatea legală să verifice şi să aprobe situaţiile financiar-contabile şi să adopte măsurile legale ce se impuneau pentru buna funcţionare a societăţii.

Obligaţiile restante ale societăţii provin din anul 2014, în care S.C. deţinea calitatea de asociat cu cota de participare de 50% şi administrator, debitoarea înregistrând obligaţii neachitate a căror scadenţă este cu mult timp depăşită.

În acord cu susţinerile pârâtei din întâmpinare, tribunalul consideră că, urmarea examinării stării de fapt, organul fiscal competent, în temeiul art. 25 şi art.26 din Legea nr.207/2015, a identificat administratorul societăţii care, cu rea-credinţă, a determinat neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale şi care nu a întreprins acţiuni care să stopeze pierderile societăţii, prin solicitarea şi efectuarea de punctaje, reglări sau corecţii în evidentele fiscale, ignorându-le cu bună ştiinţă şi că infirmarea bunei credinţe a reclamantului este demonstrată şi de neprezentarea la sediul organului fiscal pentru susţinerea punctului de vedere cu privire la faptele şi documentele relevante în luarea deciziei.

Starea de pasivitate faţă de obligaţia achitării la scadenţă a obligaţiilor bugetare, precum şi faţă de demersurile întreprinse de organele de executare silită din cadrul A.J.F.P. Ialomiţa pentru recuperarea acestor sume prin modalităţile de executare prevăzute de Legea nr.207/2015 coroborată cu aspectele evidenţiate mai sus dovedeşte în aprecierea instanţei că există suficiente argumente pentru a proba reaua credinţă a administratorului, fiind îndeplinite astfel condiţiile răspunderii solidare.

În raport de situaţia prezentată, tribunalul consideră că este îndeplinită condiţia privind reaua-credinţă a numitului S.C., în condiţiile în care, văzând că societatea nu funcţionează în condiţii legale, nu a luat măsuri pentru remedierea situaţiei.

Având în vedere considerentele anterior expuse, probatoriul aflat la dosar şi dispoziţiile legale evocate mai sus, instanţa apreciază că decizia de angajare a răspunderii solidare (..) a fost emisă în condiţii de temeinicie şi legalitate. De asemenea, consideră că decizia nr. (..) privind soluţionarea contestaţiei formulate de petentul Satan Constantin, emisă de DGRFP Ploieşti, act subsecvent deciziei nr. (..), este legal emisă de organele fiscale.

În consecinţă, tribunalul a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Totodată, având în vedere principiul disponibilităţii ce guvernează prezentul litigiu, s-a luat act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

II. Împotriva acestei sentinţe, ce i-a fost comunicată la 03.07.2018, a declarat apel, înregistrat la data de 20.07.2018, reclamant S.C. solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei civile în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În motivare, partea apelantă a arătat că prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr.(..) s-a decis angajarea răspunderii administratorului S.C. pentru suma de 84812 lei, în solidar cu societatea L.N.F. S.R.L. Slobozia.

În cadrul Deciziei se reţine „Reaua credinţă a administratorului care nu a solicitat intrarea în insolvenţă, rezidă în faptul că nu a acţionat cu bună-credinţă, pentru restructurarea datoriilor societăţii, fie prin reorganizare judiciară, fie prin solicitarea de înlesniri fiscale potrivit dispoziţiilor din O.U.G. nr. 29 din 20 martie 2011 privind reglementarea acordării eşalonărilor la plată, fie prin aplicarea procedurilor de concordat preventiv sau mandat ad-hoc.”. Decizia de angajare a răspunderii a fost motivată în drept potrivit dispoziţiilor art. 271 alin. (2) lit. b) şi c) din Codul de procedură fiscală.

Tribunalul Ialomiţa prin sentinţa civilă nr. 768 a dispus respingerea cererii ca nefondată motivat de faptul că este îndeplinită condiţia privind reaua credinţă a numitului S.C., în condiţiile în care văzând că societatea nu funcţionează în condiţiile legale, nu a luat măsuri pentru remedierea situaţiei.

Din probele administrate rezultă în mod clar că S.C. în calitate de administrator a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă pentru a remedia această situaţie însă din păcate nu a reuşit şi astfel a fost nevoit să formuleze cererea de intrare în insolvenţă.

Mai mult, din cele arătate de instanţă se înţelege că un administrator în momentul în care societatea pe care o administrează acumulează datorii trebuie să introduce cerere de intrare în insolvenţă pentru a se feri de atragerea răspunderii în solidar în situaţia în care nu va reuşi în viitor să acopere acele datorii.

Din contră, orice persoană care administrează o societate pune suflet în activitatea sa şi încearcă din toate puterile să aducă societatea pe profit şi să achite toate datoriile, însă nu de fiecare dată soluţiile adoptate sunt cele care aduc şi reuşita. Însă nu din rea credinţă s-a ajuns la această situaţie întrucât nu există niciun fel de probe în acest sens.

Trebuie avut în vedere faptul că în cadrul acestei societăţi este munca administratorului, care şi-a dedicat atât timpul, cât şi cunoştinţele în domeniu pentru ca activitatea societăţii să se desfăşoare conform reglementărilor legale, însă din păcate, contrar eforturilor pe care acesta le-a făcut, nu a reuşit să scoată societatea din acest impas şi să achite datoriile.

Este foarte uşor ca un inspector să vină şi să spună că trebuia solicitată insolvenţă de la data de când firma înregistra datorii scadente mai mari de 40.000 lei, însă persoana care a pus suflet şi muncă în această firmă nu poate lua această decizie atât de uşor, ci încearcă să redreseze activitatea, să aducă profit şi să poată achita datoriile astfel încât activitatea societăţii să se desfăşoare în condiţii normale.

Faptul că administratorul nu a reuşit acest lucru nu poate duce implicit şi la atragerea răspunderii acestuia întrucât administratorul a făcut tot ceea ce a putut pentru a redresa societatea şi a plăti datoriile.

Mai mult, încă de la data la care activitatea societăţii s-a redus foarte mult, iar datoriile au crescut reclamantul a încercat să facă o înţelegere cu ANAF pentru a achita eşalonat datoriile înregistrate, însă acest lucru nu a fost posibil, întrucât pentru a eşalona aceste datorii era nevoie de un bun pe care societatea să îl pună drept garanţie şi astfel nici această posibilitate nu a putut rezolva această situaţie.

În ambele decizii conteste se reţine culpa reclamantului de a nu solicita Tribunalului Ialomiţa deschiderea procedurii insolvenţei în termen de 30 zile de la data apariţiei stării de insolvenţă. Data apariţiei stării de insolvenţă este stabilită de intimată la data de 01.10.2015, data la care societatea înregistra o datorie de peste 40.000 lei. Însă, data apariţiei stării de insolvenţă din punctul de vedere al reclamantului nu este aceeaşi cu cea a intimatei întrucât, chiar dacă la aceasta data s-a ajuns la pragul prevăzut de Legea nr. 85/2014, reclamantul dorea să îşi achite datoriile şi să redreseze această societate.

Faptul că nu a reuşit acest lucru o arată şi situaţia societăţii faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei la cererea debitorului, cerere formulată în momentul în care acesta şi-a dat seama că nu mai există nicio posibilitate de a salva această societate şi că este momentul la care a apărut starea de insolvenţă.

În aceste condiţii, nu poate fi imputat reclamantului faptul că nu a reuşit să redreseze activitatea societăţii şi în niciun caz nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii în solidar cu societatea.

Mai mult, organul fiscal nu a dovedit în niciun fel, la momentul emiterii actului, o astfel de conduită "săvârşirea cu rea credinţă din partea reprezentantului societăţii”, nefiind îndeplinite în mod evident condiţiile pentru antrenarea răspunderii solidare. Motivarea deciziei de antrenare a răspunderii solidare în fapt este extrem de superficială, fiind evidentă netemeinicia acesteia.

Astfel că nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte reaua credinţă a reclamantului, ci se rezumă doar la o apreciere din partea inspectorilor, considerând aceştia faptul că cu rea credinţă reclamantul nu a formulat la timp cerere de intrare în insolvenţă.

O cerere asemănătoare a fost depusă şi de lichidatorul societăţii, dosar nr.1199/98/2017/A1, prin care s-a solicitat atragerea răspunderii administratorului S.C., cerere ce a fost admisă de Tribunalul Ialomiţa, împotriva căreia a formulat apel, iar Curtea de Apel Bucureşti prin decizia civilă nr. 1097A/2018 a dispus admiterea apelului motivat de faptul că nu rezultă din nicio probă reaua credinţă a administratorul, iar instanţa de fond a apreciat culpa acestuia invocând textele de lege şi în niciun caz aplicând aceste texte pe situaţia de fapt.

În consecinţă, s-a pronunţat o decizie definitive prin care s-a stabilit că administratorul S.C. nu a acţionat cu rea credinţă, iar starea de insolvenţă a societăţii nu îi poate fi imputabilă.

În concluzie, s-a solicitat admiterea apelului, anularea actelor administrative.

În drept, s-au invocat Legea nr. 554/2004, Legea nr. 85/2014, art. 466 şi urm. C.pr.civ.; a fost solicitată judecata în lipsă.

În dovedire, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi orice altă probă necesară soluţionării prezentei cauze.

Părţile intimate-pârâte nu au formulat întâmpinare. Au depus un punct de vedere în referire la apel, la data de 22.10.2018, prin care au arătat că este inadmisibilă calea de atac a apelului.

La data de 29.10.2018, partea apelantă – reclamantă a depus la dosar cerere prin care a solicitat recalificarea cererii de apel formulate în calea de atac a recursului, sens în care a indicat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.pr.civ., iar în referire la motive a făcut trimitere la conţinutul cererii de apel.

III. Asupra apelului formulat, Curtea reţine următoarele:

Partea reclamantă S.C. a învestit Tribunalul Ialomiţa  cu o acţiune de contencios administrativ şi fiscal, solicitând anularea actelor administrative fiscale reprezentate de decizia de soluţionare a contestaţiei nr. (..) şi decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 3907/2017.

Art.281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prevede că „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.”.

Art. 10 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede că „Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.”, respectiv că „Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.”.

Aşadar, calea de atac specifică materiei contenciosului administrativ şi fiscal o constituie recursul, aspect confirmat şi prin decizia nr. 17/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, legea neprevăzând dreptul părţii interesate de exercitate a apelului împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă de instanţa de contencios administrativ şi fiscal.

De altfel, art. 466 C.pr.civ. (Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată) prevede că „Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.”, motiv pentru care nu există un drept la exercitarea apelului atunci când legea îl exclude explicit sau implicit, o astfel de ipoteză fiind şi aceea de stabilire a dreptului de a fi exercitat recursul în mod direct împotriva hotărârii de primă instanţă.

Curtea mai reţine că potrivit art. 457 C.pr.civ. „(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei. (2) Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. (3) Dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege. (4) Atunci când instanţa dispune recalificarea căii de atac, de la data pronunţării încheierii, pentru părţile prezente, sau de la data comunicării încheierii, pentru părţile care au lipsit, va curge un nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege.”.

Prin decizia nr. 19/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a stabilit că „Dispoziţiile art. 457 alin. (4) C.pr.civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate. În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) C.pr.civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) C.pr.civ..”.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a reţinut: „Dacă s-ar adopta interpretarea extensivă a alin. (4), în sensul unei recalificări neîngrădite a căii de atac greşit exercitate, s-ar goli de conţinut principiul legalităţii căii de atac consacrat de alin. (1) al art. 457 C.pr.civ.. În cazul în care instanţa de judecată ar proceda în toate situaţiile la recalificarea căii de atac, determinând astfel curgerea unui nou termen pentru declararea/motivarea căii de atac prevăzute de lege, partea ar fi îndrituită să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti, independent de dispoziţiile legale aplicabile şi de menţiunea corectă din dispozitivul hotărârii atacate. Or, textul menţionat nu prevede dreptul generic al părţii de a exercita o cale de atac, ci dreptul acesteia la exercitarea căii de atac prevăzute de lege. Mai mult, o asemenea interpretare ar legitima posibilitatea părţii care nu exercită în termenul prevăzut de lege calea de atac corect indicată în hotărârea atacată să declare o cale de atac greşită şi, ulterior recalificării automate, să fie repusă în termenul de declarare/motivare a căii de atac, fără a exista vreo raţiune procesuală pentru o asemenea repunere în termen. Ca urmare, recalificarea căii de atac în condiţiile art. 457 alin. (4) C.pr.civ. poate fi dispusă numai atunci când partea a exercitat o cale de atac greşită, ca efect al menţiunii inexacte sau lipsei menţiunii din hotărârea atacată, cu privire la calea de atac ce trebuie exercitată, pentru că numai atunci este justificată din punct de vedere procedural curgerea unui nou termen pentru declararea/motivarea căii de atac prevăzute de lege.”.

În concret, în cauză, sentinţa civilă nr. 768/F/31.05.2018 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa – Secţia civilă, respingând cererea de chemare în judecată, a indicat părţilor dreptul de a formula «recurs în termen de 15 zile de la comunicare».

Astfel, prima instanţă – Tribunalul Ialomiţa – a menţionat în mod corect şi legal calea de atac deschisă părţii interesate spre exercitare împotriva sentinţei civile nr. 768/F/31.05.2018, astfel că nu se aplică art. 457 C.pr.civ. privind recalificarea căii de atac, dat fiind că nu există vreo menţiune inexactă în dispozitivul acestei hotărâri judecătoreşti sub acest aspect. Or, de esenţa mecanismului procesual instituit de art. 457 alin. (2) – (4) C.pr.civ. este tocmai menţiunea inexactă privind calea de atac ce poate fi formulată împotriva hotărârii judecătoreşti, ceea ce nu este cazul în acest proces.

Totodată, nici posibilitatea de calificare a căii de atac din apel în recurs nu se identifică în acest proces, în ciuda cererii depuse de partea apelantă – reclamantă la data de 29.10.2018, una formulată cu depăşirea termenului legal de 15 zile pentru exercitarea recursului, dat fiind că sentinţa civilă nr. 768F/31.05.2018 i-a fost comunicată la data de 03.07.2018, astfel că nu poate reprezenta prin ea însăşi recurs.

Revenind la chestiunea calificării, Curtea observă că, în decizia nr. 19/2016, instanţa supremă a arătat în considerente următoarele aspecte relevante: „(…) dacă partea îşi denumeşte greşit calea de atac, deşi aceasta a fost corect indicată de către instanţă, devin aplicabile prevederile art. 22 alin. (4) şi art. 152 C.pr.civ., ca normă de drept comun. Într-o asemenea situaţie, instanţa competentă să soluţioneze calea de atac va proceda la calificarea acesteia, conform acestor din urmă dispoziţii, fără însă, ca urmare a acestei calificări, să curgă un nou termen pentru declararea, respectiv motivarea căii de atac prevăzute de lege, neexistând un temei juridic pentru repunerea în termen. Altfel spus, recalificarea căii de atac prevăzută de art. 457 alin. (4) C.pr.civ. nu se confundă cu instituţia juridică a calificării cererii, astfel cum este reglementată de art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 C.pr.civ. În măsura în care cererea nu conţine suficiente elemente care să permită instanţei să califice calea de atac formulată drept cea prevăzută de lege sau partea insistă în denumirea dată iniţial căii de atac, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) C.pr.civ..”.

În cauza de faţă, din analiza obiectivă a căii de atac exercitate de partea reclamantă reiese intenţia acesteia de a formula apel, iar nu recurs, motiv pentru care nu se poate proceda la calificare din apel în recurs.

Curtea observă că partea reclamantă a formulat calea de atac a apelului prin avocat Constantin Marius, astfel că nu se poate pleca de la premisa că avocatul s-ar fi aflat într-o eroare asupra naturii căii de atac de formulat în cauză, în condiţiile în care prima instanţă i-a indicat explicit dreptul de a formula recurs, nu apel, iar în cererea de chemare în judecată şi în cererea de apel avocatul face referire expresă la Legea nr. 554/2004, din al cărei conţinut reieşea în mod clar şi accesibil natura căii de atac specifică materiei contenciosului administrativ – „recursul”.

Totodată, lecturând atent cererea de apel, Curtea mai observă că, dincolo de menţiunea expresă şi repetată a părţii că formulează «apel» şi că solicită admiterea «apelului», în finalul cererii se întemeiază în drept pe «art. 466 şi urm. C.pr.civ.», norme juridice specifice apelului, dat fiind că se regăsesc în Capitolul II al Titlului II C.pr.civ., referitor la această cale de atac, iar nu specific recursului, reglementat la Secţiunea I din Capitolul III al Codului, începând cu art. 483 şi următoarele.

În plus, lectura atentă a căii de atac formulate de reclamant denotă o concentrare a argumentaţiei părţii respective pentru susţinerea lipsei de temeinicie a soluţiei date de Tribunalul Ialomiţa, iar nu pentru demonstrarea nelegalităţii respectivei sentinţe prin dezvoltarea unor motive de casare/nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 1 – 8 C.pr.civ.. În concret, partea apelantă – reclamantă nu a procedat la criticarea hotărârii de primă instanţă sub aspectul greşitei aplicări a normelor de drept procesual sau substanţial, ci s-a orientat înspre o analiză şi reinterpretare a situaţiei de fapt, prin prisma probelor administrate, în timp ce referirile la norme juridice sunt secundare.

Or, faţă de textul art. 488 alin. (1) C.pr.civ., respectiv al art. 483 C.pr.civ. – „(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.” [s.n.], Curtea arată că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

În cauză însă, nu rezultă din elementele obiective ale căii de atac exercitate în concret concluzia unei intenţii a părţii reclamante de exercitare a recursului, altfel spus că şi-ar fi denumit greşit calea de atac formulată, ci reiese că partea reclamantă a intenţionat şi a exercitat calea de atac a apelului, dată fiind denumirea sa, temeiul de drept specificat şi modalitatea de expunere a criticilor, coroborat cu faptul că acea cerere a fost formulată şi semnată de avocatul ales al reclamantului.

Faţă de cele arătate în precedent, Curtea va respinge apelul formulat ca inadmisibil, respectiv va respinge cererea de recalificare a cererii de apel ca neîntemeiată.

Faţă de art. 483 C.pr.civ., stabilindu-se regula că „hotărârile date în apel, (…) sunt supuse recursului.”, prezenta decizie pronunţată în soluţionarea unei apel este supusă recursului, a cărui exercitare nu este exclusă de vreo normă juridică.

Domenii speta

Spete similare