Concediere prin desființarea postului salariatului. Existența unei cauze reale și serioase

Concediere prin desființarea postului salariatului. Existența unei cauze reale și serioase

Concedierea prin desfiinţarea unui post poate fi şi doar urmarea unei alte concepţii de organizare a activităţii, a unei viziuni manageriale motivate doar de oportunitate sau chiar numai de voinţa de a continua activitatea într-o altă formă, impunându-se recunoaşterea unei marje mari de apreciere angajatorului cu privire la structurarea şi conducerea activităţii sale, în sensul că dacă măsura e reală, adică nu s-a urmărit numai înlăturarea unui anumit angajat, ea rămâne valabilă.

Nu se poate pretinde angajatorului să nu procedeze la desfiinţarea unui post decât dacă prin menţinerea lui ar periclita grav ori iminent activitatea unităţii, obligându-l  să nu acţioneze decât în situaţii de criză ori în folosul imperativ al investiţiei sale, căci angajatorul dispune de ea, putând să-şi asume şi riscul unor măsuri care nu sunt numaidecât folositoare societăţii, dar care exprimă o anumită opţiune ori viziune cu privire la organizarea şi conducerea ei, cu condiţia ca desfiinţarea locului de muncă să fie reală, adică nu fictivă, mascată de menţinerea în continuare a postului, în variantă redenumită, dar altfel identică.

(Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 4016 din data de 9 octombrie 2018)

Prin sentinţa civilă nr. 965/06.02.2018 pronunţată în dosarul nr. ...../3/2017 Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis cererea formulată de reclamanta C.R.B., în contradictoriu cu pârâta WTCB SA., a anulat decizia nr.18/03.04.2017 și a obligat pârâta să o reintegreze pe reclamantă pe postul şi în funcția avute anterior concedierii.

În temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 s-a suspendat judecata cauzei privind cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirii, conform art. 80 alin. (1) C. mun. si cererea de obligarea a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, pe perioada insolventei societăţii pârâte.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamanta, salariata pârâtei conform CIM nr. 1007 înregistrat sub numărul 48173/28.04.1994, pe funcția de „secretară”, a ocupat conform fişei postului nr. (..) postul de „Asistent Direcția Generală”, fiind subordonată direct Direcției Generale.

Prin decizia nr.18/03.04.2017 emisă de pârâtă prin administrator special numit prin Hotărârea AGOA nr. (..) s-a dispus încetarea, începând cu data de 04.04.2017, a raporturilor de muncă ale reclamantei, conform art. 65 C. mun., ca urmare a desființării „postului de Director General din cadrul WTCB SA, pe care îl deservea in mod direct postul de asistent Direcția Generală”.

În decizie se menționează că „motivația reorganizării interne a societății si a eficientizării activității este dispusă ca urmare a desființării locului de muncă din motive organizatorice si economice, ținând cont de declanșarea procedurii insolventei angajatorului și de faptul că  putinele activitățile de secretariat din cadrul Direcției Generale, care s-au derulat după intrarea in insolvență a societății, au fost deja preluate si derulate, de aproximativ 1 an de zile, de responsabilul Resurse umane si salarizare, asigurându-se astfel și o mai bună eficientizare si valorizare a postului de Resurse Umane”.

Reclamanta critică această decizie prin prisma neemiterii legale a acesteia de către administratorul special, nemotivării deciziei, lipsei desființării efective a postului și lipsei cauzei reale si serioase.

Decizia nr. 18/03.04.2017 a fost emisă de către parat prin administrator special, calitate atribuită numitului P.A. în temeiul încheierii de ședință din data de 17.10.2012, pronunțată de către Tribunalul București în dosarul nr..../3/2011, astfel cum a fost lămurită prin încheierea de ședință din data de 12.12.2012, pronunțata de către Tribunalul București în dosarul nr.../3/2011. Conform acestor dispoziții din conținutul încheierilor enunțate atribuțiile administratorului special sunt exercitate alături de administratorul judiciar, iar acestea sunt „cele prevăzute de art.20 din Legea nr. 85/2006 şi prin Legea nr. 31/1990, respectiv din actul constitutiv al debitorului WTCB SA pentru Consiliul de administraţie.

Prin încheierea de ședința din data de 23.04.2014, pronunțată de către Tribunalul București în dosarul nr.../3/2011, a fost admisă cererea administratorului judiciar X....SPRL si s-a dispus “Acordă conducerea, în parte, a activităţii debitoarei WTCB SA ………către administratorul judiciar, în sensul că va analiza activitatea de management strategic şi financiar, iar administratorul special P.A. va asigura conducerea operativă a activităţii.”

Prin Decizia Administratorului judiciar X... SPRL nr. 3/20.05.2014 s-a stabilit că administratorul special P.A. va exercita atribuțiile ce derivă din conducerea operativă a activităţilor curente ale pârâtului si va efectua plățile ce se încadrează în condițiile obișnuite de desfășurare a activității societății, aceste atribuții urmând a fi exercitate sub supravegherea administratorului judiciar. La punctul 3 din Decizie se menționează că actele, operațiunile si plățile care depășesc condițiile obișnuite de exercitare a activităților curente, vor fi autorizate de administratorul judiciar.

Prin încheierea de ședința din data de 07.12.2016, pronunțată de către Tribunalul București in dosarul nr..../3/2011, enunțată în conținutul deciziei de concediere, instanța, reținând ca „în raport de susţinerile părţilor, instanţa apreciază că procedura insolvenţei este o procedură specială ce reglementează modalitatea în care este condusă societatea debitoare, motiv pentru care nu se pot aplica dispoziţiile de drept comun privind managementul unei societăţi, atribuţiile fiecărui participant fiind stabilite în mod clar de către dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, neputând fi delegate de către participanţi, motiv pentru care îi pune în vedere administratorului judiciar al debitoarei, prin reprezentanţii convenţionali să respecte prevederile art. 49 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. În acelaşi timp, instanţa reţine că întrucât ridicarea dreptului de administrare al societăţii debitoare s-a dispus pentru motivul inexistenţei unui administrator special, prin desemnarea acestuia de către acţionari societatea şi-a recăpătat dreptul de administrare, astfel încât le pune în vedere reprezentanţilor convenţionali ai administratorului judiciar să îşi desfăşoare activitatea conform prevederilor legale.”

„Reţine faptul că prin desemnarea administratorului special de către acţionari, societatea debitoare şi-a recăpătat dreptul de administrare.

Pune în vedere administratorului judiciar al debitoarei, prin reprezentanţii convenţionali să respecte prevederile art. 49 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.”

Din considerentele expuse anterior reiese că atribuțiile administratorului special, de la data desemnării sale, până la momentul emiterii deciziei de concediere, au constat în atribuții ce derivă din conducerea operativă a activităţilor curente ale pârâtului și efectuarea de  plăți ce se încadrează în condițiile obișnuite de desfășurare a activității societății, aceste atribuții trebuind a fi exercitate sub supravegherea administratorului judiciar.

Actele, operațiunile si plățile care depășesc condițiile obișnuite de exercitare a activităților curente, trebuie autorizate de administratorul judiciar.

De altfel, aceste obligații derivă în mod direct din prevederile Legii nr. 85/2006 art. 49 ”(1) Pe perioada de observaţie, debitorul va putea să continue desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, după cum urmează:a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul art. 28 alin. (1) lit. h), şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare; b) sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare. (2) Actele, operaţiunile şi plăţile care depăşesc condiţiile menţionate la alin. (1) vor putea fi autorizate în exercitarea atribuţiilor de supraveghere de administratorul judiciar; acesta va convoca o şedinţă a comitetului creditorilor în vederea supunerii spre aprobare a cererii administratorului special, în termen de maximum 5 zile de la data primirii acesteia.”

Conform art. 3 alin. (1) pct. 14 Legea nr. 85/2006  „activităţile curente reprezintă acele fapte de comerţ şi operaţiuni financiare propuse a fi efectuate de debitor în perioada de observaţie, în cursul normal al comerţului său, cum ar fi: a) continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate; b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora; c) asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente;”

Prima instanță a mai reţinut că Legea nr. 85/2006 prevede la art. 20 „(1) Principalele atribuţii ale administratorului judiciar, în cadrul prezentei legi, sunt: j) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;” iar la art. 86 „(1) În vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul poate să denunţe orice contract, închirierile neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate…(5) Un contract de muncă sau de închiriere, în calitate de locatar, va putea fi denunţat numai cu respectarea termenelor legale de preaviz. (6) Prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 - C. mun., cu modificările şi completările ulterioare, după data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoarei se va face de urgenţă de către administratorul judiciar/lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă. Administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare.”

În consecință, față de dispozițiile legale expuse anterior, instanța a reţinut că denunțarea unui contract de muncă nu reprezintă o activitate curentă și nu poate fi efectuată de către administratorul special, în absenta unei autorizații speciale date în acest sens de către administratorul judiciar.

Or, în speță decizia de concediere nu face referire la vreun act decizional al administratorului judiciar X...SPRL, care să-i fi conferit administratorului special dreptul de a dispune măsura concedierii reclamantei.

Aceleași considerente le-a reiterat instanța şi în ceea ce privește emiterea deciziei nr.10/28.02.2017-f47 de reorganizare a activității societății conform Planului de reorganizare prin redimensionarea structurii de personal si a organigramei, care nu se circumscrie de asemenea unei activități curente si care nu poate fi luată de către administratorul special, în absența unei autorizații speciale date în acest sens de către administratorul judiciar.

În consecință, în lipsa unei autorizaţii speciale date de administratorul judiciar X....SPRL, administratorului special, in vederea reorganizării societății și denunțării contractelor de muncă, prima instanță a reţinut nelegalitatea deciziei contestate, emisă de o persoană care nu are drept de dispoziție în acest sens.

Daca s-ar trece peste aceste aspecte si s-ar analiza condițiile de formă impuse de C. mun. sub sancțiunea nulității deciziei de concediere, instanța a reţinut și faptul că decizia de concediere nu cuprinde toate mențiunile obligatorii reglementate de art. 76 C. mun..

Astfel, conform art. 76 C. mun. sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) motivele care determina concedierea.

În speţă, decizia de concediere este informă, în sensul că nu poate fi primită ca fiind motivată prin menționarea stării de insolvență, declanșată de altfel din 2011, necesitatea reorganizării și eficientizării și lipsa activității specifice de secretariat, atâta vreme cât tot în decizie se menționează că desființarea postului ocupat de către reclamantă se datorează ca o consecință inerenta a desființării postului de Director General pe care îl deservea.

O motivare contradictorie echivalează cu lipsa acesteia.

Pe de altă parte, în ceea ce privește concedierea reglementată de art. 65 C. mun., se apreciază în jurisprudența că menționarea actului decizional intern, care a stat la baza desființării postului și care ar putea lamuri motivele desființării, echivalează cu îndeplinirea condiției motivării.

Or, în speță, decizia de concediere nu trimite la niciun act decizional intern care să fi stat la baza emiterii acesteia și care să fi fundamentat măsura desființării postului reclamantei.

Analizând mai departe măsura prin prisma temeiniciei, făcând abstracție de legalitatea deciziei, instanța a mai reţinut că ar putea constitui un asemenea act decizional intern decizia nr.10/28.02.2017, care poseda un articol unic „cu data de 01.03.2017 se dispune reorganizarea activității societății conform Planului de reorganizare prin redimensionarea structurii de personal și a organigramei și totodată aprobă noua organigrama”

Or, nici în această decizie nu se regăsesc motivele concedierii reclamantei,  nu se indică cauzele care au determinat luarea măsurii desființării postului salariatei, în ce măsura se va atinge scopul acesteia, cum vor scădea cheltuielile societății prin neplata salariului  reclamantei, raportat la întregul societății, și în ce mod va fi mai eficientă schema de personal fără această salariata.

Trimiterea la Planul de reorganizare nu echivalează cu motivarea actului decizional intern, atâta vreme cât acest Plan nu este individualizat cu mențiunea emitentului, a datei întocmirii, a numărului de înregistrare în registrul general al societății, pentru a putea fi identificat și a se putea aprecia că face parte integrantă din decizie.

De altfel, Planul de la fila 124, semnat de același administrator special, a fost depus la al treilea termen de judecata, drept pentru care, făcând referire si la considerentele anterioare referitoare la lipsa elementelor ce ar fi putut determina ca au stat la baza emiterii deciziei nr.10/28.02.2017 şi a deciziei nr. 18/03.04.2017, instanța l-a apreciat ca fiind întocmit pro causa.

Chiar dacă acesta ar fi fost fundamentul măsurii desființării postului reclamantei, instanța a observat, din conținutul lui, ca paratul a motivat desființarea postului reclamantei pentru faptul ca „nu își mai găsește rațiunea de a exista” ca urmare a desființării postului de Director General care a fost la rândul sau desființat întrucât „existenta postului a devenit redundanta”.

De menționat însă că acest post a fost desființat prin decizia nr. 2/05.05.2014, decizie desființată pe calea controlului judiciar, postul fiind reînființat în 2016, iar în prezent propus din nou pentru desființare tot pe motiv de inutilitate. Or, nu poate reține instanța de ce imediat după desființarea postului de director, nu a fost desființat și postul de asistent, ca urmare a constatării „redundanței”, ci a mai fost menținut în schema organizatorică încă trei ani.

Pe de altă parte, se mai menționează că atribuțiile postului erau exclusiv de secretariat și  foarte puține, aspecte ce nu pot fi reținute de către instanță, fiind contrazise de titulatura funcției și postului deținute de reclamantă, funcția fiind de „secretară”, iar conform fişei postului nr.(..) postul fiind de „Asistent Direcția Generală”, fiind subordonată direct Direcției Generale și că i-au fost luate reclamantei la un moment dat, fără să se menționeze de când nu mai presta nicio activitate aceasta și care a fost motivul pentru care nu a mai prestat-o.

În conformitate cu prevederile art. 65 C. mun., cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de muncă al salariatului, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă

Dacă din organigramele anterioare şi ulterioare concedierii (f46 si f48) reiese că postul ocupat de către reclamantă a fost suprimat, prima instanţă a constatat că din cuprinsul deciziei contestate, cât şi a celorlalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, nu rezultă caracterul real şi obiectiv al desfiinţării locului de muncă, respectiv nu rezultă că, în realitate, desfiinţarea locului de muncă ocupat de reclamantă a fost cauzată de reorganizarea determinată de existenţa unor motive obiective fără legătură cu persoana salariatului, nu rezultă existenţa unor studii, analizarea unor date sau indicatori etc. din care sa reiasă caracterul necesar al desfiinţării postului, din acest punct de vedere instanța considerând ca decizia este nemotivată.

Împotriva acestei hotărâri pârâta WTCB SA - prin administrator judiciar X...a formulat apel, arătând următoarele:

Instanţa fondului în mod nelegal constată că decizia de concediere este nulă, reţinând un motiv de nulitate invocat în fata instanţei de fond la termenul de concluzii pe fond, fără a fi discutat în condiţiile de contradictorialitate şi pentru care sa se fi dispus administrarea de probe, în speţă incidenţa art. 49 din Legea  nr. 85/2006 privind procedura de insolventă. Instanţa de fond a reţinut în mod netemeinic si nelegal ca decizia de concediere a fost emisă în mod nelegal de administratorul special.

Făcând referire la art. 49 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, apelanta arată că pentru evitarea oricărei posibilități de interpretare eronată a atribuțiilor administratorului special prevăzute de art. 49 din Legea nr. 85/2006, în general, și a celor legate de angajarea si concedierea personalului în mod special,într-un domeniu atât de sensibil, acesta s-a adresat judecătorului sindic pentru clarificări, ocazie cu care instanţa a precizat: "acestea sunt în esenţă cele prevăzute de Legea nr. 31/1990 pentru consiliul de administraţie şi în continuarea atribuţiile principale. Mai mult, de curând, în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 79/2017 administratorul special a emis Decizia nr. 66/18.12.2017 prin care s-a dispus păstrarea salariilor nete ale angajaţilor. Mergând pe logica instanței de fond administratorul special nu ar putea face angajări, plăti salariile, modifica prin acte adiţionale contractele individuale de muncă și nu ar putea face concedieri, mergând mai departe cu aceasta logică nu ar fi putut nici să angajeze serviciile unui avocat în speţă, cum ar fi cazul apărătorului din prezentul dosar.

Instanţa fondului nu a discutat aceasta excepţie în condiţii de contradictorialitate şi oralitate cu ambele parți, nu a administrat, nici potrivit rolului activ si nici nu a cerut lămuriri de niciun fel în legătură cu supravegherea administratorului special de către lichidatorul judiciar, motiv pentru care nu a prezentat, de exemplu contractul de management nr. 111/22.04.2015 (anexat cererii de apel) încheiat între WTCB SA prin administrator judiciar X...SPRL si administratorul special P.A., valabil la data concedierii intimatei-reclamante, care prevede la art. IV Drepturile şi obligaţiile părților, pct. 4.1.2. Obligațiile managerului potrivit căruia administratorul judiciar autorizează administratorul special să angajeze şi să concedieze salariaţi, apreciind fără temei ca aceste atribuțiuni, nefiind operative, nu pot fi delegate de administratorul judiciar celui special.

Referitor la nemotivarea în fapt a deciziei de concediere, se solicită să se aibă în vedere faptul că Decizia de concediere nr. 18/03.04.2017 cuprinde detaliat motivele de fapt ale concedierii contestatoarei care constau în: lipsa de activitate specifică funcţiunii de secretariat, reducerea posturilor la nivel de unitate, salariaţii care beneficiau de servicii de secretariat urmând să efectueze singuri aceste servicii. Mai mult, angajatorul vine si întăreşte in continuare în motivarea deciziei faptul că activitățile de secretariat, puţine la număr, erau deja preluate de mai bine de un an de responsabilul de resurse umane. În concluzie, nu doar starea de insolvenţă, așa cum se afirma de către reclamanta, este motivul de concediere care a avut ca scop reorganizarea şi eficientizarea activității societății.

În susţinerea dreptului angajatorului de a dispune concedierea salariatului în cazul în care este nevoit să desfiinţeze postul ocupat de salariat, apelanta invocă jurisprudența relevantă, respectiv Decizia Curții Constituționale nr. 23/2013, în legătură cu care doctrina în domeniu  a trasat o serie de linii directoare în ceea ce priveşte concedierea întemeiată pe dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. mun. republicat, şi anume:

Codul muncii permite instanţei de judecată să verifice legalitatea şi temeinicia concedierii numai prin prisma cerinţelor prevăzute de lege, fără a putea aprecia asupra aspectelor de oportunitate, care rămân la latitudinea societăţii;

Aprecierea cu privire la utilitatea unui loc de muncă în organigrama societăţii, precum şi răspunderea pentru starea financiară şi perspectivele de dezvoltare a acesteia revin factorilor de decizie din societate, care nu se poate substitui organelor de conducere ale societăţii pentru a decide menţinerea anumitor posturi, raportat la nivelul cheltuielilor necesare;

Indiferent de analiza economică care stă la baza concedierii întemeiata pe previziunile anului în curs, nu pe pierderile efective ale anului anterior, ci doar pe diminuarea profitului, este la latitudinea angajatorului ca, pe baza acestor previziuni ale situaţiei economice şi financiare, să procedeze la eficientizarea activităţii, tocmai în vederea minimizării pierderilor ce pot surveni, deși în realitate este vorba de o societate în faliment.

Nu este necesară dovedirea de către angajator a existenţei unor dificultăţi economice, a unei situaţii economice precare, ce ar presupune pierderi financiare, fiind suficient să aibă în vedere măsurile de eficientizare a activităţii, în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor de natură umană şi financiară, luând toate măsurile pentru creşterea profitului, cu condiţia ca aceste măsuri să fie conforme cu legea, in cazul de fata societatea se afla în procedura de faliment.

Analizând apelul, Curtea reține următoarele:

Decizia nr. 10/28.02.2017 a administratorului special de aprobare a Planului pentru restructurarea și reorganizarea activității WTCB SA a fost menționată în notificarea de preaviz comunicată reclamantei și constituie un act decizional valid, care a fundamentat măsura desființării postului ocupat de reclamantă.

Cu privire la conținutul deciziei de concediere atacate, Curtea constată, contrar aprecierii primei instanțe, că angajatorul și-a îndeplinit obligația de a motiva decizia, potrivit Codului muncii. Cerința motivării deciziei este prevăzută de lege în vederea prevenirii abuzurilor din partea angajatorilor și pentru a putea fi verificate de către instanță, în cadrul unei eventuale contestații, împrejurările care au condus la luarea acestei masuri. O motivare amplă, cu descrierea tuturor împrejurărilor, este necesară îndeosebi în cazul concedierilor disciplinare, care implică mai multe aspecte de verificat.

În cazul concedierilor întemeiate pe art. 65 C. mun., cum este cazul în speță, este suficientă indicarea temeiului și a actului decizional al conducerii societății care a stat la baza acestei măsuri, atât instanța, cât și salariatul, fiind în măsură să înțeleagă, dintr-o astfel de decizie, că măsura concedierii a fost luată ca urmare a restructurării postului. Odată stabilit acest aspect, instanța procedează în continuare la verificarea caracterului real și serios al reorganizării, etapă distinctă în analiza contestației și care presupune administrarea unui probatoriu complex, cu multe înscrisuri, în afara deciziei de concediere. Cu alte cuvinte, aceasta motivare a deciziei de concediere întemeiată pe restructurarea postului, nu trebuie înțeleasă că ar trebui să îmbrace forma vreunei analize financiare complexe, așa cum sugerează reclamanta, care considera ca nu rezultă din decizie necesitatea funcțională și economică de suprimare a acestui post. Aceste aspecte urmează a fi analizate distinct, după cum s-a arătat, în cadrul examinării temeiniciei măsurii de desfacere a contractului de muncă. În consecință, Curtea apreciază că decizia contestată îndeplinește toate cerințele de formă, inclusiv pe cea referitoare la expunerea motivelor care au determinat concedierea.

Vor fi înlăturate și considerentele primei instanțe privind nelegalitatea deciziei, decurgând din emiterea acesteia de către administratorul special P.A., fără a fi fost ratificată de administratorul judiciar X...SPRL.

Susținerile primei instanțe privind neratificarea măsurii de către administratorul judiciar X....SPRL sunt contrazise, în primul rând, de actele de procedură efectuate în dosar. Atât în întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, cât și în cererea de apel, administratorul special P.A. și administratorul judiciar X.....SPRL, apar împreună ca reprezentanți ai WTCB SA, susțin aceleași apărări și motive de apel și solicită validarea măsurii concedierii.

În al doilea rând, deși dispozițiile art. 49 din Legea insolvenței nr. 85/2006 nu tranșează fără dubiu căruia dintre administratori îi revine competența  de a stabili statul de personal și de a emite deciziile de concediere, apelanta  s-a adresat judecătorului sindic, iar prin încheierea din 12.12.2012 pronunțată în dosarul nr.../3/2011 de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă s-a lămurit dispozitivul încheierii din data de 17.08.2012, în sensul că „atribuțiile administratorului special sunt cele prevăzute de art. 20 din Legea nr. 85/2006 și prin Legea nr. 31/1990, respectiv din actul constitutiv al debitorului WTCB SA pentru Consiliul de Administrație, care sunt, în esență, următoarele: (…) – aprobă organigrama societății.”

În consecință, sancțiunea nulității deciziei de concediere pentru acest motiv nu poate interveni, existând consensul evident al ambilor administratori privind necesitatea desființării postului ocupat de reclamantă.

In ceea ce privește temeinicia măsurii concedierii, probele administrate în cauză confirmă, contrar susținerilor reclamantei, că desființarea postului de asistent manager  ocupat de aceasta, hotărâtă prin Decizia nr. 10/28.02.2017 a administratorului special, a avut un caracter real si serios.

Spre deosebire de cazul concedierii colective, unde angajatorul trebuie să motiveze de ce din mai mulţi salariaţi a preferat pe unii în detrimentul altora, în baza unor criterii imperative legate în primul rând de performanţa profesională, în subsidiar de ordin social, în materia concedierii individuale, el nu are o atare obligaţie, ci poate decide desfiinţarea oricărui post, cu condiţia ca ea să fie reală şi serioasă, adică locul de muncă să fie suprimat efectiv şi nu redenumit ori înfiinţat sub o altă denumire, faţă de care se poate presupune că nu a fost real înlăturat din structura unităţii. Aceasta însă nu împiedică nici înfiinţarea altor posturi, distincte, si nici preluarea atribuțiilor postului desființat de către salariații rămași. Menţinerea în funcţie a unui salariat nu este o cerinţă legală imperativă, fiind la latitudinea angajatorului stabilirea statului de personal pentru o funcţionare eficientă, fapt ce poate impune şi desfiinţarea unui post în contextul reorganizării şi implementării unor noi direcţii de evoluţie a unităţii, iar rolul instanţei nu este de a cenzura dreptul societăţii de a-şi organiza activitatea, de a desfiinţa posturi neproductive şi dezvolta afacerea prin înfiinţarea unora noi ori preluarea atribuţiilor celor desfiinţate de altele deja existente în structura angajatorului ori nou înfiinţate, dacă au poziţie şi scop diferit.

De asemenea, nu se poate pretinde angajatorului să nu procedeze la desfiinţarea unui post decât dacă prin menţinerea lui ar periclita grav ori iminent activitatea unităţii, obligându-l  să nu acţioneze decât în situaţii de criză ori în folosul imperativ al investiţiei sale, căci angajatorul dispune de ea, putând să-şi asume şi riscul unor măsuri care nu sunt numaidecât folositoare societăţii, dar care exprimă o anumită opţiune ori viziune cu privire la organizarea şi conducerea ei, cu condiţia ca desfiinţarea locului de muncă să fie reală, adică nu fictivă, mascată de menţinerea în continuare a postului, în variantă redenumită, dar altfel identică.

Precum s-a mai  spus, concedierea prin desfiinţarea unui post poate fi şi doar urmarea unei alte concepţii de organizare a activităţii, a unei viziuni manageriale motivate doar de oportunitate sau chiar numai de voinţa de a continua activitatea într-o altă formă, impunându-se recunoaşterea unei marje mari de apreciere angajatorului cu privire la structurarea şi conducerea activităţii sale, în sensul că dacă măsura e reală, adică nu s-a urmărit numai înlăturarea unui anumit angajat, ea rămâne valabilă. În speţă, deşi s-a invocat, o atare situaţie nu s-a dovedit, mai ales că ea trebuie să reiasă, primordial, din constatarea fictivităţii reorganizării, altfel, dacă transformarea s-a produs, chiar şi numai într-o parte mică şi sector de activitate restrâns, determinat, tensiunile anterioare cu salariatul concediat, şi reale de-ar fi, nu sunt de natură să conducă la infirmarea măsurii de desfiinţare a postului, angajatorul nefiind ţinut să formuleze alte motive în afara celor expuse prin decizia de concediere, sub sancţiunea nevalabilităţii acesteia, şi nici să aibă în vedere ori să justifice vreo vină a salariatului.

Dimpotrivă, ipoteza art. 65 alin. (2) C. mun. consacră un caz de concediere pentru motive neimputabile salariatului, fiind îndeplinită ori de câte ori desfiinţarea postului este efectivă, urmare a voinţei exprimate neechivoc în acest sens de organul deliberativ al societăţii şi nu disimulează realitatea, neputând fi considerată în sens contrar nici critica potrivit căreia măsura nu ar fi în folosul obiectiv al societăţii, întrucât aprecierea asupra utilităţii sau oportunităţii menţinerii locului de muncă aparţine unităţii şi nu poate fi suplinită de o opţiune a instanţei sau a altei autorităţi publice, în sensul că, faţă de complexitatea atribuțiilor îndeplinite, s-ar impune păstrarea respectivului loc de muncă. Organizarea activităţii societăţii în condiţiile cele mai profitabile eficienţei şi rentabilităţii acesteia este exclusiv la latitudinea organelor decizionale, iar instanţa nu se poate substitui acestora, ştiut fiind şi că eficienţa economică presupune nu numai diminuarea propriu-zisă a cheltuielilor, ci şi maximizarea rezultatelor prin raportare la costuri. Prin urmare, instanţa nu are a cerceta efectele măsurilor adoptate, care implică un proces evolutiv, ale cărui rezultate se pot produce şi vedea în timp, ci este limitată la a verifica dacă există o manifestare de voinţă a organelor decizionale ale societăţii, adoptată potrivit condiţiilor de formă prevăzute de lege, prin care să se statueze asupra continuării activităţii într-o organizare diferită, ce reflectă şi o nouă optică de dezvoltare a societăţii, la latitudinea exclusivă a acesteia.

Or, societatea apelantă angajatoare a dovedit suprimarea definitiva a postului ocupat de intimata contestatoare, post care nu mai figurează în organigramele ulterioare ale societății. Susținerea contestatoarei, în sensul că desființarea postului de director general nu impunea și nu ar fi trebuit să atragă desființarea postului său, nu va fi reținută. Organigrama anterioară concedierii, coroborată cu fișa postului reclamantei confirmă ipoteza susținută de angajator în cuprinsul deciziei de concediere, și anume aceea că postul de asistent Direcția Generală ocupat de reclamantă deservea în mod direct postul de Director General, desființarea acestuia din urmă repercutându-se asupra situației postului reclamantei.

Desfiinţarea locului de muncă a avut o cauza reală si serioasă, din actele care au stat la baza acesteia rezultând că are ca fundament o analiză vizând îmbunătăţirea activităţii, fără a disimula realitatea. Având în vedere dispoziţiile Codului muncii, instanţa poate verifica legalitatea si temeinicia concedierii prin prisma cerinţelor prevăzute de lege, fără a putea aprecia asupra aspectelor de oportunitate, care rămân la latitudinea societății. În aceste condiţii, instanţa nu poate cenzura hotărârea de eficientizare a activității, sub aspectul utilității acesteia pe aspect organizatoric. Instanța este chemată sa verifice dacă măsura luată nu este disimulată, dacă nu cumva angajatorul a încercat să îndepărteze un salariat pentru alte motive (pentru necorespundere profesională, de exemplu), utilizând forma mascată a concedierii prin restructurare. Dacă se constată că angajatorul nu a urmărit astfel de scopuri și că măsura nu disimulează realitatea, ci concretizează o strategie a acesteia de îmbunătățire a activității, sub diferite aspecte (nu întotdeauna de ordin economic, unele fiind de ordin pur organizatoric), instanța concluzionează că desființarea postului a avut un caracter serios.

In ce măsură se impunea sau nu desființarea postului respectiv, dacă angajatorul ar fi putut funcționa în continuare cu aceeași structură organizatorică, daca măsura luată este eficientă si dacă va conduce la atingerea rezultatului vizat, acestea sunt aspecte care exced analizei instanței și țin de competentele manageriale ale persoanelor care conduc societatea. Curtea nu se poate substitui în atribuțiile angajatorului privind managementul societății,  pentru a decide dacă o asemenea măsură este sau nu benefică angajatorului, pentru că nu aceste aspecte se verifică în cadrul unei contestații. Rolul instanței judecătorești nu trebuie exacerbat și nu trebuie înțeles ca aceasta ar avea dreptul să intervină și să cenzureze astfel de măsuri sub aspectul  oportunității lor.

Concluzionând, Curtea constată că din actele dosarului rezultă că angajatorul a urmărit eficientizarea și coerența activității, acesta fiind scopul desființării postului și nu a urmărit înlăturarea unui salariat pe motive ce țin de persoana acestuia.

Domenii speta

Spete similare