Revendicare imobiliară

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C sub nr. 595/208 la data de 22.02.2018, precizată la data de 12.09.2018, reclamanta AM a chemat în judecată pârâta Unitatea Administrativ-teritorială prin Primar, solicitând obligarea pârâtei în a-i lăsa în deplină proprietate suprafaţa de teren de 879 mp, înscrisă în CF XX M (CF vechi XX), iar pentru porţiunea de teren ocupată de blocuri de locuinţe – obligarea pârâtei la despăgubiri civile, la preţul pieţei imobiliare.

Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 719,42 lei – chitanţe filele 29, 44 dosar.

În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta a fost proprietara unui teren intravilan în  , în suprafaţă de 1182 mp, înscris în CF XX.

În anul 1985, pe baza Decretului nr. 212/1974 terenul a fost luat de Primăria comunei M pentru construcţia de blocuri de locuinţe.

După construirea pe teren a blocului nr. 30, a rămas neexploatată suprafaţă de 879 mp, care ar fi trebuit să-i rămână reclamantei în posesie, drept moștenire de la antecesorii săi.

Deşi a făcut numeroase demersuri pentru obţinerea acestei suprafeţe, Primăria comunei M a construit, în mod abuziv şi fără nicio răscumpărare boxe şi garaje, coteţe pentru animale.

A solicitat primăriei să-i răscumpere terenul sau să-i dea la schimb un alt teren, dar a primit doar promisiuni.

În dovedire, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.

Cererea nu a fost motivată în drept.

La data de 18.04.2018, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepţie respingerea cererii formulate de reclamantă ca inadmisibilă, întrucât terenul  evidenţiat în CF nr. XX, în suprafaţă de 879 mp, pe care iniţial a fost construită casa cu nr. XX, proprietatea reclamantei, a fost expropriat în baza Decretului-lege al Consiliului de Stat nr. 467/1979. Urmare a exproprierii, casa a fost demolată, pe teren fiind construit un bloc de locuinţe şi anexe (boxe, garaje), restul terenului fiind afectat de locuri de parcare şi alei.

Astfel nu este reală afirmaţia reclamantei că din suprafaţa de teren expropriată a rămas o suprafaţă de teren liberă şi care ar putea fi retrocedată reclamantei.

Terenul a făcut obiectul cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate, fiind pronunţate în acest sens mai multe hotărâri judecătorești.

Reclamanta a formulat cerere întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 , în contradictoriu cu Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra terenurilor M, prin care a contestat decizia de respingere a cererii de restituire în natură sau în echivalent bănesc a terenului în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 2791/16.12.2008, pronunţată în dos. nr. 1S77/20G/2008 a Judecătoriei C, reclamantei i s-a admis plângerea împotriva deciziei de respingere, fiind obligată Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra terenurilor M să înainteze cererea formulată de aceasta în baza Legii nr. 18/1991 la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, în urma acestei sentinţe a fost emisă dispoziţia nr. 57/26.03.2009 a Primarului comunei M, dispoziţie atacată în faţa Tribunalului CS.

Tribunalul CS a respins contestaţia împotriva dispoziţiei ca fiind tardivă, soluţie menţinută prin decizia nr. 48/A.

În consecinţă, cererea reclamantei de restituire a terenului în cauză a fost respinsă irevocabil, motiv pentru care a fost respinsă şi cererea formulată de către reclamantă pentru acordare despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, ce a făcut obiectul dos. nr. XX, înregistrat pe rolul Judecătoriei C.

Pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede condiţiile în care imobilele se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, iar cererile astfel formulate, nu se pot soluţiona pe prevederile dreptului comun.

Legea nr. 10/2001 instituie nu numai o procedură prealabilă, dar şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Astfel, dacă persoana îndreptăţită a formulat notificarea în termenul prevăzut de lege, care a fost respinsă printr-o decizie motivată a unităţii deţinătoare şi pe care a atacat-o în instanţă pe calea contestaţiei şi mai apoi, a exercitat şi căile de atac ale apelului şi recursului, atunci o nouă acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă.

Dreptul la acţiune a fost deja exercitat, fiind epuizat şi nu mai poate fi valorificat pe nicio altă cale, iar pe de altă parte, este oricum exclusă de natura specială a procedurii Legii nr. 10/2001.

După apariţia Legii nr.10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează această lege, respectiv imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

În acest sens s-a statuat şi prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principului specialia generalibus deroganţ chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".

În cauză, astfel cum rezultă din cererea formulată, imobilul nu este exceptat de la aplicarea Legii nr.10/2001, iar reclamanta a utilizat această procedură specială.

Pe de altă parte, solicitarea reclamantei de a i se lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 879 mp este imposibil de a se realiza, întrucât această suprafaţă de teren este afectată de construcţii, respectiv blocul de locuinţe nr. 30, alei, garaje şi anexe locatari, acest fapt fiind stabilit prin expertiza tehnică în specialitatea topografie întocmită în dos. nr. 26/208/2007, depusă în probaţiune de către reclamantă.

Întrucât  reclamanta a formulat cerere de restituire în natură şi, în subsidiar, cerere având ca obiect despăgubiri pentru imobilul solicitat, cerere respinsă irevocabil, prin respingerea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei primarului de respingere a cererii, reiterarea aceleiaşi cereri prin adresarea direct instanţei de judecată, deşi nu se pune problema autorităţii de lucru judecat (obiectul celor două cereri fiind diferit), totuşi nu este admisibilă, având în vedere faptul că, pe această cale, s-ar ajunge nu numai la ocolirea procedurii speciale instituite de lege, ci la însăşi anihilarea soluţiei date în urma parcurgerii acestei proceduri speciale (extras sentinţa civilă nr. 2104/2011 pronunţată în dos. nr. XX a Judecătoriei C).

La primul termen de judecată, reclamanta, prin apărător – av. RI a precizat obiectul cererii de chemare în judecată ca fiind revendicare imobiliară, acţiunea fiind întemeiată pe disp. art. 565 Cod civil. A mai susţinut că, în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat, litigiile purtate anterior între părţi având alt obiect.

 Potrivit dispozițiilor art.248 alin.1 Cod procedură civilă, instanța trebuie să soluționeze înainte de toate excepțiile de procedură sau de fond care fac inutilă cercetarea în fond a pricinii.

Pentru determinarea ordinii în care instanța se pronunță asupra excepțiilor procesuale invocate concomitent, trebuie avut în vedere criteriul impus de legiuitor în art.248 alin. 2 Cod procedură civilă, ordinea fiind  determinată de rațiuni interne ale procesului civil şi de finalitatea fiecărei excepții.

Deliberând asupra excepției inadmisibilității acțiunii, instanța urmează să o admită cu consecinţa respingerii ca inadmisibilă a acţiunii civile formulate de reclamanta AA, împotriva pârâtei UAT prin Primar. 

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei C sub nr.2142/208/2010 la data de 16.06.2010, reclamanta AM a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin şi Consiliul Local M, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata de despăgubiri financiare de 3,5 euro/mp, pentru terenul intravilan cu casa nr. XX, în suprafaţă de 252 mp, înscris în C.F. XX, precum şi pentru suprafaţa de teren de 879 mp, înscrisă în aceeaşi coală de carte funciară iar, în subsidiar, să fie obligat la restituirea terenului, către reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr.2104/07.11.2011, pronunţată de Judecătoria C în dosar nr. XX - definitivă prin decizia civilă nr. 153/R/25.04.2012 a Tribunalului CS, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta AM domiciliată în M, nr. 390, jud. CS - prin mandatar VN, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin  , având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Potrivit deciziei nr.48/A pronunţată de Curtea de Apel T la data de 3 martie 2010, în dosar nr. XX, reclamanta a formulat, anterior prezentei cereri, o cerere întemeiată pe Legea 10/2001, în contradictoriu cu pârâta Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra terenurilor M, prin care a contestat decizia de respingere a cererii de restituire în natură sau în echivalent bănesc a terenului solicitat. Prin sentinţa civilă nr. 2791/16.12.2008, pronunţată de Judecătoria C, în dosar nr. XX, reclamantei i s-a admis plângerea împotriva deciziei de respingere, iar instanţa a obligat Comisia Judeţeană de Fond Funciar CS şi Comisia Locală de fond funciar să înainteze cererea formulată de aceasta în baza Legii 18/1991, la Comisia de aplicare a Legii 10/2001. În urma acestei sentinţe a fost emisă dispoziţia nr.57/26.03.2009 a Primarului Comunei M, dispoziţie atacată în faţa Tribunalului CS. Această instanţă a respins contestaţia împotriva dispoziţiei ca tardivă, fiind respins şi apelul declarat, prin Decizia nr. 48/A.

S-a reţinut, în cuprinsul deciziei arătate, că reclamanta a depus cererea de reconstituire cu privire la imobilul în litigiu cu depăşirea termenului de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, acţiunea formulată fiind deci tardivă.

Fiind depăşit termenul de formulare a cererii de restituire în natură a imobilului (situaţie de fapt ce rezultă cu putere de lucru judecat din decizia nr. 48/A), instanţa a reţinut că reclamanta a pierdut şi dreptul de acordare a despăgubirilor băneşti, pentru imobilul preluat de stat.

Potrivit art.22 din Legea 10/2001, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Statuând în acest sens, instanţa a apreciat că nu este încălcat dreptul de acces la justiţie al reclamantei, întrucât accesul la justiţie nu presupune inexistenţa unor termene şi reguli de procedură care stabilesc cadrul de exercitare a drepturilor.

Sentinţa primei instanţe a fost menţinută definitiv prin Decizia civilă nr. 153/R/25.04.2012 a Tribunalului CS.

Spre deosebire de autoritatea de lucru judecat, puterea lucrului judecat nu presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. În esenţă, puterea de lucru judecat presupune că o anumită situaţie juridică nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, hotărârea definitivă anterioară fiind prezumată absolut (condiţiile pentru exercitarea căilor extraordinare de retractare fiind strict şi limitativ prevăzute de lege) a exprima adevărul, astfel încât aceasta nu poate fi înlăturată de către o altă hotărâre judecătorească ulterioară – res judicata pro veritate habetur.

 Practic, puterea de lucru judecat vizează obligativitatea hotărârii anterioare prin care s-a soluţionat un anumit litigiu, a cărei neţinere de seamă ar încălca principiul securităţii juridice al raporturilor dintre părţi, principiu ce urmăreşte garantarea preeminenţei dreptului. Astfel, efectul negativ al unei hotărâri judecătoreşti definitive, care se impune prin autoritatea sa de lucru judecat definitiv, est apt să oprească o a doua judecată cu privire la situaţia de fapt lămurită definitiv anterior.

Totodată, astfel cum este unanim acceptat de către practica judiciară şi doctrina juridică internă, ţinându-se cont şi de prevederile art. 430 alin. 2 Cod procedură civilă, puterea de lucru judecat vizează nu numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, ci şi considerentele pe care se sprijină soluţia respectivă.

În plus, faptul că nu se regăsesc toate elementele pentru a funcţiona autoritatea de lucru judecat (ca excepţie procesuală) în manifestarea efectului său negativ, nu înseamnă că se poate nesocoti autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare (obligativitatea), care a avut ca obiect valorificarea aceloraşi drepturi subiective ca cele din prezentul litigiu, fiind diferită numai calitatea procesuală a părţilor litigante (inversată în prezentul proces) şi cauza care a stat la baza acţiunii.

În cauză, raportat la sentinţa civilă nr. 2104/7.10.2011, pronunţată în dosar nr. XX, definitivă prin decizia nr. 153/R/25.04.2012 a Tribunalului CS,  instanța reţine cu putere de lucru judecat, că  în anul1991, reclamanta a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, Comisia Comunală de Aplicare a Legii Fondului Funciar reţinând inaplicabilitatea Legii nr.18/1991.

Prin Decizia Primăriei, reclamanta a primit teren, în compensare pentru suprafaţa de 879 mp, în vederea construirii unei locuinţe proprietate personală, locuinţă pe care a realizat-o, însă proprietară a terenului a fost Regionala CFR T, astfel încât reclamanta a fost nevoită să cumpere de la aceasta din urmă terenul în suprafaţă de 675 mp, la data de 28.05.2011.

 La data de 3 martie 2010, reclamanta a formulat o cerere întemeiată pe Legea 10/2001, în contradictoriu cu pârâta Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra terenurilor M, prin care a contestat şi decizia de respingere a cererii de restituire în natură sau în echivalent bănesc a terenului solicitat – obiect al dosarului nr.XX.

Prin sentinţa civilă nr. 2791/16.12.2008, pronunţată de Judecătoria C, în dosar nr. XX, s-a admis plângerea împotriva deciziei de respingere, iar instanţa a obligat Comisia Judeţeană de Fond Funciar CS şi Comisia Locală de fond funciar să înainteze cererea formulată de aceasta în baza Legii 18/1991, la Comisia de aplicare a Legii 10/2001.

În urma acestei sentinţe a fost emisă dispoziţia nr. 57/26.03.2009 a Primarului Comunei M, dispoziţie atacată în faţa Tribunalului CS.

Tribunalul CS a respins contestaţia împotriva dispoziţiei ca tardivă, fiind respins şi apelul declarat, prin Decizia nr. 48/A/03.03.2010, pronunţată în dosar nr. XX, întrucât reclamanta a depus cererea de reconstituire cu privire la imobilul în litigiu cu depăşirea termenului de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, acţiunea formulată fiind considerată tardivă.

Instanța constată astfel că terenul solicitat de către reclamantă nu poate face obiectul unei acțiuni de drept comun, întrucât imobilul teren a făcut obiectul Legii speciale nr.10/2001.

Potrivit deciziei nr.33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casație şi Justiție, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

După data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, o acțiune în revendicare  a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativa, prealabila si obligatorie prevăzută de legea specială, cât şi în situația în care această procedură este finalizată la data sesizării instanței.

Imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr.10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun, cu excepția acțiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluționarea procedurii administrative.

Persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula eleca una via şi principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumarescu contra României – 1997 s.a.), întrucât s-ar ajunge nu numai la ocolirea procedurii speciale instituite de lege, ci la însăşi anihilarea soluţiei date în urma parcurgerii acestei proceduri prealabile.

În concluzie, pentru motivele de fapt si de drept sus-menționate, instanța va admite excepția inadmisibilității şi va respinge acțiunea ca inadmisibilă.

Pârâta UAT prin Primar, prin apărător, a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Domenii speta

Spete similare