Legea nr. 10/2001. Caracterul termenului de 30 de zile pentru contestarea la instanță a deciziei sau după caz, dispoziţiei de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură.

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava şi înregistrată sub nr. 3577/86/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Comunei B. - prin primar, a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 68/16.03.2015, a primarului com. B., privind respingerea notificării nr. 77/2002 şi acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 şi a standardelor internaţionale de evaluare a bunurilor confiscate, pentru următoarele motive:

În fapt, după apariţia Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22.dec.1989, ştiind de la mama sa că bunicul D. a avut o moşie în fosta com. C., actualmente B., formată conform documentelor eliberate de Arhivele Naţionale, din 31,06 ha teren arabil şi păşune și 0,20 ha teren curţi-construcţii.

Pe acest teren de 2000 mp, conform declaraţiilor martorilor erau edificate şi funcţionale următoarele construcţii: un conac/format din trei dormitoare, o sufragerie, o cameră de baie, o bucătărie, un antreu, două cerdacuri, unul în faţă şi unul în spate şi o pivniţă, o construcţie separată, compusă din două camere şi o prispă unde locuia administratorul moşiei, două grajduri, unul pentru cai şi unul pentru vaci, un hambar mare unde se depozitau cerealele recoltate de pe moşie şi coteţele pentru păsări.

La data confiscării, în baza Decretului de expropriere nr. 83/1949, conform Procesului Verbal din anul 1949, pe lângă construcţii şi terenul aferent construcţiilor au mai fost confiscate următoarele bunuri 5 Ha grâu cultivat, 150 kg porumb,  988 kg ovăz, 152 kg orz, două vaci şi o viţică, un cal de 5 ani, 15 găini, o căruţă bună, o trăsură, un plug bun şi o grapă, tot mobilierul din conac, care nu a fost nominalizat în totalitate (parte din el a fost împărţit între membrii comisiei de expropriere), în 5-6 camere nu au fost doar două dulapuri, două paturi, o canapea şi 4 scaune, suma de 9760 lei. După apariţia Legilor fondului funciar, mama lui a depus cerere de reconstituire a dreptului de proprietate şi în anul 2008 a făcut ieşirea din indiviziune, întrând în posesia celor 31,06 ha teren agricol conform Certificatului nr. 669/19.01.1998 eliberat de către Arhivele Naţionale ale jud. E. După apariţia Legii nr. 10/2001, în anul 2002, a depus la Biroul de executori judecătoreşti asociaţi F. din mun. E., o notificare, solicitând despăgubiri pentru bunurile confiscate bunicului său. Corespondenţa dintre Primăria B. şi reclamant a fost deficitară, pierzându-se o serie de acte prin neajungerea la destinaţie din partea ambelor părţi (în prezent este în proces cu Poşta Română pentru aceste neglijenţe în serviciu).

Primind Dispoziţia primarului com. B. nr. 68/16.03.2015 de respingere a notificării, a constatat că respingerea a fost nejustificată din următoarele motive:

Din puţina corespondenţă care i-a parvenit privind actele ce trebuiau depuse la dosar, reclamantul a trimis toate actele solicitate şi chiar dacă nu ar fi făcut-o, dispoziţiile art. 24 alin. l şi 2 din Legea nr. 10/2001 prevăd că „în absenţa unor probe contrare, existenţa și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritatea prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive în aplicarea alin. 1 şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar”, probe contrare nu au fost, deci dovada proprietăţii a fost depusă la dosar prin Procesul verbal de confiscare din anul 1949, unde scrie că bunurile şi terenul au aparţinut bunicului său D.

În susţinerea Procesului verbal de confiscare, a depus şi declaraţii notariale nr. 281/16.06.2010 prin care reclamantul a confirmat că nici mama lui şi nici el, nu au primit despăgubiri de nicio natură, pentru bunurile confiscate, G., domiciliat în oraşul H., Str. H..., Declaraţia nr. 1749/28.09.2009, privind componenţa conacului tatălui său şi a bunicului reclamantului, I., domiciliat în satul şi com. B., vecin cu moşia bunicului său D., a dat Declaraţia nr. 525/24.06.2010.

Dovada preluării abuzive este Procesul verbal de confiscare din anul 1949 şi dacă comisia internă prin referatul nr. 8170 din 19.12.2014 a considerat că prin confiscarea în totalitate a bunurilor, chiar şi găinile din coteţ şi banii din casă nu s-a făcut un abuz, înseamnă că sunt aplicate aceleaşi măsuri ca în anul confiscării.

Dovada succesorală a făcut-o cu actele de stare civilă, autentificate la notar în dublu exemplar, un exemplar din fiecare l-a trimis primăriei şi unul l-a păstrat, după cum urmează : certificat de deces al bunicului său D., certificat de căsătorie al mamei lui, J, cartea sa de identitate, Certificatul lui de naştere.

Nu a înţeles ce acte ar mai fi trebuit să depună pentru a face dovada că este nepotul bunicului său D. Nu a pretins niciodată că este unicul moştenitor, dar este singurul moştenitor care a depus Notificare, unchiul său G. a depus doar o cerere pentru despăgubiri, nereuşind să depună şi Notificarea. A convenit cu unchiul său să acopere în mod egal cheltuielile ocazionate de soluţionarea Notificării, iar după primirea despăgubirilor, le vor împărţi pe cale amiabilă sau pe calea dreptului civil, de fapt va depune o declaraţie notarială privind acest aspect.

Nu a depus la dosar o expertiză judiciară, fiindcă nu i s-a cerut. Dacă ar fi fost respectate prevederile art. 25 pct. 2 din Legea  nr. 10/2001 şi ar fi fost invitat în scris, în timp util, să participe la lucrările comisiei, probabil că notificarea ar fi fost soluţionată corect, în favoarea sa şi nu s-ar fi tergiversat atâţia ani, din anul 2002 până în prezent, dar vinovatul, ca întotdeauna, este cel păgubit.

Aşa cum a precizat mai sus, reclamantul a legalizat actele de stare civilă în două exemplare, unul l-a trimis la primăriei şi unul l-a păstrat. Procesul verbal de confiscare l-a depus cu ştampila Arhivelor statului în original, deci nu vede unde a încălcat legea. Având în vedere prevederile art. 10 pct. 8 şi art. 11 pct. 5 şi 6, care precizează că „Valoarea construcţiilor expropriate şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.

Valoarea construcţiilor expropriate, care nu se pot restitui în natură şi a terenurilor aferente acestora se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare, iar pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor va solicita un expert evaluator agreat de instanţă, care va face evaluarea bunurilor confiscate conform legii şi a standardelor internaţionale de evaluare, luând în calcul faptul că art. 6 pct. 2 precizează că măsurile reparatorii privesc şi utilajele preluate odată cu imobilul.

Faţă de aceste considerente, a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 68/16.03.2015 a primarului com. B., privind respingerea notificării nr. 77/2002 şi acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 şi a standardelor internaţionale de evaluare a bunurilor confiscate.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care, pe cale de excepţie, a invocat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei motivat de faptul că Dispoziţia de respingere a Notificării nr. 77/2002 a fost comunicată reclamantului în data de 23.03.2015.

Potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 „Decizia sau după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al unităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.

În speţă, în mod de necontestat, dispoziţia ce face obiectul contestaţiei a fost comunicată reclamantului în data de 23.03.2015. În raport de această situaţie de fapt, formularea contestaţiei la 29.96.2015, a apărut cu evidenţă ca fiind făcută cu depăşirea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, termen de decădere, care nu este susceptibil de întrerupere. Prin urmare, a solicitat admiterea excepţiei şi respingerea contestaţiei ca tardiv formulată.

Pe fond, a solicitat respingerea contestaţie ca nefondată,

Astfel, a considerat că în mod corect a fost respinsă notificarea nr. 77/2002, întrucât reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii imobilului solicitat, nu a făcut dovada preluării abuzive a bunurilor imobile solicitate şi nu a făcut dovada că este unicul moştenitor al defunctului D.

De asemenea, acesta nu a prezentat o evaluarea a imobilului de către un expert autorizat, care să justifice pretenţiile sale.

A învederat instanţei şi faptul că susţinerea reclamantului referitoare la faptul că a fost deficitară corespondenţa cu instituţia părţilor, a fost neconformă cu realitatea. Din contră, instituţia pârâtă a solicitat reclamantului prin scrisoare recomandată completarea dosarului.

Excepţia tardivităţii a fost respinsă de Tribunalul Suceava, ca nefondată, prin încheierea din data de 10 septembrie 2015.

Prin sentinţa nr. 970 din 28 iunie 2018 Tribunalul Suceava a admis, în parte, acţiunea civilă având ca obiect „Legea nr. 10/2001” formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Comunei B. prin primar, a anulat, în parte, dispoziţia nr. 68/16.03.2015, emisă de pârâtă, privind respingerea notificării nr. 77/2002. A stabilit măsuri reparatorii  prin echivalent, pentru bunurile solicitate prin notificarea nr. 77/2002, pentru care au rezultat următoarele valori: 54.430 lei, echivalent a 11.731 euro (pentru conac), respectiv 20.909 lei, echivalent a 4.506 euro (pentru grajd), reclamantului revenindu-i cota de 1/2. A respins, în rest, acţiunea, ca nefondată. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a reţinut următoarele:

Conform art. 1 alin. 1 şi 2 ,,(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi.

(2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau măsuri compensatorii în condiţiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România”.

Conform art. 2 alin. 1 ,,(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege:

a) imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare;

b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist;

c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/ 1954 privind donaţiile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul Civil, în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă;

d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate;

e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

f) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau în Buletinul Oficial;

g) imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensaţii echitabile;

h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare;

i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat”.

Conform art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 ,,(1) Sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”.

În cauză, în mod greşit, prin dispoziţia atacată s-a reţinut că nu s-a făcut dovada preluării abuzive de către stat.

Confiscarea bunurilor s-a făcut prin procesul-verbal din anul 1949 (fila 10), când în vigoare era  Decretul de expropriere nr. 83/1949.

Tribunalul apreciază că exproprierea ca mod de preluare a bunurilor de către stat, în modalitatea reglementată de Decretul nr. 83/1949, pentru completarea unor dispoziţiuni din Legea nr. 187/1945, de trecere a bunurilor în proprietatea statului, în lipsa unei despăgubiri echitabile afectează validitatea titlului statului, dobândit prin abuz şi prin încălcarea normelor constituţionale ale vremii.

Deşi garantată şi respectată proprietatea privată prin norma art. 8 din Constituţia României de la 1948 şi art. 480 şi 481 vechiul Cod civil, modalitatea samavolnică de preluare a bunurilor nu poate justifica şi consolida titlul statului, dobândit în temeiul unui act contrar prevederilor legale sus menţionate.

De altfel, exproprierea, ca modalitate de preluare abuzivă este expres reglementată de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, alin. 5 şi 6 reglementând expres situaţia construcţiilor expropriate  şi ulterior demolate.

În mod greşit, prin dispoziţia contestată s-a reţinut că nu se face dovada dreptului de proprietate, în calitate de moştenitor al defunctului D.

Tribunalul apreciază incidente, sub acest aspect dispoziţiile art. 24 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001 ,,(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar”.

În cauză, procesul-verbal de confiscare face astfel, dovada dreptului de proprietate pentru autorul reclamantului.

S-a făcut şi dovada calităţii de moştenitor după autorul invocat, bunicul reclamantului, conform actelor de stare civilă depuse la dosar.

De altfel, aşa cum se arată în acţiune, reclamantul nu se pretinde unic moştenitor, confirmând aspectele reţinute în dispoziţie, ca ar exista şi un fiu al autorului invocat.

Conform prevederilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 ,,(1) În cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun”.

Chiar reclamantul a recunoscut drepturile egale ale celuilalt moştenitor (fila 5), astfel că, faţă de prevederile legale mai sus citate şi regulile devoluţiunii succesorale, de drept comun, se va recunoaşte, în favoarea reclamantului, cota de ½ din dreptul  la despăgubiri.

Reclamantul recunoaşte cota de ½ ce se cuvine celuilalt moştenitor, cotă ce nu face obiectul prezentului dosar, reclamantul acţionând în nume propriu. Pârâtul a arătat în dispoziţia atacată că celuilalt moştenitor i s-a  emis dispoziţia  nr. 67/2015, fapt necontestat  de reclamant, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 ,,(4) De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire”, reclamantul nefăcând dovada în sensul celor arătate în acele prevederi legale.

Reclamantul confirmă că unchiul său a depus ,,o cerere pentru despăgubiri”, rezultând că şi-a pretins drepturile, astfel cum arată şi pârâta.

Nu s-a depus o declaraţie a celuilalt moştenitor din care să rezulte clar şi neechivoc că îşi cedează drepturile în favoarea reclamantului. Din moment ce şi celuilalt moştenitor i s-a emis o dispoziţie în baza Legii nr. 10/ 2001, rezultă că acesta ,,a urmat procedura de retrocedare” şi, deci nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, care ar putea permite recunoaşterea unei cote de 1/1, în favoarea reclamantului. Deci o eventuală declaraţie de cedare a drepturilor ar trebui dublată de împrejurarea că celălalt moştenitor ,,nu a urmat procedura” prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă, în cauză şi acestuia i s-a emis o dispoziţie.

Se mai impută reclamantului că nu a depus expertiză judiciară sau extrajudiciară evaluatorie. În mod just, reclamantul se apără, sub acest aspect invocând prevederilor art. 25 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 ,,(2) Persoana îndreptăţită are dreptul să susţină în faţa organelor de conducere ale unităţii deţinătoare cererea de restituire în natură. În acest scop ea va fi invitată în scris, în timp util, să ia parte la lucrările organului de conducere al unităţii deţinătoare”.

În cauză, nu rezultă o asemenea invitaţie de colaborare, sub aspectul evaluării, ci doar sub alte aspecte (fila 36).

De altfel, această probă s-a administrat în prezentul  litigiu.

Înscrisurile doveditoare au fost depuse în copii certificate.

În ceea ce priveşte bunurile pentru care se justifică acordarea de despăgubiri,  Tribunalul a apreciat a fi incidente prevederile art. 22 alin. 1-5 din Legea nr. 10/2001 ,,(1) Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni*) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil.

(2) Notificarea va cuprinde denumirea şi adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia.

(3) Notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului. Executorul judecătoresc va înregistra notificarea şi o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării.

(4) Notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul.

(5) Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

Rezultă astfel, din dispoziţiile art. 22 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001, că notificarea trebuie să indice clar fiecare imobil solicitat, arătându-se clar elementele de identificare pentru fiecare şi valoarea estimată.

A lua în considerare, în prezentul dosar, şi aceste bunuri, ce nu au fost solicitate prin notificare ar însemna eludarea procedurii speciale obligatorie, reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În speţă, din notificare (fila 59) rezultă că s-au solicitat despăgubiri doar pentru casa compusă din 3 camere şi un grajd, astfel că doar pentru acestea urmează să se stabilească dreptul la despăgubiri, ce nu pot fi acordate deci, pentru alte bunuri, imobile sau mobile.

Acest aspect a fost pus în discuţia părţilor la ultimul termen de judecată.

Mandatarul reclamantului a precizat că pentru notificare acesta a avut în vedere procesul verbal de confiscare, însă în acesta sunt trecute toate bunurile, inclusiv terenul şi bunurile mobile.

Mai comportă discuţii modalitatea de evaluare a acestor bunuri imobile, la dosar existând două expertize, efectuate de expertul K.  şi experta L.

Conform prevederilor art. 11 alin. 5 şi 6 din Legea nr. 10/2001 ,,(5)Valoarea construcţiilor expropriate şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării.

(6) Valoarea construcţiilor expropriate, care nu se pot restitui în natură şi a terenurilor aferente acestora se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării”.

Chiar prin acţiune s-au indicat aceste prevederi legale (fila 6).

Rezultă astfel că trebuie luate în considerare concluziile expertizei K., expertiza L.  raportându-se la o dată anterioară.

Valoarea la data soluţionării notificării este cea actuală, nu data emiterii dispoziţiei contestate din moment ce aceasta a respins  cererea de despăgubiri. Trebuie avută în vedere valoarea de la data soluţionării favorabile a notificării, acesta fiind sensul corect al acestor prevederi legale, întrucât anterior petentul nu a beneficiat în niciun fel de bunurile sale.

De asemenea, expertul K. a avut în vedere vârsta imobilelor de la data  confiscării în mod corect (29 ani). Nu este just a lua în calcul vârsta actuală (81 ani), cum indică experta L., şi deci o valoare mai mică, din moment ce deposedarea a avut loc în anul 1949, nu în prezent, autorul reclamantului pierzând bunurile la valoarea aferentă anului 1949, nefiind just ca acesta să suporte uzura ulterioară.

Văzând că bunurile au fost demolate, ambele expertize au avut în vedere, la evaluare, piesele prezentului dosar, declaraţii de martori şi înscrisuri, instanţa solicitând expres ambelor părţi să indice clar piesele din dosar, în funcţie de care solicită să se facă evaluarea, acestea conformându-se dispoziţiilor instanţei (fila 170, 171)

Pârâtul nu a contestat modul în care expertul K. s-a raportat la piesele dosarului, obiecţiunile lui privind alte aspecte punctuale, analizate mai sus.

Reclamantul, prin mandatar, a invocat subevaluarea conacului, fără a aduce contraprobe, astfel că prevalează părerea expertului, specialist autorizat în domeniu.

De altfel, părţile nu au solicitat, după depunerea expertizelor, administrarea altor probe, practic fiind încuviinţate toate probele solicitate de părţi.

În consecinţă, în baza prevederilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a admis, în parte, acţiunea, a anulat, în parte, dispoziţia nr. 68/16.03.2015, emisă de pârâtă, privind respingerea notificării nr. 77/2002, a stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, pentru bunurile solicitate prin notificarea nr. 77/2002, pentru care a rezultat următoarele valori: 54.430 lei, echivalent a 11.731 euro (pentru conac), respectiv 20.909 lei, echivalent a 4.506 euro (pentru grajd), reclamantului îi va reveni cota de ½, şi a fost respinsă, în rest, acţiunea, ca nefondată.

Conform prevederilor art. 453 alin. 1 şi 2 din noul Cod de procedură civilă, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 lei, reprezentând parte din onorariul expertizei K., acordat, în măsura admiterii acţiunii. Nu s-au dovedit alte cheltuieli de judecată, conform prevederilor art. 452 din noul Cod de procedură civilă.

Pe parcursul judecăţii (fila 53) reclamantul a făcut vorbire şi de daune morale; acestea nu au fost solicitate prin acţiune conform art. 194 lit. c din noul Cod de procedură civilă şi nici cu respectarea prevederilor art. 204 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă, nici cu ocazia  cuvântului în dezbateri, deci nu pot fi acordate în prezenta cauză.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta Primăria Comunei B. – prin primar şi reclamantul intimat A..

Reclamantul intimat A. arată că, după apariţia Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945—22 dec. 1989, prin Decretul nr. 83/1949, bunicului său D., i-au fost confiscate toate bunurile aflate pe raza fostei com. C., actualmente B., a fost arestat, la vârsta de 65 de ani, iar după ce a fost eliberat i s-a interzis dreptul de a mai profesa (era avocat) şi s-a stabilit pentru toată familia domiciliu forţat în oraşul M., restricţiile domiciliare au fost ridicate abia în anul 1963, prin Ordinul MAI, transmis prin adresa nr. 792740 din 08.03.1963, rămânând fără nici un venit, fiind ajutat în secret de rude şi prietenii mai curajoşi.

În urma acestui dezastru abătut asupra familiei sale, au avut de suferit toţi, până în anul 1989, deoarece fiind copii de chiabur (cu toate bunurile confiscate inclusiv găinile din coteţ), nu au avut acces la studii superioare şi nici nu au putut ocupa funcţii verificate oricât de competenţi ar fi fost. După anul 1989 au sperat cu toţii, din cei care au mai rămas, că lucrurile se vor schimba şi vor putea trăi la fel ca toată lumea şi chiar s-au bucurat de apariţia Legii nr. 10/2001, dar din păcate timpul şi evenimentele care s-au succedat, le-au arătat că sunt priviţi la fel ca înainte şi cu toate că Legea nr. 10/2001 are prevederi clare conducerea Primăriei B. şi-a permis total nejustificat, să încalce această lege 13 ani, fără a primi vreo sancţiune, deşi art. 25 şi 26 din Lege precizează altceva.

După 13 ani de aşteptări, în sfârşit a primit Decizia de soluţionare a Notificării, dar surpriză, o comisie întrunită adhoc din salariaţii primăriei, fără studii de specialitate şi fără a apela la un specialist, aşa cum prevede legea la constituirea comisiei, au respins notificarea total nefondat, faţă de actele depuse la dosarul Notificării, iar în urma acestei Decizii de respingere, a depus o contestaţie în urma căreia s-a format Dosarul nr. 3577/86/2015 unde se aştepta să aibă o rezolvare într-un timp rezonabil, dar şi aici au fost probleme deoarece primul judecător, căruia i s-a repartizat dosarul a refuzat, un an de zile să schimbe un evaluator, cu toate cererile şi insistenţele sale, care până la urmă tot nu a depus raportul solicitat. După 3 ani a ajuns la sentinţa civilă nr. 970/28.VI.2018, pe care în parte o contestă în apel, din următoarele motive:

Cu toate că el a discutat cu unchiul său, D. din localitatea H., că în eventualitatea că va primi despăgubiri de orice natură, vor împărţi în mod egal ce se va obţine, instanţa i-a acordat doar 1/2, este adevărat că art. 4 alin. l din Lege prevede acest lucru, dar la acelaşi art. 4 alin. 4, se precizează: „De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire”.

Unchiul său a depus cerere şi notificare în termen, dar a greşit depunând Notificarea la primărie, unde ar fi trebuit ca Notificarea să fie transmisă către un executor judecătoresc, aşa cum s-a procedat în cazul său, el a depus Notificarea la Prefectura E., de unde a fost transmisă la executorul judecătoresc, dar şi de aici trage concluzia că la Primăria B. legile nu au prioritate, pentru că şi cererea unchiului său a fost ţinută „la naftalină” 13 ani, după care a fost respinsă, pentru că nu este singurul moştenitor. Deci, de aici rezultă că nu a putut urma procedura, fiind incident art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001. Văzând sentinţa civilă nr. 970/28.VI.2018, unchiul său a transmis o declaraţie notarială prin care confirmă ceea ce el a afirmat în instanţă.

Instanţa nu a luat în considerare cererea de acordare a despăgubirilor pentru toate bunurile confiscate, motivând că în notificare că el a cerut despăgubiri doar pentru casă şi grajd şi că sunt mai multe imobile ce trebuiau notificate separat. El nu este de acord cu această decizie a instanţei, deoarece art. 6 alin. l prevede că „Prin imobile, în sensul prezentei Legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii”, iar la alin. 2, se prevede: „Măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul”, deci, în concluzie, legiuitorul spune că toate aceste bunuri pot fi despăgubite, fără a face vorbire dacă au fost trecute în notificare, având în vedere Procesul verbal de confiscare, unde sunt trecute toate bunurile confiscate.

Instanţa a fost în eroare când a interpretat că în acest caz este vorba de mai multe imobile care trebuiau notificate separat, el crede că este vorba de o singură adresă, unde s-au aflat toate bunurile confiscate, unde era un teren intravilan în suprafaţă de 2000 m.p. pe care era construit un conac, cu anexe gospodăreşti împreună cu bunurile specificate în Procesul verbal de confiscare, toate acestea formând gospodăria bunicului său, care nu poate fi divizată în mai multe imobile.

La art. 22 alin. 2 se precizează clar:

„Notificarea va cuprinde denumirea şi adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia”, lucru pe care el l-a făcut cu prisosinţă.

Referitor la faptul că nu a solicitat în notificare toate bunurile confiscate, nu poate fi interpretat ca o renunţare la celelalte bunuri, deoarece art. 23 din Legea nr. 10/2001, prevede că: Actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionat al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.

Pretenţiile sale privind despăgubirile solicitate au fost clar precizate în contestaţia depusă în urma respingerii notificării, iar unchiul său în cererea şi notificarea depuse la primărie a cerut despăgubiri pentru toate bunurile imobile, cu excepţia terenului, a animalelor, utilajele şi banii confiscaţi.

Consideră că fără teren nu pot exista construcţii, ca atare nu pot despăgubi construcţiile, fără terenul aferent curţi-construcţii. Dacă el ar fi cerut despăgubiri mai mari decât cele din Procesul verbal de confiscare, poate că puteau fi respinse cele cerute în plus, dar în cazul său nu au putut fi evaluate nici cele din procesul verbal, din lipsă de echivalenţă pe piaţă. După atâtea privaţiuni şi suferinţă a întregii familii, fără nici o vină, solicită să fie admise pentru despăgubiri toate bunurile confiscate şi evaluate în mod profesionist de către evaluatorul K..

Având în vedere suferinţa familiei sale timp de peste 40 de ani, până în 1989 şi după, îşi menţine solicitările de daune morale atât asupra primăriei, pentru neglijenţă sau rea voinţă în soluţionarea notificării, cât şi cele cerute de la statul român în cuantum de 250.000 Ron, pentru motivele invocate, care se regăsesc în dosar. În cazul „x” cu poliţistul, pentru un pumn, poliţistul a primit daune morale în sumă de 7000 euro, el ce să mai zică, că nu a primit nimic.

De asemenea, solicită cheltuieli de judecată în cuantum de 2500 Ron reprezentând plata raportului de expertiză şi 2000 Ron cheltuieli cu deplasarea cu maşina personală, la fiecare termen de judecată, de la B., la Tribunalul Suceava, reprezentând combustibilul consumat şi timpul petrecut la fiecare proces, timp de trei ani.

Faţă de aceste considerente solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate, luând în considerare motivele invocate.

Pârâta Primăria Comunei B. – prin primar, arată că în mod greşit instanţa de fond a respins prin încheierea din 10.09.2015 excepţia tardivităţii formulării contestaţiei invocată prin întâmpinare.

Dispoziţia de respingere a Notificării nr. 77/2002 a fost comunicată reclamantului în data de 23.03.2015.

Potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 „Decizia sau după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al unităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.

În speţă, în mod de necontestat, dispoziţia ce face obiectul contestaţiei a fost comunicată reclamantului în data de 23.03.2015.

În raport de această situaţie de fapt, formularea contestaţiei la 29.06.2015, apare cu evidenţă ca fiind făcută cu depăşirea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, termen de decădere, care nu este susceptibil de întrerupere.

Prin urmare, solicită admiterea excepţiei şi respingerea contestaţiei ca tardiv formulată.

În ceea ce priveşte apărările de fond formulate, consideră că acestea în mod greşit au fost respinse de instanţa de fond.

Astfel, consideră că în mod corect a fost respinsă Notificarea nr. 77/2002, întrucât reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii imobilului solicitat, nu a făcut dovada preluării abuzive a bunurilor imobile solicitate şi nu a făcut dovada că este unicul moştenitor al defunctului D.. De asemenea, acesta nu a prezentat o evaluarea a imobilului de către un expert autorizat, care să justifice pretenţiile sale.

În ceea ce priveşte evaluarea imobilelor, consideră că în mod greşit instanţa a reţinut că valoarea la data soluţionării notificării este cea actuală. Solicită să se aibă în vedere faptul că ambele părţi au solicitat la termenul de judecată din data de 26.04.2018 ca data evaluării să fie data notificării (13.02.2002), obiectivele fiind stabilite în acest sens şi transmise către experţi.

În ceea ce priveşte vârsta clădirilor expertul K. a evaluat clădirile luând în calcul vârsta acestora la data confiscării (29 de ani). Din punctul său de vedere, această abordare este greşită. Estimarea valorii clădirilor trebuie efectuată luându-se în calcul ipoteza că acestea nu erau demolate la data evaluării (13.02.2002). Astfel, rezultă că vârsta efectivă a acestor clădiri luată în calcul la data evaluării este de 81 de ani.

În concluzie, solicită, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, admiterea apelului aşa cum a fost formulat şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca fiind tardiv formulată.

În subsidiar, în cazul în care instanţa apreciază că se impune admiterea acţiunii, solicită ca la stabilirea valorii bunurilor imobile confiscate să fie avut în vedere raportul de expertiză întocmit de expert L.

Examinând apelul declarat de pârâtă, prin prisma motivelor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, Curtea reţine următoarele:

Criticile apelantei pârâte referitoare la greşita aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001 se reţin a fi fondate pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 „Decizia sau după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al unităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.

Concepţia legiuitorului român în adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a institui o procedură prealabilă prin care persoana îndreptăţită să se adreseze direct unităţii deţinătoare, urmând ca decizia sau dispoziţia emisă de aceasta să fie supusă controlului judecătoresc; faza judiciară a acestor proceduri începe în situaţia în care persoana îndreptăţită este nemulţumită de actul prin care se finalizează faza administrativă.

Declanşarea fazei judiciare este marcată de formularea unei contestații adresată instanței în termen de 30 de zile de la comunicarea dispoziţiei de respingere a notificării, conform art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

Termenul de 30 de zile constituie un termen de decădere.

Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei îndreptăţite de a declanşa procedura judiciară ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială reparatorie, prin a cărei adoptare legiuitorul a dorit să evite perpetuarea stării de incertitudine cu privire la situația juridică a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instituind o procedură efectivă de restituire a acestora.

Curtea Constituţională investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale a reţinut că, condiționarea exercițiului dreptului la restituire de respectarea unor termene nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate al persoanelor interesate și nici dreptului lor de acces liber la justiție (Decizia nr. 1248/6.10.2009 a Curţii Constituţionale a României, Decizia Curţii Constituţionale nr. 507/8 mai 2008).

Legiuitorul are competenţă exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2) potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Curtea reţine că termenul în interiorul căruia trebuia formulată contestația, de 30 de zile, era împlinit la data sesizării instanței, în condițiile în care, în mod necombătut, dispoziţia ce face obiectul contestaţiei a fost comunicată reclamantului în data de 23.03.2015 (fila 32 dosar fond), iar contestaţia a fost formulată la data de 29.06.2015, deci cu depăşirea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, termen de decădere, care nu este susceptibil de întrerupere.

Pârâta prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond a invocat excepția tardivității contestației, depunând actele de care a înțeles să se folosească în dovedirea acestei excepții, printre care dovada comunicării dispoziției.

Prima instanță prin încheierea din data de 10 septembrie 2015 a respins excepţia tardivităţii ca nefondată reținând că termenul de 30 de zile este un termen de recomandare și nu de decădere.

Deci, prima instanță a statuat că acest termen este de decădere, fără a combate succesiunea termenelor sus menționate, expusă în prezentarea efectuată de pârâtă prin întâmpinare, respectiv data comunicării dispoziţiei ce face obiectul contestaţiei și data formulării contestaţiei.

Aşa fiind, problema de drept cu care a fost investită instanța de apel este cea a stabilirii caracterului acestui termen de 30 de zile, de recomandare sau decădere, combaterea termenelor de comunicare și contestare a deciziei neconstituind obiect de critică pe calea apelului, câtă vreme reclamantul care avea la îndemână remediul procedural de a obţine înlăturarea din cuprinsul hotărârii a considerentelor eronate sau prejudiciabile pentru parte potrivit art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă, nu a apelat la acest remediu, neaducând critici încheierii din data de 10 septembrie 2015.

De altfel, se observă că prin răspunsul la întâmpinarea depusă la fond (fila 45 – 46 dosar fond) reclamantul, deși era depusă la dosar dovada comunicării dispoziției, nu s-a înscris în fals cu privire la aceasta, conform procedurii instituite de dispoziţiile art. 304 - 308 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea depusă în apel reclamantul arată că nu a primit dispoziţia contestată. Aceste susţineri sunt infirmate, astfel cum s-a arătat, de dovada comunicării dispoziției prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, care poartă semnătura destinatarului, respectiv reclamantul (fila 32 dosar fond).

De altfel, în legătură cu procedura denunţării acestui înscris ca fals se reține că momentul procesual în care înscrierea în fals poate fi realizată este reglementat de alin. (1) al art. 304 Cod procedură civilă.

Este desigur vorba de primul termen după ce înscrisul a fost încuviinţat ca probă în dosar, urmând a fi administrat ca atare.

Aşadar, legiuitorul trasează părţilor un interval procesual înăuntrul căruia declaraţia prevăzută de art. 304 alin. (1) Cod procedură civilă  poate fi formulată, care începe cu depunerea întâmpinării şi este epuizat la primul termen după ce înscrisul a fost încuviinţat ca probă în dosar. Termenul este privit ca peremptoriu, astfel că depăşirea limitei sale este sancţionată cu decăderea, potrivit art. 185 alin. (1) Cod procedură civilă.

Deci, se impunea la primul termen după ce înscrisul a fost încuviinţat ca probă în dosar să se înscrie în fals cu privire la acesta, sancţiunea nerespectării acestui termen fiind decăderea.

În ceea ce privește raționamentul primei instanțe conform căruia termenul de 30 de zile este de recomandare și nu de decădere este unul eronat.

Deci, prima instanță a stabilit eronat natura termenului în care trebuia formulată contestația, interpretând și aplicând eronat normele procedurale referitoare la instituția decăderii.

Conceptul de decădere are o largă utilizare în practica judiciară exprimând ideea de sancțiune determinată de neexercitarea dreptului înlăuntrul unui anumit interval de timp.

Deși nu este reglementată ca atare în Legea nr. 10/2001, decădere intervine din moment ce legea stabilește un termen pentru formularea contestației, fiind incidente dispozițiile normelor de drept civil generale în materie.

Prin norme de drept civil generale desemnăm acele norme care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu prevede altfel.

Normele de drept civil sunt speciale dacă îşi găsesc aplicare numai în cazurile expres stabilite de lege.

Calificarea unei norme de drept civil ca specială sau generală prezintă importanţă practică deosebită, deoarece norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie excepţia, astfel încât trebuie respectate două reguli: norma specială derogă de la norma generală - specialia generalibus derogant, norma generală nu derogă de la norma specială - generaţia specialibus non derogant.

Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.

Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme afară de cazurile expres prevăzute de lege. Această concluzie este impusă de însăşi regula specialia generalibus derogant, în sensul că, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare şi aplicare, deci nu poate fi aplicată, prin analogie, la situaţiile ce nu se încadrează în prevederile sale, aceste situaţii urmând a fi guvernate de normele generale.

Deci, în considerarea celor reţinute, în speţă, sunt incidente dispozițiile normelor de drept civil generale în materie, respective ale Codului de procedură civilă.

Art. 180 Cod procedură civilă distinge între termenele procedurale legale (instituite prin Codul de procedură civilă sau prin dispoziții ale unor legi speciale – derogatorii de la dreptul comun) și termenele judiciare, dispuse de către instanțele de judecată, în scopul unei bune soluționări a cauzelor.

S-a concluzionat ca efectul decăderii ca sancţiune a nerespectării termenului, a etapei procesuale ori a ordinii procesuale, constă în pierderea unui drept ori în privarea de acel drept, referitor la îndeplinirea unui act de procedură.

Decăderea a fost definită ca o sancţiune procedurală, determinată de nerespectarea (încălcarea) unui termen imperativ (peremptoriu), constând în pierderea exerciţiului dreptului procesual.

Deci, decăderea constituie sancțiunea de drept comun ce intervine în ipoteza nerespectării unui termen procedural imperativ, indiferent că termenul nesocotit este unul legal sau stabilit de către instanța de judecată. Aceasta înseamnă ca sancțiunea decăderii își găsește aplicare ori de câte ori legea nu stipulează în mod expres aplicarea unei alte sancțiuni.

În speţă, dispoziţia ce face obiectul contestaţiei a fost primită sub semnătură de reclamant în data de 23.03.2015.

În raport de situaţia de fapt expusă, formularea contestaţiei apare cu evidenţă ca fiind făcută cu depăşirea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, termen de decădere, care nu este susceptibil de întrerupere.

Pentru aceste considerente, Curtea în baza dispozițiilor art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, va admite apelul declarat de pârâta apelantă Primăria comunei B. prin primar, împotriva încheierii din 10.09.2015 şi sentinţei civile nr. 970 din 28.06.2018 ale Tribunalului Suceava. Va schimba încheierea din 10.09.2015 şi sentinţa civilă nr. 970 din 28.06.2018 ale Tribunalului Suceava în tot, în sensul că va admite excepţia tardivităţii formulării contestaţiei cu consecința respingerii contestaţia formulată de reclamantul A. împotriva Dispoziţiei nr. 68/16.03.2015 a Primarului comunei B. ca tardivă.

Ca urmare a soluționării cauzei prin reținerea excepției tardivităţii formulării contestaţiei, nu se mai impune analizarea criticilor formulate de reclamant ce vizează fondul pretenției cu care a investit instanța.

Cu privire la daunele morale instanța de fond a reținut că „pe parcursul judecăţii (fila 53) reclamantul a făcut vorbire şi de daune morale, însă acestea nu au fost solicitate prin acţiune conform art. 194 lit. c din noul Cod de procedură civilă şi nici cu respectarea prevederilor art. 204 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă, nici cu ocazia cuvântului în dezbateri, deci nu pot fi acordate în prezenta cauză”, rețineri care vizează cererea de investire a instanței sub aspect procedural, ce nu au fost criticate prin cererea de apel.

De asemenea critica vizând cheltuielile de judecată, în condițiile în care reclamantul are calitatea de parte căzută în pretenții, se impune a fi respinsă.

Pentru aceste considerente, Curtea în baza dispozițiilor art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge apelul declarat de reclamantul apelant A. împotriva sentinţei civile nr. 970 din 28.06.2018 a Tribunalului Suceava ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare