Salarizare

Cerere privind acordarea drepturilor salariale reprezentând contravaloarea orelor suplimentare prestate peste durata normală a programului de lucru, a orelor lucrate în zilele de repaus săptămânal (sâmbăta şi duminica) şi în zilele de sărbători legale în cazul şoferilor care efectuează transport internaţional de persoane; respectarea de către pârâtă a dispoziţiilor art.4 lit.h din Regulamentul (CE) nr.561 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 care prevede că prin „perioadă de repaus săptămânal” se înţelege o perioadă săptămânală în timpul căreia un conducător auto poate dispune liber de timpul său şi care poate fi o „perioadă de repaus săptămânal normală” sau o „perioadă de repaus săptămânal redusă”: „perioadă de repaus săptămânal normală” - orice perioadă de repaus de cel puţin patruzeci şi cinci de ore; „perioadă de repaus săptămânal redusă” - orice perioadă de repaus de mai puţin de patruzeci şi cinci de ore, care poate fi redusă la minimum douăzeci şi patru de ore consecutive, sub rezerva condiţiilor menţionate la art.8 alin.6; incidenţa în cauză şi a art.3 lit.b din Directiva 2002/15/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 martie 2002 potrivit căruia perioada de disponibilitate reprezintă pentru lucrătorii mobili care conduc vehiculul în echipă, perioada petrecută stând lângă şofer sau în cuşetă în timp ce vehiculul este în mişcare, precum şi a art. 3 lit.a în conformitate cu care perioadele de disponibilitate menţionate la lit.b a prezentului articol, sunt excluse din timpul de lucru; potrivit art.3 alin.1 lit.c teza finală din HG 38/16.01.2008 privind organizarea timpului de muncă al persoanelor care efectuează activităţi mobile de transport rutier, în cazul celor care conduc un vehicul în echipă, perioada petrecută stând lângă şofer sau în cuşetă în timp ce vehiculul este în mişcare este considerată perioadă de disponibilitate, iar alin.2 al art.3 din acelaşi act normativ prevede că „pauzele la care se face referire la art.5 şi perioadele de odihnă la care se face referire la art.6, precum şi perioadele de disponibilitate definite la alin.1 lit.c nu fac parte din timpul de lucru”.

Tribunalul Mehedinţi – sentinţa din 08.05.2018

Prin cererea înregistrată la această instanţă la data de 07.07.2016, reclamantul DM a chemat în judecată pârâta SC ST R SRL B solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale pentru orele lucrate în zilele de repaus săptămânal (sâmbăta şi duminica) în perioada 08.08.2013-16.05.2016, calculate potrivit dispoziţiilor art.137 alin.5 Codul muncii, precum şi a drepturilor salariale pentru orele lucrate în zilele de sărbători legale în perioada 08.08.2013-16.05.2016, calculate potrivit dispoziţiilor art.142 alin.2 Codul muncii.

În fapt, reclamantul a arătat că a fost salariatul pârâtei în baza contractului individual de muncă nr. 313/08.08.2013 şi a actelor adiţionale la acesta nr.1/06.03.2014, nr.2/05.03.2015 şi nr.3/02.03.2016, iar prin decizia nr. 399/16.05.2016 emisă de pârâtă s-a dispus încetarea raporturilor de muncă potrivit art.55 lit.b Codul muncii.

A arătat că deşi, a fost angajat pe postul de şofer autobuz, cu un timp de muncă de 8 ore/zi, 40 ore/săptămână, în realitate a desfăşurat activitate ca şofer pe autocar, efectuând curse externe ce presupuneau depăşirea timpului de lucru de 8 ore/zi, prestând muncă şi în zilele de sâmbătă şi duminică, fără a fi remunerat corespunzător. Din cuprinsul certificatelor de desfăşurare a activităţii şi copia diagramelor tahograf din perioada 2015-2016, reiese că a efectuat numai curse externe, cu deplasări în localitatea B din S, aceasta presupunând o perioadă mai mare de 8 ore/zi, precum şi conducere pe timp de noapte şi în zilele de sâmbătă şi duminică sau orice altă zi liberă.

Pentru perioada anterioară anului 2015, reclamantul a arătat că depunea la societate, la întoarcerea din cursă, certificatele de desfăşurare a activităţii şi diagramele tahograf, însă din anul 2015 nu a mai păstrat o copie a acestora, având în vedere că pârâta îl retribuia ca pe un şofer de autobuz pe curse interne.

Prin urmare, programul său de lucru nu respecta clauza contractuală prevăzută în contractul individual de muncă, nefiind plătite orele suplimentare sau munca prestată în zilele nelucrătoare.

A mai arătat că, potrivit art.113 Codul muncii, repartizarea timpului de muncă pe săptămână este de regulă 8 ore/zi, timp de 5 zile, cu două zile de repaus săptămânal, iar conform art.116 alin.2 Codul muncii, eventualul program de lucru inegal ar fi trebuit să fie prevăzut şi în contractul individual de muncă, lucru care nu s-a întâmplat.

De asemenea, a susţinut că, potrivit dispoziţiilor legale, pentru munca suplimentară se acordă un spor de cel puţin 75 % din salariul de bază – art.123 Codul muncii, pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal se acordă un spor dublu celui prevăzut la art.123 alin.2 Codul muncii – art.137 alin.5 Codul muncii, iar pentru munca prestată în zilele de sărbători legale, un spor ce nu poate fi mai mic de 100% - art.142 alin.2 Codul muncii, situaţie în care apreciază că este îndreptăţit la plata sumelor solicitate.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 123, 137 şi art.142 Codul muncii.

Pârâta SC ST R SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

A arătat că la data încheierii contractului individual de muncă nr.313/08.08.2013, reclamantului i s-au adus la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile ce derivă din calitatea de angajat, prin prezentarea şi semnarea fişei postului.

Referitor la prima critică a reclamantului cu privire la încadrarea sa ca şofer de autobuz şi nu ca şofer de autocar, pârâta a arătat că în conformitate cu clasificarea ocupaţiilor din România – COR, activitatea prestată este cea de şofer autobuz, neexistând o clasificare distinctă pentru şofer autocar.

A susţinut că diferenţa între un şofer de autobuz/autocar în trafic intern faţă de un şofer de autobuz/autocar în trafic internaţional constă în valoarea diurnei încasate care diferă în funcţie de distanţa parcursă şi de numărul de zile petrecute în afara ţării, menţionând că valoarea diurnei plătite de societate se încadrează între 35-40 euro/zi.

Cu privire la orele lucrate în zilele de repaus săptămânal, pârâta a arătat că acestea au fost plătite cu un spor de 1% brut, spor evidenţiat lunar pe statul de plată şi prin respectarea acordării repausului săptămânal în alte zile decât sâmbăta şi duminica, iar referitor la orele lucrate în zilele de sărbători legale, a arătat că acestea s-au efectuat cu respectarea prevederilor art.142 alin.1 Codul muncii.

Pârâta a prezentat pe larg şi procedura de lucru a şoferilor în cazul transportului internaţional de persoane, susţinând că, pentru lămurirea situaţiei şoferilor ce efectuează transport internaţional de persoane, cum este şi cazul reclamantului, nu este suficientă raportarea doar la prevederile Codului muncii, ci conform legislaţiei europene, legislaţia naţională trebuie să se armonizeze cu cea europeană.

Astfel, a susţinut că pârâta trebuie să se supună Regulamentului nr.561/2006, potrivit căruia pe parcursul a două săptămâni consecutive, un conducător auto trebuie să efectueze cel puţin două perioade de repaus săptămânal normale – 90 ore sau o perioadă de repaus săptămânal normală - 45 ore şi o perioadă de repaus săptămânal redusă de cel puţin 24 ore.

Faţă de faptul că aceste dispoziţii sunt contrare prevederilor Codului muncii, pârâta a susţinut că dispoziţiile regulamentului au prioritate, nefiind astfel incidente dispoziţiile Codului muncii privind repausul săptămânal.

Totodată, a mai arătat că originalele diagramelor şi înregistrărilor tahograf se află în posesia reclamantului, care nu le-a predat societăţii, cum de altfel era obligat potrivit fişei postului şi regulamentului intern.

Cu privire la solicitarea referitoare la calculul zilelor, al intervalului orar şi al rutelor efectuate în perioada 2013-2014, pârâta a arătat că societatea desfăşoară doar curse în trafic internaţional regulat, acestea desfăşurându-se conform unui grafic fix, existând variaţii orare mici între diferite curse, care, în general pot fi datorate condiţiilor de trafic, însă în situaţia în care ar genera timpi suplimentari de condus, societatea are obligaţia de a pune la dispoziţie alţi conducători auto care să continue cursa după expirarea timpului legal de conducere permis de legislaţia europeană privind transportul.

În plus, potrivit dispoziţiilor OG 37/2007, societăţile de transport au obligaţia să păstreze şi să arhiveze cronologic certificatele de desfăşurare a activităţii şi diagramele tahograf sau înregistrările electronice pentru ultimele 12 luni, astfel că societatea nu are posibilitatea să precizeze intervalele orare în care a condus efectiv reclamantul.

Referitor la orele suplimentare pe care reclamantul susţine că le-a efectuat în mod repetat, pârâta a arătat că acestea s-au efectuat cu respectarea dispoziţiilor art.122 alin.3 Codul muncii, acordându-se reclamantului în avans ore libere plătite, iar salariul pentru lunile respective a fost plătit integral. Atunci când acest lucru nu a fost posibil s-a făcut aplicarea prevederilor art.123 alin.1 Codul muncii, munca suplimentară fiind compensată prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile după efectuarea acesteia.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a reiterat susţinerile din cererea de chemare în judecată, iar faţă de susţinerile pârâtei referitoare la orele suplimentare, a arătat că aceasta nu a evidenţiat sporurile determinate de munca prestată suplimentar, în zilele de sâmbătă, duminică şi în zilele de sărbători legale, rezumându-se doar la a afirma că a beneficiat de timp liber, apreciind că o asemenea apărare nu poate fi reţinută.

La solicitarea reclamantului a fost încuviinţată proba cu expertiza contabilă, raportul de expertiză fiind întocmit de expert N A F.

Reclamantul a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă la care expertul a răspuns prin suplimentul la raport – filele 164-169, vol.III dosar.

Pârâta a depus la dosar note de şedinţă prin care a invocat Directiva 2002/15/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 martie 2002, care la art. 3 defineşte perioada de disponibilitate, ca reprezentând pentru lucrătorii mobili care conduc vehiculul în echipă, „perioada petrecută stând lângă şofer sau în cuşetă în timp ce vehiculul este în mişcare”, perioade care sunt excluse din timpul de lucru.

De asemenea, a arătat că această prevedere se regăseşte şi în legislaţia naţională prin adoptarea HG nr.38/16.01.2008, act normativ aplicabil transportului rutier de călători cu vehicule care sunt construite sau amenajate în mod permanent pentru a putea asigura transportul a mai mult de nouă persoane, inclusiv conducătorul şi care sunt destinate acestui scop.

Prin sentinţa nr. 299/11.05.2017 pronunţată de T M a fost respinsă acţiunea reclamantului şi a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată.

S-a reţinut în considerentele sentinţei că programul de lucru al reclamantului a fost de 8 ore pe zi, 48 ore pe săptămână, repartizarea programului fiind inegală cu respectarea timpilor de conducere şi circulaţie legali, astfel încât să se asigurare derularea corespunzătoare a activităţii şi realizarea în totalitate a sarcinilor de serviciu prevăzute în fişa postului, potrivit  pct.H.1 lit. a din contractul individual de muncă.

Totodată, s-a reţinut că prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a constatat din verificările foilor colective de prezenţă şi a statelor de plată că toate orele lucrate în zilele de repaus săptămânal şi sărbători legale se pot compensa cu timp liber corespunzător.

Conform rapoartelor tahograf din perioada martie 2015-mai 2016 depuse de reclamant la dosarul cauzei acesta a lucrat un număr de 1996 ore (atât în zilele lucrătoare cât şi cele de repaus săptămânal sau sărbători legale) nivel al timpului de lucru inferior orelor de lucru pontate şi plătite conform pontajelor şi statelor de plată.

Ca atare, s-a reţinut că sub acest aspect pretenţiile reclamantului nu sunt întemeiate.

Referitor la orele suplimentare, s-a arătat că poziţia reclamantului nu a fost clară, deoarece prin acţiunea introductivă a invocat dispoziţiile art. 120 alin.1 Codul muncii, iar prin răspunsul la întâmpinare a făcut referire la munca desfăşurată peste durata normală a timpului de muncă.

 Cu ocazia judecării în fond a cererii apărătorul reclamantului a solicitat plata drepturilor salariale pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal şi sărbători legale.

S-a reţinut că, întrucât nu există o precizare expresă a reclamantului referitoare la acest petit al acţiunii, se impune a fi analizat şi acesta.

S-a mai reţinut că potrivit art. 120 alin.1 Codul muncii munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă este considerată muncă suplimentară, care conform art. 122 Codul muncii se compensează cu ore libere plătite, iar când această compensare nu este posibilă se va plăti salariatului un spor la salariu corespunzător duratei acesteia, care nu poate fi mai mic de 75 % din salariul de bază.

Din verificările foilor colective de prezenţă şi a statelor de plată s-a constatat că angajatorul a procedat la compensarea orelor lucrate suplimentar cu timp liber plătit şi la plata acestora. Astfel, în perioada în litigiu respectiv 08.08.2013-16.05.2016, reclamantul a efectuat un număr de 34 ore suplimentare peste programul normal de lucru, potrivit foilor de prezenţă aflate în contabilitatea pârâtei, ore care, potrivit statelor de plată pe aceeaşi perioadă, au fost achitate de către pârâtă.

Potrivit rapoartelor zilnice tahograf din perioada martie 2015-mai 2016, aflate în posesia reclamantului, expertul a constatat că, reclamantul a efectuat 121 ore suplimentare, ore care, de asemenea, au fost plătite de pârâtă, având în vedere că, în această perioadă, reclamantul deşi a lucrat un număr de 1999 ore, pârâta i-a plătit potrivit statelor de salarii un număr de 2244 ore.

De asemenea, s-a reţinut că referitor la orele suplimentare efectuate de reclamant sâmbăta, duminica şi în zilele de sărbători legale potrivit evidenţei societăţii pârâte, expertul a constatat că pentru aceste ore, reclamantul a beneficiat de timp liber în compensare, aceste ore fiind compensate cu timp liber corespunzător, iar potrivit rapoartelor zilnice tahograf pe perioada martie 2015-mai 2016, pârâta a plătit reclamantului un număr de 2244 ore, faţă de numărul de ore efectuate de reclamant, respectiv 1996 (ore efectuate atât în zilele lucrătoare, în zilele de repaus săptămânal şi sărbători legale), expertul neidentificând ore lucrate şi neremunerate sau pentru care nu a fost acordat timp liber corespunzător, conform Directivei 2002/15/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11.03.2002, la art. 3 este definită perioada de disponibilitate ca reprezentând pentru lucrătorii mobili care conduc vehiculul în echipă, perioada petrecută stând lângă şofer sau în cursă în timp ce vehiculul este în mişcare. Tot la art.3 se regăseşte în mod expres specificat că perioadele de disponibilitate menţionate anterior sunt excluse din timpul de lucru.

Împotriva sentinţei sus menţionate a declarat apel reclamantul DM, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, iar pârâta SC ST R SRL a formulat apel incident în sensul acordării cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.939,11 lei.

Prin decizia nr. 2703/19.10.2017 pronunţată de Curtea de Apel C s-au admis apelurile formulate de reclamantul D M şi pârâta SC S T R SRL, s-a anulat sentinţa nr.299/11.05.2017 şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut în considerentele deciziei că deşi, în apărare pârâta învederează că, potrivit OUG 37/2007 actualizată – orice societate de transport are obligaţia de a păstra şi arhiva cronologic certificatele de desfăşurare a activităţii şi diagramele tahograf sau înregistrările electronice pentru ultimele 12 luni, iar experta are în vedere rapoartele tahograf din perioada martie 2015-mai 2016, depuse la dosar de reclamant, pârâta omite faptul că potrivit legislaţiei în vigoare o întreprindere de transport care foloseşte vehicule cu tahograf are următoarele îndatoriri: descărcarea tuturor datelor din tahograf şi cardul conducătorului auto în mod regulat; păstrarea tuturor datelor descărcate atât din tahograf cât şi din cardul conducătorului auto pe o perioadă de cel puţin 12 luni de la descărcare şi punerea lor la dispoziţia inspectorilor la solicitarea acestora; obligativitatea agentului economic de a verifica şi prelucra cel puţin 20% din înregistrările conducătorilor auto (diagrame sau date de pe card), astfel încât săptămânal să fie controlaţi toţi conducătorii auto. Aceste verificări trebuie puse la dispoziţia autorităţilor la cererea acestora.

Totodată, prima instanţă a interpretat trunchiat dispoziţiile Hotărârii nr.38/2008 emisă de Guvernul României, care transpune Directiva 2002/15/C a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 martie 2002 privind organizarea timpului de lucru care efectuează activităţi mobile de transport rutier, hotărâre care la art.3 alin.1 lit.a, b, defineşte noţiunea de timp de muncă a lucrătorului mobil, enumerând activităţile desfăşurate în perioada dedicată transportului rutier.

Astfel, s-a reţinut că hotărârea pronunţată nu respectă exigenţele art.425 Cod procedură civilă şi anume că situaţia de fapt reţinută de instanţă a avut în vedere probele invocate de pârâtă, neargumentându-se de ce au fost înlăturate apărările reclamantului, motiv pentru care Curtea a apreciat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.480 alin.3 Cod procedură civilă ce atrag admiterea apelului, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru evocarea fondului.

 De asemenea, cu ocazia rejudecării prima instanţă va manifesta rolul activ impus de art. 22 Cod procedură civilă şi va insista pentru ca pârâta să depună rapoartele tahograf şi să soluţioneze cauza şi prin prisma Directivei Europene şi a Hotărârii de Guvern nr.38/2008 ce a transpus această Directivă.

Urmare a rejudecării dosarul a fost înregistrat pe rolul T M Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

 La termenul de judecată din data de 23.01.2018 instanţa a pus în vedere apărătorului pârâtei să depună rapoartele tahograf, iar apărătorului reclamantului să precizeze în mod clar obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul de a arăta dacă se solicită contravaloarea orelor lucrate peste durata normală a timpului de muncă, a orelor lucrate în zilele de repaus săptămânal şi sărbători legale, ori contravaloarea orelor lucrate în zilele de repaus săptămânal şi sărbători legale

Ca urmare, la data de 02.02.2018, s-a depus de către pârâtă la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că potrivit OG nr.37/2007 obligaţia societăţii este de păstrare a diagramelor tahograf pe o perioadă de cel puţin un an, menţionând că pentru perioada iulie 2013 - iulie 2015 societatea nu are înregistrările tahograf, nefiind necesară arhivarea şi menţinerea acestora decât pentru ultimele 12 luni.

 La data de 13.02.2018 reclamantul a depus la dosar precizări prin care a arătat că solicită plata garanţiei în valoare de 530 euro reţinută din diurna zilnică de 38 euro pe zi, plata sumei de 30 euro reţinută pentru sculele de pe auto, inventar scule, diferenţa de diurnă de la 38 euro pe zi la 87 euro pe zi pentru perioada 08.08.2013-16.05.2016, drepturile salariale pentru orele suplimentare, orele lucrate în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale, orele de noapte, contravaloarea concediului de odihnă pentru anii 2013, 2014, 2015, 2016.

În şedinţa publică din data de 20.03.2018, s-a dispus decăderea reclamantului din dreptul de a modifica, în rejudecarea cauzei, obiectul acţiunii, respectiv de a solicita obligarea pârâtei şi la plata garanţiei în valoare de 530 euro reţinută din diurna zilnică de 38 euro pe zi, plata sumei de 30 euro reţinută pentru sculele de pe auto, inventar scule, diferenţa de diurnă de la 38 euro pe zi la 87 euro pe zi pentru perioada 08.08.2013-16.05.2016, orelor de noapte, contravaloarea concediului de odihnă pentru anii 2013, 2014, 2015, 2016.

Analizând precizarea de acţiune prin care reclamantul a indicat că solicită drepturile salariale pentru orele suplimentare, orele lucrate în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale, s-a constatat că prin aceeaşi precizare s-au adăugat noi petite prin care se solicită plata garanţiei în valoare de 530 euro reţinută din diurna zilnică de 38 euro pe zi, plata sumei de 30 euro reţinută pentru sculele de pe auto, inventar scule, diferenţa de diurnă de la 38 euro pe zi la 87 euro pe zi pentru perioada 08.08.2013-16.05.2016, orele de noapte, contravaloarea concediului de odihnă pentru anii 2013, 2014, 2015, 2016.

Referitor la modificările aduse obiectului acţiunii, s-a constatat că prezenta cauză se află în al doilea ciclu procesual deoarece sentinţa nr. 299/11.05.2017 pronunţată de T M a fost anulată prin decizia nr.2703/19.10.2017 pronunţată de Curtea de Apel C, cauza fiind trimisă spre rejudecare la T M.

S-a mai reţinut că art. 478 Cod procedură civilă reglementează limitele efectului devolutiv ale apelului determinat de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, la alin.3 arătându-se că „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi”.

Totodată, s-a reţinut că potrivit art. 204 alin.1 Cod procedură civilă „reclamantul poate să-şi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat”, dispoziţie procedurală care nu este aplicabilă în speţă, coroborat şi cu dispoziţiile art. 478 alin.3 Cod procedură civilă, deoarece dosarul a fost trimis spre rejudecare, fiind în al doilea ciclu procesual, caz în care nu se poate modifica obiectul acţiunii şi adăuga noi petite la cererea iniţială.

 În şedinţa publică din 13.02.2018, faţă de răspunsul depus de societatea pârâtă referitor la diagramele tahograf, s-a pus în vedere apărătorului pârâtei să depună la dosar foile de parcurs pe perioada în litigiu şi orice alte documente din care să rezulte orele lucrate de reclamant, datele la care acesta a efectuat curse şi perioadele de deplasare, răspunsul la solicitări fiind depus la dosar de pârâtă la data de 21.02.2018.

La solicitarea reclamantului, a fost încuviinţată proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul pârâtei, iar la termenul de judecată din data de 03.04.2018, s-a dispus decăderea reclamantului din proba cu interogatoriu, având în vedere că a fost citat cu menţiunea de a depune la dosar interogatoriu, iar apărătorul acestuia a arătat că nu a formulat interogatoriu pentru pârâtă.

De asemenea, a fost încuviinţată proba testimonială şi a fost audiat martorul Băncilă Adrian, declaraţia acestuia fiind ataşată la dosarul cauzei.

Analizând acţiunea în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente în materie, instanţa constată şi reţine următoarele:

Reclamantul D M a fost angajatul pârâtei SC S T R SRL şi a desfăşurat activitate ca şofer în baza contractului individual de muncă nr. 313/08.08.2013 încheiat pe durată determinată şi prelungit prin actele adiţionale nr.1/08.03.2014, 2/07.03. 2015, 3/06.03.2016, începând cu data de 09.08.2013 şi până la data de 11.05.2016, când i-a încetat contractul individual de muncă în temeiul art.55 lit.b Codul muncii, conform deciziei nr.399/16.05.2016 emisă de societatea pârâtă (filele 7-13, vol.I dosar).

Prin acţiunea dedusă judecăţii, se solicită obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale pentru orele suplimentare prestate peste durata normală a programului de lucru, orele lucrate în zilele de repaus săptămânal (sâmbătă, duminică) şi în zilele de sărbători legale, pe perioada 08.08.2013-16.05.2016.

Faţă de solicitările reclamantului referitor la petitul acţiunii privind plata drepturilor salariale pentru orele suplimentare prestate peste durata normală a programului de lucru, se reţine că la lit.H din contractul individual de muncă nr.313/08.08.2013 încheiat între reclamant şi societatea pârâtă s-a prevăzut că durata timpului de lucru este de 8 ore/zi, 40 ore/săptămână, repartizarea programului de lucru, fiind inegală, iar potrivit lit.J pct.3 din acelaşi contract individual de muncă orele suplimentare prestate în afara programului normal de lucru sau în zilele în care nu se lucrează ori în zilele de sărbători legale se compensează cu ore libere plătite sau se plătesc cu un spor la salariu, conform contractului colectiv de muncă aplicabil sau Codului muncii. 

În conformitate cu dispoziţiile art.120 alin.1 Codul muncii munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal este considerată muncă suplimentară.

Art. 122 Codul muncii dispune că  munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite, iar art. 123 alin.1 din acelaşi cod prevede că în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acestuia, spor care nu poate fi mai mic de 75 % din salariul de bază. 

În speţă, din declaraţia martorului B A audiat în cauză, reiese că în cursele pe care le-a efectuat la societatea pârâtă a lucrat în echipaj cu reclamantul şi cu alţi colegi de serviciu şi a efectuat curse internaţionale, transport pasageri, linie regulată pe traseul R – S. Cursele trebuiau respectate după orar şi ca şi timp de conducere se respectau dispoziţiile regulamentului 561/2006 potrivit căruia şoferul conducea 4 ore jumătate după care trecea în dreapta şi se urca la volan celălalt coleg. Pentru a putea conduce din nou, şoferul care trecea în dreapta şi care intervenea în caz de nevoie trebuia să aibă o pauză de 45 de minute, însă stătea 4 ore jumătate, cât timp conducea celălalt coleg, astfel că în total conducea 18 ore, 9 ore un şofer şi 9 ore celălalt, intercalat. Cursele se efectuau şi în zilele de sâmbătă şi duminică şi în zilele de sărbători legale, iar reclamantul a efectuat astfel de curse în perioada 2013-2016, după programul stabilit de societate, care făcea în aşa fel încât să fie respectat regulamentul 561/2006, fără a avea importanţă dacă cursele se efectuau în zilele de sâmbătă, duminică sau sărbători legale. Societatea nu acorda zile cerute de angajat, în sensul că era posibil ca şoferul să stea două zile acasă după ce se întorcea din cursă, dar în acelaşi timp era posibil să fie chemat la societate înapoi pentru a pleca în cursă.

Martorul a mai declarat că în decursul unei luni de zile reclamantul era plecat în cursă cel puţin două weekend-uri şi nu poate să aprecieze câte ore suplimentare efectua reclamantul în decursul unei luni de zile, însă faţă de programul de 8 ore prevăzut în contractul individual de muncă se efectuau cel puţin 10 ore zilnic.

 Din declaraţia aceluiaşi martor reiese că repausul săptămânal reprezintă un minim de 45 de ore, dar se poate reduce la 24 de ore conform regulamentului 561/2006 cu condiţia ca diferenţa de ore să fie recuperată în săptămâna următoare şi la domiciliu, martorul menţionând că era necesar ca pentru obţinerea atestatelor conducătorii auto să cunoască prevederile regulamentului. În cele 45 de ore de pauză un conducător auto putea să fie la B sau la capăt de linie la M, societatea având evidenţa tuturor şoferilor. De fapt, pauza de 45 de ore se respecta numai că nu erau acasă, ci la dispoziţia societăţii, arătând că nu cunoaşte dacă în cele 45 de ore de pauză exista vreo prevedere în sensul că şoferul trebuie să fie acasă.

Referitor la orele suplimentare prestate peste durata normală a programului de lucru, expertul contabil desemnat în cauză să întocmească raportul de expertiză a constatat că în urma centralizării datelor din statele de salarii şi pontajele puse la dispoziţie de societatea pârâtă a reieşit că reclamantul a efectuat un număr de 34 ore suplimentare, iar conform rapoartelor tahograf din perioada martie 2015-mai 2016, depuse la dosarul cauzei de către reclamant, acesta a efectuat un număr de 121 ore suplimentare (filele 58-67, vol.III).

Totodată, s-a menţionat în raportul de expertiză că cele 34 ore suplimentare evidenţiate în pontaje sunt reflectate ca fiind plătite în statele de salarii puse la dispoziţie de societatea pârâtă pentru perioada 08.08.2013-16.05.2016. Din rapoartele tahograf din perioada martie 2015-mai 2016, depuse la dosarul cauzei de către reclamant, reiese că acesta a lucrat un număr total de 1996 ore, nivel al timpului de lucru inferior orelor de lucru pontate şi plătite preluate din pontajele (situaţiile de prezenţă) şi statele de salarii, nefiind astfel identificate ore lucrate şi neremunerate sau pentru care nu a fost acordat timp liber corespunzător.

Astfel, s-a arătat că numărul orelor lucrate conform rapoartelor tahograf în perioada martie 2015-mai 2016 este de 1996 ore, iar totalul orelor lucrate în lună evidenţiate în statul de salarii din perioada martie 2015-mai 2016 este de 2244 ore, diferenţe ore conform tahograf peste orele lucrate pontate este zero.

Aşa fiind, se reţine că petitul acţiunii referitor la plata orelor suplimentare prestate peste durata normală a programului de lucru în perioada 08.08.2013-16.05.2016, este neîntemeiat.

În ceea ce priveşte petitul referitor la plata către reclamant a drepturilor salariale pentru orele lucrate în zilele de repaus săptămânal (sâmbătă, duminică) şi în zilele de sărbători legale, pe perioada 08.08.2013-16.05.2016, se reţine că potrivit art. 137 alin. 1 Codul muncii repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica; alin.2 al aceluiaşi articol dispune că în cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau desfăşurarea normală a activităţii repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.

Art. 137 alin.3 Codul muncii dispune că în situaţia prevăzută la aliniatul 2 salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau după caz prin contractul individual de muncă.

Potrivit art. 142 al. 1, 2 Codul muncii munca prestată în zilele de sărbătoare legală se compensează cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile, iar în situaţia în care nu se acordă zile libere, salariaţii beneficiază de un spor la salariul de bază ce nu poate fi mai mic de 100 % din salariul de bază.

Raportând dispoziţiile legale sus menţionate la speţa dedusă judecăţii, se constată că din cuprinsul raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, reiese că potrivit datelor centralizate, preluate din pontajele (situaţiile de prezenţă) şi statele de salarii puse la dispoziţie de societatea pârâtă, în perioada 08.08.2013-16.05.2016, toate orele lucrate în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale, au fost compensate cu timp liber corespunzător. Conform rapoartelor tahograf din perioada martie 2015-mai 2016, aflate la dosarul cauzei, reclamantul a lucrat un număr de 1996 ore (ore lucrate atât în zilele lucrătoare cât şi în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale), nivel al timpului de lucru inferior orelor de lucru pontate şi plătite preluate din pontajele (situaţiile de prezenţă) şi statele de salarii puse la dispoziţie de pârâtă.

Referitor la rapoartele tahograf, se reţine că atât în raportul de expertiză, cât şi în răspunsul la obiecţiuni expertul a precizat că rapoartele tahograf aflate la dispoziţia expertului pentru întocmirea raportului de expertiză reflectă o perioadă limitată de timp şi anume intervalul martie 2015-mai 2016, neavând astfel date pentru întregul interval de referinţă 08.08.2013-16.05.2016.

În concluziile raportului de expertiză s-a menţionat că din rapoartele tahograf pe perioada martie 2015-mai 2016, reiese că reclamantul a lucrat un număr total de 1996 ore, nivel al timpului de lucru inferior orelor de lucru pontate şi plătite preluate din pontajele (situaţiile de prezenţă) şi statele de salarii, de 2244 ore, nefiind astfel identificate ore lucrate şi neremunerate sau pentru care nu a fost acordat timp liber corespunzător.

Totodată, în răspunsul la obiecţiunile formulate de reclamant (filele 164-169, vol. III dosar) expertul a arătat că în rapoartele zilnice tahograf există 4 tipuri de activităţi reflectate pe parcursul unei zile de lucru, astfel: conducere, timp la dispoziţie, alte activităţi şi odihnă. În vederea formulării răspunsurilor la obiectivele expertizei, pentru identificarea orelor lucrate de reclamant pe baza rapoartelor tahograf zilnice, timpul lucrat a fost considerat timpul reprezentând: conducere, timp la dispoziţie şi alte activităţi. 

S-a mai menţionat că în anexa I la răspunsul la obiecţiuni sunt tratate toate cazurile privind calculul zilnic al orelor lucrate pe baza diagramelor tahograf, cazuri prezentate în obiecţiunile formulate la data de 09.03.2017 la raportul de expertiză judiciară.

Astfel, în raportul de expertiză, timpul lucrat (ce conţine activităţile de conducere, timp la dispoziţie şi alte activităţi) şi utilizat în formularea răspunsurilor la obiectivele expertizei este mai mare comparativ cu timpul rezultat din intervalele orare prezentate în obiecţiunile formulate la data de 09.03.2017, aşa cum rezultă din anexa 1 la răspunsul la obiecţiuni.

Prin urmare, expertul a răspuns şi la obiecţiunile formulate de reclamant potrivit căruia în condiţiile în care existau pe zile mai multe intervale de timp în care a condus, perioada intermediară reprezintă tot timp de lucru la dispoziţia angajatorului deoarece în cursele R - S erau folosiţi doi şoferi, iar el stătea tot în autocar, astfel că este greşit a se considera ca timp lucrat numai perioada cât efectiv a fost la volan, cu ignorarea perioadei intermediare timpilor de conducere din aceeaşi zi.

 Referitor la acest aspect, se reţine că art.3 lit.b din Directiva 2002/15/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 martie 2002 prevede că perioada de disponibilitate reprezintă pentru lucrătorii mobili care conduc vehiculul în echipă, perioada petrecută stând lângă şofer sau în cuşetă în timp ce vehiculul este în mişcare, iar tot la art.3 lit.a se arată că perioadele de disponibilitate menţionate la lit.b a prezentului articol, sunt excluse din timpul de lucru.

 De asemenea, la art.3 alin.1 lit.c teza finală din HG 38/16.01.2008 privind organizarea timpului de muncă al persoanelor care efectuează activităţi mobile de transport rutier, se prevede că în cazul celor care conduc un vehicul în echipă, perioada petrecută stând lângă şofer sau în cuşetă în timp ce vehiculul este în mişcare este considerată perioadă de disponibilitate, iar potrivit alin.2 al art.3 din acelaşi act normativ „pauzele la care se face referire la art.5 şi perioadele de odihnă la care se face referire la art.6, precum şi perioadele de disponibilitate definite la alin.1 lit.c nu fac parte din timpul de lucru”.

În ceea ce priveşte repausul săptămânal, se mai reţine că la art.4 lit.h din Regulamentul (CE) nr.561 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 se prevede că prin  „perioadă de repaus săptămânal” se înţelege o perioadă săptămânală în timpul căreia un conducător auto poate dispune liber de timpul său şi care poate fi o „perioadă de repaus săptămânal normală” sau o „perioadă de repaus săptămânal redusă”: „perioadă de repaus săptămânal normală” - orice perioadă de repaus de cel puţin patruzeci şi cinci de ore; „perioadă de repaus săptămânal redusă” - orice perioadă de repaus de mai puţin de patruzeci şi cinci de ore, care poate fi redusă la minimum douăzeci şi patru de ore consecutive, sub rezerva condiţiilor menţionate la art.8 alin.6.

Aşa fiind, se reţine că dispoziţiile regulamentului sus menţionat nu fac referire la zilele de sâmbătă şi duminică în care ar trebui acordat repausul săptămânal, acesta putând fi acordat şi în alte zile decât sâmbăta şi duminica.

Şi din declaraţia martorului audiat în cauză reiese că reclamantul a efectuat curse în zilele de sâmbătă şi duminică şi în zilele de sărbători legale în perioada 2013-2016, după programul stabilit de societate, care făcea în aşa fel încât să fie respectat regulamentul 561/2006, fără a avea importanţă dacă cursele se efectuau în zilele de sâmbătă, duminică sau sărbători legale, martorul menţionând că repausul săptămânal reprezintă un minim de 45 de ore, dar se poate reduce la 24 de ore conform regulamentului 561/2006 cu condiţia ca diferenţa de ore să fie recuperată în săptămâna următoare şi la domiciliu, fiind necesar ca pentru obţinerea atestatelor conducătorii auto să cunoască prevederile regulamentului.

Faţă de dispoziţiile legale sus menţionate, precum şi de concluziile raportului de expertiză şi ale răspunsului la obiecţiuni, se constată că şi petitele referitoare la plata drepturilor salariale pentru orele lucrate în zilele de repaus săptămânal (sâmbătă, duminică) şi în zilele de sărbători legale, sunt neîntemeiate.

Având în vedere considerentele în fapt şi în drept anterior expuse, se apreciază că acţiunea este neîntemeiată, urmând să fie respinsă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin.1 Cod procedură civilă „Partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată”.

Potrivit dispoziţiilor art. 451 alin.2 Cod procedură civilă „Instanţa poate chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea nici un efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său”.

Din interpretarea dispoziţiilor legale susmenţionate reiese că instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului în situaţia în care se constată că acesta este disproporţionat de mare faţă de complexitatea cauzei sau în raport de activitatea desfăşurată de avocat.

Prin diminuarea cheltuielilor de judecată, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi parte, contract care îşi produce efectele juridice în continuare, ci doar apreciază măsura în care onorariul stabilit trebuie suportat de partea adversă, ţinând seama de complexitatea cauzei şi volumul muncii prestate de avocat.

Astfel, se urmăreşte ca partea care a pierdut procesul ca urmare a atitudinii sale culpabile să suporte consecinţele poziţiei sale procesuale, însă în mod echitabil şi numai în măsura în care se constată necesitatea şi caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată.

Raportând dispoziţiile legale susmenţionate, la speţa dedusă judecăţii se constată că apărătorul pârâtei, cu ocazia cuvântului pe fond, a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, respectiv cele depuse la dosarul de fond.

Faţă de solicitarea apărătorului pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 12.939,11 lei, conform facturilor emise de cabinetul de avocatură şi depuse la dosar (filele 154-157, 177, vol.III), se constată că onorariul avocatului nu este dovedit cu exactitate, pe facturi existând doar menţiunea - servicii juridice conform contract nr.128408/2011, iar în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă, se apreciază că doar o parte dintre acestea sunt justificate.

Astfel, faţă de activitatea depusă de apărătorul pârâtei care a formulat întâmpinare, a reprezentat societatea la patru termene de judecată în primul ciclu procesual, a depus concluzii scrise şi, ţinând seama şi de complexitatea cauzei, se apreciază că suma de 12.939,11 lei, solicitată de pârâtă cu titlu de onorariu de avocat este disproporţionată, motiv pentru care urmează ca instanţa să reducă această valoare la suma de 2.000 lei şi să oblige reclamantul să plătească pârâtei această sumă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia nr.2302/20.09.2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamant şi de pârâtă.

Domenii speta

Spete similare