Dare in plata

Deliberând constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de  ………….sub nr………….., contestatoarea ………..în contradictoriu cu intimaţii …………..a formulat contestaţie la cererea de dare în plată comunicată prin notificare la data de 08.08.2016 arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru procedura de notificare de dare în plată, cu consecinţa punerii de drept a părţilor în situaţia anterioară notificării, potrivit art.7 alin 5 din Legea nr. 77/2016. Contestatoarea a solicitat, de asemenea, obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată. 

În motivare, contestatoarea a arătat, în esenţă, că la data de 01.09.2008 intimaţii au încheiat cu contestatoarea contractul de credit prin care au contractat suma de 45602 CHF, fiind stabilită o perioadă de rambursare de 396 luni.

În data de 08.08.2016 contestatoarea a primit notificarea de dare în plată prin care intimaţii şi-au manifestat intenţia de a da în plată imobilul ipotecat.

Susţine contestatoarea că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 77/2016 întrucât raportul dintre intimaţi şi contestatoarea a fost modificat în mod legal ca urmare a declarării scadenţei anticipate a creditului şi parcurgerii procedurii executării silite în urma căreia la data de 23.01.2013 dreptul de proprietate al imobilului a fost înstrăinat prin vânzare la licitaţia publică către un adjudecatar de bună-credinţă, astfel încât în momentul introducerii acţiunii, intimaţii nu mai deţin calitatea de proprietari asupra imobilului şi se continuă procedura executării silite în vederea recuperării integrale a creanţei prin poprire asupra salariului intimaţilor.

Precizează contestatoarea că contractul de credit nu face obiectul sferei de reglementare a Legii nr. 77/2016 întrucât creditul nu a fost contractat în scopul de a achiziţiona/construi/extinde/moderniza/amenaja/reabilita un imobil cu destinaţia de locuinţă şi nici nu este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.

Arată contestatoarea că notificarea transmisă la data de 08.08.2016 este informă, necuprinzând cerinţele minimale de conţinut impuse de lege.

Menţionează contestatoarea că intimaţii nu au făcut dovada situaţiei lor financiare de natură a nu mai permite achitarea creditului în condiţiile financiare negociate şi asumate şi nici nu au făcut dovada că nu mai deţin alte bunuri urmăribile care, prin valorificare, ar permite acoperirea creanţelor la care banca este îndreptăţită.

De asemenea, susţine contestatoarea că nu este îndeplinită cerinţa existenţei unui dezechilibru contractual real sau a unei imposibilităţi fortuite şi permanente de executare.

Mai arată contestatoarea că debitorul nu se poate prevala de Legea nr. 77/2016 pentru a transfera băncii riscul bunului imobil ipotecat, legea privind darea în plată aplicându-se numai pentru o eventuală echilibrare a riscurilor contractului.

Contestatoarea precizează că notificarea comunicată poate fi considerată un abuz de drept, având în vedere neîntrunirea de către intimaţi a cerinţelor legale impuse cumulativ pentru exercitarea dreptului de dare în plată.

Arată contestatoarea că abuzul de drept săvârşit în prezenta cauză, de consumatorul care nu verifică cerinţele legale reglementate de Legea nr. 77/2016 este susţinut inclusiv din perspectiva aplicării principiului pacta sunt servanda şi a principiului executării în natură a obligaţiei.

De aceea, creditoarea a solicitat admiterea contestaţiei şi anularea notificării în baza legii 77/2016.

În drept au fost invocate: Legea nr. 77/2016, normele aplicabile/incidente/conexe, precum şi principiile în care îşi are sediul materia.

Cererea a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 20 lei, conform Ordinului de plată nr. 28739/27.06.2016 emis de………….. potrivit disp. art. 27 din OUG nr. 80/2013(fila 14).

În dovedire, contestatoarea a solicitat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul intimaţilor, proba cu expertiza de specialitate referitor la starea/situaţia/destinaţia imobilului.

În etapa scrisă a procesului civil, intimaţii au formulat întâmpinare prin care solicită respingerea contestaţiei ca nefondată.

În motivare, intimaţii, în esenţă , au arătat că la data de 01.09.2008 a fost încheiat între părţi contractul de credit prin care banca acordă un credit în cuantum de 45602,75 CHF.

Ca urmare a crizei economice şi a creşterii monedei în care s-a contractat creditul, împrumutaţii au avut întârzieri la plată, banca înţelegând să declare scadent anticipat creditul şi să demareze procedura de executare silită, fiind format dosarul de executare nr. ……. al BEJ………….Ca urmare a desfiinţării corpului executorilor bancari, dosarul de executare a fost transmis către BEJ ………... În cadrul procedurii de executare silită imobilul ipotecat a fost vândut la licitaţie conform procesului verbal de licitaţie.

Intimaţii au invocat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, arătând că contestatoarea a recepţionat notificarea la data de 05.08.2016, iar termenul de contestaţie s-a împlinit la data de 16.08.2016, contestaţia fiind depusă la data de 18.08.2016.

Intimaţii au invocat excepţia inadmisibilităţii invocării dispoziţiilor Directivei în litigiile dintre persoane de drept privat. Aceştia susţin că prin contestaţia formulată reclamanta invocă în esenţă încălcarea art. 43 din Directiva 2014/17/UE. Susţin intimaţii că în principiu directivele produc efecte numai din momentul transpunerii în legislaţia naţională. În măsura în care transpunerea ar fi incorectă, posibilitatea contestatoarei de invocare directă a prevederilor directive este inexistentă. Arată intimaţii că condiţiile de invocare a directivei sunt limitativ şi cumulativ enumerate, respectiv ca transpunerea în legislaţia naţională să nu fi existat sau să fi fost efectuată în mod incorect, prevederile directivei să fie necondiţionate şi suficient de precise şi ca ultimă condiţie prevederile directivei să acorde drepturi persoanelor fizice. Doar în această situaţie, persoanele fizice pot invoca directiva împotriva unei ţări a UE în faţa instanţei, numai în contradictoriu cu statul. Prin urmare, în absenţa unor măsuri de transpunere a directivei în termenele stabilite, consumatorii nu se pot întemeia, împotriva comercianţilor cu care au încheiat un contract, pe dreptul de renunţare prevăzut chiar de directivă şi nu pot invocat acest drept în faţa unei instanţe naţionale.

Intimaţii arată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate privind darea în plată.

În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 77/2016.

În dovedire, intimaţii au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

În cauză, la termenul de judecată din data de 11.04.2017 a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.

La termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2018 a fost încuviinţată proba cu înscrisuri pentru ambele părţi,constatând că aceasta este admisibilă, putând duce la dezlegarea pricinii în fond.

La acelaşi termen de judecată a fost respingă proba cu interogatoriul pârâţilor, ca nefiind utilă cauzei.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând materialul probator administrat, instanţa reţine următoarele:

În fapt, între  părţi s-a încheiat contractul de credit nr. ………… din data de……….., prin care banca a acordat un împrumut de 45602,75 CHF, ce a fost garantat cu contractul de ipotecă autentificat prin Încheierea de autentificare nr. 3702/01.09.2008 la …………cu privire la imobilul ce face obiectul Contractului de vânzare – cumpărare cu garanţie ipotecară autentificat prin Încheierea de autentificare nr. 1511/08.06.2001, în vederea refinanţării unor credite anterior luate de la ……………………..

Prin notificarea comunicata la data de 05.08.2018 la  creditoare și întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 77/2016,intimaţii au solicitat stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit sus-menţionat prin darea în plată a imobilului ce a făcut obiectul ipotecii şi care a fost valorificat în cadrul procedurii de executare silită.

Instanţa constată că cererea de chemare în judecată are ca obiect contestaţia creditorului împotriva notificării debitorului privind transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, conform art. 7 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite (citată în continuare Lege).

Potrivit Deciziei nr. 623/2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 53 din 18 ianuarie 2017, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016 şi îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege.

Aşadar, instanţa de judecată are obligaţia, iar nu facultatea de a face aplicarea teoriei impreviziunii, independent de voinţa părţilor.

În limitele învestirii sale, instanţa reţine că, în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege, conform art. 7 alin. 1 din Lege. 

Astfel, conform art. 5 alin. 1 din Lege, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4. Notificarea reglementată de art. 5 din Lege constituie un act procedural, iar pentru a fi valabilă trebuie să respecte cerinţele prevăzute de lege.

În cadrul contestaţiei intentate de creditor se verifică dacă sunt întrunite, în mod cumulativ, condiţiile instituite de art. 4 alin. 1 din Lege. Numai în măsura în care aceste condiţii sunt îndeplinite, instanţa va aplica în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din Lege, potrivit Deciziei CCR nr. 623/2016.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Lege, pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. 1 (prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

Conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

Potrivit art. 2 lit. a din Legea nr. 114/1996, prin locuinţă se înţelege construcţia alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii.

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

În ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiilor mai sus enunţate în cauza de faţă, instanţa constată întrunirea acestora, în sensul că sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) Creditorul este o persoană juridică, mai exact o instituţie de credit ce funcţionează în temeiul OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, având calitatea de profesionist. Debitorii sunt persoane fizice, au calitatea de consumator şi nu există niciun element probator din care să rezulte că au încheiat contractul de credit în cadrul activităţii lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale;

b) Cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării creditului, a fost de 45602,75 CHF, sub pragul de 250.000 euro, echivalent în lei, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de refinanţării unor credite anterior luate de la ………………, şi a fost garantat cu un contract de ipotecă în sarcina imobilului situat în …………………….

Totodată, instanţa reţine faptul că contestatoarea nu a fost în măsură să probeze că imobilul în discuţie are altă destinaţie decât cea de locuinţă, câtă vreme are obligaţia de a-şi dovedi susţinerile, conform art. 10 alin. 1 şi art. 249 Cod procedură civilă.

d) contestatoarea nu a probat că debitorii au fost condamnaţi printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea Legii. Sub acest aspect, dovada negativă se realizează prin probarea faptului pozitiv contrar, ceea ce contestatoarea nu a făcut. Mai mult, instanţa reţine că la dosarul cauzei au fost depuse cazierele judiciare ale debitorului (filele 225-226) din care reiese faptul că aceştia nu sunt înscrişi în cazierul judiciar.

Totodată, notificarea a fost transmisă de către debitorii consumatori principali şi garanţi ipotecari, iar această notificare a fost transmisă creditorului din contractul de credit, adică titularului dreptului de creanţă izvorât din contractul de credit şi deţinut împotriva debitorului.

Instanţa reţine şi dispoziţiile Deciziei nr. 95/28.02.2017 pronunţate de Curtea Constituţională, potrivit cărora, la punctul 47 „Aşadar, stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficţiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanţiei a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiţie impusă de legiuitor fiind ca acestea să fie în curs la data depunerii notificării. Aşa fiind, ca urmare a stingerii datoriilor prin darea în plată a bunului în condiţiile legii criticate, executarea contractului încetează.”

În speţă, instanţa reţine faptul că imobilul a fost adjudecat în cadrul procedurii de executare silită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, iar comunicarea notificării a fost făcută în timp ce procedura de executare silită se afla în derulare, prin existenţa popririlor pe veniturilor debitorilor . Instanţa constată că la momentul adjudecării imobilului, consumatorii nu puteau prevedea intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, în sensul notificării băncii anterior adjudecării imobilului, astfel încât instanţa apreciază că notificarea a fost transmisă băncii în mod legal, imediat după intrarea în vigoare a Legii dării în plată.

Intimaţii au menţionat în cuprinsul notificării detaliile necesare şi au relevat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Lege pentru darea în plată, notificarea întrunind pentru orice observator obiectiv şi rezonabil cerinţele impuse art. 5 din Lege.

Sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. În viziunea ; sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractelor din dosarele de faţă) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970, care stipulau: "Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa." Aşadar, chiar dacă nu era consacrată „in terminis”, din punct de vedere normativ impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1.271] (considerentul nr. 95).

Impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea Constituţională a reţinut că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo (considerentul nr. 96 al Deciziei CCR nr.623/2016).

Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate (considerentul nr. 97 al Deciziei CCR nr.623/2016).

Adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor. Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătiri economice/ juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supra-adăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului (considerentul nr. 98).

Singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit (considerentul nr. 119).

Prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege (considerentul nr. 120).

Instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa (considerentul nr. 121).

În aplicarea teoriei impreviziunii se vor analiza, în principal, 3 aspecte, respectiv: fluctuația cursului valutar moneda naţională – moneda străină în care a fost acordat creditul, de la data încheierii contractului de credit, comparativ cu data cererii întemeiate pe Lege; valoarea imobilului care garantează creditul de la data încheierii contractului de credit, comparativ cu valoarea acestuia de la data cererii întemeiate pe Lege; veniturile obţinute de debitor la data încheierii contractului de credit, comparativ cu veniturile obţinute la data cererii întemeiate pe Lege.

Criteriul principal, esenţial şi hotărâtor îl constituie fluctuația cursului valutar moneda naţională – moneda străină în care a fost acordat creditul de la data încheierii contractului de credit, comparativ cu data cererii întemeiate pe Lege, celelalte două criterii fiind subsidiare, ajutătoare şi de natură a fi coroborate.

În concret, debitorii sunt cei care au ales, în baza principiului autonomiei de voinţă, să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea naţională, respectiv  în CHF. Procedând în această modalitate, în mod implicit debitorii au sperat la şansa unui câştig (scăderea cursului CHF şi, prin urmare, plata unei sume mai mici ca urmare a achiziţionării CHF pentru achitarea ratei de credit), respectiv şi-au asumat riscul unei pierderi (creşterea cursului CHF prin devalorizarea monedei naţionale şi, în mod subsecvent, creşterea cuantumului ratei de credit).

Este îndeobşte cunoscut şi acceptat pentru un consumator obişnuit, obiectiv şi rezonabil, de tipul omului prudent şi diligent, că există o variaţie a cursului monedă naţională-monedă străină. În acelaşi sens, chiar dacă fluctuaţia cursului monetar este de notorietate, nicio parte contractantă nu poate să prevadă cu exactitate care vor fi diferenţele, acestea putând fi atât pozitive cât şi negative pentru toate părţile contractante. 

Expunerea consumatorului de credite la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuații de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în monedă străină. Orice împrumut denominat într-o altă monedă decât cea în care consumatorul obține veniturile, de regulă moneda naţională, implică obligația obținerii de către debitor a valutei necesare plății ratelor de credit, pe baza resurselor financiare pe care le are la dispoziție în moneda națională, la cursul valutar la care moneda străină poate să fie procurată.

Consumatorul cunoaște şi acceptă riscul devalorizării, dar urmărește avantajul ratelor de dobândă mai reduse practicate de bănci pentru creditele în valută în raport cu cele acordate în monedă națională, beneficiu care este potențat în cazul creditelor pe termen lung, în cazul cărora costurile creditului pot să difere semnificativ în funcție de moneda împrumutului. Însă, avantajul ratelor de dobândă mai favorabile este anihilat, cel puțin în parte, de efectele fluctuațiilor valutare.

De altfel, dacă fluctuaţiile de curs pot fi anticipate, sensul și amploarea acestora nu pot fi previzionate.

Chestiunea ce trebuie dezlegată se referă la diferenţa de curs valutar ce poate fi în mod rezonabil previzionată şi acceptată de către un observator obiectiv şi rezonabil, de tipul omului prudent şi diligent, respectiv cea care depăşeşte limitele rezonabilităţii. În acest sens, a considera că, indiferent de intensitatea variaţiei monedă naţional-monedă străină, debitorul consumator este cel care şi-a asumat atât riscul inerent, cât şi riscul supra-adăugat, ar însemna golirea de conţinut a instituţiei impreviziunii, ceea ce nu poate fi acceptat. 

Astfel, în ipoteza încheierii unui contract de credit într-o monedă străină, există un risc inerent oricărui contract şi un risc supra-adăugat. Riscul inerent este cel obişnuit, adică cel care implică posibilitatea prevederii şi acceptării sale de către părţi la momentul încheierii contractului, respectiv o devalorizare sau o valorizare rezonabilă a monedei străine a creditului. Riscul supra-adăugat este cel excepţional, adică cel care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre părţi, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul încheierii contractului, precum valorizarea exorbitantă a monedei creditului.

Evoluţia mediului social poate genera dificultăţi pentru o parte sau ambele părţi contractante în realizarea interesului contractual. Dificultăţile pot fi de două feluri: unele sunt determinate de situaţia personală, în speţă de starea patrimonială a unui cocontractant; altele îşi au originea în contextul economic al contractului care afectează grav echilibrul contractual iniţial. Într-o atare situaţie, în virtutea legăturii de solidaritate dintre ele, părţile nu pot să rămână în pasivitate, ci sunt datoare să acţioneze în vederea concilierii intereselor lor contractuale. Astfel, în perioada anilor 2011-2012, conform declaraţiilor fiscale şi adeverinţei cu veniturile acestuia, aflate la filele 144-226, debitorul ………….nu a mai realizat venituri din salarii, acesta fiind în concediu fără  plată, iar în perioada anilor 2010-2013, conform declaraţiilor fiscale şi adeverinţei cu veniturile acesteia, aflate la filele 144-226, debitoarea…………, nu a mai realizat venituri din salarii, aceasta fiind în concediu fără plată.

În ipoteza în care dificultăţile îşi au cauza în circumstanţe exterioare, prin care se înţeleg, de regulă, unele fenomene economice cum ar fi fluctuaţiile monetare excesive, părţile sunt ţinute să încerce adaptarea contractului în vederea restaurării concilierii intereselor lor contractuale, afectate grav de acele împrejurări de ordin obiectiv.

Obligaţia de adaptare a contractului există atunci când intervine un dezechilibru grav între interesele părţilor din cauza unor factori exteriori. Așadar, impreviziunea exclude culpa contractuală şi presupune o gravă alterare a echilibrului contractual prin crearea unei onerozități excesive.

Perturbarea serioasă a echilibrului presupune o dimensiune obiectivă, independentă de aprecierile personale ale părților, fiind vorba despre împrejurări sau circumstanțe externe care au generat o schimbare valorică a prestaţiilor contractuale în sensul unei disproporţii serioase, respectiv o fluctuație a cursului monedă naţională-monedă străină ce depăşeşte limitele rezonabilităţii; şocurile valutare sunt, din această perspectivă, evenimente exterioare, cu caracter supra-individual, în sensul pe care teoria impreviziunii îl conferă evenimentelor constitutive de impreviziune. Este însă implicată şi o dimensiune subiectivă, care duce la concluzia că părţile nu ar fi încheiat contractul sau nu l-ar fi încheiat în asemenea condiţii, în sensul că, dacă debitorul ar fi anticipat riscul valorizării excesive a monedei străine din contractul de credit faţă de moneda naţională acesta nu ar fi încheiat contractul sau nu în condiţiile asumării acestei valorizări. În speță, debitorul a acceptat riscul obișnuit al fluctuației rezonabile a cursului monedă străină-monedă naţională, nu însă şi o fluctuație ce depăşeşte limitele rezonabilităţii.

Condițiile impreviziunii se raportează la o serie de elemente:

1. ulterior încheierii contractului au intervenit împrejurări sau circumstanțe externe, independente de voinţa părţilor care au schimbat împrejurările în care a fost încheiat contractul, cerinţă îndeplinită atunci când intervine riscul supra-adăugat, precum valorizare excesivă, dincolo de limitele rezonabile, a monedei străine în care a fost încheiat contractul de credit;

2. imprevizibilitatea împrejurărilor sau circumstanțelor externe, independente de voinţa părţilor care au schimbat împrejurările în care a fost încheiat contractul, cerinţă îndeplinită în măsura în care riscul supra-adăugat nu putea fi în mod rezonabil prevăzut la momentul încheierii contractului de credit;

3. neasumarea producerii riscului supra-adăugat, în sensul că un consumator obişnuit, obiectiv şi rezonabil, de tipul omului prudent şi diligent, nu şi-a asumat o fluctuație ce depăşeşte limitele rezonabilităţii, trecând în sfera unei onerozități excesive; în ipoteza depășirii limitelor capacității de prevedere a părților, riscul, deși formează obiectul unei clauze de atribuire în sarcina unei părți, poate face obiectul unei revizuiri judiciare pentru impreviziune întrucât există o distincţie între riscul inerent şi riscul supra-adăugat, clauza de asumare a riscului valutar de către debitor având în vedere doar riscul inerent, nu şi cel supra-adăugat;

4. încercarea părţilor de a concilia interesele lor contractuale, în sensul de a restabili relativul echilibru contractual avut în vedere la momentul încheierii contractului, în conformitate cu art. 3 din Lege şi aspectele reţinute în Decizia CCR nr. 623/2016 (considerentul nr. 116). 

În ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, instanţa constată întrunirea acestora şi, în mod subsecvent, caracterul neîntemeiat al contestaţiei formulate de creditor.

În speţă, contractul de credit a fost încheiat în data de …….2008, când valoarea CHF a fost de 2.19 lei, în timp ce, la data formulării notificării,  10.07.2017, valoarea CHF a fost de 4,11 lei. Datele statistice în discuţie sunt publice şi au în vedere cursul BNR, putând fi accesate pe site-ul www.bnro.ro.

Or,  instanţa apreciază că o creştere a cursului monedă naţională-monedă străină în care a fost acordat creditul, între data încheierii contractului de credit şi data formulării notificării, precum cea din speţă, depăşeşte limitele rezonabilităţii şi trece în sfera unei onerozități excesive, aflându-ne pe tărâmul unui risc supra-adăugat. Un consumator obişnuit, obiectiv şi rezonabil, de tipul omului prudent şi diligent, nu şi-a asumat o fluctuație valutară precum cea din speţă.

Variaţia monedă străină în care a fost acordat creditul-monedă naţională reprezintă o împrejurare externă, independentă de voinţa părţilor ce nu putea fi în mod rezonabil prevăzută la momentul încheierii contractului de credit.

Totodată, nu rezultă nici un element probator din care să rezulte că debitorii consumatori şi-au asumat o fluctuație ce depăşeşte limitele rezonabilităţii, trecând în sfera unei onerozități excesive. De altfel, în contract nu s-a specificat în mod expres că debitorul consumator îşi asumă riscul valutar indiferent de fluctuațiile valutare care ar putea surveni pe parcursul executării contractului între această monedă străină și moneda națională. Materializarea riscului valutar caracteristică impreviziunii intră în discuție numai în momentul unei depăşiri semnificative, excepționale, a limitelor de variație ale cursului previzibile la momentul încheierii contractului, fie ca efect brusc al unui șoc valutar, fie ca efect cumulat al unei deprecieri continue, și cu condiția ca această depășire să transforme obligația de rambursare a împrumutului într-una excesiv de oneroasă pentru debitor. Or, o asemenea fluctuaţie valutară, aptă să transforme obligația de rambursare a împrumutului într-una excesiv de oneroasă pentru debitor, a existat în speţă.

Se cuvine a mai evidenţia că incidența principiului nominalismului monetar în contractele de credit în monedă străină nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale acestuia, aspect reţinut de CCR în Decizia nr. 62/2017. Specificul contractelor de credit în monedă străină presupune că materializarea riscului valutar nu afectează valoarea intrinsecă a monedei străine în care este denominat creditul, ci valoarea efortului financiar pe care trebuie să îl aloce debitorul pentru procurarea resurselor necesare rambursării. De aceea, materializarea riscului valutar intră în discuție în momentul depășirii limitelor fluctuațiilor cursului previzibile la momentul încheierii contractului, indiferent dacă această depășire este efectul brusc al unui șoc valutar sau efectul cumulat al unei deprecieri continue. În acelaşi sens, fluctuația cursului de schimb nu trebuie să fie ireversibilă, dar trebuie să aibă corespondent în afectarea gravă a obligației consumatorului, iar în speţă există un asemenea efect.

În acelaşi sens, instanţa reţine că prin plata ratelor de credit nu trebuie să fie pusă în pericol însăşi existenţa persoanei, întrucât orice persoană are o serie de cheltuieli inerente traiului (hrană, îmbrăcăminte, plata obligaţiilor fiscale, investigaţii/tratamente medicale etc.), iar calitatea vieţii nu poate fi afectată în mod grav de obligaţia de a plăti ratele de credit. De altfel, în speţă, veniturile debitorilor consumatori s-au diminuat semnificativ, iar ambii suferă de diferite boli, care au necesitat tratamente şi spitalizări.

Criteriul pe baza căruia se stabilește relația cauzală dintre impreviziune și supraîndatorare îl constituie miza contractului în raport cu situația patrimonială a debitorului: dacă obligația devenită excesiv de oneroasă ocupă o poziție esențială în economia patrimoniului debitorului, astfel încât să conducă la un dezechilibru patrimonial, respectiv la obligații excedentare în raport cu activul disponibil (sau cel puțin la un efort financiar care îl plasează pe debitor în proximitatea insolvenței), impreviziunea devine cauza supraîndatorării; în măsura în care onerozitatea excesivă a obligațiilor contractuale nu se răsfrânge în mod semnificativ asupra ansamblului patrimoniului debitorului, impreviziunea nu cauzează supraîndatorare, dar rămâne impreviziune.

Există impreviziune chiar dacă partea ar fi capabilă să-și execute obligația, dar executarea ar presupune din partea debitorului un efort nerezonabil, exorbitant, în condiții de inechitate flagrantă. În această notă trebuie înţeles considerentul nr. 119 din Decizia CCR nr. 623/2016, considerent care nu poate fi analizat în mod izolat, ci împreună cu toate celelalte argumente expuse de instanţa de control constituţional, care formează tabloul complet al teoriei impreviziunii.

Toate aceste considerente reprezintă tot atâtea argumente pentru care susţinerile creditoarei contestatoare sunt neîntemeiate. De altfel, într-un proces în care se pune în discuţie aplicarea teoriei impreviziunii, partea care susţine că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii trebuie să le dovedească, iar partea care susţine că nu sunt îndeplinite aceste condiţii, la rândul său, trebuie să îşi probeze susţinerile, conform art. 10 alin. 12 şi art. 249 Cod procedură civilă. În atare condiţii, contestatoarea nu a dovedit că nu sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii în speţă, în timp ce intimaţii au probat că aceste condiţii ar fi îndeplinite.

Mai mult, în legătură cu încercarea de adaptare a contractului, anterior notificării în baza Legii 77/2016, condiţie prevăzută de codul civil, instanţa reţine că părţile se aflau în procedura executării silite  anterior apariţiei Legii dării în plată, şi în această procedură, părţile au încercat adaptarea contractului.

Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa , în temeiul art. 7 din Legea 77/2016, va respinge contestaţia ca neîntemeiată.

Potrivit disp. art. 453 C.pr.civ. „Partea  care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată”, astfel în încât instanţa va obliga contestatoarea să plătească intimaţilor suma de 1800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat (fila 108 dosar).

Domenii speta

Spete similare