Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de …, sub nr. …, reclamanţii AA şi BBa chemat în judecată pe pârâtele CC. şi CC. - .., solicitând instanţei următoarele:
- să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în Contractul de credit nr. HL …. din …:
- art. 2 pct. 2.1 din Condiţiile Speciale coroborat cu art. III pct. 2 din Condiţiile Generale referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii;
- art. 2 pct. 2.2 din Condiţiile Speciale coroborat cu art. III pct. 6 din Condiţiile Generale referitoare la dobânda penalizatoare;
- art. 2 pct. 2.3 din Condiţiile Speciale coroborat cu art. III pct. 7 din Condiţiile Generale referitoare la comision de acordare;
- art. 2 pct. 2.4 din Condiţiile Speciale coroborat cu art. III pct. 9 din Condiţiile Generale referitoare la comision de rambursare anticipată;
- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia;
- stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractelor, respectiv .., curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;
- denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.
- să oblige pârâtele la modificarea convenţiei de credit, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive sub sancţiunea daunelor cominatorii în cuantum de 100 lei pe fiecare zi de întârziere;
- în condiţiile anulării clauzelor susmenţionate să dispună întocmirea unui nou grafic de rambursare în funcţie de noile costuri ale creditului;
- restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă în urma nerespectării modalităţii de calcul a acesteia, dobânda penalizatoare, comision de acordare de la data plăţii până la data restituirii efective;
- să oblige pârâtele la plata dobânzii legale pentru sumele solicitate;
- În temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanţii au arătat că, la data de …, au încheiat cu pârâtele Contractul de credit HL 26533 din data de 25.07.2008, pentru suma de 62.050 CHF pe o perioadă de 300 luni, garantat cu ipotecă de rangul I asupra imobiului, proprietatea lor, respectiv apartament situat în Botoşani, … înscris în C.F. nr. .. sub nr. cadastral …..
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, ca o aplicaţie a pricipiului de drept comun in dubio pro reo -art. 983 din Codul Civil.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract crează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.
Prin Contractul atacat Banca a stabilit clauze care îi dau dreptul să modifice unilateral caluzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în Contract, fapt exprimat prin posibilitatea majorării dobânzii fără o motivaţie întemeiată.
Aceste clauze sunt abuzive întrucât au fost supuşi unor condiţii despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă la data semnării Contractului.
Totodată, dau dreptul băncii să modifice unilateral - fără acordul lor, clauzele privind rata dobânzii plătite.
Având în vedere aceste aspecte, cu referire expresă la condiţiile încheierii Convenţiilor de credit şi forma lor juridică, au solicitat ca instanţa să constate caracterul abuziv al clauzelor arătate.
Referitor la Contractul de credit nr. …. din data de …. și la Art. 2 pct. 2.1 din Condiţiile Speciale coroborat cu art. III pct. 2 din Condiţiile Generale referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii, au arătat că, în contractul de credit, la art. 2 pct. 2.1 din Condiţiile Speciale se prevede că, pentru perioada cuprinsă între data primei trageri şi data împlinirii a 6.00 luni de la data primei trageri, rata dobânzii este fixă de 4,90% pe an. După împlinirea termenului de 6.00 luni, rata dobânzii este variabilă, în funcţie de EURIBOR/LIBOR CHF/LIBOR/BUBOR la şase luni la care se adaugă marja fixă în valoare de 4.9. Rata dobânzii variabile, la data semnării prezentului contract este de 7,78%. Rata dobânzii se majorează cu 0,5 p.p. pe toată perioada de creditare”.
În fapt, prin clauzele menţionate mai sus Banca le-a stabilit în primele 6 luni o dobândă fixă de 7,78% pe an cu posibilitatea stabilirii unei dobânzi curente variabile din cea de-a şaptea lună de creditare, fără explicarea în concret a evoluţiei acesteia.
Au menţionat că, la data încheierii Contractului, au întrebat lucrătorul Băncii care este dobânda băncii şi la ce se referă faptul că „rata dobânzii se majorează cu 0,5 p.p. pe toată perioada de creditare” şi cât de mult ar putea să crească dobânda după primul an.
Aceasta le-a explicat că dobânda pentru CHF este LIBORUL şi că aceasta se stabileşte în raport de evoluţia acestui indice la care se adaugă o marjă fixă a Băncii care ar fi de 4,9 p.p, iar în ceea ce priveşte majorarea dobânzii cu 0,5 p.p, lucrătorul băncii le-a menţionat că dobânda se va majora în mod obligatoriu cu acest procent, dobânda neputând înregistra vreo scădere faţă de primele 6 luni de creditare.
În funcţie de evoluţia crescătoare sau descrescătoare a indicelui LIBOR, dobânda va putea să crească sau să scadă, însă în ipoteza unei evoluţii crescătoare a LIBOR-ului dobânda nu va creşte foarte mult faţă de cea stabilită în primul an - de 7,78%, fapt ce i-a determinat să semneze Contractul atacat.
Cu toate că în primul an au plătit o rată lunară de aproximativ 350 CHF din care 63 CHF cu titlu de rată, 288 CHF cu titlu de dobândă, în anii următori aceasta a crescut nejustificat la 408CHF (din care 47 CHF cu titlu de rată, 361 CHF cu titlu de dobândă, fără a se mai înregistra vreo scădere a ratei chiar şi în condiţiile evoluţiei descrescătoare a indicelui Libor în perioada anilor 2009-2010.
Astfel, în cursul anilor 2009-2010, banca a avut trei surse majore de reducere a costurilor creditării lor:
Indicii de referinţă de tipul Euribor/Libor/Robor au scăzut la cele mai mici valori din istorie, ajungând la valori subunitare (www.gardianul.ro), (http://www.finzoom.ro/statistica/indici-de-referinta/libor-chf-6m-61uni/indici-de-referinta-detalii.aspx?index=libor6m-chf);
Rezervele minime obligatorii au fost reduse de Banca Centrală cu cel puţin 3 p.p (www.gardianul.ro);
Dobânda de referinţă a Băncii Centrale s-a redus progresiv ajungând la doar 2,5% ( www.gardianul.ro).
Cu toate acestea, pârâta nu a redus niciodată proporţional cu reducerea indicilor de referinţă costurile creditării deşi ei au solicitat Băncii explicaţii în acest sens în nenumărate rânduri.
Au apreciat că Banca a dat dovadă de rea-credinţă şi că a profitat de situaţia în care s-au aflat - nevoia de a obţine acest credit, de imposibilitatea lor de a prevedea evoluţia ratei dobânzii, şi dacă Banca ar fi stabilit de la bun început o astfel de dobândă, cu siguranţă contractul nu s-ar fi încheiat niciodată.
Totodată, Banca îşi rezervă dreptul ca pe toată perioada de creditare să majoreze rata dobânzii cu 0.5 p.p, ceea ce rezultă că indiferent de evoluţia indecelui LIBOR, rata dobânzii nu poate scădea niciodată în cazul unei micşorări al acestui indice, banca putând da eficenţă acestei clauze.
Mai mult decât atât, din graficul de rambursare eliberat de către Bancă, rezultă că marja „fixă” este de 5%, în condiţiile în care în contractul de credit se stipulează că aceasta este de 4,9%, astfel că şi majorarea cu 0,1% îi afectează, majorând rata dobânzii în mod nejustificat.
Au arătăt că banca în mod abuziv a majorat marja, componentă a ratei dobânzii, deşi în contract aceasta este stipulată în mod clar că este fixă.
Dispoziţiile legale care vin să întărească această nelegalitate sunt prevederile art. 37 lit. c) din OUG 50/2010, astfel cum a fost modificat prin Legea 288/2010, „în acord cu politica comercială a fiecărei instituţii de credit, creditorul poate reduce marja şi/sau aplica un nivel mai redus al indicelui de referinţă, acesta având dreptul ca, pe parcursul derulării contractului, să revină la valoarea marjei menţionate în contract la data încheierii acestuia și/sau la nivelul real al indicelui de referinţă”.
Potrivit Legii 193/2000, art. 1 din Anexă, “sunt considerate clauze abuzive acele preveri contractuale care:
(b) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului;
g) dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauze contractuale”.
De asemenea, nu au fost informaţi absolut deloc cu privire la evoluţia indicilor faţă de care valoarea dobânzii ar fi trebuit să evolueze, obligaţie ce revenea Băncii potrivit OUG nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor (art. 8 lit. b) din Legea nr. 289/2004, conform căruia (...) „în cazul în care dobânda este variabilă, variaţia acesteia trebuie să fie independentă de voinţa creditorului, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru”.
În aceste condiţii, devin aplicabile şi dispoziţiile art. 8 şi 9 din Legea 193/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii, cât şi cele din dreptul comun referitoare la viciile de consimţământ, acesta fiind afectat de dol.
Au apreciat că aceste clauze pun probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înştiinţat.
Aşadar, conform art. 1 lit a) din Anexa Legii, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi contractat totodată, cu condiţia informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia contractul.
Din interpretarea acestor dispoziţii, prin „motiv prevăzut în contract” în sensul legii se înţelege o situaţie clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să ştie, de la început, că dacă această situaţie se va produce, dobânda va fi mărită.
Totodată, motivul trebuie să fie destul de clar arătat, de determinat pentru a da posibilitatea de a verifica dacă acea situaţie, motiv de mărire a ratei dobânzii, s-a produs. Aşa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel şi o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situaţie intervine, o anumită consecinţă se produce.
Potrivit OUG nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor (art. 8 lit. b) din Legea nr. 289/2004, (...) „în cazul în care dobânda este variabilă, variaţia acesteia trebuie să fie independentă de voinţa creditorului, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru“.
Au mai arătat că, în art. III pct. 2 din Condiţiile generale de ceditare, Banca îşi rezervă dreptul ca pe parcursul derulării contractului să modifice/revizuiască în mod unilateral „dobânda şi/sau comisioanele bancare şi/sau a costurilor percepute până cel mai târziu la data aplicării lor”, notificând în acest sens împrumutatul, „la alegerea unilaterală a Băncii orice mijloc de comunicare (notificare scrisă, SMS, mesaj sau e-mail trimis pe adresa de e-mail (..), afişare la sediile unităţilor teritoriale şi/sau publicare pe pagina de internet a Băncii/în presă)”.
Această clauză contractuală inserată în contractul de credit referitoare la posibilitatea pârâtelor de „modificare oricând pe întreaga perioadă de creditare” a cuantumului comisionelor inserate în contractul de credit contravine şi dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Anexa privind lista clauzelor abuzive la Legea 193/2000 care prevede că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Această prevedere legală este întărită şi de dispoziţiile art. 35 alin. (1) lit. a) din OUG 50/2010, astfel cum a fost modificat prin Legea 288/2010 care stabileşte că “fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri aferente contractului, cu excepţia costurilor impuse prin legislaţie”.
Această clauză contractuală contravine dispoziţiilor legale fiind o clauză abuzivă care dă dreptul băncii să modifice în mod unilateral nivelul comisioanelor inserate în contractul de credit.
Referitor la Art. 2 pct. 2.2 din Condiţiile Speciale coroborat cu art. III pct. 6 din Condiţiile Generale referitoare la dobânda penalizatoare, au arătat că textul menţionat în art. 2 pct 2.2 din Condiţiile Speciale de creditare, stabilesc o dobândă penalizatoare de 15,00 p.p. pe an peste dobânda curentă prevăzută în contract, iar conform art. III pct. 6 din Condiţiile Generale de creditare, acest comision se aplică la orice sumă scadentă (principal) şi neachitată la termen pe toată perioada cuprinsă între data scadenţei iniţiale şi data plăţii efective.
Au considerat că modalitatea de percepere a penalităţilor pentru întârzierea la plată este nelegală, întrucât comisionul de penalizare nu este aplicat sumei împrumutate (adică principal), ci sumei datorate (adică principal + dobândă). În aceste condiţii, comisionul de penalizare apare sub forma unei dobânzi la dobândă (anatocism), clauza fiind nulă de drept în raport de O.G. nr. 9/2000, sens în care au solicitat instanţei să constate caracterul nelegal al acestei clauze.
Este de observat că Legea 193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Conform acestei directive sunt definite noţiunile de „condiţii inechitabile, consumator, vânzător sau furnizor”. De asemenea, se prevede că o condiţie contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind inechitabilă dacă, în contradicţie cu condiţia de bună credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din contract, în detrimentul consumatorului. S-a arătat că, se consideră întotdeauna că o condiţie ce nu s-a negociat individual e condiţia ce a fost redactată în prealabil, iar din acest motiv consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul condiţiei în special în cazul unui contract standard formulat în avans.
În jurisprudenţa sa, Curtea de Casaţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat în repetate rânduri asupra interpretării Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, respectiv hotărârea pronunţată la 27.07.2010 în cauza Oceano Grupo Editoral SA v. Rocio Murciano Quintero Curtea de Justiţie; hotărârea pronunţată la 26 octombrie 2006 în cauza Elisa Maria Mostaza Clara c. Centro Movil Milenium SL; hotărârea Curţii de Justiţie din 4.06.2009 pronunţată în cauza Pannon GSM zrt. Erszbet Sustikne Gyorfi.
Astfel că percererea acestui comision este contrară prevederilor legale în vigoare.
În ceea ce privește Art. 2 pct. 2.3 din Condiţiile Speciale coroborat cu art. III pct. 7 din Condiţiile Generale referitoare la comision de acordare, reclamanții au susținut că acest comision de acordare credit este prevăzut în cuantum de 2% din valoarea totală a creditului care se va calcula de pârâte şi se va plăti prin reţinere din suma creditului, integral, la data primei trageri din credit sau prin depunere în contul curent al împruţatului.
La momentul încheierii contractului de credit, reclamanții au susținut că s-au aflat pe o poziţie diametral opusă faţă de pârâte, contractul fiind redactat în întregime de către pârâte, ei neavând posibilitatea de modificare a clauzelor contractuale, implicit a clauzei prin care li s-a impus în mod abuziv comisionul de acordare credit.
Mai mult decât atât, această clauză contractuală prin care se percepe acest comision de acordare credit contravine şi dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000 care prevede că „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.
Perceperea comisionului de acordare credit este nelegală, acest comision fiind contrar şi dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea 288/2010 prin care s-a modificat art. 36 din OUG 50/2010 prin care stabileşte în mod exhausiv comisioanele pe care banca le poate percepe în cazul încheierii un contract de credit, respectiv: pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensţtie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobândă penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.
Contractul de credit HL26533 din 25.07.2008 încheiat cu pârâtele are caracterul unui contract de adeziune, întrucât nu au avut posibilitatea negocierii directe a clauzelor sale, ci au fost preformulate de către pârâte, ei având doar posibilitatea de a adera sau nu la contractul preredactat, fiind îndeplinite astfel şi prevederile art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000 care stabilesc că „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respective”.
La momentul încheierii contractului de credit, reclamanţii s-au aflat pe o poziţie diametral opusă faţă de pârâte, contractul fiind redactat în întregime de către pârâte, noi neavând posibilitatea de modificare a clauzelor contractuale, implicit a clauzei prin care li s-a impus în mod abuziv comisionul de acordare credit.
Contractul de credit încheiat nu este un contract negociat din moment ce li s-a impus cu caracter obligatoriu această dispoziţie contractuală prin care în mod automat, abuziv li s-a retras în momentul acordării creditului suma de 1241 CHF, respectiv 2% din valoarea totală a creditului în cuantum de 62050,00 CHF.
Aceast comision este perceput de pârâte doar pentru simplul fapt că au pus la dispoziţie creditul, că au avut disponibilitatea de a pune la dispoziţie o sumă de bani cu titlul de împrumut pentru care timp de 360 de luni urmează a plăti dobânzi şi comisioane la ratele lunare, ca în final ei să restituie băncii de 2,3, 4....n ori mai mult suma contractată, datorită clauzelor abuzive inserate în contractul de credit.
Privitor la Art. 2 pct. 2.4 din Condiţiile Speciale coroborat cu art. III pct. 9 din Condiţiile Generale referitoare la comisionul de rambursare anticipată, reclamanţii au arătat că, prin intermediul acestui articol din Contractul de credit HL9111 din data de 19.01.2007, pârâtele prevăd un comision de rambursare anticipată în cuantum de 3,50%, reprezentând comisionul ce se percepe în cazul unei rambursări anticipate, calculat ca procent din suma plătită anticipat. Comisionul de rambursare anticipată se va achita de către împrumutat înainte de efectuarea rambursării anticipate şi poate fi modificat de bancă pe întreaga perioadă de creditare sau în perioada de rambursare a creditului.
Conform OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Secţiunea a 3-a este dedicată rambursării anticipate care prevede în art. 66 următoarele: „Consumatorul are dreptul, în orice moment, să se libereze în tot sau în parte de obligaţiile sale care decurg dintr-un contract de credit. În acest caz, consumatorul are dreptul la o reducere a costului total al creditului, această reducere privind dobânda şi costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate şi data prevăzută pentru
încetarea contractului de credit.”
De asemenea, tot în această secţiune, la art. 67 se prevede că: „(1) În cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptăţit la o compensaţie echitabilă şi justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiţia ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă. (2) O astfel de compensaţie nu poate fi mai mare de: a) 1 % din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată şi data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare de un an; b) 0,5 % din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată şi data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai mare de un an. (3) Creditorul stabileşte o metodă de calcul a compensaţiei clară şi uşor verificabilă, pe care o va face cunoscută consumatorului din stadiu precontractual.”
Următorul articol din aceeaşi secţiune, respectiv la art. 68 din OUG 50/2010 se prevede că, „Nu se solicită o compensaţie pentru rambursare anticipată în nici unul din următoarele cazuri: c) rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă.”
Conform textelor de lege susmenţionate se poate observa cu uşurinţă caracterul abuziv al acestui comision de rambursare anticipată în cuantum de 3,5 % din suma rambursată, care în condiţiile dispoziţiilor legii acest comision ar fi putut fi perceput în cuantum de maxim 1% dacă dobânda ar fi fost fixă şi să nu se perceapă comision de rambursare anticipată întrucât astfel cum este prevăzut şi în contract dobânda este variabilă.
Mai mult decât atât, art. 35 alin (1) lit. a) din OUG 50/2010 astfel cum a fost modificat prin art. 13 din Legea 288/2010 se prevede că „ Fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit: se interzice majorarea nivelului comisioanelor, tarifelor şi spezelor bancare, cu excepţia costurilor impuse prin legislaţie”.
Astfel că, posibilitatea modificării acestui comision de rambursare anticipată precum şi inserarea menţiunii cu privire la modificarea acestuia este una abuzivă.
Clauza prevăzută în contractul de credit prin care se impune perceperea acestui comision de rambursare anticipată este nelegală, fiind contrară dispoziţiilor legale, fiind un comision pe care pârâtele il percep în mod abuziv, întrucât această clauză nu a fost negociată direct cu ei, creând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile noastre, în calitate de părţi contractante.
Referitor la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, reclamanţii au arătat că, la momentul încheierii contractului de credit în cauză, raportat la circumstanţele economice de la acel moment, precum şi la capacitatea lor de înţelegere a clauzelor contractuale şi a implicaţiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în lei sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contractului.
Astfel, s-au obligat să returneze creditul contractat la termenele şi în cuantumul stipulate în contract, având ca premiză cursul valutar al CHF de la acea dată (25.07.2008 - 2.1946 lei) însă pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecinţe grave asupra capacităţii lor de a-şi îndeplini obligaţiile contractatuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare.
Creşterea accelerată a valorii CHF faţă de moneda naţională cu implicaţii negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor precum şi a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro şi din euro în CHF, au determinat o schimbare a condiţiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului şi, în consecinţă, incumbă în sarcina lor obligaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora şi-au exprimat voinţa de a se angaja juridic.
Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care au acţionat părţile contractului de credit şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a lor în calitate de consumatori în contractul de credit, este instituită în sarcina operatorului economic, respectiv al pârâtelor, care au o poziţie dominantă în raport cu ei, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis cu privie la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) şi implicit cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar astfel cum reiese din OG 50/2010.
De asemenea, conform art. 57 teza a II-a din OG 21/1992 privind codul consumului se prevede că “În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin”. Aceste obligaţii legale instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor şi intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informări reale cu privire la acestea, şi, pe cale de consecinţă, evitarea unor astfel de situaţii.
Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.
Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.
Or, având în vedere obligaţia de transparenţă contractuală instituită în sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigenţelor de informare şi protecţie inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înţelege prevederile şi efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care şi le asumă la contractarea unui asemenea produs.
Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creşterea valorii faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionat în dreptul european şi naţional întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juric un consumator, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.
Conform art. 4 alin. 1) din Legea 193/2000, “o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligaţiile părţilor”.
La alin. 2) al art. 4 din Legea 193/2000 se prevede că “O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respective”.
Raportat la prevederile legale în domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune conţinând clauze prestabilite de către Bancă care se impun clientului fără a-i da posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora, fapt ce determină inegalitatea poziţiilor juridice ale părţilor contractante în sensul afirmării intereselor băncii, în calitate de profesionist, în detrimentul consumatorului, care reprezintă partea mai slabă în contract.
Astfel, prin prisma acestei reglementări, clauza de risc valutar constituie o clauză abuzivă întrucât ei, în calitate de consumatori, nu au avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul acestei clauze, fiind constrânşi, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.
În apreciera echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporţionat.
De asemenea, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie luat în calcul şi aptitudinea acesteia de a îndepărta conţinutul contractului în favoarea celui care a impus clauza, riscul valutar materializându-se în obţinerea de către bancă, respectiv pârâtă, a unui câştig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, principii ce trebuie să guverneze relaţiile contractuale.
Referitor la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, reclamanţii au considerat că, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligaţiei de către ei, se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.
Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligaţii, din acest fapt decurgând anumite consecinţe asupra regimului juridic aplicabil.
Astfel, contractul de credit, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor la momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse de câştig.
Plecând de la această caracteristică inerentă contractului de credit, stipularea unei clauze de risc valutar este contrară dispoziţiilor legale întrucât, în lipsa unui acord expres al părţilor prin care să-şi asume posibilitatea unui câştig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecinţa strămutării asupra lor a riscului generat de hiper-valorizarea CHF.
Hiper-valorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să-i permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.
Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum, precum şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate. Norma BNR nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit prevede “obligaţia băncii, a pârâtei, de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare”.
Astfel, această prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.
Având în vedere prevederile art. 969 din Codul civil, conform cărora părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă ce materializează aplicarea acestui principiu.
Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părţile au înţeles să le stabilească, reclamanţii au considerat că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluţiilor conturate în practică.
Luând în considerare că noua reglementare consacră ca soluţie legislativă una dintre soluţiile date în jurisprudenţă, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate da soluţia statuată în Noul Cod Civil fără a se putea reproşa că s-ar atribui efect retroactiv legii noi.
Noul Cod Civil prevede în art. 1271 teoria impreviziunii care prevede următoarele: “(1) Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. (2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte. (3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă: a)schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat c㺪i-ar fi asumat acest risc; d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.”
În cazul lor toate condiţiile prevăzute la alin. 3) ale art. 1271 din Codul civil sunt îndeplinite pentru a fi aplicabile dispoziţiile alin. 2) lit. a) în sensul adaptării contractului, pentru a se distribui în mod echitabil între ei şi pârâte pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor.
În sensul admiterii teoriei impreviziunii, Curtea Supremă de Justiţie a statuat în Decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preţ într-un contract cu executare succesivă (Buletinul Jurisprudenţei 1996, pg. 230).
În susţinerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar şi denominarea plaţii, au învederat faptul că s-au obligat în condiţiile economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderată (2.1946 lei) faţă de moneda naţională aşa încât, ca urmare a schimbării acestor condiţii, este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.
De asemenea, întrucât schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, ei neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor întrucât hiper-valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat şi executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.
Referitor la denominarea în moneda naţională a plăţilor conform regulamentului valutar care prevede obligativitatea efectuării plăţilor între rezidenţii ce fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii în moneda naţională, reclamanţii au invocate prevederile art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar conform cărora “Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2.
Achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar astfel încât, se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda naţională.
De asemenea, efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro şi din euro în CHF cu consecinţa împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă faţă de obligaţia asumată, fapt contrar principiului echităţii şi bunei credinţe care trebuie să guverneze executarea contractului.
Având în vedere acest aspect, denominarea în moneda naţională a plăţilor constituie o aplicare în fapt a prevederilor legale precum şi a principiului echităţii.
În concluzie, contractul semnat cu S.C. CC., în integralitatea lui, conţine unele clauze prestabilite, fără a avea posibilitatea negocierii directe a clauzelor acestora, unele dintre ele având un vădit caracter abuziv, care creează în detrimentul lor şi contrar principiului bunei-credinţe dezechilibre grave între drepturile sale şi cele ale Băncii, fără a ne oferi posibilitatea să influenţeze natura clauzelor Convenţiei.
Astfel, o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de către S.C. CC., fără ca anterior semnării lui să poată analiza un exemplar al acestuia conform disp. art. 5 din Legea nr. 193/2000.
Confom art. 1092 Cod Civil „orice plată făcută fără a fi datorată este supusă repetiţiunii”, instanţa urmează a obliga pârâtele la restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, dobândă penalizatoare, de comision de acordare credit şi comision de evaluare garanţie în baza Convenţiei de credit nr. HL 26533 din 25.07.2008, sume ce au fost achitate, aşa cum sunt evidenţiate în graficele de rambursare şi conform plăţilor efectuate.
Protrivit art. 9 din OG 2/1992, comisioanele şi tarifele stabilite prin contract trebuie să aibă şi un corespondent în prestarea unui serviciu, or în cazul acestor comisioane un astfel de serviciu nu există şi prin perceperea lor se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile pe care le-au asumat în calitate de părţi contractante.
Constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate are drept consecinţă declararea nulităţii absolute a acestor clauze, iar întrucât nulitatea absolută a clauzelor are caracter retroactiv, instanţa urmează a dispune restituirea sumelor încasate necuvenit, sume ce urmează a fi actualizate de la data achitării în totalitate şi până la data restituirii, cu dobânda legală şi indicele de inflaţie.
Pârâtele prin perceperea dobânzii penalizatoare, comisionului de acordare credit, comisionului de evaluare garanţie şi prin majorarea în mod unilateral a marjei fixe, componentă a ratei dobânzii, banca a încasat şi încasează în continuare sume considerabile, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 992 şi următoarele din Codul Civil din 1864 referitoare la plata nedatorată.
Prin restituirea sumelor încasate necuvenit de bancă, cu titlu de dobândă în urma nerespectării modalităţii de calcul al acesteia, dobândă penalizatoare, comision de acordare credit, precum şi eliminarea acestor comisioane, s-ar reface echilibrul dintre părţile contractante şi s-ar reface prejudiciul suferit de ei.
Reclamanţii au considerat că Banca a încheiat un contract, respectiv actul adiţional la acest contract, pe care le aplică şi interpretează în funcţie de interesele sale, fără a respecta în mod real clauzele menţionate şi fără ca ei să aibă posibilitatea de a reacţiona sau de a înţelege efectele acestora.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 992-1092 Cod Civil raportat la art. 14 din Legea 193/2000, dipoziţiile OUG 50/2010 astfel cum a fost modificată prin Legea 288/2010 şi art. 30 şi 453 Cod de procedură civilă, Legea 190/1990.
În dovedire, au arătat că înţeleg să se folosească de proba cu înscrisuri şi de proba cu expertiză contabilă. Au anexat, în copie, contractul de credit HL26533 din data de 25.07.2008, grafic de rambursare, cărţi de identitate.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. 1 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât este referitoare la protecţia drepturilor consumatorilor.
Pârâta CC. a formulat întâmpinare în cauză, depusă la data de …, la filele 42-47, prin care a solicitat în principal, respingerea acţiunii ca fiind prescrisă, iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
A solicitat ca reclamanţii să precizeze care este cuantumul aferent contravalorii comisioanelor si dobânzilor a căror restituire o solicit, având în vedere că precizarea cuantumului total al sumei aferente comisioanelor a căror restituire se solicită este necesară în vederea stabilirii competenței materiale a instanţei de judecată, precum și a taxei de timbru.
În măsura în care reclamanţii nu îşi vor preciza cererea de chemare în judecată şi nu vor timbra corespunzător capătul de cerere prin care se solicită restituirea contravalorii comisioanelor aplicate creditului, a solicitat anularea acestui capăt de cerere ca netimbrat.
Pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune având în vedere că acţiunea supusă judecăţii este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit art. 9 din Decretul nr. 167/1958, acest termen începe să curgă de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anulării, întrucât cauza anulării invocată de reclamant decurge din însăşi formularea clauzelor a căror nulitate a fost invocată, momentul la care a cunoscut cauza anulării clauzelor invocate este chiar momentul încheierii Contractului de credit.
Având în vedere data de încheiere a Contractului de credit și data înregistrării cererii de chemare în judecată, deci după expirarea termenului de 3 ani, a apreciat că se impune constatarea de către instanţă a faptului că acţiunea este prescrisă.
Drept consecinţă a stingerii dreptului la acţiune principal, în speţă dreptul reclamanţilor la acţiunea în anularea clauzelor abuzive, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii (art. 1 alin. 2 din Decretul 167/1958). Astfel, acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui act anulat are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale fiind astfel supusă prevederilor legale referitoare la prescripţia extinctivă.
Astfel, a apreciat că sunt prescrise și cererile de restituire a comisioanelor achitate de către reclamant în temeiul clauzelor din contractul de credit.
A solicitat admiterea excepţiei prescripţiei atât a dreptului la acţiune, cât şi a drepturilor subiective accesorii ce derivă din aceasta, și pe cale de consecinţă respingerea acţiunii ca fiind prescrisă.
Pârâta a invocate netemeinicia cererii de chemare în judecată. Referitor la comisionul de acordare, a arătat că, anterior semnării contractului de credit reclamantul a putut consulta clauzele acestuia, a avut posibilitatea de a analiza şi studia cu atenţie fiecare dintre clauze, pentru a aprecia dacă acestea corespund sau nu intereselor sale, sau dimpotrivă, încalcă aceste interese. De asemenea, reclamantul a beneficiat de consultanţă cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel încât să își poată exprima consimţământul în deplină cunoştinţă de cauză. Mai mult decât atât, a precizat că aceasta este practica bancară obişnuită și a fost respectată și de către Bancpost la încheierea fiecărui contract de credit, indiferent de tipul acestuia și indiferent de consumator.
Referitor la apărările reclamanţilor raportate la comisionul de acordare, a precizat că atâta timp cât banca procedează la efectuarea acestor verificări, în ceea ce priveşte îndeplinirea criteriilor de eligibilitate referitoare la garanţie în vedere aprobării împrumutului în cuantumul solicitat, demersuri ce servesc exclusiv interesului clientului, acest comision de acordare reprezintă costul suportat de bancă cu serviciile de analiză a bonităţii clientului și nu o garanţie reţinută de către bancă. Pe cale de consecinţă, în vederea analizării profilului reclamantului, ca potenţial client al băncii, ea indisponibilizează importante resurse (umane, de timp, de birotică, etc.) pentru ca reclamantul să primească aprobarea împrumutului.
Mai mult decât atât, susţinerile sale se probează şi prin faptul că acest comision de acordare este un comision unic, perceput şi plătibil o singură dată, la momentul contractării, nicidecum un comision ce subzistă pe întreaga perioadă de rambursare a împrumutului, comision pe deplin justificat având în vedere procedura de analiză îndeplinită de către bancă.
În acest sens, a subliniat că acest comision de acordare reprezintă costul suportat de bancă cu serviciile de analiză a bonităţii clientului şi nu o garanţie reţinută de bancă. Acesta a fost reţinut o singură dată, în momentul acordării creditului, fără a fi returnat odată cu rambursarea creditului.
Pe cale de consecinţă, apărările reclamanţilor urmează să fie respinse de către instanţa de judecată ca neîntemeiate cu atât mai mult cu cât acest cost este agreat de către reclamant la momentul semnării contractului de creditare.
În situaţia in care reclamantul ar fi ajuns la concluzia că unele dintre clauzele contractuale nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, ar fi putut opta pentru a nu încheia contractele de credit, realizându-şi obiectivele și necesităţile de creditare fie prin intermediul altor produse de acelaşi gen pe care le oferea Bancpost la acel moment, fie de la alte instituţii bancare care ar fi putut să vină mai mult în întâmpinarea nevoilor proprii.
Astfel, reclamantul a avut posibilitatea reală, concretă, de a lua cunoştinţă despre fiecare dintre clauzele și costurile cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii.
Prin a avea posibilitatea reală de a cunoaşte condiţiile contractuale la momentul încheierii contractului, trebuie să se înţeleagă faptul că reclamantul a avut la dispoziţie elementele necesare pentru a cunoaşte costurile și condiţiile contractuale, indiferent dacă, în concret, au valorificat sau nu aceste condiţii.
Pârâta a precizat că niciuna dintre clauzele contractuale nu obligă pe consumator la suportarea unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.
Referitor la art. 4 din Legea 193/2000 care menţionează că: “(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerinţelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligaţiile părților”, a precizat că la momentul încheierii contractului de credit exista pe piaţa bancară o varietate de produse de creditare, selecţia aparţinând consumatorului, în funcţie de varianta cea mai avantajoasă. Existenţa unor produse predefinite și a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împumutatului de a opta pentru un anumit tip de comisioane şi nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opţiunea clientului fiind liber exprimată. Prin completarea cererii de credit reclamanţii au optat pentru produsul care corespundea intereselor propria. Contractele de credit prevăd care sunt condiţiile si consecinţele tipului de dobânda si de comisioane si totodată modul in care sunt calculate, acestea fiind analizate de către împrumutat.
În data de 25.07.2008, Bancpost a acordat domnului AA, în calitate de împrumutat, și doamnei Miron Mirela-Rozica, în calitate de codebitor, în contractul de credit nr. HL 26533, un împrumut în valoare de 62050.00CHF, pe o perioada de 360 luni.
În momentul acordării creditului, pârâta CC punea la dispoziţia clienţilor o anumită ofertă pentru dobânzile, taxele, comisioanele percepute, pentru fiecare tip de credit. Aceste oferte variază în fiecare an în funcţie de evoluţia pieţei bancare, tarifele practicate de bancă fiind influenţate de mai mulţi factori, dar în special, de costul fondurilor, precum și marja de risc a țării.
Din portofoliul de soluţii de creditare oferite de bancă clienţilor săi la vremea respectivă, reclamantul a ales un produs de creditare cu dobândă variabilă acordat în CHF.
Prin semnarea contractului de credit, împrumutatul a confirmat că a citit, înţeles și acceptat termenii şi toate condiţiile prevăzute în clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului.
Pentru o mai mare transparență în relaţia cu clienţii începând cu 2009 toate Actele adiţionale semnate cu aceştia presupuneau o rescriere a contractului de credit pentru ca prevederile OUG 174/2008 să fie respectate.
Pârâta a menţionat că, în anul 2010, Bancpost SA a trimis la adresa de corespondență a clientului o notificare cu privire la intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă 50/2010. Notificarea conţinea principalele modificări contractuale determinate de actul normativ și informa cu privire la posibilitatea semnării unui Act Adiţional la contractul de credit în unitatea Bancpost care a acordat creditul.
Modificările impuse de Ordonanţa de Urgenta 50/2010 sunt în favoarea clienţilor impunând transparență în modalitatea de variaţie a dobânzii prin raportare la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului şi totodată, limitarea numărului de comisioane percepute de bancă.
Dobânda aferentă contractului clientului a fost transparentă din momentul semnării contractului de credit și astfel OUG 50/2010 nu a adus nicio modificare asupra componenței dobânzii.
A menţionat că Actul Adiţional includea strict modificările prevăzute de lege prin OUG 50/2010. Conform dispoziţiilor legale din actul normativ menţionat, începând cu data de 19.09.2010, nesemnarea Actelor adiţionale a fost considerată acceptare tacită şi modificările prezentate în Actul Adiţional s-au aplicat de drept.
În conformitate cu Art. 36 din OUG 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
Pârâta a invocate aplicarea legii în vigoare la data incheierii contractelor în raport cu principiul neretroactivităţii legii.
Înainte de a trece la examinarea fondului pretenţiilor deduse judecaţii, pârâta a învederat care sunt, în realitate, dispoziţiile legale incidente în cauză, prin raportare, pe de o parte, la pluralitatea temeiurilor de drept pe care reclamanţii le invocă şi la momentul la care aceste dispoziţii legale au intrat în vigoare, iar, pe de altă parte, prin raportare la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, între bancă şi reclamanţi.
De asemenea, în stabilirea actelor normative incidente în prezenta cauză, este necesar să se aibă în vedere faptul că o parte din pretenţiile reclamanţilor decurg din contractul de credit, categorie de contracte cunoscând, la momentul încheierii lui, reglementări distincte și speciale, derogatorii de la dreptul comun şi care nu se completează reciproc. Cadrul legislativ în materia protecţiei consumatorilor în contractele de credit este unul complex şi a suferit în timp o dinamică semnificativă, de care instanţa urmează să țină seama în aplicarea și interpretarea corectă a legii aplicabile în timp contractului ce constituie obiectul cauzei.
Din motivarea cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanţii îşi întemeiază pretenţiile pe prevederile Legii nr. 193/2000, republicată.
Pârâta a afirmat legalitatea clauzelor contractuale pretinse a fi nule.
În privinţa legii aplicabile prezentului litigiu, examinarea fiecăreia dintre categoriile de clauze considerate abuzive de către reclamanţi se face în principal în raport cu dispoziţiile art. 4 alin (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată
direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligaţiile părților, și, dacă este cazul, în raport cu prevederile Legii nr. 190/1999 şi ale Legii nr. 289/2004.
Referitor la art. 4 alin. (1), în mod constant, în cadrul analizei fiecăreia dintre clauze, reclamanţii iau în discuţie o pretinsă rea-credinţă a băncii în ceea ce priveşte modul în care au fost concepute clauzele contractuale. A susţinut cu titlu general, valabil pentru toate categoriile de clauze examinate, că nu poate fi vorba de rea-credinţă.
În primul rând, contractul a fost încheiat cu respectarea întocmai a cadrului legal în vigoare la data încheierii lui, care nu cunoştea limitările şi interdicţiile instituite ulterior, abia prin OUG nr. 174/2008 şi, mai departe, prin OUG nr. 50/2010.
În al doilea rând, contractul în discuţie este în deplină concordanță cu practicile bancare generalizate în perioada de referinţă în care a fost încheiat, când creditul în România a cunoscut o expansiune extraordinară, pe fondul unei creşteri economice bazate în special pe operaţiuni speculative pe piaţa imobiliară şi pe o exacerbare a consumului. Ar fi o gravă eroare să se ignore contextul economic în care au fost încheiate contractele şi practicile bancare cvasigeneralizate. Nu poate fi aplicată astăzi contractelor încheiate în perioada respectivă, într-un anumit context legisltativ și economic, noua scară de valori practicată în prezent, în condiţii de criză economică și financiară.
Aşadar, nu poate fi vorba de rea-credinţă din partea băncii care, la încheierea contractului cu reclamanţii, nu a făcut altceva decât să ţină seama de prevederile legale şi practicile bancare curente.
Astfel, este de reţinut faptul că în tot sistemul bancar existau clauze de tipul celor pe care reclamanţii le învederează prin cererea de chemare în judecată. în acest context, a pretinde că în perioada respectivă, pârâta ar fi trebuit să practice clauze de tipul celor pretinse de reclamanţi, în condiţiile în care piaţa serviciilor bancare era caracterizată printr-o acută concurenţă între instituţiile de credit, ar fi însemnat practic scoaterea Bancpost în afara competiţiei.
Cu privire la comisionul de rambursare anticipată, inserat la pct. 4.10 lit. d), reclamantul susţine că este peste limita legală de 1% și în al doilea rând nu-și justifică existența.
A învederat instanţei de judecată că susţinerile reclamantului sunt neîntemeiate întrucât comisionul de rambursare anticipată este reglementat în cuprinsul art. 93 lit. c) din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor potrivit căruia, „în contractele încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: în situaţiile în care există un drept de rambursare anticipată, comisionul de rambursare anticipată a creditului se determină în strânsă legătură cu pierderile creditorului aferente rambursării anticipate şi nu trebuie să constituie un obstacol disproporţionat în exercitarea dreptului consumatorului de a rambursa anticipat creditul”.
Totodată, respectivul comision este prevăzut și în cuprinsul dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora, „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, dupa caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”, precum şi cele ale art. 46 alin. (1) lit. s), „contractul de credit specifică în mod clar și concis următoarele: dreptul de rambursare anticipată, procedura de rambursare anticipată, precum şi după caz, informaţii privind dreptul creditorului la compensaţie şi modul în care va fi determinată această compensaţie”.
Respectivele dispoziţii trebuie coroborate cu prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi”, rezultând că din moment ce respectivul comision este reglementat în cuprinsul Ordonanţei nr. 21/1992 şi în OUG. nr. 50/2010, acesta nu poate fi considerat abuziv în temeiul Legii nr. 193/2000, întrucât s-ar ajunge la lipsirea de eficienţă a dispoziţiilor menţionate.
Pentru aceste motive, perceperea comisionului de
ramburase anticipată a fost efectuată în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile.
În al treilea rând, o soluţie de principiu dată de instanţa de judecată în sensul că, în principiu, clauzele atacate de reclamant sunt abuzive, ar pune grav în discuţie, prin ricoşeu, portofoliile de credite încheiate în perioada de referinţă, putând genera consecinţe negative incalculabile sub aspectul pierderilor masive care ar putea fi întregistrate în sistemul bancar, pe fondul oricum precar al portofoliului de credite neperformante în continuă creştere, în condiţiile unei crize economice prelungite. Este şi considerentul pentru care, prin Legea nr.288/2010 de aprobare a OUG nr. 50/2010, s-a renunţat la dispoziţia tranzitorie potrivit căreia prevederile OUG nr. 50/2010 ar trebui aplicate şi contractelor în curs de derulare, dispoziţie care, sub aspect strict juridic, era discutabilă sub aspectul neconstitutionalității, implicând o aplicare retroactivă a noilor dispoziţii legale, dar, sub aspectul oportunităţii, înseamnă o repunere în discuţie a practicilor și tehnicilor contractuale de creditare de natură să destabilizeze sistemul bancar. Or, dacă legiuitorul însuși a abandonat această aplicare imediată a OUG nr. 50/2010, limitând-o strict la anumite aspecte, nu este posibil ca, pe calea indirectă a unei acţiuni în instanţă, sub pretextul aplicării Legii nr. 193/2000 reclamanţii să obțină, de fapt, acelaşi rezultat, ba chiar unul şi mai avantajos, pe baza unor interpretări persoanale pe care le avansează, în condiţiile în care au refuzat sau tăgăduit actele adiţionale care realizau alinierea la prevederile OUG nr. 50/2010.
Ca și concluzie generală, a susţinut că din punct de vedere
subiectiv, poziţia pârâtei Bancpost pe piaţa serviciilor bancare în perioada de referinţă a fost una corectă, care s-a încadrat în comportamentul normal și firesc în contextul economic dat, fiind respectate atât dispoziţiile legale, cât şi practicile bancare generalizate în sistem. Din acest punct de vedere, evident nu poate fi vorba de rea-credinţă, deoarece clauzele criticate de reclamanţi din contractul încheiat cu pârâta Bancpost nu aveau nimic exorbitant în raport cu clauzele general practicate în sistemul bancar în perioada respectivă.
În ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de administrare a creditului, pârâta a arătat că nici clauzele care stabilesc obligarea debitorului la plata unor comisioane de administrare a creditului, nu au caracter abuziv.
Astfel, accesând un credit de la o bancă, se iniţiază o întreagă procedură ce presupune implicare de personal, de timp şi de capital. Cu alte cuvinte, clientul nu împrumută de la bancă o sumă de bani și, prin urmare, are de achitat doar capitalul împrumutat plus echivalentul folosinţei care este dobânda. În realitate, lucrurile sunt mai complexe.
Până a se ajunge la intrarea efectivă în posesia banilor şi la utilizarea acestora, banca prestează clientului o serie de servicii: primeşte cererea de acordare a creditului, verifică documentaţia depusă în vederea acordării creditului, verifică îndeplinirea condiţiilor necesare în acest sens, ceea ce implică utilizare de personal, de timp și de bani din partea băncii. Pentru aceste servicii, care profită clientului împrumutat, este firesc ca şi costurile să fie suportate de client.
Mai departe, după acordarea creditului, stabilirea şi calcularea dobânzii, urmărirea scadenţelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare în cazul în care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activităţi de gestionare a creditului, care implică din nou costuri, resurse de personal și resurse financiare. Nici pentru aceste servicii nu trebuie să plătească banca, deoarece ea doar face o favoare debitorului împrumutându-i o sumă de bani atunci când acesta are nevoie, ci însuşi debitorul.
În concluzie, nici clauza care stabileşte obligaţia de plată a unui comision de administrare nu este abuzivă, neîndeplinind condiţiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000. De asemenea, nu se poate susţine faptul că reclamanţii nu au ştiut sau nu au înţeles ce servicii acoperă aceste comisioane, când acestea reflectă chiar operaţiunile în care ei înşişi au fost implicaţi în cadrul procedurilor de acordare și derulare a creditului.
În ceea ce priveşte clauza referitoare la dreptul unilateral al băncii de a modifica unilateral nivelul comisioanelor, reclamanţii au susţinut caracterul abuziv al clauzei care dă dreptul băncii să modifice nivelul comisioanelor în perioada de rambursare a creditului. Pârâta a susţinut că pct. 1 lit. a), b) şi g) nu sunt incidente, iar art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil, nefiind vorba de un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. De altfel, reclamanţii nici nu argumentează în ce ar consta acest dezechilibru semnificativ, în condiţiile în care este evident faptul că modificarea unilaterală a comisioanelor avea ca temei costurile reale ale băncii legate de administrarea creditelor, costuri care, la rândul lor, aveau la baza factori obiectivi.
Nu mai puţin, după acordarea creditului, stabilirea și calcularea dobânzii, urmărirea scadențelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare în cazul în care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activităţi de gestionare a creditului, care implică din nou costuri, resurse de personal și resurse financiare. Nici pentru aceste servicii nu trebuie să plătească banca, deoarece ea doar face o favoare debitorului împrumutându-i o sumă de bani atunci când acesta are nevoie, ci însuşi debitorul.
În ceea ce priveşte modificarea clauzelor în sensul eliminării acestora și modificarea ratei lunare prin eliminarea comisionului de administrare, pârâta a arătat că, referitor la perceperea comisionului de administrare, dispoziţiile OUG 50/2010 sunt clare și imperative: Art. 36 - (1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. (3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.
Pârâta a considerat că instanţa nu poate reţine ca fiind abuzivă o clauză contractuală care este prevăzută de un text de lege şi a fost redată integral în cuprinsul acestor articole. A susţine faptul că aceste clauze ar fi clauze abuzive echivalează cu a susţine faptul că art. 36 alin. 1 şi 3 din OUG 50/2010 contravine cu art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 or, în opinia sa, nu ne aflăm în faţa acestui lucru.
Mai mult decât atât, Clienţii au fost informaţi precontractual cu privire la creditul solicitat (ca produs ales de client) sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor stabilite în sarcina ambelor părţi, după semnarea acestuia.
Aşadar, prin informarea prealabilă şi prin semnarea convenţiei, reclamantul a confirmat că a citit, înțeles şi acceptat toţi termenii şi condiţiile prevăzute în Clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea lui, contractul producându-și efectele juridice după momentul semnării lui de către părţile contractante.
Nivelul dobânzii variabile, al taxelor și comisioanelor a fost stabilit prin corelare cu pieţele interne, internaţionale, precum și cu politica comercială proprie a băncii. Aplicarea comisioanelor la sold nu presupune înmulţirea cu soldul creditului, ci utilizarea soldului ca bază de calcul în forma de determinare a valorii comisionului lunar. Astfel, valoarea comisionului scade proporţional cu soldul, aplicându-se în funcţie de numărul de zile al fiecărei luni rezultând sumele ce se regăsesc în graficul de rambursare anexat contractului de credit.
Ratele reprezintă anuităţi lunare constituite din principal, dobândă şi comisioane (ex: comision de administrare cont şi comision de administare credit). Ţinând cont că dobânda reprezintă o variabilă şi ratele lunare variază, partea percepută lunar nu este constantă.
Cuantumul lunar al acestor comisioane se regăseşte în graficul de rambursare anexat contractului de credit şi reprezintă o componentă a produsului achiziţionat de client, urmare a opţiunii acestuia de a contracta în condiţii prealabil cunoscute şi a unui consimţământ valabil exprimat. Potrivit art. 969 din Codul Civil, convenţiile legal încheiate au valoare de lege între părţile contractante, astfel încât punctul de vedere al reclamanţilor și al instanţei este în contradicţie cu aceste dispoziţii legale. Comisioanele, indiferent de natura acestora, sunt încasate de instituţiile financiare la intervale regulate (lunar, trimestrial sau anual după caz) pe toată durata finanţării. Aceste comisioane acoperă cheltuielile ocazionate de monitorizarea finanţării (analist de credite, ofiţer de administrare credite, departament de monitorizare, evaluatori, sisteme informatice de administrare şi monitorizare a finanţării) urmărirea tragerilor din finanţare (dacă este cazul) şi alte cheltuieli operaţionale ale instituţiei finanţatoare.
Din analiza tuturor elementelor prezentate mai sus, reiese faptul că pârâta şi-a respectat în totalitate prevederile contractuale, astfel încât nu poate fi reţinută în sarcina sa caracterul abuziv al unor clauze contractuale.
Pârâta a invocat şi inadmisibilitatea în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
A apreciat că pretenţiile formulate cu privire la anularea clauzelor abuzive sunt inadmisibile şi din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia: “Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”
Din acest text de lege rezultă că nu pot face obiectul aprecierii caracterului abuziv clauzele care privesc obiectul principal al contractului, obiect din care, incontestabil, face parte suma împrumutată. Or, din acţiunea dedusă judecăţii, rezultă în mod evident faptul că, în toate cazurile, reclamanţii au atacat chiar clauza referitoare la capitalul împrumutat, intitulată chiar “obiectul contractului”, ceea ce, din perspectiva art. 4 alin. (6) este inadmisibil.
De altfel, această soluţie a fost reţinută şi de CJUE în cauza C-26/13, care a statuat că o clauză intră în sfera obiectului principal al contractului, dacă aceasta are caracter esenţial, revenind instanţei de judecată să analizeze dacă pretinsa clauză are, în contractul analizat, caracter esenţial. Este, însă, de domeniul evidenței faptul că însăși clauza care stabileşte capitalul împrumutat, face parte indubitabil din obiectul contractului, fiind chiar obiectul esenţial al operaţiunii juridice, fiind exclusă de plano orice analiză a vreunui caracter abuziv.
Cu privire la capătul de cerere privind modificarea contractului prin eliminarea sau înlocuirea prevederilor contractuale anulate (și continuarea contractului), pârâta a afirmat că, în realitate, prin acest capăt de cerere, reclamanţii îşi exprimă acordul de a continua derularea contractului de credit încheiat cu Bancpost, în condiţiile agreate doar de către consumator.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, „Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă dupa eliminarea acestora mai poate continua.”
După cum se observă, acordul consumatorului nu este singura condiţie pentru continuarea derulării contractului, ci legea mai impune şi condiţia ca, dupa eliminarea acestor clauze, contractul să mai poată continua. Or, în condiţiile în care reclamanţii solicită constatarea nulităţii unui număr considerabil de clauze principale şi esenţiale contractului, presupunând că s-ar constata caracterul abuziv practic elementele esenţiale pentru bancă şi în considerarea cărora a încheiat contractul de credit sunt anulate (respectiv dobânzile şi comisioanele), pârâta a considerat că planează un serios dubiu că, în aceste condiţii, contractul mai poate continua.
Prin urmare, dacă un contract legal în raport cu prevederile în vigoare la data încheierii lui ajunge să fie practic anihilat în sensul că niciunul dintre efectele principale urmărite de împrumutător - ca și profesionist bancar - nu se mai realizează (în special cele referitoare la accesoriile creditului, care au constituit cauza impulsivă și determinantă a încheierii contractului), este cât se poate de discutabilă continuarea lui.
În consecinţă, rezumând: OUG 50/2010 a intrat în vigoare la data de 21 iunie 2010; conform art. 95 din ordonanţa mai sus menţionată, banca avea termen limită de modificare a clauzelor contractuale data de 19 septembrie 2010; conform art.95 alin.(5) nesemnarea de către client a Actului Adiţional era/este considerată acceptare tacită şi se aplică de drept; reclamanţii au luat la cunoştinţă din cadrul notificării efectuate de bancă despre conţinutul clauzelor contractuale modificate în conformitate cu prevederile OUG 50/2010 , modul de calcul și transparentizare a dobânzii creditului conform dispoziţiilor legale deja produc efecte juridice în relaţia contractuală între bancă și reclamanţi.
Bancpost SA a procedat în conformitate cu prevederile legale, conţinutul iniţial al clauzelor contractuale a căror analiză se cere şi al căror caracter abuziv se solicită a fi constatat nemaifiind aplicabile în prezent, contractul fiind actualizat prin prisma modificărilor legislative în vigoare, care produc deja efecte juridice.
Cu privire la capătul de cerere privind restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamant, cu titlu de dobândă sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulităţii, pârâta a solicitat, având în vedere că toate dobânzile şi comisioanele percepute de bancă se întemeiază pe aplicarea prevederilor contractuale agreate de părţi, respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil.
În cererea dedusă judecăţii, cauza perceperii dobânzilor şi comisioanelor este reprezentată de contractul de credit. Acest contract este valabil în integralitatea lui şi îşi produce efectele ca atare. În temeiul acestora, dobânzile și comisioanele au fost datorate către bancă şi corect percepute de aceasta, motiv pentru care a solicitat respingerea acestui capăt de cerere.
Referitor la riscul valutar în contractele de credit în CHF - transpunere a principiului nominalismului monetar consacrat de Codul civil, în primul rând, pârâta a apreciat că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantului privind lipsa de informare asupra riscului valutar la momentul încheierii contractului de credit. Pe de-o parte, este previzibil pentru orice persoană cu o capacitate de înţelegere medie faptul că, prin contractarea unui credit într-o monedă străină pe o perioadă de zeci de ani, există un risc de fluctuaţie a valorii monedei respective, fluctuaţie determinată de contextul macroeconomic ce scapă influenţei băncii.
În al doilea rând, a subliniat ideea că nu este prejudiciabilă clauza care prevede că rambursarea creditului ar urma să se realizeze în CHF, chiar şi în condiţiile aprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională. Că este așa și că o astfel de clauză este perfect legală, rezultă, pe de-o parte, din faptul că niciun act normativ nu interzice acordarea și rambursarea creditelor în CHF, iar pe de altă parte, o astfel de clauză conractuală reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar consacrat la art. 1.578 din Codul civil din 1864: “Art. 1578. - Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.”
Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plaţii.”
Contractul de credit reprezintă un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă, fiindu-i pe deplin aplicabile prevederile anterior citate. În virtutea principiului nominalismului, împrumutatul are obligaţia de a restitui exact suma împrumutată, indiferent de creşterea sau scăderea valorii banilor, cu excepţia situaţiei în care prin acte normative se dispune altfel, ceea ce nu este cazul în speţă. De altfel, principiul nominalismului a fost preluat și în noul Cod civil, la art. 2164 alin. (2).
Nu este nimic abuziv în a pretinde exact cantitatea de bani împrumutată, dimpotrivă, acest principiu guvernează dreptul român încă din anul 1864, dovedindu-și actualitatea şi pertinenţa şi în prezent. O eventuală diferenţă de valoare a monedei se datorează unor motive independente de voinţa părţilor.
Prin urmare, legiuitorul a anticipat posibilitatea existenţei unei diferenţe a valorii sumei împrumutate în cazul împrumutului ce are ca obiect o sumă de bani, între momentul acordării împrumutului şi cel al restituirii, prin instituirea principiului nominalismului. În acest caz, suma de bani împrumutată este privită ca o cantitate de bunuri fungibile, ce naşte în sarcina împrumutatului obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate și de aceeaşi calitate cu cele împrumutate.
Solicitările reclamanţilor privind obligarea Bancpost la modificarea obiectului contractului, prin menţinerea valorii cursului CHF - Leu existent la data încheierii contractului de credit, sunt inadmisibile.
Cu titlu prealabil, a învederat că solicitările reclamanţilor în sensul de a se dispune modificarea contractului prin menţinerea valorii cursului CHF - Leu existent la data încheierii contractului de credit, sunt inadmisibile.
Astfel, a solicitat să se aibă în vedere faptul că, potrivit art. 14 din Legea nr. 193/2000: “Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.“
Prin urmare, în soluţionarea acţiunilor formulate de către consumatori, instanţele de judecată sunt limitate în soluţiile pe care le pot pronunţa de dispoziţiile de drept comun cuprinse de Codul civil şi de Codul de procedură civilă, spre deosebire de acţiunile în încetare care, potrivit art. 12-13 din acelaşi act normativ, pot fi iniţiate doar de către organele de control şi permit instanţelor judecătoreşti obligarea profesioniştilor la modificarea contractelor prin eliminarea clauzelor constatate ca abuzive.
La acest moment, legislaţia specială din domeniul protecţiei consumatorilor prevede două căi posibile de acţiune: fie se urmează calea acţiunilor în încetare, care permite o modificare a contractelor de credit doar sub aspectul eliminării, pentru viitor, a clauzelor constatate ca abuzive, fie se optează pentru calea dreptului comun, de sesizare a instanţelor cu raporturi juridice concrete, individuale, sens în care, în soluţiile pe care le pronunţă, instanţa este limitată la prevederile și la prerogativele conferite de dreptul comun. Acesta din urmă este şi cazul în speţa de faţă.
În acest context, pârâta a arătat că, prin cererea de credit formulată, reclamanţii au optat pentru un produs de creditare într-o monedă străină, CHF, fără a fi împiedicată să opteze pentru contractarea unui credit în lei, euro sau într-o monedă diferită. O dată cu încheierea contractului, s-a realizat acordul de voinţă al părţilor, care au agreat integral condiţiile stipulate în acest act juridic și a luat naştere legea părților, conform art. 969 din Codul civil din 1864, potrivit căruia convenţiile legal încheiate au putere de lege între părți. Convenţia a fost legal încheiată, reclamanţii optând în deplină cunoştinţă de cauză pentru un credit în CHF, creditarea în moneda străina fiind perfect legală și practicată constant în piaţa bancară.
Pârâta a observat că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii solicită modificarea unui element esenţial al contractului, adică însuşi obiectul actului juridic, respectiv suma de rambursat către bancă, modificare pe care spera că o vor obţine prin forţa coercitivă a instanţei judecătoreşti, în contra și cu încălcarea voinţei creditoarei.
În condiţiile în care, la acest moment, nu există nicio dispoziţie legală care să îndreptăţească instanţa de judecată să intervină în acordul de voinţă al părţilor, dimpotrivă, dispoziţiile art. 969 din Codul civil din 1864 opunându-se unei astfel de intervenţii, pârâta a apreciat că solicitările reclamanţilor sunt inadmisibile. A arătat că instanţele pot dispune modificarea prin eliminarea clauzei pentru viitor, doar în cazul acţiunilor iniţiate de către organele de control, și chiar nici în acest caz nu este admisibilă suplinirea voinţei uneia dintre părţi.
Modificarea monedei creditului şi stabilizarea cursului CHF la valoarea pe care acesta o avea la data încheierii contractului de credit, adică de 2,26 lei, iar în prezent acelaşi franc elveţian valorează 4,19 lei, înseamnă că, dacă s-ar admite îngheţarea francului la valoarea de 2,26 lei, nu s-ar restitui decât o parte din suma pe care o aveau de rambursat reclamanţii.
Or, instanţa de judecată nu poate interveni în acordul de voinţe al părţilor, modificând, prin decizia sa, însuși obiectul contractului, adică suma împrumutată, aceasta, alături de elemente ca dobânda sau comisioanele fiind elemente ce fac parte din preţul contractului, care nu poate fi stabilit în mod arbitrar de către un terţ, fie el şi instanţa de judecată.
De altfel, în Codul civil din 1864 există chiar o aplicaţie a acestei reguli în materia vânzării, care interzice instanţei de judecată să determine ea însăşi preţul vânzării sau persoana terţului desemnat de către părţi, în virtutea art. 1.304 din Codul civil, în lipsa acordului dintre părţi.
Că este aşa şi că nu este permisă intervenţia instanţei de judecată în determinarea preţului contractului a statuat şi Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia comercială, prin Decizia nr. 1293/27 martie 2013: „Faţă de principiile autonomiei de voinţă şi forţei obligatorii a contractului, o astfel de cerere apare ca inadmisibilă, reclamantul neputând solicita și obţine concursul forţei coercitive a instanţei pentru revizuirea preţului contractului. (...) Intervenţia instanţei în mecanismul contractual şi modificarea unui element esenţial al acestuia, mai precis, preţului contractului, înfrânge forţa juridică obligatorie a convenţiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamant, instanţa nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esenţial: preţul (costul total) al contractului. (...) Ignorarea voinţei reale a părților și alterarea condiţiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convenţiile de creditare reprezintă o ingerinţă a instanţei de judecată în mecanismul contractual şi o încălcare a dispoziţiilor legale care guvernează libertatea contractuală.”
Pârâta a solicitat să se constatate inadmisibilitatea capătului de cerere prin care reclamanţii pretind obligarea Bancpost la modificarea obiectului contractului, prin convertirea creditului în Lei, la valoarea cursului CHF - Leu de la data încheierii contractelor de credit.
Raportat la capătul de cerere privind acordarea daunelor cominatorii de 100 lei pe fiecare zi de întârziere, pârâta a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca netemeinic şi nelegal, având în vedere nu doar faptul că reclamanta nu face dovada suportării vreunui prejudiciu, cât mai ales, aceasta confundă natura daunelor cominatorii - daune compensatorii, cu daunele moratorii ce reprezintă penalităţi de intarziere.
În drept, pârâta a invocat art. 205-208 din Codul de procedură civilă, Legea nr. 193/2000, OUG 50/2010, OUG nr. 174/2008, Decretul nr. 167/1958 art. 969 din Codul civil.
În dovedire, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi cu interogatoriul reclamantului.
Reclamanţii au depus la dosar, la data de …, la filele 52-54, răspuns la întâmpinare.
În ceea ce priveşte cuantumul aferent contravalorii comisioanelor şi dobânzilor a căror restituire a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată au arăt următoarele:
Suma solicitată a fi restituită cu titlu de comision de acordare este de 1241 CHF, reprezentând 2% din creditul acordat în cuantum de 62050,00 CHF.
Au subliniat faptul că prin cererea de chemare în judecată au precizat cuantumul acestui comision în momentul în care au făcut analiza caracterului abuziv al acestuia.
Cu privire la suma reprezentând dobânda achitată ca urmare a nerespectării modalităţii de calcul al acesteia, precum şi cu privire la suma achitată cu titlu de dobândă penalizatoare au precizat că cuantumul sumei ce urmează a fi restituit cu acest titlu nu se poate identifica decât în baza efectuării unei expertize de specialitate, astfel că nu pot menţiona o sumă în acest sens.
În ceea ce priveşte solicitarea pârâtei cu privire la anularea capătului de cerere privind restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă în urma nerespectării modalităţii de calcul al acesteia, dobânda penalizatoare, comision de acordare de la data plăţii până la data restituirii efective, ca netimbrat, reclamanţii au solicitat respingerea întrucât, conform art. 29 alin. (1) lit. f) din OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru „Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căii de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la protecţia drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice şi asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor”.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reclamanţii au solicitat respingerea excepţiei, având în vedere că, în fapt, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu cer să existe o rea-credinţă a profesionistului, ci doar ca o clauză să nu creeze în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Toate reglementările în materia protecţiei consumatorilor, naţionale şi internaţionale, reprezintă norme care ocrotesc un interes general, şi anume ocrotesc consumatorul inocent şi fără posibilităţi de informare în faţa profesionaliştilor care, prin poziţia lor, pot stipula în contractele pe care le încheie clauze abuzive, în detrimentul evident al consumatorului şi în folosul lor exclusiv. Încălcarea unei norme imperative, care ocroteşte un interes general, este sancţionată cu nulitatetea absolută, iar acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă extinctiv. Astfel, Legea nr. 193/2000, care este o transpunere în dreptul intern a Directivei 93/CEE/1993, prevede cu caracter imperativ în art. 1 alin. (3) că „se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”. De asemenea, în art. 6 din acelaşi act normativ se prevede imperativ că „clauzele abuzive cuprinse în contract (...) nu vor produce efecte asupra consumatorului (...)”. În art. 12 alin. (4) se prevede dreptul consumatorului „de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii”. Constatarea unei clauze abuzive într-un contract obligă profesionistul să elimine acea clauză din toate contractele potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000.
Din interpretarea acestor texte ale legii interne, coroborată cu interpretarea art. 6 din Directiva 93/13/CEE/1993 care prevede în alin. (1) că „statele membre stabilesc că, clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un furnizor, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuuă să angajeze părţile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”, reiese că este vorba de o nulitate absolută a clauzelor abuzive. De altfel, dacă instanţele ar interpreta legea internă, care nu precizează expres natura nulităţii, în sensul că ar fi relativă, nu s-ar mai realiza o protecţie adecvată, în acord cu directiva consumatorilor şi s-ar ajunge astfel la o încălcare a dreptului comunitar.
Calificarea juridică a unui act ca fiind cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă este dată de modalitatea de executare a prestaţiilor ce incumbă părţilor.
În ipoteza în care contractul este sinalagmatic, pentru a putea fi considerat cu executare succesivă este necesar ca ambele prestaţii să aibă acest caracter, executarea lor durând în timp, nefiind suficient ca numai una din prestaţii să aibă caracterul vizat.
Actul juridic încheiat de noi cu pârâtele este un act juridic cu executare dintr-o dată, neputând fi calificat cu executare succesivă, din moment ce obligaţia pârâtelor de a remite suma de bani este cu executare dintr-o dată, iar nu succesivă, considerent pentru care restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestuia este admisibilă. (în acest sens, Sentinţa Civilă nr. 2174 din 18 februairie 2011 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti)
Astfel, vă rugăm să respingeţi apărarea făcută de pârâte prin întâmpinare referitor la faptul că „pentru restituirea fiecărei sume curge o prescripţie separată, de la data de când sumele reprezentând comision de risc s-au plătit”, întrucât contractul încheiat cu pârâtele nu este cu executare succesivă pentru a constitui o excepţie de la principiul restitutio in integrum, regulă de drept ce guvernează nulităţile actelor juridice, acesta este pe deplin aplicabil, şi ca atare au solicitat admiterea cererii cu privire la restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul clauzelor contractuale nule.
De asemenea, au solicitat a se constata caracterul abuziv al clauzelor menţionate în cererea de chemare în judecată, şi pe cale de consecinţă declararea nulităţii absolute a acestora pentru cauză ilicită, nefiind incidentă instituţia nulităţii relative. Rezultă astfel că acţiunea în declararea nulităţii absolute a clauzelor abuzive este imprescriptibilă extinctiv.
În raport de invocarea de către pârâtă în întâmpinare a excepţiei dreptului la acţiune în sens material privind restituirea sumelor achitate în baza clauzelor abuzive, au solicitat respingerea ca lipsită de temei, pe considerentul că acţiunea în restituirea prestaţiilor întemeiată pe plată nedatorată prevăzută de art. 992 şi 1092 din Codul civil, este asimilabilă, din punct de vedere al începutului prescripţiei extinctive, cu acţiunea în răspundere civilă delictuală fiind incidente dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, termenul de prescripţie a dreptului de a solicita restituirea sumelor începe să curgă din momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor şi implicit al declarării nulităţii absolute a acestora prin hotărâre judecătorească definitivă, operând o distincţie între restituirea prestaţiilor ca urmare a desfiinţării actului juridic şi executarea prestaţiilor în temeiul acestora.
Un alt argument în această privinţă îl reprezintă faptul că şi Noul Cod Civil reţine dispoziţia învederată în art. 8 din Decretul nr. 197/1958, reglementând în art. 2528: „Dreptul la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită. (1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţire fără justă cauză, plată nedatorată sau gestiune de afaceri”. Această apărare au întemeiat-o şi pe faptul că tot într-o cauză cu Volksbank, prin sentinţa nr. 2174 din 18 februarie 2011 a Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Secţia civilă, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în sens material.
Pe fondul cauzei, în ceea ce privesc apărările din întâmpinare cu privire la comisionul de administrare, au solicitat înlăturarea ca nefondate fiindcă prin cererea formulată nu au solicitat constatarea caracterului abuziv al acestuia întrucât astfel cum rezultă atât din contract cât şi din graficul de rambursare un asemenea comision nu se percepe.
La data de 15.05.2015, la fila 61, reclamanţii au depus precizări, în sensul că: în ceea ce priveşte petitul nr. 3 al acţiunii formulate referitor la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, au arătat că la data data semnării contractului, 25.07.2008, CHF avea valoarea de 2,1946 lei. (http://www.cursbnr.ro/arhiva-curs-bnr-2008-07-25).
În privinţa petitului nr. 2 al cererii de chemare în judecată, au arătat că, clauza de risc valutar inserată în contractul de credit a cărei nulitate au solicitat să fie constatată, precum şi eliminarea acesteia din contractul de credit este reprezentată de clauza prevăzută în art. VI alin. 1.2. pct. (3) („împrumutatul sau, după caz, garantul ipotecar are următoarele obligaţii: să plătească toate comisioanele, taxele/spezele profesionale, bancare, de transfer şi schimb valutar şi orice alte cheltuieli şi speze ocazionate de pregătirea, încheierea, punerea în aplicare şi executarea prezentului contract, inclusiv cele legate de efectuarea formalităţilor de publicitate a cesiunii poliţelor de asigurare în Arhiva Electronică a Granţiilor Reale Mobiliare”) coroborat cu art. VI alin. 1.3.2 pct. (4) lit. (i) („împrumutatul dă dreptul Băncii şi o autorizează în mod expres prin prezentul contract să debiteze oricare din conturile sale: (4) să efectueze schimburile valutare la cursul de schimb al Băncii din ziua plăţii, dacă este cazul, pentru: (i) convertirea în valuta creditului a sumelor necesare rambursării creditului”).
Au anexat jurisprudenţă şi extras curs valutar.
Prin sentinţa civilă nr. …, pronunţată de Judecătoria …, Secţia Civilă, instanţa admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului …i. În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că tribunalul are plenitudine de jurisdicție, potrivit art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, iar norma juridică de la art. 95 pct. 4 din Codul de procedură civilă potrivit căreia tribunalele judecă „alte cereri date prin lege în competenţa lor” completează în mod evident dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 193/2000 care atribuie tribunalului o competenţă expresă şi restrictivă, stabilind în termeni expliciţi că acesta este instanţa competentă să soluţioneze cererea consumatorului de constatare a carcaterului abuziv al clauzelor contractuale. De altfel, nicio normă legală care protejează drepturile consumatorului (Legea nr. 193/2000, OG nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004) nu indică judecătoria ca instanţă competentă a soluţiona astfel de litigii. Mai mult, instanţa a apreciat că unele clauze supuse analizei nu au caracter evaluabil în bani, iar cererea privind constatarea caracterului abuziv al acestora este în competenţa tribunalului, potrivit art. 95 alin. 1 din Codul de procedură civilă, aceasta rezultând din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă. Instanţa a făcut în continuare aplicarea prevederilor art. 99 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Prin sentinţa civilă nr. ., Tribunalul .., Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei .., constatând ivit conflictul negativ de competenţă. În considerentele sentinţei, tribunalul a apreciat că titularii acţiunii prevăzute la art. 12 din Legea nr. 193/2000 nu sunt identici, că legiuitorul a instituit norme de competenţă cu caracter special numai pentru sesizarea instanţei de către organele abilitate, atunci când se constată la finalizarea procedurii de control utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive. Tribunalul a avut în vedere şi valoarea obiectului cererii, calculată la valoarea clauzelor contractuale deduse judecăţii, respectiv 20.258,66 CHF/92.784,66 lei, iar raportat la prevederile art. 98 alin. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, tribunalul a apreciat că judecătoria este competentă să soluționeze cauza.
Prin sentința nr. ..din …, pronunțată de Curtea de Apel …, Secția a II-a Suceava, în dosarul nr. .., a fost stabilită competența de soluționare în favoarea Judecătoriei , pentru considerentele arătate în sentința tribunalului.
Dosarul a fost trimis Judecătoriei …….. Secția civilă.
La data de …, reclamanții au depus la filele 13-14 o cerere de completare a cererii de chemare în judecată, solicitând, ca o consecință a admiterii capetelor 2 și 3 de cerere, restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de diferenţe între cursul de schimb al CHF din data de …. şi cursul de la data fiecărei plăţi efectuate, cu dobândă legală pentru sumele solicitate, de la data perceperii lor până la data restituirii efective.
Reclamanţii au arătat că au solicitat stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.
Curtea Constituţională prin Decizia nr. ….. a statuat că răspunderea comercianţilor pentru inserarea unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are natura juridică a unei răspunderi civile delictuale, întrucât fapta de a însera în contracte clauze abuzive este incriminată contravenţional prin dispoziţiile Legii nr. 193/2000.
În materia răspunderii delictuale, obligaţia de despăgubire are natura unei restituio in integrum, obligaţia vizând întregul prejudiciu cauzat a cărui valoare este egală cu aceea a sumelor percepute în mod abuziv.
Conform art. 1092 din Codul civil, „orice plată făcută fără a fi datorată este supusă repetiţiunii”, instanţa ca urmare a admiterii capătului principal de cerere privind stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, urmează a obliga pârâta la restituirea sumelor plătite cu titlu de diferenţe de curs de schimb al CHF de la data semnării contractului, din data de 25.07.2008, 1 CHF – 2,1946 lei, şi cursul de la data fiecărei plăţi efectuate.
În dovedire, reclamanţii au solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi expertiză contabilă.
Prin sentinţa civilă nr. …, pronunţată de Judecătoria … în dosarul nr. ….. instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei .., invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra-Neamț. S-a reținut că reclamanta BBare calitatea de grefier la Judecătoria ..i și că, potrivit art. 127 alin. 3 din Codul de procedură civilă, dacă un grefier are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. Instanța a reținut că dispozițiile art. 127 din Codul de procedură civilă sunt dispoziţii de ordine publică, deoarece tind să protejeze încrederea în actul de justiţie, prin eliminarea oricărei suspiciuni că s-ar putea pronunţa o soluţie în favoarea grefierului reclamant sau pârât, ca urmare a relaţiilor colegiale pe care acesta le are cu ceilalţi judecători de la instanţa la care funcţionează, încrederea în actul de justiţie depăşind limita unui interes particular.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei …., la data de ….
Prin sentința civilă nr. …, Judecătoria Piatra-Neamț a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei …, constatând ivit conflictul negativ de competenţă. Instanţa a arătat că „este de acord că în speţă competenţa teritorială reglementată de art. 127 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă este una de ordine publică, însă în acest caz art. 130 alin 2 din Codul de procedură civilă impune invocarea excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine publică de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. În cauză, instanţa reţine că, în faţa Judecătoriei .., primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate a fost la data de .., când s-a invocat din oficiu necompetenţa materială a instanţei. Aşa fiind, Judecătoria Botoşani nu se mai putea prevala de excepţia necompetenţei teritoriale, la termenul de judecată din data de 12 mai 2016, fiind decăzută din termenul de invocare a acesteia, astfel încât ea rămâne legal învestită să soluţioneze litigiul dedus judecăţii. Prin introducerea cererii de chemare în judecată la instanţa de domiciliu a reclamanţilor, coroborată cu neinvocarea de către pârâte sau de către judecător, la primul termen de judecată, a excepţiei de necompetenţă teritorială absolută, Judecătoria …. a devenit în mod exclusiv competentă să judece prezentul litigiu.În acest sens, este jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 2473/10 noiembrie 2016, decizia nr. 2499/11 noiembrie 2015). Instanţa aminteşte că legea de procedură reglementează, prin dispoziţiile art. 140 şi următoarele din Codul de procedură civilă, instituţia juridică a strămutării la care părţile au posibilitatea de a recurge în caz de bănuială asupra imparţialităţii judecătorilor pentru motive legate de calitatea părţilor.”
Prin decizia nr. …., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra-Neamţ, reţinând ca argument numai calitatea reclamantei BBde grefier la Judecătoria Botoşani, fără a răspunde argumentelor instanţei legate de momentul procesual de invocare a excepţiei necompetenţei teritoriale.
Dosarul a fost înregistrat din nou pe rolul Judecătoriei Piatra-Neamţ, la data de 01.03.2017.
La data de .., reclamanţii au depus la fila 40 o precizare la capătul de cerere referitor la modalitatea de calcul al dobânzii, inclusiv modalitatea de determinare a marjei fixe ca şi componentă a ratei dobânzii, precum şi a modificării cuantumului acesteia. Astfel, au solicitat obligarea pârâtei, în principal, la calcularea şi perceperea unei dobânzi după formula „libor CHF la 6 luni + 4,9% marjă fixă”, având în vedere că la art. 2 pct. 2.1 din Contractul de credit HL .. din .. este menţionată „marja=4,9”.
Având în vedere că, în contractul de credit la art. 2 pct. 2.1 se menţionează că „după împlinirea termenului de 6 luni, rata dobânzii este variabilă, în funcţie de LIBOR CHF la şase luni, la care se adaugă marja fixă în valoare de 4,9. Rata dobânzii variabile la data semnării prezentului contract este de 7,78%.
Potrivit Direcţiei de Supraveghere a BNR, „Potrivit legislaţiei în vigoare acum, orice client se poate duce la bancă şi să ceară modificarea contractului prin calculul pornind de la referinţa EURIBOR, ROBOR sau LIBOR la care se adaugă marja practicată până atunci. Aşa spune ordonanţa, aşa vor judeca şi instanţele, iar fără modificarea actului normativ băncile vor pierde în justiţie. Ordonanţa este clară: referinţa va fi indicele EURIBOR/ROBOR/LIBOR la care se adaugă marja băncii, care nu poate să crească”.
Mai mult decât atât, în Ordonanţa de urgenţă nr. 50/2010 se stabileşte în art. 37 lit. c) se prevede că „în acord cu politica comercială a fiecărei intituţii de credit, creditorul poate reduce marja şi/sau aplica un nivel mai redus al indicelui de referinţă, acesta având dreptul ca, pe parcursul derulării contractului, să revină la valoarea marjei menţionate în contract la data încheierii acestuia şi/sau la nivelul real al indicelui de referinţă”.
Legea prevede în mod expres că marja poate fi doar micşorată, nu şi majorată, iar dacă o astfel de micşorare se realizează, creditorul, în speţă, banca poate după un interval de timp să revină la marja menţionată în contract, marjă care în cazul lor are valoarea de 4,9, marjă care a fost majorată chiar prin graficul de rambursare, anexă la contract la o valoare de 5 p.p.
Se poate observa cu uşurinţă că indicele Libor CHF 6M a înregistrat pe parcursul derulării contractului scăderi considerabile, situaţie în care şi rata lunară de credit ar fi trebuit să scadă, însă în condiţiie arătate atât prin acţiunea principală, cât şi prin cererea precizatoare, rata lunară a creditului a crescut în mod sesizabil.
Reclamanţii au solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi a probei cu expertiza financiar-contabilă, depunând obiectivele propuse pentru expertiza solicitată.
La data de 26.06.2017, pârâta CC. a depus întâmpinare la cererea completatoare depusă de reclamanţi, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.
Referitor la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, precum şi de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU la data semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pentru ambele contracte de credit, precum şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, pârâta a arătat că în contract nu au fost inserate clauze privind riscul valutar, aprecierea sau deprecierea CHF în funcţie de moneda naţională fiind suportată în egală măsură de către ambele părţi contractante ca efect al principiului legal al nominalismului.
Singura clauză privind rambursarea creditului este menţionată la art. 5.1 care menţionează că: „rambursarea ratelor se va face în moneda în care s-a acordat creditul”.
Tocmai, dacă Bancpost ar fi dorit să se pună la adăpost de orice risc valutar şi să prezinte garanţii suplimentare în faţa BNR, abia atunci ar fi convenit cu împrumutaţii inserarea unor astfel de clauze care ar fi putut-o pune la adăpost de orice variaţie a CHF şi care ar fi garantat pentru ea că, în ipoteza scăderii CHF prin raportare la leu, banca nu ar fi avut nici un dezavantaj.
O clauză de risc valutar ar fi presupus existenţa în Contract a unei clauze prin care, spre exemplu, să se prevadă că împrumutaţii trebuie să restituie lei, prin raportare la cursul valutar CHF-LEU, care nu ar putea fi mai mic de X lei pentru 1 CHF.
O astfel de clauză ar putea fi considerată de risc valutar întrucât împrumutătorul s-ar pune astfel la adăpost de orice variaţie negativă a cursului CHF-LEU şi i-ar garanta acestuia faptul că, şi dacă moneda străină va înregistra scăderi, împrumutatul va primi mereu cel puţin lei la un curs favorabil.
Bancpost însă, dimpotrivă, nu a dorit şi nu s-a pus la adăpost de nicio variaţie a cursului valutar, înţelegând să suporte la comun cu împrumutaţii săi variaţiile de curs, asumându-şi implicit că, în cazul în care CHF scade prin raportare la moneda naţională, va suporta acest risc, iar consumatorii îşi asumă riscul unei eventuale creşteri.
Tocmai, această acţiune vine practic să solicite intervenţia instanţei și îngheţarea cursului ceea ce în sine echivalează cu inserarea de către instanţă a unei veritabile clauze de risc valutar, dar în favoarea împrumutatului, acestuia fiindu-i garantat că, indiferent de variaţiile monedei străine, acesta va plăti mereu lei la un curs care nu poate crește peste o anumită valoare.
Această finalitate este chiar cu atât mai gravă şi inechitabilă decât dacă ar fi existat la momentul încheierii contractului o clauză de risc valutar în favoarea uneia dintre părţi, întrucât atunci măcar părţile ar fi convenit astfel iar eventualul risc valutar nu s-ar fi materializat. Prin admiterea unei asemenea clauze, instanța nu ar face decât să insereze în contract o clauză de risc valutar în favoarea uneia dintre părţi după momentul producerii variaţiei valutare.
Pe lângă inadmisibilitatea intervenţiei instanţei în contract ca urmare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a Codului civil, această soluţie ar presupune că instanţa nu ar echilibra nici un raport contractual, o situaţie şi mai gravă decât aplicarea teoriei impreviziunii, deoarece aceasta ar fi aplicabilă doar unei adaptări pe viitor a contractului, în timp ce reclamantul solicită o veritabilă adaptare retroactivă şi răsturnarea echilibrului contractual în defavoarea băncii.
Cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzei privind restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, pârâta a invocat netemeinicia pretenţiilor reclamantului raportat la obligaţiile legale ale băncii în faza pre-contractuală - obligaţia de informare. Bancpost și-a îndeplinit obligaţia pre-contractuală de informare și a respectat termenul de reflecţie.
Banca şi-a îndeplinit obligaţia de informare completă şi precisă a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit, astfel încât contractarea să se facă în deplină cunoştinţă de cauză, cu înţelegerea, cunoaşterea şi asumarea tuturor obligaţiilor aferente.
Pe de altă parte, reclamantul nu a dovedit încălcarea de către bancă a obligaţiei de informare, respectiv cunoaşterea de către aceasta, la data încheierii contractului, a modalităţii în care va evolua cursul valutar, precum şi ascunderea cu bună-ştiinţă a unei astfel de informaţii faţă de consumatori.
În fine, în ceea ce priveşte aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor Regulamentului BNR nr. 17/2003 privind obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării sale, în primul rând, a arătat că acest regulement, ca toate regulamentele BNR, urmăreşte să reglementeze modul de desfăşurare a instituţiilor de credit şi nu are ca obiect reglementarea raporturilor dintre instituţiile de credit şi clienţii acestora.
Mai mult, a arătat din nou faptul că diminuarea riscului a fost realizată întocmai prin faptul că în Contract nu au fost inserate clauze privind riscul valutar, aprecierea sau deprecierea CHF în funcţie de moneda naţională fiind suportată în egală măsură de către ambele părţi contractante.
Tocmai, dacă Bancpost ar fi dorit să se pună la adăpost de orice risc valutar şi să prezinte garanţii suplimentare în faţa BNR, abia atunci ar fi convenit cu împrumutaţii inserarea unor astfel de clauze care ar fi putut-o pune la adăpost de orice variaţie a CHF şi care ar fi garantat pentru bancă faptul că, în ipoteza scăderii CHF prin raportare la leu, banca nu ar fi avut nici un dezavantaj.
Bancpost însă, dimpotrivă, nu a dorit şi nu s-a pus la adăpost de nicio variaţie a cursului valutar, înţelegând să suporte la comun cu împrumutaţii săi variaţiile de curs, asumându-şi că, în cazul în care CHF scade prin raportare la moneda naţională, va suporta acest risc, iar consumatorii îşi asumă riscul unei eventuale creşteri.
De altfel, acesta este unul dintre rosturile principiului nominalismului consacrat în sistemul intern, principiu care obligă părţile la restituirea sumelor de bani în aceeaşi specie, asigurând un sistem echitabil pentru acestea.
Banca nu putea anticipa evenimentul viitor și imprevizibil care a determinat creşterea cursului CHF.
În esenţă, ceea ce susţine reclamantul este că, fiind vorba despre un credit în valută, şi nu orice valută, ci CHF, banca ar fi avut o obligaţie de a-şi informa clienţii asupra unor viitoare posibile evenimente imprevizibile, care ar fi putut conduce la creşterea substanţială a cursului CHF.
Ceea ce invocă reclamantul este o pretinsă încălcare de către bancă a unei obligaţii de a face previziuni pe cale intuitivă, ezoterică, şi de a prefigura apariţia crizei economice din anul 2009, care, la acest moment, este un fapt notoriu atât ca producere, cât şi ca efecte. Banca, mai exact, ofiţerul de credit din front office, care se ocupă cu încheierea contractelor de credit, nu avea cum să ofere nicio informaţie cu privire la un eveniment care a luat prin surprindere economia mondială, nu numai băncile.
Nicăieri din cuprinsul actelor normative indicate nu rezultă vreo obligaţie de informare specială din partea băncii în cazul creditelor în monedă străină.
Aspectele învederate de reclamant nu fac parte din conţinutul obligaţiei legale de informare ce revine băncii. Este firesc să fie aşa, din moment ce cauza creşterii cursului CHF se datorează unui eveniment exterior imprevizibil, şi anume criza economică din anul 2009, fapt notoriu, resimţit nu numai de bănci sau de consumatori, dar de fiecare participant la circuitul civil, şi care nu putea fi anticipat de către bancă. Neputând fi anticipat şi evaluat, banca nu poate fi trasă la răspundere pentru că nu a ghicit sau previzionat producerea acestui eveniment.
Absurdul susţinerilor reclamanţilor decurge din chiar contextul care a generat creşterea cursului CHF, şi anume criza economică din anul 2009.
Pe fondul crizei economice, Banca Centrală a Elveţiei (în continuare, BCE) a adoptat o politică de protejare a monedei naţionale. Creşterea cursului CHF faţă de LEU a fost determinată de politicile BCE, adoptate pe fondul crizeie conomice. Or, politica BCE este apanajul exclusiv al acesteia, oricine ştie că Bancpost sau orice altă bancă privată nu putea să intervină în vreun fel în adoptatea acestei politici.
Criza economică şi creşterea excesivă a CHF sunt elemente de impreviziune, care nu intră în sfera obligaţiei de informare.
În primul rând, riscul valutar este un element intrinsec oricărui credit în valută. De asemenea, riscul valutar este bilateral, în funcţie de variaţiile monedei. Nu se poate susţine că, de plano, riscul valutar apasă doar asupra consumatorului.
În al doilea rând, riscul valutar nu există doar în legătură cu CHF. De altfel, nu numai CHF a cunoscut creşteri raportat la moneda naţională, ci şi alte valute. EURO, spre exemplu, avea în luna iulie 2007 o valoare medie de 3,13 lei, în timp ce astăzi acesta valorează 4,44 lei. De asemenea, la aceeaşi dată, 1 USD valora 2,31 lei, iar astăzi a ajuns la valoarea de 4,12 lei.
În al treilea rând, faptul că CHF a înregistrat o asemenea creştere constituie un factor imprevizibil. Or, impreviziunea a existat nu numai pentru consumator, ci şi pentru bancă, întrucât aspectele legate de cursul CHF sunt monopolul Băncii Centrale a Elveţiei, care, nu mai târziu de ianuarie 2015, a luat prin surprindere întreaga lume internaţională, când a crescut CHF cu aproximativ 30%.
Susţinerile potrivit cărora banca, în calitate de profesionist, avea certitudinea evoluţiei viitoare a CHF sunt neîntemeiate. Că este aşa, a recunoscut însăşi reclamantul, care arată că evoluţia cursului CHF a avut loc „imprevizibil”.
Dincolo de asta, impreviziunea este o împrejurare care intervine pe parcursul derulării contractului, ea nu este concomitentă sau anterioară încheierii acestuia. Astfel fiind, impreviziunea nu este o cauză de nulitate.
Ca atare, chiar dacă banca şi-a îndeplinit obligaţia de informare, inclusiv sub aspectul atenţionării asupra faptului că vor exista diferenţe de curs valutar, risc pe care, de altfel, orice persoană cu discernământ îl cunoaşte şi anticipează, aceasta nu putea să prevadă evenimentul care a destabilizat o lume întreagă, fiind cu totul şi cu totul excepţional.
În realitate, problema pe care o ridică reclamantul nu este aceea legată de riscul valutar, care este un element pe care orice consumator mediu îl poate percepe şi înţelege atunci când optează pentru un credit în valută. Nu faptul că CHF a înregistrat o variaţie este ceea ce a creat nemulţumirea reclamantului, ci faptul că această variaţie a fost foarte mare, pe fondul unor evenimente imprevizibile pentru toată lumea. Or, în sfera obligaţiei legale de informare pre-contractuală nu intră evenimentele imprevizibile care au intervenit ulterior încheierii contractului.
Nicăieri din cuprinsul actelor normative indicate nu rezultă vreo obligaţie de informare specială din partea băncii în cazul creditelor în monedă străină.
Bancpost şi-a îndeplinit pretinsa obligaţie de consiliere a consumatorului. Nu există o obligaţie legală de „avertizare”.
În ceea ce priveşte obligaţia de consiliere, aceasta se concretizează exclusiv în informaţii privind produsele bancare practicate şi tipul de produs în care acesta se încadrează, pe baza informaţiilor limitate ce îi sunt puse la dispoziţie de către client (venituri, vechime în muncă), având în vedere anumite grile utilizate de bancă şi bazate pe criterii obiective.
În cazul în care, în urma informării realizate, clientul se consideră pe deplin lămurit, analizând ofertele şi produsele practicate de bancă şi optând, deci, îndeplină cunoştinţă de cauză, pentru unul dintre ele, banca este exonerată de orice obligaţie, oportunitatea contractării creditului fiind asumată integral de către client.
Nimeni, nici măcar banca, nu putea cunoaşte evoluţia ulterioară a cursului, şi nici nu putea, ca pe baza unor pure speculaţii, să îndrume clienţii spre contractarea unor credite în lei sau în euro, care, după cum susţin reclamanţii, aveau rate mai mari de dobândă, iar cursul euro era şi este în continuare superior faţă de cel al CHF. Intervenţia şi orientarea în care Banca se implică în contractarea unui credit sunt limitate, alegerea aparţinând, în cele din urmă, consumatorului, care, în mod realist, optează întotdeauna pentru un credit în moneda cea mai ieftină şi având cea mai scăzută rată a dobânzii.
În concluzie, faţă de conţinutul obligaţiei de informare a băncii, astfel cum acesta este conturat de legislaţia în vigoare, învederăm onoratei instanţe că Bancpost şi-a îndeplinit această obligaţie legală, aspect dovedit cu înscrisurile de la dosar.
Ceea ce se plasează dincolo de această obligaţie normală de informare, mai exact, evenimente viitoare şi imprevizibile cum a fost criza economică din 2009, nu face parte din conţinutul normal al acestei obligaţii, tocmai pentru că reprezintă un eveniment imprevizibil, rar întâlnit, şi care nu poate fi anticipat. În aceste condiţii, o eventuală „avertizare” nefundamentată a consumatorilor cu privire la eventualitatea rarisimă de producere a unui astfel de eveniment, ar constituit nu o informare ci, dimpotrivă, o dezinformare a consumatorilor.
Pârâtas a susţinut netemeinicia susţinerilor reclamantului în ceea ce priveşte pretinsul caracter abuziv al clauzelor şi inadmisibilitatea analizării acestor clauze din perspectiva Legii nr. 193/2000.
A arătat că, prin acţiunea formulată, reclamantul atacă şi urmăreşte obţinerea nulităţii absolute, în principal, a clauzei privind obiectul contractului, care arată că acesta constă în suma de X CHF pe care banca o pune la dispoziţia împrumutaţilor, precum şi clauza prin care se menţionează că rambursarea creditului se va face în moneda în care acesta a fost acordat. În continuare, sunt atacate şi toate celelalte clauze care conţin trimiterea la CHF, fără însă a se aprecia caracterul abuziv intrinsec al acestora. Trimiterea la aceste clauze este realizată în contextul în care se înlocuieşte moneda creditului din CHF în LEI, urmând ca, în ipoteza admiterii acţiunii, toate clauzele respective să fie modificate în consecinţă.
Pârâta a invocat inadmisibilitatea/netemeinicia acţiunii din perspectiva art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 si art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.
Cu privire la clauza prin care se menţionează că rambursarea creditului se realizează în moneda în care acesta a fost acordat, adică CHF, a învederat inadmisibilitatea acţiunii în constatarea nulităţii absolute raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.
A subliniat că reclamantul confundă clauzele care prevăd că rambursarea creditului se realizează în moneda în care acesta a fost contractat, cu clauzele de risc valutar, susţinând că aceste clauze pe care le atacă ar fi veritabile clauze de risc valutar care transferă întregul risc pe seama consumatorilor, punând în mod categoric la adăpost banca.
În realitate, aceste clauze nu au semnificaţia unor clauze de risc valutar, care ar plasa fluctuaţiile cursului de schimb în sarcina împrumutatului, cum greşit insinuează reclamantul, ci reprezintă o aplicaţie a principiului nominalismului monetar consacrat de Codul civil din 1864 şi preluat şi în noul Cod civil.
Prin clauză de risc valutar se înţelege o clauză distinctă, care să precizeze expres cine suportă riscul valutar în cazul fluctuaţiilor de curs valutar sau cum se stabileşte cursul valutar sau orice altă clauză legată de acest tip.
Or, clauzele care prevăd rambursarea creditului în CHF ca obligaţie a consumatorului nu este o clauză de risc valutar, ci un element esenţial în absenţa căruia contractul de credit este nul, ca orice contract căruia îi lipseşte obiectul. Clauza de rambursare a creditului în CHF este o aplicaţie a prevederilor legale potrivit cărora cel împrumutat trebuie să restituie întocmai suma împrumutată, adică a principiului nominalismului.
Deşi prin acţiunea formulată, reclamantul atacă o multitudine de clauze, în realitate, esenţa acţiunii este reprezentată de constatarea nulităţii absolute a clauzei care prevede că rambursarea creditului se face în CHF, adică în moneda în care acesta a fost acordat. Toate celelalte clauze indicate de reclamanţi au un caracter accesoriu, ele făcând referire la moneda creditului.
În acest context, prin raportare la Legea nr. 193/2000, a învederat faptul că acţiunea nu este doar neîntemeiată, ci chiar inadmisibilă pe fond.
În primul rând, a învederat faptul că acţiunea formulată de reclamant este inadmisibilă în raport cu Legea nr. 193/2000 şi cu Directiva 93/13/CEE.
Astfel, atât Directiva 1993/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, cât şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, reglementează posibilitatea consumatorului de a ataca clauzele abuzive din aceste contracte.
Cu toate acestea, în cuprinsul actelor normative indicate se delimitează domeniul de aplicare a acestora, statuându-se faptul că nu orice clauză inserată într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator este suceptibilă de a fi analizată din perspectiva Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE.
În acest sens, potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 13/1993 privind clauzele abuzive, această directivă „nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”.
Tot astfel, potrivit alin. 2 al art. 3 din Legea nr. 193/2000: „(2) Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi.”
Prin urmare, ceea ce ignoră reclamantul este faptul că, în contractul de credit care formează obiectul prezentei cauze, clauza potrivit căreia este obligat să restituie împrumutul în moneda în care l-a luat, adică CHF, nu este decât o aplicaţie a principiului nominalismului consacrat la art. 1.578 din Codul civil din 1864, ca principiu ce guvernează contractele de împrumut.
Contractul de credit reprezintă un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă. În virtutea principiului nominalismului, împrumutatul are obligaţia de a restitui exact suma împrumutată indiferent de creşterea sau scăderea valorii banilor, cu excepţia situaţiei în care prin acte normative se dispune altfel, ceea ce nu este cazul în speţă. De altfel, principiul nominalismului a fost preluat si în noul Cod civil, la art. 2164 alin. (2).
Nu este nimic abuziv sau nelegal în a pretinde exact cantitatea de bani împrumutată, dimpotrivă, acest principiu guvernează dreptul român încă din anul 1864, dovedindu-şi actualitatea şi pertinenţa şi în prezent. O eventuală diferenţă de valoare a monedei se datorează unor motive independente de voinţa părţilor.
Soluţia este justă şi echitabilă din moment ce dacă s-ar admite, cum susţine reclamantul, că ar trebui îngheţat cursul CHF de la momentul acordării creditului pentru toată durata acestuia, ar însemna să nu se restituie bunul împrumutat, care este reprezentat de o cantitate de CHF, cu o anumită calitate, adică o anumită putere de cumpărare, cea de la data restituirii. În acest sens, dacă la momentul acordării creditului, valoarea unui franc elveţian era, de exemplu, de 1,5 lei, iar în prezent acelaşi franc elveţian valorează 3 lei, înseamnă că, dacă s-ar admite îngheţarea francului la valoarea de 1,5 lei, Băncii nu i s-ar restitui integral creditul acordat, ci doar jumătate din acesta, astfel încât nu s-ar respecta niciuna dintre cerinţele de restituire a unor bunuri de aceeaşi cantitate şi calitate cu cele împrumutate.
De asemenea, pentru înlăturarea oricărui dubiu, a subliniat că in niciunul dintre contractele de credit analizate, nu este inserată vreo clauză de risc valutar. Prin aceasta se înţelege o clauză distinctă, care să precizeze expres cine suportă riscul valutar în cazul fluctuaţiilor de curs valutar sau cum se stabileşte cursul valutar sau orice altă clauză legată de acest tip.
Or, clauza care prevede rambursarea creditului în CHF, ca obligaţie a consumatorului nu este o clauză de risc valutar, ci un element esenţial în absenţa căruia contractul de credit este nul, ca orice contract căuia îi lipseşte obiectul. Clauza de rambursare a creditului în CHF este o aplicaţie a prevederilor legale potrivit cărora cel împrumutat trebuie să restituie întocmai suma împrumutată, adică a principiului nominalismului.
În plus, în mod neîntemeiat susţine reclamantul că acest produs se caracterizează prin variaţia cursului de schimb valutar suportată exclusiv de către împrumutat. Contractarea unui credit în monedă străină presupune, invariabil, un element de risc determinat de cursul valutar. Este un risc asumat de ambele părţi. Modalitatea în care fluctuează cursul este independentă de voinţa părţilor. Cursul valutar poate să crească sau poate să scadă, cum s-a întâmplat în lunile februarie şi martie 2015, când după creşterea din luna ianuarie a CHF, acesta a înregistrat scăderi successive.
Pe cale de consecinţă, clauza care stabileşte obligaţia de restituire/de plată a ratelor în CHF de plano nu intră sub incidenţa legii privind clauzele abuzive, astfel încât cererea reclamantului-reclamant întemeiată pe prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 este inadmisibilă pe fond, pentru că, prin această clauză nu se spune nimic altceva decât spune Codul civil de ieri și de azi, iar banca nu a inserat în mod unilateral, de la sine nicio altă clauză care să exprime vreo voinţă a sa diferită de voinţa exprimată prin lege. Aceasta este și raţiunea pentru care, clauzele care reflectă prevederi legale și sunt o aplicaţie a acestora nu pot intra sub incidenţa controlului judiciar al caracterului abuziv, pentru că ar înseamna să se discute chiar caracterul abuziv al unei prevederi legale, ceea ce nu poate fi admis.
De altfel, în planul legislaţiei comunitare, recenta Directivă 17/2014 reglementează în Capitolul 9, art. 23 „împrumuturile în monedă străină” şi impune statelor membre să adopte un cadru de reglementare corespunzător care să permită „limitarea riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit, prin convertirea creditului într-o monedă alternativă sau instituirea unui alt mecanism de adaptare a contractului, în raport cu valoarea monedei de la data la care operează conversiunea, iar nu în raport cu valoarea acesteia de la data încheierii contractului.
Însăşi Directiva nr. 17/2014 are ca premisă aplicarea principiului nominalismului adică se admite că împrumutatul suportă riscul valutar, iar Directiva are în vedere limitarea riscului ratei de schimb valutar, iar nu eliminarea riscului valutar. Chestiunea protecţiei consumatorului nu este tratată din perspectiva clauzelor abuzive şi a nulităţii contractului de credit încheiat într-o valută.
A susţine contrariul şi a considera că această clauză ar fi susceptibilă de a fi analizată din perspectiva Legii nr. 193/2000 şi a o analiza în lumina condiţiilor instituite de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ, ar însemna să se pronunţe o hotărâre judecătorească cu încălcarea legii.
În acelaşi sens, s-a pronunţat şi CJUE care, prin Hotărârea din 30 aprilie 2014, pronunţată în procedura C-280/14, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reţinut că:
„Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unul stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”
Pentru pronunţarea acestei decizii, instanţa europeană a fost sesizată cu o întrebare preliminară din partea unei instanţe spaniole, care i-a solicitat să stabilească dacă Directiva 93/13 şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că se opun actelor cu putere de lege şi normelor administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, din materia executării silite, reglementate de dreptul spaniol.
În absenţa unor acorduri contrare convenite între părţi, se aplică actele cu putere de lege sau normele administrative ce reglementează problema de drept dedusă judecăţii, fără ca acestea să poată fi analizate din perspectiva caarcterului abuziv în sensul Directivei 93/13.
Practic, prin excepţia instituită de Directivă şi preluată de Legea nr. 193/2000, se admite că aceste acte normative nu au o forţă juridică superioară altor acte cu putere de lege, indiferent dacă ele sunt regăsite în Codul civil sau în legi speciale. Simpla prevedere în lege a unei reguli, exclude, de plano, orice pretins caracter abuziv, în caz contrar, ar însemna ca, pe calea ocolită a acţiunilor întemeiate pe Legea nr. 193/2000, să se constate nelegalitatea unor prevederi legale preluate în contract, ceea ce este inadmisibil.
Or, prin acţiunea având ca obiect contractul de credit în valută şi prin care se solicită eliminarea riscului valutar, prin „îngheţarea” cursului de schimb valutar al monedei creditului la data încheierii contractului şi conversiunea în RON a creditelor, practic, se solicită să se constate caracterul abuziv al clauzelor care reflectă principiul nominalismului, prevăzut de lege, ceea ce este inadmisibil.
Împrejurarea că acest principiu este sau nu imperativ nu are relevanţă, pentru că de plano o clauză care reflectă o prevedere legală nu poate să fie considerată abuzivă, atâta timp cât părţile nu au derogat de la aceasta, ceea ce nu este cazul în speţă. Nu se poate abdica de la principiul nominalismului, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unor reguli tradiţionale de funcţionare a unor instituţii juridice.
Prin urmare, ceea ce trebuie reţinut este că, potrivit art. 1.578 din Codul civil din 1864, în situaţia împrumutului în bani, trebuie întotdeauna restituită la scadenţă aceeaşi sumă numerică arătată în contract, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.
Pe cale de consecinţă, a subliniat faptul că, în speţă, nu ne aflăm pe tărâmul clauzelor abuzive, ci pe tărâmul principiului nominalismului, aplicabil tuturor contractelor de credit în valută. Sub acest aspect, acţiunea formulată este inadmisibilă din perspectiva Legii nr. 193/2000.
Pârâta a afirmat inadmisibilitatea şi în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Cu privire la clauza prin care se arată că obiectul contractului este reprezentat de o anumită sumă de CHF, a invocat inadmisibilitatea/netemeincia acţiunii în constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
În al doilea rând, dacă onorata instanţă va aprecia că, clauzele atacate pot fi analizate din perspectiva Legii nr. 193/2000, a învederat totuşi, inadmisibilitatea pretenţiilor formulate şi din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia:
„(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbai uşor inteligibil.”
Aplicabilitatea în cauză a acestei exceptări rezultă din următoarele două aspecte:
(i) Astfel cum rezultă din jurisprudenţa CJUE - cauza C-143/13, Bogdan Matei, Ioana Matei împotriva Volksbank România S.A, obiectul principal al contractului este reprezentat de prestaţiile caracteristice ale ambelor părţi, în absenţa cărora acel act juridic nu ar mai putea fi calificat drept contract de credit bancar. În aceste condiţii, prestaţia caracteristică a băncii este acordarea unui împrumut în CHF, iar prestaţia esenţială a împrumutatului este rambursarea creditului în CHF, precum şi plata de dobânzi raportate la capitalul împrumutat în CHF.
Indubitabil în sfera noţiunii de obiect principal al contractului intră şi obligaţia de rambursare a capitalului, nu doar aceea de plată a dobânzii, după cum indubitabil cele două prestaţii esenţiale ale celor două părţi contractante sunt strâns legate de moneda în care se acordă creditul: dacă banca pune la dispoziţie o sumă de bani într-o anumită monedă, ea trebuie să primească aceeaşi sumă de bani, în aceeaşi monedă (dacă părţile nu prevăd altfel - principiul nominalismului monetar), după cum şi dobânda şi celelalte accesorii se determină şi se plătesc în funcţie de lipsa de folosinţă a acelei sume, determinat de moneda în care a fost acordată. Această clauză intră, în sfera obiectului principal al contractului, din moment ce reclamantul atacă însăşi clauza esenţială, referitoare la suma împrumutată. În lipsa acestei clauze, este indubitabil că toate contractele analizate şi-ar pierde una dintre caracteristicile fundamentale, şi nici nu ar mai putea să existe pe baza celorlalte prevederi contractuale.
(ii) În ce priveşte condiţia caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care prevăd rambursarea creditului în moneda în care a fost contractat, este de domeniul evidenţei şi pentru cel mai neavizat consumator că orice credit în valută presupune un risc valutar inerent, astfel încât clauza în sine, independent de evenimentul imprevizibil ce a generat majorarea CHF, nu poate avea caracter abuziv, întrucât o astfel de concluzie ar însemnă să fie abuzive toate împrumuturile în monedă străină.
Bancpost nu a cunoscut şi nici nu putea anticipa criza economică ce a generat deprecierea Leului.
De altfel, această soluţie a fost reţinută şi de CJUE în cauza C-26/13, Kasler c. OTP Bank Ungaria care a statuat că o clauză intră în sfera obiectului principal al contractului, dacă aceasta are caracter esenţial, revenind instanţei de judecată să analizeze dacă pretinsa clauză are, în contractul analizat, caracter esenţial. Este, însă, de domeniul evidenţei făptul că însăşi clauza care stabileşte capitalul împrumutat, face parte parte indubitabil din obiectul contractului, fiind chiar obiectul esenţial al operaţiunii juridice, fiind exclusă de plano orice analiză a vreunui caracter abuziv.
A subiniat faptul că speţa Kasler nu prezintă relevanţă în prezenta cauză, în condiţiile în care datele acestei speţe sunt cu totul diferite faţă de obiectul prezentei judecăţi. În acest sens, a arătat că, în timp ce în speţa Kasler, reclamanţii au contractat şi încasat împrumutul în moneda naţională (forinţi), numai denominarea creditului făcându-se prin raportare la CHF în vederea rambursării, la cursul practicat de banca împrumutătoare la vânzare, în ziua scadenţei, în speţa de faţă reclamantul a încasat CHF şi are obligaţia de a resitui CHF, fără a fi relevant pentru bancă de unde îşi procură valută.
Nu în ultimul rând, sunt nefondate susţinerile reclamantului în sensul că întreg riscul contractului este plasat asupra consumatorului, toate riscurile fiind înlăturate pentru bancă, ceea ce lipseşte clauzele atacate de orice caracter clar şi inteligibil. Caracterul nefondat rezultă din faptul că, în virtutea clauzei care prevede că rambursarea creditului se face în moneda în care acesta a fost contractat, riscul valutar a fost împărţit între bancă şi consumator: dacă se aprecia Leul raportat la CHF, riscul era suportat de bancă, dacă se deprecia Leul raportat la CHF, riscul era suportat de consumator, fără ca elementul risc să poată fi influenţat de vreuna dintre părţile contractante.
În speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
În subsidiar, în măsura în care instanţa de judecată va aprecia că este posibiă analizarea clauzelor atacate din perspectiva Legii nr. 193/2000, a învederat faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al acestora. Clauzele atacate nu au caracter abuziv din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia:
„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.”
Clauzele atacate au fost negociate. Susţinerile reclamantului în ce priveşte caracterul nenegociat al clauzelor atacate sunt cel puţin suprinzătoare, susţinând acesta că ele au fost impuse de către Bancă. Netemeinicia şi abuzul de drept săvârşit de către reclamat rezultă chiar din cuprinul contractelor de credit analizate.
Astfel, caracterul negociat al contractelor este evident, în primul rând, din perspectiva monedei în care au fost acordate creditele, Banca practicând în perioada de referinţă şi credite în lei, euro sau USD. Dacă ar fi vorba despre clauze impuse, ar însemna că toate contractele de credit încheiate de Bancpost în perioada de referinţă să fie contracte de credit în CHF, ceea ce nu este adevărat.
Mergând mai departe, a arătat faptul că sunt dovezi ale negocierii, cuantumul sumelor împrumutate, ce diferă de la caz la caz, destinaţia creditului sau perioada de rambursare. În nici un caz Bancpost nu acorda decât credite de o anumită valoare, pentru a considera aceste clauze nenegociabile, iar negocierea reiese din contractul însuşi.
Nu mai puţin, clauza privind rambursarea creditului în CHF reflectă principiul nominalismului, astfel încât nu poate exista nicio suspiciune de vreun eventual abuz în ce o priveşte. Prin urmare, clauzele atacate au fost negociate cu reclamantul, astfel cum se poate observa chiar din cuprinsul contractelor şi clauzelor deduse judecăţii.
(ii)Clauzele atacate nu produc niciun dezechilibru semnificativ în defavoarea reclamanţilor. Condiţia dezechilibrului semnificativ nu este îndeplinită şi nici nu ar putea exista într-un contract de împrumut de consumaţie în temeiul căruia consumatorul are obligaţia firească, prevăzută de lege, de restituire a unor bunuri nu numai de aceeaşi cantitate, dar şi calitate. În realitate, rambursarea creditului chiar în moneda în care a fost acordat reprezintă o modalitate care asigură echilibrul contractual, evitându-se prejudicierea nejustificată a împrumutătorului, care ar fi altfel lipsit de dreptul său de proprietate consacrat şi de art. 1 Protocolul 1 CEDO, în cazul în care i s-ar restitui doar ½ din împrumut, cum doreşte reclamantul.
Dimpotrivă, echilibrul contractual este asigurat între părţi, ca urmare a faptului că împrumutatul se obligă să restituie aceeaşi cantitate de monedă cu cea pe care i-a acordat-o banca.
Iar dacă este vorbim de un dezechilibru semnificativ, nu clauzele contractuale sunt cauza acestui dezechilibru semnificativ. Bancpost nu a cuprins în contract nicio clauză de risc valutar care să pună pe seama exclusivă a consumatorului riscul valutar. Aprecierea excesivă a cursului francului este rezultatul faptei ulterioare a unui terţ, respectiv a BCE, independentă de Bancpost şi de sistemul bancar din România şi constituie un factor de impreviziune, adică o schimbare excepţională a împrejurărilor, intervenită ulterior încheierii contractului, independentă de voinţa Bancpost.
(iii)Condiţia relei credinţe a Bancpost nu este îndeplinită în cauză. În ceea ce priveşte condiţia bunei reţei credinţe a băncii, a arătat că aceasta nu este îndeplinită şi nici nu a fost dovedită de reclamanţi. În primul rând, buna credinţă se prezumă potrivit dispoziţiilor Codului civil, atât cel din 1864, cât şi cel din 2011.
În al doilea rând, prezumţia relativă de bună credinţă ce operează în favoarea Băncii nu a fost răsturnată, reclamanții insistând în aceleaşi speculaţii nedovedite, potrivit cărora Banca ar fi cunoscut evoluţia ascendentă pe care urma să o cunoască CHF şi de aceea, cu viclenie, ar fi încurajat clienţii să contracteze credite în această monedă străină.
Afirmaţiile pure şi simple nu sunt suficiente pentru admiterea unei acţiuni cu încălcarea legii, adică a art. 969 din Codul civil, potrivit căruia convenţiile legal încheiate sunt legea părţilor şi a art. 1.578 din Codul civil din 1864 care consacră principiul nominalismului în materia împrumutului de consumaţie care are ca obiect o sumă de bani.
În al treilea rând, graficele privind evoluţia CHF, Euro şi USD, pe care reclamantul pretinde că le-a depus la dosarul cauzei nu pot fi avute în vedere, deoarece nu putem şti dacă se referă într-adevăr la ce susţine reclamantul, întrucât ele nu particularizează nici moneda la care se referă, nici perioada la care se raportează şi nici sursa de unde au fost obţinute, iar, pe de altă parte, fluctuaţiile cursului valutar nu pot răsturna prezumţia de bună-credinţă ce operează în favoarea Bancpost, deoarece această evoluţie este independentă de voinţa sa şi, în orice caz, nu putea fi anticipată, deci imprevizibilă. Altfel spus, nu clauzele contractului sunt cauza unui eventual dezechilibru contractual, ci acesta a survenit ulterior încheierii contractului, din cauze exterioare, independente de părţile contractului.
Prin urmare, niciuna dintre condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu este îndeplinită.
Clauzele atacate nu sunt abuzive nici din perspectiva alin. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000.
Potrivit alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000:
„(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: b) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.”
Clauzele atacate nu pot fi considerate abuzive pe acest temei, deoarece reclamantul a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă de condiţiile contractuale la care se supun, fiind clar şi expres precizat că au obligaţia de a rambursa suma datorată în moneda creditului, adică CHF. Ipoteza avută în vedere de reclamant este incidentă numai dacă şi în măsura în care consumatorul nu a putut să ia cunoştinţă de condiţiile contractuale, adică decurgând din contract.
Or, problema riscului valutar este extracontractuală, cursul valutar fiind un element exterior contractului dintre părţi şi asupra căruia niciuna dintre acestea nu are vreo influenţă.
Prin urmare, clauzele atacate nu pot fi considerate abuzive nici din perspectiva alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, această ipoteză nefiind îndeplinită în speţă.
Cu privire la dispoziţiile art. 4 lit. c) din Regulamentul BNR nr. 3/2007, singurul în vigoare în perioada la care ne raportăm, reclamantul o interpretează apoi eronat. Susţin aceştia că, potrivit art. 4 lit. c) din Regulament, reglementările interne ale băncii trebuie să cuprindă cel puţin procedura de clasificare a clientelei-ţintă pe categorii de risc de nerambursare, or, la aprecierea riscului de nerambursare, Banca ar fi ignorant riscul valutar.
Interpretarea reclamantului este că riscul de nerambursare care vizează fiecare categorie de client şi, conţine, deci, criterii subiective, ar trebui să cuprină şi riscul valutar, adică o componentă obiectivă.
Potrivit art. 4 lit. c) din Regulamentul BNR nr. 3/2007:
„Art. 4 - Împrumutătorii stabilesc în cadrul reglementărilor interne, în concordanţă cu profilul şi strategia lor de risc, cel puţin următoarele: c) procedura de clasificare a clientelei-ţintă pe categorii de risc de nerambursare, fundamentat pe profilul general de risc al împrumutătorului.”
Însuşi textul citat face referire expresă la profilul general de risc al împrumutătorului, adică al băncii, iar nu la eventualul risc valutar resimţit de împrumutaţii distinct, în funcţie de elemente particulare pentru fiecare dintre aceştia. Prin urmare, criteriul în funcţie de care se realizează clasificarea este profilul general de risc al împrumutătorului, iar nu al împrumutaţilor.
Capătul de cerere prin care se solicită convertirea creditului în lei si „îngheţarea” cursului CHF la valoarea de la data încheierii contractelor de credit este neîntemeiat.
În ce priveşte acest capăt de cerere, pârâta a învederat că, din modalitatea în care a fost concepută acţiunea, nu reiese cu claritate dacă acesta a fost formulat ca un capăt de cerere accesoriu celui privind constatarea nulităţii absolute, fiind, deci, dependent de soluţia dată primului capăt de cerere, sau ca un capăt de cerere principal, întemeiat pe răspunderea civilă delictuală.
În continuare, a analizat această pretenţie prin raportare la ambele variante, susţinând netemeinicia sa, indiferent de temeiul pe care se fundamentează.
Capătul de cerere este neîntemeiat ca şi capăt de cerere accesoriu celui privind constatarea nulităţii absolute.
Prin acest capăt de cerere, reclamantul solicită şi convertirea creditului analizat din credit în CHF, în credit în lei (adică modificarea unilaterală de către instanţa de judecată a tipului de credit contractat prin voinţa clar şi liber exprimată de către părţi, prin schimbarea monedei acestuia), şi îngheţarea cursului CHF/LEU, la valoarea de la data contractării fiecărui credit în parte (adică modificarea unilaterală de către instanţa de judecată, în contra voinţei creditoarei, a însuşi obiectului contractului, adică a sumei împrumutate şi care trebuie rambursată, întrucât, dacă, de exemplu, la data contractării 1CHF valora 1,5 lei, iar acum valorează 3 lei, în cazul admiterii acţiunii reclamantului, ar însemna că banca nu mai primeşte înapoi cât a împrumutat, adică 1 CHF, care acum valorează 3 lei, ci primeşte 1,5 lei, adică 0,5 CHF, deci doar jumătate din împrumutul -acordat).
În acest context, a învederat că solicitările reclamantului sunt inadmisibile sub următoarele aspecte:
Efectul nulităţii constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului este consacrat de lege, şi el nu echivalează şi nu este compatibil cu modificarea contractului de către instanţa de judecată, aceasta nereprezentând o veritabilă repunere în situaţia anterioară.
Solicitările sunt inadmisibile având în vedere principiul libertăţii contractuale şi forţa obligatorie a contractelor ce guvernează dreptul civil încă din anul 1864, fără a fi căzute în desuetudine, raportat la limitele puterii judecătoreşti.
A susţinut pârâta inadmisibilitatea prin raportare la principiul restituito in integrum.
Sub aspectul principiului restitutio in integrum, a menţionat că principiile nulităţii, ca sancţiune civilă, sunt legale, iar nu convenţionale, ele neputând fi adaptate nici prin voinţa părţilor, nici prin manifestarea unilaterală de voinţă a instanţei de judecată.
Aşa fiind, întrucât reclamanţii atacă însăşi clauza care se referă la suma împrumutată, intitulată „Obiectul contractului”, constatarea nulităţii acesteia face imposibilă nu numai executarea contractului, dar chiar existenţa acestuia, lipsindu-l de obiect. Obiectul este un element în absenţa căruia contractul însuşi nu poate exista şi nici nu se poate derula în continuare. Aşa fiind, capătul de cerere accesoriu este inadmisibil.
Pârâta a susţinut inadmisibilitatea şi prin raportare la principiul libertăţii contractuale şi la limitele puterii judecătoreşti.
Printre aspectele principiului libertăţii contractuale se află libertatea părţilor de a încheia sau nu acte juridice, precum şi de a stabili conţinutul acestora, conform voinţei lor concordante.
În speţă, este indubitabil şi de necontestat că libertatea contractuală a tuturor reclamanţilor s-a manifestat prin obţinerea de credite în CHF, în cantitatea de monedă exprimată în contracte. Voinţa reclamantului s-a întâlnit cu voinţa băncii care a acordat credite în CHF, de o anumită valoare, diferită pentru fiecare împrumutat, luând astfel naştere contractele de credit ce constituie, conform art. 969 din Codul civil din 1864, legea părţilor: convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţi.
Astfel fiind, ceea ce urmăreşte acum reclamantul prin acţiunea dedusă judecăţii, este chiar modificarea unui element esenţial al contractului, adică a însuşi obiectului actului juridic, respectiv a sumei de rambursat către bancă, modificare pe care speră că o vor obţine prin forţa coercitivă a instanţei judecătoreşti, în contra şi cu încălcarea voinţei creditoarei.
Or, faţă de principiul potrivit căruia părţile sunt libere să încheie un act juridic şi să îl modifice în funcţie de voinţa proprie şi concordantă, realizarea acordului de voinţe fiind esenţială pentru încheierea unui act juridic bilateral, şi faţă de împrejurarea că de la acest principiu al libertăţii contractuale nu există o excepţie expres prevăzută de lege care să îndrituiescă instanţa de judecată să modifice conţinutul contractului agreat de părţi, acţiunea reclamanţilor fiind inadmisibilă.
Excepţiile de la principiul libertăţii contractuale trebuie prevăzute expres de lege, ceea ce nu este cazul în speţă.
Au arătat în acest sens că, inclusiv în cazul acţiunilor în încetare reglementate de art. 12-13 din Legea nr. 193/2000, formulate la iniţiativa autorităţilor cu competenţe în materia protecţiei consumatorilor, singura intervenţie în contract a instanţei de judecată pe care o permite legea este modificarea contractului doar în sensul eliminării pentru viitor a clauzei pe care o consideră abuzivă. Este vorba deci despre înlăturarea cu totul a clauzei din contract.
Nici chiar în cazul acestor acţiuni cu efecte extinse şi mai energice faţă de acţiunile individuale ale consumatorilor, legiuitorul nu a permis instanţei judecătoreşti să intervină în legea părţilor în sensul de a determina ea conţinutul clauzelor, şi, deci de a stabili întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, împotriva voinţei acestora.
Cererea reclamanţilor excede oricărui cadru legal, deoarece conversiunea creditului dintr-o monedă în alta la cursul de schimb de la data încheierii contractului de credit, sub pretextul caracterului abuziv al contractului de credit în monedă străină constituie o soluţie pe care nu o consacră nici legea, nici reglementările europene în materie. Este o construcţie juridică fără niciun fundament raţional, ci are doar un fundament emoţional, şi care se constituie într-o gravă eroare juridică.
Protecţia consumatorilor se poate realiza numai în cadrul legal naţional şi european. În prezent, cadrul legal este dat nu de legislaţia în materia clauzelor abuzive, ci eventual de teoria impreviziunii care înseamnă tocmai adaptarea contractului în condiţiile unor riscuri ce ţin de executarea acestuia. De altfel, reclamanţii, atunci când invocă speţe istorice, au în vedere chiar teoria impreviziunii şi citează doctrina în acest sens.
Or, una este nulitatea unei clauze, alta este impreviziunea.
Ceea ce solicită reclamantul este pronunţarea unei soluţii inadmisibile, prin care judecătorul să instituie alte reguli, un alt contract între părţi, altă lege, ceea ce nu ar putea face decât cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Instanţa de judecată ar putea pronunţa soluţia solicitată de reclamant numai dacă aceasta ar fi prevăzută de vreo dispoziţie legală specială din materia protecţiei consumatorilor sau, cel puţin, de contractul care este legea părţilor. Or, în condiţiile în care nu există nicio dispoziţie legală specială care să prevadă posibilitatea ca instaţa să pronunţe o soluţie în sensul dorit de reclamant, iar acesta nici măcar nu au derogat de la principiul nominalismului prin contractul încheiat, pronunţarea de către instanţa de judecată a unei soluţii neprevăzute de lege şi care să încalce principiul nominalismului, prin obligarea băncii la îngheţarea cursului CHF/Leu la cursul de la data contractării creditului, echivalează cu activitatea de creere de norme juridice de către puterea judecătorească, ceea ce este inadmisibil.
Nu în ultimul rând, a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca urmare a respingerii capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute.
Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită adaptarea contractului - teoria impreviziunii, în primul rând, ca şi în cazul celorlalte posibile temeiuri de drept analizate, apărările privind teoria impreviziunii vor fi dezvoltate numai dacă şi în măsura în care reclamanţii îşi întemeiază acţiunea pe teoria impreviziunii.
În al doilea rând, dacă se constată un astfel de temei de drept, aceştia au obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru în condiţiile OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Întrucât pretenţiile întemeiate pe teoria impreviziunii exced cadrului special al protecţiei consumatorilor, reclamanţii nu beneficiază de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 80/2013.
Referitor la teoria impreviziunii, condiţii, posibile soluţii, pârâta a arătat că, în primul rând, în situaţia în care temeiul juridic pe care se întemeiază reclamantul este reprezentat de teoria impreviziunii, potrivit art. 107 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, dispoziţiile art. 1.271 din noul Cod civil referitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. În acţiunea formulată sunt deduse judecăţii contracte de credit încheiate anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2011.
În al doilea rând, a arătat că, deşi dispoziţiile noului Cod civil în materie de impreviziune nu sunt aplicabile în mod direct, totuşi, ele pot fi avute în vedere în formularea apărărilor cel puţin cu titlu orientativ, reflectând principii ale practicii judiciare anterioare în materie de impreviziune care au fost legiferate pe calea Noului Cod civil.
În al treilea rând, întemeierea acţiunii pe teoria impreviziunii oferă posibilitatea judecătorului de a adapta contractul adaptare ce produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut, cum este cazul atunci când se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei.
În acest context, trebuie verificată îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 1271 din Codul civil, având în vedere faptul că soluţiile permise de teoria impreviziunii, respectiv adaptarea contractului sau încetarea acestuia pentru viitor, reprezintă o excepţie de la principiul pacta sunt servanda:
(i)dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a
împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei.
Pentru ca instanţa de judecată să poată dispune adaptarea contractului, este necesar ca reclamanţii să făcă dovada unei imprejurări excepţionale (devalorizarea excesivă a monedei naţionale faţa de CHF, care depăşeşete limitele unei devalorizări normale), care este deosebit de împovărătoare pentru consumator.
În acest caz, era necesară administrarea de probatorii de către reclamant, care să arate faptul că veniturile pe care le obţine la momentul introducerii de chemare în judecată sunt vădit şi sensibil inferioare sumelor pe care trebuie să le achite cu titlu de rată de credit în prezent, diferenţă care se datorează creşferii excesive a valorii CHF. Reclamantul trebuie să facă dovada că, în absenţa acestei creşteri, ratele de credit erau uşor de suportat, astfel cum se întâmpla la momentul încheierii contractului de credit.
(ii)schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului.
Această condiţie este îndeplinită, pe fondul crizei economice moneda naţională devalorizându-se excesiv faţă de CHF.
(iii)schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului.
Evenimentul reprezentat de devalorizarea excesivă a monedei naţionale faţă de CHF nu putea fi prevăzut în mod rezonabil nici de către consumator (debitor), nici de către profesionist (creditor).
(iv)debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc.
Se poate prezuma că debitorul, cu toate că şi-a asumat un risc valutar normal, în condiţii şi limite obişnuite, nu şi-a asumat totuşi hiper-devalorizarea monedei naţioale faţă de CHF în proporţie de aproximativ 100%. O astfel de concluzie poate fi desprinsă din analiza comparativă a veniturilor obţinute de consumator cu valoarea actuală a ratei, respectiv, dacă rata creditului acoperă într-o proporţie covârşitoare veniturile consumatorului, se poate prezuma că acesta nu şi-a asumat un astfel de risc. Dimpotrivă, dacă valoarea ratei raportat la veniturile acestuia este infimă, atunci asumarea riscului se poate prezuma.
(v) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.
Pentru îndeplinirea acestei condiţii, reclamanţii trebuie să facă dovada faptului că au încercat renegocierea contractului cu banca, ulterior intervenirii evenimentului neprevăzut, cu bună-credinţă, adică fără a formula pretenţii excesive sau absurde, adaptarea rezonabilă şi echitabilă a contractului, adică împărţirea riscului valutar între cele două părţi contractante, nicidecum revenirea la cursul CHF de la data încheierii contractului. O astfel de propunere ar echivala cu suportarea riscului valutar exclusiv de către profesionist, ceea ce contravine tocmai ideii de adaptare rezonabilă şi cu bună credinţă a contractului, care presupune o echilibrare a poziţiilor ambelor părţi contractante, iar nu câştigul consumatorului pe seama sau în detrimental profesionistului.
Toate condiţiile analizate sunt prevăzute de Noul Cod civil, care nu se aplică contractelor de credit încheiate înainte de intrarea sa în vigoare, însă condiţiile pe care le instituie pot fi avute în vedere de către instanţa de judecată cel puţin cu titlu orientativ.
În privina soluţiilor pe care le-ar putea dispune instanţa de judecată, respectiv adaptarea contractului, pârâta a apreciat că este necesară administrarea de probatorii privind veniturile şi gradul de îndatorare pe care îl pot suporta reclamanţii, astfel încât adaptarea contractului care urmează a fi dispusă de către instanţa de judecată să refacă echilibrul contractual dintre cele două părţi, fără însă a plasa întregul risc valutar asupra profesionistului prin stabilirea unui curs valutar apropiat de cel de la data încheierii contractului.
Cu privire la petitele din cererea de chemare în judecată privind restituirea/rambursarea sumelor plătite abuziv de către reclamanţi, având în vedere că toate dobânzile şi comisioanele percepute de bancă se întemeiază pe aplicarea prevederilor contractuale agreate de părţi, cât şi faptul că această cerere are caracterul accesoriu al acestora faţă de primele capete de cerere, a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil.
În cererea dedusa judecaţii, cauza perceperii dobânzilor si comisioanelor este reprezentată de contractul de credit. Acest contract este valabil în integralitatea lui şi îşi produce efectele ca atare. În temeiul acestora, dobânzile şi comisioanele au fost datorate către bancă şi corect percepute de aceasta, motiv pentru care a solicitat respingerea acestui capăt de cerere.
Referitor la solicitarea reclamanţilor de a emite un nou grafic de rambursare, a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca fiind unul accesoriu faţă de primele.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 1578 din Codul civil din 1864, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 107 din Legea nr. 71/2011, art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR 4/2005, precum şi art. 244 din noul Cod de procedură civilă.
În dovedire, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Prin încheierea de şedinţă din data de 25.04.2017, instanţa a respins ca nefondată excepţia netimbrării invocată prin întâmpinare de pârâtă, motivat de faptul că acţiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru potrivit dispoziţiilor art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.
Totodată, instanţa a respins ca nefondată şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, deoarece consecinţa constatării clauzelor abuzive constă în considerarea lor ca fiind nule absolut, cererea fiind deci imprescriptibilă sub acest aspect, iar pentru cererea de restituire a sumelor, termenul de prescripţie curge de la data constatării caracterului abuziv al clauzelor.
Pe fondul cauzei, instanţa a administrat, la cererea ambelor părţi, proba cu înscrisurile depuse la dosar, şi la propunerea reclamanţilor a fost efectuată în cauză şi expertiza financiar-contabilă. Raportul de expertiză întocmit de expertul contabil Enăchescu Rodica este depus la filele 123-157 din dosar, fiind completat cu lămuriri la filele 173-174 din dosar.
La data de 23.04.2018, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză a pârâtei EUROBANK ERGASIAS S.A., având în vedere notificarea din 23.03.2018, care le-a fost comunicată la data de 30.03.2018, prin care li s-a adus la cunoştinţă faptul că între CC. şi EUROBANK ERGASIAS S.A. a intervenit contractul de cesiune din 16.03.2018, având loc o transmitere a calităţii procesuale pasive ca urmare a transmiterii drepturilor ori situaţiei juridice dedusă judecăţii, aşa cum prevede art. 38 din Codul de procedură civilă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 24.04.2018, instanţa a dispus introducerea în cauză a pârâtei EUROBANK ERGASIAS S.A.
Examinând probele administrate în cauză şi apreciindu-le în mod liber, potrivit convingerii sale, în temeiul art. 264 din Codul de procedură civilă, instanţa reţine următoarele:
În fapt, reclamanţii AA, în calitate de debitor, şi DD, în calitate de codebitor 1, au încheiat cu pârâta CC., prin .., în calitate de creditor, contractul de credit nr. HL26533/25.07.2008 (depus la filele 73-88), având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 62050 CHF, pe o perioadă de 360 luni (30 ani). Creditul a fost utilizat cu prioritate pentru rambursarea integrală a unui credit acordat de Bancpost şi a unui credit acordat de BRD.
Creditul a fost garantat prin constituirea unei ipoteci în favoarea băncii cu privire la imobilul apartament situat în municipiul Botoşani, Aleea Prieteniei nr. 2, sc.B, et. 4, ap. 18, jud. Botoșani, intabulat în cartea funciară nr. 15570/N a localității Botoșani.
Potrivit Condiţiilor speciale de creditare, art. 2 – Valoarea dobânzilor şi comisioanelor bancare: „2.1. Rata dobânzii: - pentru perioada cuprinsă între data primei trageri şi data împlinirii a 6.00 luni de la data primei trageri, rata dobânzii este fixă de 4,90% pe an; - după împlinirea termenului de 6.00 luni, rata dobânzii este variabilă, în funcţie de EURIBOR/LIBOR CHF/LIBOR/BUBOR la şase luni la care se adaugă marja fixă în valoare de 4,9. Rata dobânzii variabile la data semnării prezentului contract este de 7,78%. Rata dobânzii se majorează cu 0,5 p.p. pe toată perioada de creditare.
2.2 Dobânda penalizatoare este de 15.00 p.p. pe an peste rata dobânzii.
2.3 Comisionul de acordare a creditului este de 2.00% din valoarea totală a creditului.
2.4 Comisionul de administrare este de 0,00% pe lună şi se aplică la valoarea soldului creditului.
2.5 Comisionul de rambursare anticipată la data încheierii prezentului contract este de 3,50%.
2.6 Cuantumul comisionului de evaluare iniţială şi al comisionului de evaluare pentru certificarea progresului lucrărilor este cel comunicat de Bancă în vigoare la momentul efectuării raportului de evaluare.”
De asemenea, potrivit Condiţiilor generale de creditare, art. III Dobânzi, comisioane bancare şi alte costuri percepute, pct. 2, Banca poate decide că rata dobânzii va fi supusă unei revizuiri semestriale în datele de 1 ianuarie şi 1 iulie ale fiecărui an, în funcţie de EURIBOR/LIBOR CHF/LIBOR/BUBOR la şase luni comunicată (la Londra) în ultima zi lucrătoare a lunilor noiembrie, respectiv mai ale fiecărui an. Banca va informa împrumutatul despre o asemenea modificare/revizuire a dobânzii şi/sau comisioanelor bancare şi/sau a costurilor percepute până cel mai târziu la data aplicării lor, utilizând, la alegerea unilaterală a băncii, orice mijloc de comunicare (notificare scrisă, SMS, mesaj e-mail trimis pe adresa de e-mail comunicată în scris de către împrumutat, afişare la sediile unităţilor teritoriale şi/sau publicare pe pagina de internet a Băncii/în presă). În cazul în care împrumutatul nu este de acord cu noua rată a dobânzii aplicabile şi/sau comisioanelor bancare şi/sau a costurilor percepute, acesta are dreptul de a denunţa unilateral contractul. La data denunţării unilaterale a contractului, toate obligaţiile împrumutatului vor deveni imediat scadente şi exigibile, fără perceperea comisionului de rambursare anticipată prevăzut la art. 2.5 din CSC. Nedenunţarea unilaterală a contractului din partea împrumutatului printr-o notificare comunicată băncii în termen de 30 de zile de la data comunicării revizuirii dobânzii şi/sau comisioanelor bancare şi/sau a costurilor percepute constituie o acceptare tacită de către împrumutat a noilor condiţii.”
Mai departe, s-a prevăzut: „6. Dobânda penalizatoare va fi aplicată la suma exigibilă de la data scadenţei până la data plăţii efective, indiferent că această dată precede sau urmează pronunţarea unei eventuale hotărâri judecătoreşti. Dobânda penalizatoare va fi plătită la data scadenţei următoarei rate sau la o altă dată precizată de bancă în notificarea întârzierii.
7. Comisionul de acordare se va calcula de bancă şi se va plăti prin reţinere din suma creditului, integral, la data primei trageri din credit sau prin depunere în contul curent al împrumutatului.
...
9. Comisionul de rambursare anticipată reprezintă comisionul ce se va percepe împrumutatului în cazul unei rambursări anticipate, parţiale sau totale a creditului, calculat ca procent din suma rambursată anticipat. Comisionul pentru rambursare anticipată se va achita de către împrumutat înainte de efctuarea rambursării anticipate.”
Pârâta CC. a susţinut, prin întâmpinare, că în anul 2010 a trimis clientului o notificare cu privire la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, Actul adiţional incluzând strict modificările prevăzute de această ordonanţă, însă dobânda aferentă creditului a fost transparentă de la momentul contractării, astfel că Ordonanţa de urgenţă nr. 50/2010 nu a adus nicio modificare asupra componenţei dobânzii.
Ulterior, la solicitarea instanţei, a precizat, la fila 49, că între bancă şi client nu au intervenit modificări ale contractului de credit HL26533 şi că acesta nu conţinea condiţii generale de creditare. După intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, clientul nu a semnat niciun act adiţional la contractul de credit şi nici nu a denunţat notificarea transmisă de către bancă.
Pârâta a anexat la filele 50-51 notificarea adresată reclamantului AA la data de 3 septembrie 2010, însă nu a depus şi dovada transmiterii către reclamant a acestei notificări.
Reclamanta BBa precizat, la fila 57, că nu a încheiat cu pârâta niciun act adiţional.
Aşadar, instanţa concluzionează că părţile nu au modificat contractul de credit nr. HL26533/25.07.2008 după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010.
Contrar susţinerilor pârâtei CC., instanţa reţine că în realitate contractul de credit nr. HL26533 din data de 25.07.2008 are atât Condiţii speciale de creditare, cât şi Condiţii generale de creditare, fiind depuse la dosar de reclamanţi la filele 73-88.
Potrivit notificării depuse la filele 182-186, pârâta CC. a cesionat, începând cu data de 16.03.2018, către Eurobank Ergasias S.A. creanţa deţinută în baza contractului de credit încheiat cu reclamanţii.
În drept, instanţa reţine că este, într-adevăr, incidentă Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, invocată de reclamanţi, întrucât aceştia au calitatea de consumatori, iar pârâta pe aceea de comerciant, raportul juridic născut ca urmare a încheierii contractului de credit supus analizei intrând aşadar sub incidenţa de reglementare a acestui act normativ din domeniul protecţiei consumatorului. În acest sens, art. 2 din lege prevede că „(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. (2) Prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.”
Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul naţional prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit unei jurisprudenţe constante a CJUE, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.
Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure ca orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv. Prin urmare, instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) şi la articolul 5 din Directiva 93/13, dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei-credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această directivă.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”
Instanţa reţine că art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare al legii, atunci când clauza criticată de consumator intră sub incidenţa noţiunii de „obiect principal al contractului” sau de „calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, faţă produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte”. Această excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive astfel cum este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin Directiva 93/13, art. 4 alin. 2, a primit în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o interpretare autonomă şi uniformă.
În considerentele Hotărârii CJUE din 26 februarie 2015, pronunțate în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva SC Volksbank România SA, s-a arătat că, întrucât dispoziţia amintită prevede o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin Directiva 93/13, acesteia trebuie să i se dea o interpretare strictă.
„Curtea a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător.”
Reclamanții au criticat, în speță, clauzele contractuale referitoare la modalitatea de calcul al dobânzii, la dobânda penalizatoare, la comisionul de acordare și la comisionul de rambursare anticipată.
Instanța apreciază însă că aceste clauze au mai degrabă un caracter accesoriu în raport cu clauzele care definesc esența însăși a raportului contractual, astfel că nu pot fi excluse de la analiza sub aspectul naturii abuzive, aşa cum a solicitat pârâta CC.
Prin urmare, nu se mai impune examinarea cerinţei transparenţei acestor clauze de vreme ce nu se circumscriu acestei excepţii.
Mai departe, sub aspectul verificării susţinerilor reclamanţilor privind natura abuzivă a clauzelor susmenţionate, instanţa reţine că art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 impune îndeplinirea cumulativă a două condiţii pentru a se putea reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale şi anume: 1) clauza să nu fi fost negociată direct şi 2) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţei bunei-credinţe.
Prima condiţie
Instanţa apreciază că este evidentă natura contractului de credit ca fiind un contract de adeziune în sensul definit de doctrină ca fiind acel contract ale cărui clauze sunt prestabilite în intregime de către una din părţi, iar cealaltă parte nu are posibilitatea să le discute, fiind liberă să le accepte sau să nu le accepte, iar dacă acceptă, atunci aderă pur şi simplu la contractul prestabilit. Este de subliniat însă că această varietate de contract este permisă de lege, iar calificarea juridică dată unei convenţii ca fiind un contract de adeziune nu este suficientă pentru a stabili caracterul abuziv al clauzelor tip.
Instanța apreciază că nu există o prezumție legală absolută referitoare la caracterul abuziv al clauzelor pe care contractele de adeziune le cuprind. În considerarea, însă, a legislației privind protecția consumatorilor, este de domeniul evidenței că legiuitorul intern și cel european au în vedere existența acestor contracte ca premisă în analiza caracterului abuziv al unora dintre clauzele pe care le cuprind, impunând profesioniștilor dovada caracterului negociat al clauzelor ca garanție a exprimării acordului neconstrâns al consumatorilor la inserarea lor în contract.
Sarcina probei referitoare la împrejurarea că prevederile contractuale standard preformulate au fost negociate revine profesionistului, aşa cum rezultă din art. 4 alin. 3 teza ultimă din Legea nr. 193/2000, aşadar pârâtei CC.
În această ordine de idei, instanța subliniază că din economia Legii nr. 193/2000 se desprinde neîndoielnic faptul că legiuitorul a înțeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniștii, iar acest regim vizează cu precădere momentul încheierii contractului și faza negocierilor, de aceea analiza tuturor condițiilor impuse pentru a verifica natura abuzivă a unei clauze trebuie să se raporteze la aceste două momente, fiind, în această logică și sub aspectul caracterului abuziv al unor clauze, quasi-irelevant faptul că un contract s-a pus în executare, față de caracterul retroactiv al sancțiunii nulității, atașată acestui caracter abuziv.
Instanţa apreciază că în speță pârâta nu a făcut dovada caracterului negociat al clauzelor criticate de reclamanți. Este dincolo de orice îndoială că, în materia contractelor încheiate între profesioniști și consumatori, dispozițiile art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 inversează sarcina probei, obligându-l pe profesionist să facă dovada faptului că o clauză standard dintr-un contract preformulat a fost negociată direct cu consumatorul, în cazul în care are o susținere de acest gen. Este, de asemenea, necontestat faptul că în speță este vorba de contracte de adeziune, preformulate, care nu sunt interzise de lege, dar care cad sub incidența regimului legal de protecție instituit de Legea nr. 193/2000 și de Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului.
În acest context, instanța constată, raportat la probatoriul administrat sub acest aspect, că nici un mijloc de dovadă nu autorizează a se conchide că vreuna din clauzele denunțate în cauza de față ar fi fost negociată direct cu împrumutații, așa cum impune textul legal evocat.
Preliminar, trebuie subliniat faptul că teza probatorie care ar fi trebuit să fie urmărită și dovedită viza o etapă anterioară celei a realizării acordului de voință, respectiv faza negocierii, din interpretarea logic-gramaticală a textului legal evocat putându-se deduce indubitabil că legiuitorul nu acordă preferință necondiționată aspectului formal legat de semnarea contractului, ci modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes.
În această logică, trebuie evidențiat faptul că sunt lipsite de relevanță faptul că reclamanții au semnat contractul de împrumut, precum și împrejurarea că aceștia au optat pentru un anumit tip de contract preformulat dintr-o serie de alte contracte similare de același gen, câtă vreme legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opțiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune ferm dovada negocierii directe a contractului în întregul lui sau a unora dintre clauzele acestuia, respectiv dovada acelor discuții prealabile încheierii contractului și din care a reieșit obținerea acordului împrumutatului cu privire la conținutul clauzei denunțate. Ca urmare, apărările formulate de către pârâtă sunt apreciate ca neîntemeiate, întrucât nu se înscriu în teza probatorie deja enunțată.
Cum, în cauză, pârâta nu a probat o asemenea negociere directă în legătură cu prevederile contractuale criticate de reclamanţi, instanţa reţine ca fiind îndeplinită prima condiţie prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
A doua condiție
1. În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 2 pct. 2.1 din Condiţiile speciale coroborat cu art. III pct. 2 din Condiţiile generale referitoare la modalitatea de calcul al dobânzii, instanţa apreciază că este întemeiată cererea reclamanţilor de a constata caracterul abuziv al acesteia, respectiv a clauzei având următorul cuprins: „Rata dobânzii se majorează cu 0,5 p.p. pe toată perioada de creditare.”
În analiza acestei prevederi, instanţa are în vedere că această clauză contractuală are un conţinut echivoc, nefiind prevăzută data majorării ratei dobânzii sau dacă această majorare are loc o singură dată pe perioada de creditare ori în ce condiții are loc această majorare. Deși s-a prevăzut în contract o marjă fixă a băncii de 4,9%, în realitate banca a aplicat o marjă fixă de 5,4% pe toată perioada de executare a contractului de credit.
Instanța reține în acest punct concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert contabil Enăchescu Rodica, depus la filele 123-157 din dosar.
Expertul contabil a precizat că, în perioada 29.07.2008 – 15.09.2017, reclamanţii AA şi BBau achitat pârâtei CC., în contul contractului de credit nr. HL26533/25.07.2008, următoarele sume: credit principal – 9.961,51 CHF; dobândă curentă – 28.810,71 CHF; dobândă penalizatoare – 37,88 CHF; comision acordare – 1.241 CHF, în total 40.070,43 CHF.
Mai departe, expertul contabil a susţinut că art. 2.2 din contractul de credit nr. HL26533/25.07.2008 prevede că dobânda este fixă de 4,9% pe an, în primele 6 luni de la tragere, aspect nerespectat de pârâtă, deoarece SC Bancpost SA Bucureşti, în calculul primelor 6 rate ale dobânzii (de la data tragerii) a folosit în mod greşit dobânda de 5,4% şi nu 4,9%, cum a fost trecută în contract. Pentru perioada începând cu luna a 7-a, Bancpost SA a folosit în calculul dobânzii două elemente: indicele LIBOR la 6 luni la care se adună marja de 5,4% pe toată perioada de acordare a creditului, de la luna a 7-a până la data de 15.09.2017. În urma calculului efectuat la solicitarea instanţei, expertul contabil a arătat că, dacă pe tot parcursul derulării contractului, dobânda ar fi fost fixă, compusă din LIBOR la 6 luni + 4,9% marja fixă, suma datorată de reclamanţi cu titlu de dobândă ar fi fost de 26.026,05 CHF, rezultând o diferenţă de 2.784,66 CHF. Ulterior, suma a fost rectificată de expertul contabil ca fiind de 2.640,56 CHF, aşa cum a solicitat pârâta CC.
Instanţa consideră că pârâta Bancpost SA, contrar bunei-credinţe, a aplicat greşit clauzele contractuale referitoare la modalitatea de calcul al dobânzii curente, determinând ruperea echilibrului contractual. Potrivit art. 970 alin. 1 din Codul civil din 1864, „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă.”
În acest sens, instanţa reţine că, potrivit pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Prevederile acestei litere nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care profesionistul îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durată nedeterminată, în condiţiile în care profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul”.
Aşadar, clauza referitoare la majorarea ratei dobânzii cu 5 p.p. pe toată perioada de creditare are un caracter abuziv deoarece nu prevede nici condiţiile în care se aplică şi nici motivele care pot conduce la această majorare a ratei dobânzii.
În consecinţă, instanţa va constata nulitatea clauzei abuzive cuprinse în art. 2, punctul 2.1, ultima teză, din contractul de credit nr. HL26533 din data de 25.07.2008 – Condiţii speciale de creditare, încheiat de reclamanţii AA şi BBcu Bancpost SA, .., având următorul cuprins: „Rata dobânzii se majorează cu 0,5 p.p. pe toată perioada de creditare.”
Mai departe, instanța va dispune recalcularea dobânzii curente a creditului menţionat, de la data încheierii contractului şi pe viitor până la finalizarea lui, după formula „libor CHF la 6 luni + 4,9% marjă fixă”.
Întrucât efectul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale rezidă în lipsirea de efecte juridice asupra consumatorului, în acord cu prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, instanța va obliga pârâtele Bancpost SA şi Bancpost SA – .. să restituie reclamanţilor AA şi BBsuma de 2640,56 CHF, la cursul de schimb al BNR de la data plăţii, cu titlu de dobândă curentă încasată în baza unei clauze abuzive, cu dobândă legală de la data perceperii fiecărei rate de dobândă până la achitarea efectivă.
Aceasta deoarece dobânda legală are scopul de a acoperi prejudiciul încercat de reclamanți prin aplicarea clauzei abuzive susmenţionate.
Drept urmare, și dobânda penalizatoare se impune a fi recalculată plecând de la modul de calcul al dobânzii curente. Expertul contabil a precizat că dobânda penalizatoare calculată de Bancpost SA şi achitată de reclamanţi se ridică la suma de 37,88 CHF, iar dacă aceasta este recalculată după formula prevăzută în contract, cu 15 p.p. pe an peste rata dobânzii, adică cu 0,5 p.p. sub dobânda penalizatoare practicată de către bancă, rezultă suma de 17,68 CHF, diferenţa fiind de 20,20 CHF. Ulterior, expertul contabil a achiesat la calculul pârâtei Bancpost SA, reieşind o diferenţă de doar 1,35 CHF.
Instanţa va dispune deci recalcularea dobânzii penalizatoare cu luarea în calcul a dobânzii curente astfel cum a fost stabilită anterior, respectiv „libor CHF la 6 luni + 4,9% marjă fixă” și va obliga pârâtele Bancpost SA şi Bancpost SA – .. să restituie reclamanţilor AA şi BBsuma de 1,35 CHF, la cursul de schimb al BNR de la data plăţii, cu titlu de dobândă penalizatoare încasată în plus în baza unei clauze abuzive, cu dobândă legală de la data perceperii ratei de dobândă până la achitarea efectivă.
2. În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 2 pct. 2.2 din Condiţiile speciale coroborat cu art. III pct. 6 din Condiţiile generale referitoare la dobânda penalizatoare, instanța apreciază întemeiată cererea reclamanților.
Sub acest aspect, instanţa apreciază că stabilirea unei dobânzi penalizatoare de 15,00 p.p. pe an peste rata dobânzii și aplicarea acesteia la suma exigibilă de la data scadenţei până la data plăţii efective este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţei bunei-credinţe, pentru motivul că impune consumatorului care întârzie la plată să achite o sumă disproporționat de mare drept compensație.
Instanța consideră că trebuie avut în vedere nivelul ratei dobânzilor moratorii care ar putea fi acceptat în mod rezonabil de un consumator tratat în mod loial și echitabil în urma unei negocieri individuale, asigurând totodată, printre altele, prezervarea funcției acestor dobânzi, care ar fi în special de a descuraja întârzierile la plată și de a compensa în mod proporțional creditorul în cazul unor asemenea întârzieri.
Trebuie subliniat că nivelul dobânzii penalizatoare nu poate fi examinat cu ignorarea împrejurării că, în speţă, rambursarea creditului se bucura de o garanţie reală imobiliară, constituită de reclamanţi în favoarea băncii.
De asemenea, aplicarea dobânzii penalizatoare la suma exigibilă trebuie înţeleasă ca vizând principalul restant, iar nu şi dobânda, în caz contrar, putându-se într-adevăr înţelege că dobânda penalizatoare se aplică şi dobânzii curente restante, ceea ce evident este nelegal.
În consecință, instanța va constata nulitatea clauzei abuzive cuprinse în art. 2 pct. 2.2 din contractul de credit nr. HL26533 din data de 25.07.2008 – Condiţii speciale de creditare, respectiv „Dobânda penalizatoare este de 15,00 p.p. pe an peste rata dobânzii”, şi a clauzei abuzive cuprinse în art. III – „Dobânzi, comisioane bancare şi alte costuri percepute”, punctul 6, din Condiţii generale de creditare, respectiv: „Dobânda penalizatoare va fi aplicată la suma exigibilă de la data scadenţei până la data plăţii efective …”.
Mai departe, instanţa va dispune obligarea pârâtelor să aplice o dobândă penalizatoare de 3 p.p. pe an peste rata dobânzii, în loc de 15,00 p.p., şi aplicarea dobânzii penalizatoare la principalul restant.
3. În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 2 pct. 2.3 din contractul de credit nr. HL26533 din data de 25.07.2008 – Condiţii speciale de creditare, respectiv „Comisionul de acordare a creditului este de 2,00% din valoarea totală a creditului”, instanța apreciază întemeiată cererea reclamanților.
Potrivit expertului contabil, la data de 29.07.2008, pârâta Bancpost SA a încasat din contul bancar al reclamanţilor AA şi Miron Mirel Rozica suma de 1241 CHF, reprezentând comision acordare credit.
Nu se poate reţine, aşa cum au solicitat reclamanţii, incidenţa în cauză a prevederilor art. 36 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, modificat prin Legea nr. 288/2010, potrivit căruia „(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. (2) Comisionul de analiză dosar şi cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeaşi sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu acelaşi tip de credit în cadrul aceleiaşi instituţii de credit. (3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.”
Aceasta deoarece, la data încheierii contractului şi perceperii comisionului de acordare, şi anume 29.07.2008, nu era în vigoare actul normativ invocat de către reclamanţi. De altfel, comisionul de acordare nu este înlăturat de aceste noi dispoziţii legale, acesta putând fi considerat ca un comision pentru analiză dosar, de exemplu, prevăzut expres de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010.
Sub aspectul valorii acestui comision însă, comision calculat în cotă procentuală de 2% din valoarea totală a creditului acordat, diminuând practic suma remisă împrumutaților cu valoarea acestui comision, instanța apreciază din nou că această clauză contractuală este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţei bunei-credinţe, prin nivelul exagerat al acestui comision, calculat la valoarea întregului credit. Or, instanţa apreciază că indiferent de valoarea creditului contractat, în principiu, costul serviciului de acordare a creditului este acelaşi. Aşadar, instanţa consideră că pârâta Bancpost SA a profitat în raport cu reclamanţii consumatori de poziţia sa de superioritate şi a stabilit comisionul în această manieră, prin raportare la valoarea totală a creditului, fiind sigură perceperea efectivă a acestuia de vreme ce era reţinut din chiar suma creditului.
În consecinţă, instanţa va constata nulitatea clauzei abuzive cuprinse în art. 2 pct. 2.3 din contractul de credit nr. HL26533 din data de 25.07.2008 – Condiţii speciale de creditare, respectiv „Comisionul de acordare a creditului este de 2,00% din valoarea totală a creditului”.
Totodată, instanţa va dispune recalcularea comisionului de acordare a creditului, stabilind că valoarea acestuia este de 800 CHF, şi va obliga pârâtele Bancpost SA şi Bancpost SA – .. să restituie reclamanţilor AA şi BBsuma de 441 CHF, la cursul de schimb al BNR de la data plăţii, cu titlu de comision de acordare perceput abuziv ca procent din valoarea totală a creditului, cu dobândă legală de la data perceperii comisionului până la achitarea efectivă.
4. În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 2 pct. 2.4 din contractul de credit nr. HL26533 din data de 25.07.2008 – Condiţii speciale de creditare, respectiv „Comisionul de rambursare anticipată la data încheierii prezentului contract este de 3,50%.”, instanța apreciază întemeiată cererea reclamanților.
Trebuie reiterat că nu sunt incidente nici sub acest aspect prevederile art. 66 şi următoarele din Ordonanţa de urgenţă nr. 50/2010 referitoare la rambursarea anticipată a creditului, în raport de data încheierii contractului de credit încheiat de părţi.
Este adevărat că, în cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptăţit la o compensaţie echitabilă şi justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului, însă cuantumul acestui comision trebuie să nu fie disproporţionat şi să nu constituie un obstacol greu de surmontat în exercitarea dreptului consumatorilor de a rambursa anticipat creditul.
Instanţa consideră, însă, că în cauză dobânda creditului fiind variabilă, comisionul de rambursare anticipată are o valoare nejustificată, fiind de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părilor, contrar exigenţei bunei-credinţe.
Prin urmare, instanţa va constata nulitatea clauzei abuzive cuprinse în art. 2 pct. 2.4 din contractul de credit nr. HL26533 din data de 25.07.2008 – Condiţii speciale de creditare, respectiv „Comisionul de rambursare anticipată la data încheierii prezentului contract este de 3,50%.”
De asemenea, va dispune obligarea pârâtelor să aplice un comision de rambursare de 1% din valoarea creditului rambursată anticipat.
5. Cu privire la clauza de risc valutar, stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-Leu la momentul semnării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, instanţa apreciază ca fiind neîntemeiată cererea reclamanţilor.
Înainte de toate, instanţa reţine că nu există o asemenea clauză de risc valutar stipulată în contractul de credit nr. HL26533 din 25.07.2007 încheiat de reclamanţii AA şi BBcu pârâta Bancpost SA.
Se pare că reclamanţii au interpretat obligaţia lor contractuală de a rambursa creditul în moneda în care a fost contractat, respectiv franci elveţieni, drept o clauză prin care întreg riscul valutar a fost transferat în sarcina lor. Or, o asemenea interpretare a clauzelor contractuale nu are niciun fundament.
Aşa cum a arătat şi pârâta Bancpost SA, în situaţia scăderii valorii francului elveţian în raport cu leul românesc, riscul valutar ar fi fost suportat de către creditor.
În realitate, ceea ce au invocat reclamanţii este faptul că au contractat creditul în CHF având în vedere cursul valutar de la acea dată, respectiv 2,1946 lei pentru 1 CHF, iar creşterea accelerată a valorii CHF faţă de moneda naţională a determinat o schimbare a condiţiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului. Au susţinut că incumbă în sarcina lor obligaţii vădit disproporţionale faţă de cele în considerarea cărora şi-au exprimat voinţa de a se angaja juridic.
Aceste argumente afirmate de reclamanţi sunt însă adecvate unei acţiuni pentru constatarea intervenţiei impreviziunii în derularea contractului de credit, chiar dacă reclamanţii nu au invocat expres incidenţa acesteia.
Sub acest aspect, instanţa reţine că, deşi contractului de credit îi este aplicabil Codul civil din 1864 care nu reglementa expressis verbis această instituţie a impreviziunii, sunt de reținut totuși considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 263/2016, unde instanţa constituţională a făcut o amplă analiză a acestei instituţii juridice sub imperiul Codului civil din 1864.
Astfel, Curtea a reţinut că sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Sub regimul Codului civil din 1864, teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.” Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1.271].
A mai reţinut Curtea că, în esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea a reţinut că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo. Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.
În continuare, s-a arătat că, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti.
Instanţa subliniază că soluţia legislativă pentru situaţia reclamanţilor este indicată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 62/2017 care a statuat că „incidenţa principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elveţieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia.” Însă instanţa apreciază că a permite ca numai evoluţia cursului valutar să poată conduce la conversia creditului contractat în CHF în moneda naţională la cursul de schimb de la data încheierii contractului de credit, fără a fi întrunite celelalte cerinţe ale impreviziunii, ar reprezenta o încălcare a Constituţiei. Potrivit Curţii Constituţionale, „Or, legea supusă controlului de constituţionalitate reglementează o impreviziune aplicabilă ope legis, prevăzând expres obligaţia creditorilor contractelor de credit acordate în franci elveţieni de a efectua conversia în lei a soldului creditului exprimat în franci elveţieni la "cursul de schimb al Băncii Naţionale a României valabil la data încheierii contractului/convenţiei de credit în franci elveţieni". În aceste condiţii, se înlătură incidenţa teoriei impreviziunii, astfel cum aceasta a fost configurată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, care presupune controlul efectiv al instanţei judecătoreşti cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului. În decizia citată, Curtea a sancţionat instituţia impreviziunii aplicabilă ope legis, arătând că aceasta "nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, [...], cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. [...] Or, posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt dintr-un dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară având în vedere că judecătorul trebuie să verifice această situaţie, astfel încât instituţia [...] [s.n. conversiei creditelor] să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi şi, astfel, să dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalităţii armelor în cadrul procesului civil" (paragraful 116). Cu alte cuvinte, Curtea reţine că numai în condiţiile verificării condiţiilor de incidenţă a impreviziunii de către o instanţă judecătorească se poate face distincţia între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă.”
În cauza de faţă, însă, reclamanţii nici nu au invocat şi nici nu au probat condiţiile de existenţă a impreviziunii.
Mai departe, instanţa consideră necesar a aminti în acest punct al analizei celelalte considerente ale Curţii Constituţionale din decizia nr. 62 pronunţată la data de 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 3 martie 2017.
Aşadar, creditul bancar este definit ca fiind acel angajament de punere la dispoziţie sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de urmărire sau de gestionare a respectării dispoziţiilor contractuale sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă. Regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie este înscrisă în art. 1584 din Codul civil din 1865, respectiv art. 2.158 alin. (1) teza a doua din actualul Cod civil, dreptul comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislaţia specială. Conform acestor prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui „lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate”, respectiv „aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate”. Dispoziţiile art. 1578 din Codul civil din 1864 consacră obligaţia împrumutatului de a restitui aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce în doctrină a fost numit principiul nominalismului, astfel, „Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.” De altfel, principiul nominalismului a fost preluat şi în noul Cod civil, la art. 2.164 alin. (2), potrivit căruia „În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel”.
Textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens. Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părţile au convenit în mod expres să înlăture incidenţa normei din Codul civil sau acelui contract în care părţile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menţinerea valorii reale a obligaţiilor pe tot timpul executării lor. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menţionate, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din Codul civil din 1864 sau art. 2.164 alin. (2) din noul Cod civil.
În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda şi comisioanele prevăzute în contract. Acelaşi principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.
Fiind vorba despre o normă juridică de natură supletivă, instanţa consideră că prevederea contractuală care o reia nu se circumscrie în cazul de excludere din domeniul de aplicare a Directivei 93/13, reglementat de art. 1 alin.2 din Directivă. Această excludere vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat deja că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie. Or, aşa cum s-a arătat anterior, principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din Codul civil din 1864, în vigoare la data încheierii contractului de credit dintre părţile în cauză, preluat în clauza criticată prin prezenta acţiune, nu are caracter imperativ, ci supletiv, părţile putând deroga prin acordul lor de voinţă de la aplicarea lui.
Aşadar, rambursarea ratelor în moneda CHF reprezintă o prestaţie esenţială a contractului şi care, ca atare, îl caracterizează. Această clauză inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist şi un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă, intră sub incidenţa noţiunii de „obiect principal al contractului”. Faptul că un credit trebuie să fie rambursat într-o anumită monedă nu priveşte, în principiu, o modalitate accesorie de plată, ci natura însăşi a obligaţiei debitorului, constituind astfel un element esenţial al unui contract de împrumut.
Incidenţa acestei excepţii de la analiza pe fond a caracterului abuziv al clauzei contractuale menţionate este supusă condiţiei referitoare la exprimarea ei într-un mod clar şi inteligibil.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în jurisprudenţa sa că cerinţa unei redactări clare şi inteligibile se aplică chiar şi în cazul în care o clauză intră sub incidenţa noţiunii de „obiect principal al contactului”, iar instanţa naţională este în măsură să considere, în urma unei analize de la caz la caz, dacă aceasta a fost redactată de profesionist în mod clar şi inteligibil.
În ceea ce privește cerința privind transparența clauzelor contractuale, astfel cum rezultă aceasta din articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, Curtea a subliniat că această cerință, amintită și la articolul 5 din această directivă, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, ci că, dimpotrivă, întrucât sistemul de protecție pus în aplicare de directiva menționată se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într o situație de inferioritate față de profesionist, această cerință privind redactarea clară și inteligibilă a clauzelor contractuale și, prin urmare, privind transparența, impusă de aceeași directivă, trebuie înțeleasă în mod extensiv.
Prin urmare, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și, dacă este cazul, relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.
Se impune deci ca instanţa, atunci când ține seama de toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului, să verifice că, în cauză, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său. Joacă un rol decisiv în această apreciere, pe de o parte, aspectul dacă clauzele sunt redactate în mod clar și inteligibil astfel încât să îi permită unui consumator mediu, și anume un consumator normal informat și suficient de atent și de avizat, să evalueze un astfel de cost și, pe de altă parte, împrejurarea legată de lipsa menționării în contractul de credit a informațiilor considerate, având în vedere natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s a încheiat contractul, drept esențiale.
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiţie a Uniunii Europene, pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către profesionist.
În speță, în ceea ce privește împrumutul în monedă străină, trebuie să se sublinieze că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză, acestea trebuind să includă cel puțin impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului în care își are domiciliul sau sediul împrumutatul și majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor împrumutului.
Astfel, pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să și l asume în cazul devalorizării monedei în care își primește veniturile. Pe de altă parte, profesionistul, în speță instituția bancară, trebuie să prezinte posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu își primește veniturile în respectiva monedă.
În consecință, revine instanței naționale obligația de a verifica faptul că profesionistul a comunicat consumatorilor respectivi orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze asupra obligațiilor lor financiare.
Instanţa aminteşte în acest sens Hotărârea CJUE din 20 septembrie 2017, în cauza Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva României.
Instanţa de faţă consideră că, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în decizia anterior menţionată, odată cu încheierea contractului, se realizează acordul de voinţă al părţilor care agreează integral condiţiile stipulate în acest act juridic. Opţiunea pentru un credit într-o monedă străină este făcută conştient şi cu bună-ştiinţă de către debitor, în considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea în comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de creditor, cât şi de alţi furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o sumă mai mare de bani, posibilitatea de a-şi realiza investiţii mai substanţiale etc.) Concomitent cu identificarea avantajelor acestui tip de credit, împrumutatul are posibilitatea de a identifica şi dezavantajele lui, printre care riscul de a angaja o sumă mai mare de lei pentru restituirea unui credit în valută comparativ cu cel în lei (dacă aceasta este moneda în care obţine principalele venituri).
Obligaţia de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut - suma împrumutată -, care reprezintă obiectul contractului, impune împrumutatului obligaţia de a achiziţiona la data scadenţei valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil şi consumptibil - şi de a restitui această sumă băncii creditoare. Această obligaţie este o obligaţie esenţială a împrumutatului, fiind reglementată expres de lege şi impusă de principii fundamentale de drept: principiul forţei obligatorii a contractului - art. 969 din vechiul Cod civil/art. 1.270 din actualul Cod civil -, principiul executării obligaţiilor cu bună-credinţă - art. 970 din vechiul Cod civil/art. 1.170 din actualul Cod civil - şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză, potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăţi pe seama altei persoane. Prin urmare, clauzele referitoare la restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat reglementează obligaţia esenţială a împrumutatului, ţinând de obiectul principal al contractului.
Riscul valutar inerent este un element al preţului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeaşi monedă. Ca urmare, diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt o parte componentă a preţului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului.
În speţă, instanţa apreciază că obligaţia de rambursare a creditului în moneda contractării, CHF, se referă la obiectul principal al contractului şi este exprimată într-un limbaj clar şi accesibil.
Instanţa remarcă faptul că, așa cum s-a arătat, reclamanta are calitatea de grefier la Judecătoria Botoșani, astfel că gradul de instruire al reclamanţilor, dar şi scopul contractării creditului, respectiv pentru refinanțarea altor două credite, sunt circumstanţe care determină concluzia că reclamanții au înţeles riscul contractării unui credit în valută străină, respectiv de devalorizare a monedei naţionale în care primeau salariile, asumându-şi acest risc în cunoştinţă de cauză.
Împrejurarea că pe parcursul executării contractului a intervenit această devalorizare a monedei naţionale care a condus la majorarea ratelor de rambursat nu poate deci determina concluzia caracterului abuziv al clauzei prin care se instituie obligaţia de restituire a sumei împrumutate în moneda în care a fost acordat creditul.
În consecinţă, instanţa va respinge ca nefondată acţiunea cu privire la clauza de risc valutar, la îngheţarea cursului de schimb, la denominarea în moneda naţională a plăţilor şi la plata daunelor cominatorii.
În temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, având în vedere că pârâtele au căzut în pretenţii, instanţa va obliga pârâtele Bancpost SA şi Bancpost SA – .. să restituie reclamanţilor AA şi BBsuma de 1003 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariul expertului contabil).
Tribunalul Galați
Apel. Litigii profesionişti. Acţiune în constatare. Clauze abuzive.
Judecătoria Iași
pactul comisoriu de grad ultim îşi poate produce efectele doar dacă sunt îndeplinite condiţiile generale ale rezoluţiunii (culpa debitorului obligaţiei ce nu a fost îndeplinită)
Judecătoria Sinaia
Plangere contraventionala
Judecătoria Piatra-Neamț
Drept Civil
Tribunalul Argeș
Pentru a consulta jurisprudenţa instanţei, accesaţi site-ul http://www.justitie-ag.ro/tr_ag/practica_instanta.asp