Constatare nulitate act juridic

Pe rol se află  soluţionarea acţiunii civile având ca obiect clauze abuzive formulată de reclamantul R.N.R., în contradictoriu cu pârâtele R.B. S.A. şi K.I.I. RO S.A..

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 13.01.2021 ce face parte integrantă din prezenta, când instanţa, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunţarea la data de 28.01.2021 şi apoi la data de 05.02.2021, dată la care a pronunţat următoarea hotărâre:

I N S T A N Ţ A,

Asupra acţiunii civile  de faţă, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr.XXX/281/2020 la data de 28.01.2020, reclamantul R.N.R., în contradictoriu cu pârâtele R.B. S.A. şi K.I.I. RO S.A., a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale cuprinse în contractul de credit nr.XXXX: clauza care prevede posibilitatea modificării în mod unilateral a dobânzii, clauza care prevede comisionul de administrare şi clauza care prevede comisionul de procesare şi obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite de către reclamant, cu titlu de comisioane şi diferenţă de dobândă, de la data încasării acestora, precum şi obligarea pârâtelor la plata de dobânzi legale pentru sumele achitate în plus, în mod nedatorat de către împrumutat, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăţi şi până la restituirea lor efectivă.

În motivarea în fapt a cererii, s-a arătat că, între reclamant, în calitate de împrumutat şi pârâta R.B. S.A., a fost încheiat contractul de credit nr.XXX, având ca obiect un credit în valoare de 8.878,60 euro, iar ulterior, creanţa rezultată din contract a fost vândută către pârâta K.I.I. RO S.A..

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractul de credit, s-a susţinut că este instituită în sarcina operatorului economic – banca, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit.

Conform reclamantului, aceste obligaţii legale instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului ridicat de prejudicierea drepturilor şi intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informări reale cu privire la acestea şi, pe cale de consecinţă, evitarea unor astfel de situaţii.

S-a mai precizat că, în etapa pre-contractuală, nu au existat negocieri asupra conţinutului contractual propus de bancă, în calitate de redactor al contractului, iar informaţiile despre procedura de creditare oferite de funcţionarii bancari au fost aproape inexistente.

Reclamantul a considerat pe deplin întemeiate toate condiţiile enunţate de Legea nr.193/2000 şi anume că, clauzele contestate nu au fost negociate, contractul de credit fiind un contract de adeziune, preformulat, reclamantul neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzelor cuprinse în acesta; negocierea efectivă a clauzelor contractuale trebuie dovedită de bancă, aceasta din urmă trebuind să facă dovada că a explicat consumatorului clauzele contractului şi că acesta, înţelegând despre ce este vorba, a acceptat să semneze pentru o astfel de clauză, în cunoştinţă de cauză; existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, concretizate în clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcţie de voinţa unilaterală a băncii, precum şi clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor şi comisioanelor acordă un drept total discreţionar băncii de a modifica înţelegerea iniţială.

După cum se poate observa, reclamantul a susţinut că banca îşi rezervă dreptul de a modifica elementele contractului, rata dobânzii a fost variabilă, în funcţie de anumiţi indici necunoscuţi la momentul contractării şi neidentificaţi de bancă nicăieri în cuprinsul contractului de credit bancar. Reclamantul a precizat că, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr.174/2008 în 27.12.2008, la 30 zile după publicare, dobânda variabilă se calculează conform formulei marja fixă + EURIBOR. Ţinând cont de aceste aspecte, cât şi de faptul că o astfel de dobândă trebuie calculată în conformitate cu indici de referinţă determinaţi clar, fără echivoc, deoarece reclamantul nu poate verifica dacă sunt corecte calculele băncii, s-a considerat că această clauză contractuală vine în contradicţie nu numai cu dispoziţiile Legii nr.193/2000, ci şi cu prevederile art.948 pct.3, art.964 Cod civil din 1864, aplicabil la data contractului. Or, în situaţia de faţă, reclamantul a susţinut că este imposibil de determinat modalitatea în care banca calculează lunar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu lipsa caracterului determinabil al dobânzii, art.948 şi art.964 Cod civil din 1864 sancţionând cu nulitatea absolută această situaţie.

Cu privire la comisionul de procesare, s-a arătat că acesta nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesul economic al reclamantului, aduce atingere şi mediului concurenţial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă, sub denumirea de comision, această disimulare a dobânzii echivalând cu un dol. S-a mai susţinut că, în conformitate cu art.35 alin.(1) lit.d) din O.U.G. nr.50/2010, pe parcursul derulării contractului de credit, se interzice perceperea unui comision de retragere pentru sumele trase din credit.

În concluzie, s-a apreciat că nu se poate menţine un asemenea comision de acordare, deoarece o astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000. În situaţia în care plata acestui comision constituie o obligaţie, s-a apreciat că aceasta este vădit disproporţionată şi în defavoarea debitorului, în raport cu obligaţiile asumate de ambele părţi, doar pentru punerea la dispoziţie a creditului şi fără alte precizări şi operaţiuni, comisionul de acordare, plătibil la momentul acordării, fiind exagerat de mare.

Relativ la perceperea unui comision de administrare, s-a arătat că, în contract nu se prevede ce servicii bancare suplimentare sunt prestate în schimbul acestui comision, perceperea unor sume de bani, în condiţiile în care nu există o contraprestaţie efectivă din partea instituţiei financiar bancare, mai ales în situaţia în care părţile se află pe poziţii de inegalitate ca urmare a faptului că este vorba despre un contract preformulat, de adeziune, echivalând cu existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile acestora.

Pentru considerentele expuse, s-a solicitat admiterea cererii, astfel cum a fost formulată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.194 Cod procedură civilă, O.U.G. nr.50/2010, Legea nr.193/2000, Codul civil.

În susţinere, au fost depuse înscrisurile aflate la filele nr.22-27.

La data de 08.05.2020, pârâta K.I.I. RO S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În apărare, s-a arătat că, în urma încheierii contractului de cesiune de creanţe din data de 17.12.2015, R.B. S.A., în calitate de cedent, a cesionat către K.I.I. RO S.A., un portofoliu de creanţe printre care se află şi creanţa pe care cedentul o deţinea până la acel moment împotriva debitorului R.N.R., împreună cu toate drepturile principale şi accesorii pe care legea şi contractul de credit nr.XXXX le oferea creditorului iniţial.

În concret, pârâta a susţinut că, în speţă nu poate fi vorba de un contract de adeziune, ci de un acord juridic ale cărui clauze contractuale au fost preformulate, însă existenţa acestor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea obligaţiei de a oferi consumatorului posibilitatea de a influenţa natura şi conţinutul prevederilor contractuale. De asemenea, s-a arătat că, toate clauzele contractuale au fost negociate, toate prevederile contractului de credit au fost prezentate şi aduse la cunoştinţa clienţilor, aceştia având posibilitatea să discute clauzele contractuale, să solicite explicaţii şi să aleagă condiţiile în care se va încheia contractul. Relativ la încălcarea exigenţelor bunei-credinţe, s-a susţinut că nu există niciun fel de indicii că societatea bancară nu ar fi acţionat cu încălcarea acestora şi nu există indicii despre existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

În ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisioanele percepute, s-a susţinut că, acestea sunt clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, condiţii îndeplinite cu privire la clauzele contestate pur formal în prezenta cauză. De asemenea, s-a susţinut că, comisioanele prevăzute în contract au fost acceptate de către părţile contractante şi nu se înscriu în dispoziţiile art.4 din Legea nr.193/2000, aceste comisioane fiind elemente care, împreună cu dobânda, formează preţul contractului, fiind corect şi legal percepute, nefiind interzise şi derivă din aplicarea principiului „pacta sunt servanda”, prevăzut la art.964 Cod civil din 1864 şi art.1270 Cod civil actual.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.716 alin.(3) Cod procedură civilă.

La data de 16.11.2020, pârâta R.B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În apărare, s-a arătat că, la data de 22.12.2008, între pârâtă şi reclamantul R.N.R., a fost încheiat contractul de credit nr.XXX, având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 8.878,60 euro, ce urma a fi rambursat într-o perioadă de 84 de luni. Urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractate, s-a precizat că, pârâta a fost nevoită să declare scadenţa anticipată a creditului, astfel cum reiese din notificarea nr.XXX/24.12.2010, iar ulterior declarării scadenţei anticipate, pârâta R.B. S.A. a cesionat creanţa rezultată din contractul de credit, către pârâta K.I.I. RO S.A..

S-a mai precizat că, în cauză, nu este îndeplinită niciuna din condiţiile cumulative care trebuie să fie îndeplinite, pentru a se considera că, o clauză contractuală este abuzivă, din perspectiva art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000, respectiv, condiţia privind lipsa caracterului negociabil nu este îndeplinită şi nici condiţia privind producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţei bunei-credinţe, nu este îndeplinită.

Relativ la comisioanele de procesare şi administrare, s-a susţinut că, acestea reprezintă clauze care privesc obiectul şi preţul contractului şi sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, precum în situaţia dedusă judecăţii.

Cât priveşte comisionul de procesare, s-a arătat că, clauza este clar exprimată în contractul de credit, termenii utilizaţi fiind clari şi inteligibili, iar motivaţia perceperii comisionului de procesare a fost explicată succint în clauzele contractului, fiind indicate serviciile efectuate de bancă şi care presupun în schimb o contraprestaţie din partea împrumutatului, sub forma comisionului respectiv.

În privinţa comisionului de administrare, s-a susţinut, de asemenea că, clauza este clar exprimată în contractul de credit, iar prin urmare, din cuprinsul clauzei rezultă atât serviciul pe care banca îl prestează în schimbul comisionului, cât şi modalitatea de calcul, valoarea acestuia regăsindu-se şi pe graficul de rambursare, ceea ce conduce la concluzia că este vorba despre o clauză clară şi inteligibilă.

Pârâta a mai susţinut că, referitor la comisioanele de procesare şi de administrare, nu sunt îndeplinite condiţiile privind dezechilibrul semnificativ şi nici condiţia relei-credinţe.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.205 şi urm. Cod procedură civilă.

În susţinere, au fost depuse înscrisurile aflate la filele nr.76-77.

În cauză, instanţa a încuviinţat şi administrat pentru părţi, proba cu înscrisurile depuse la dosar, apreciind că aceasta este pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei.

Deliberând asupra cererii de chemare în judecată, prin prisma probatoriului administrat şi a dispoziţiilor legale aplicabile, instanţa reţine următoarele:

Prin contractul de credit nr.XXXX încheiat la data  de 22.12.2008, pârâta R.B. S.A. şi reclamantul R.N.R., în calitate de împrumutat, au convenit cu privire la acordarea unui credit în valoare de 8.878,60 euro, pentru o perioadă de 84 luni, suma împrumutată urmând a fi folosită astfel: 8.620 euro pentru nevoi personale nenominalizate şi suma de 258,6 euro pentru achitarea comisionului de procesare datorat în baza contractului.

Ulterior, creanţa rezultată din contractul de credit nr.XXXX încheiat la data  de 22.12.2008, a fost cesionată de instituţia bancară către pârâta K.I.I. RO S.A..

Clauzele criticate de reclamant au următorul conţinut:

-art.3.2 din contractul de credit nr.XXXX încheiat la data de 22.12.2008 (deşi reclamantul a făcut referire la art.3.1 din contractul de credit, cum din economia cererii de chemare în judecată, rezultă explicit că s-a reclamat doar clauza care prevede dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobânda, se constată că aceasta este prevăzută la art.3.2 din contract, urmând a fi analizată ca atare): „împrumutătorul datorează băncii o dobândă curentă variabilă ... Rata dobânzii curente este de 15,5 % pe an. Banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare.”;

-art.3.5 din contractul de credit nr.XXXX încheiat la data de 22.12.2008: „Pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar Băncii un comision de administrare de 0,33 %, ce se calculează prin aplicarea procentului la valoarea iniţială a creditului.”;

-art.3.7 din contractul de credit nr.XXXX încheiat la data de 22.12.2008 (riguros exact este art.3.7 din contractul de credit, iar nu art.3.6 din actul bilateral, astfel cum se menţionează în cererea de chemare în judecată, instanţa luând în considerare faptul că, în mod explicit, reclamantul contestă comisionul de procesare, prevăzut la art.3.7, iar nu la art.3.6 din actul bilateral): „Pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 3 %, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art.1.1 lit.a. Comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului, împrumutatul autorizând Banca să reţină automat contravaloarea comisionului de procesare.”

Legea aplicabilă în cauză:

Având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), respectiv 22.12.2008,  raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum stabilesc art.6 alin.(2) din Codul civil din 2009 şi art.3 şi art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009.

Raporturile contractuale stabilite între părţi şi deduse judecăţii intră sub incidenţa Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, reclamantul având calitatea de consumator în sensul art.2 alin.(1) din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar pârâta R.B. S.A. având calitatea de comerciant în sensul art.2 alin.(2) din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activităţi comerciale autorizate.

De asemenea, instanţa reţine caracterul derogator, special al dispoziţiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil/Codului de procedură civilă. Astfel, la soluţionarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianţi şi consumatori trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanţei de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art.14 - consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condiţiile principiului ”legea specială se completează cu legea generală”.

Aplicarea în cauză a Directivei nr.93/13/CEE:

Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege naţională.

Pentru ca o directivă să beneficieze totuşi de efect direct (înţeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanţelor naţionale), în situaţia în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerinţe:

1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect;

2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiţionată de adoptarea unor măsuri de implementare;

3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster.

Aceste cerinţe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiţie în mai multe cauze: C – 41/74 Van Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părţi nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.

Cu toate acestea, instanţa va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale şi prin prisma art.4 alin.(2) din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar şi prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.

Cerinţele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:

Potrivit art.4 alin.(1) şi alin.(2) din Legea nr.193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”, ”o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

De asemenea, potrivit art.4 alin.(6) din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Astfel cum art.4 alin.(3) din Legea nr.193/2000 stabileşte, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Totodată, art.1 alin.(1) din Legea nr.193/2000 prevede că ”orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”.

Potrivit art.4 alin.(2) din Directiva nr.93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Din textele legale anterior menţionate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte trei condiţii:

1) nu a fost negociată direct cu consumatorul;

2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe;

3) nu se referă la obiectul sau la preţul contractului, atunci când acestea sunt clar şi inteligibil exprimate.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanţa reţine că din prima categorie fac parte convenţiile ale căror prevederi sunt rezultatul voinţelor concordante ale ambelor/tuturor părţilor contractante, respectiv rezultatul propunerilor şi contrapunerilor sau chiar al concesiilor părţilor, în timp ce din a doua categorie fac parte convenţiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părţi, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părţi la oferta celeilalte.

Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existenţa unei inegalităţi economice între contractanţi, o parte având o poziţie economică superioară celeilalte;  existenţa unei oferte generale şi abstracte (adresate tuturor potenţialilor contractanţi), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante.

Contractul de credit nr.XXXX încheiat la data  de 22.12.2008 încheiat de reclamantul R.N.R. cu pârâta R.B. S.A. are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.(3) din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale contractelor de adeziune, anterior menţionate: între reclamant, parte contractantă aflată în nevoia obţinerii unei sume de bani şi pârâta R.B. S.A., partea contractantă deţinând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziţie de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condiţiile contractuale generale, amănunţite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă şi anterior încheierii convenţiei, pentru toţi potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-şi voinţa de a încheia convenţia.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul îşi poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condiţiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte) şi nici nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condiţiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamantul a avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deşi sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art.4 alin.(2) din Legea nr.193/2000.

Nu există identitate între caracterul special al condiţiilor contractului de credit şi caracterul negociat al acestora. Condiţiile au fost calificate drept ”speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferenţiază acest contract de altele din aceeaşi categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor şi al comisioanelor etc.). Faptul că reclamantul a acceptat să semneze contractul de credit în condiţiile impuse de pârâta R.B. S.A. nu înseamnă că a renunţat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Pentru motivele de fapt şi de drept anterior menţionate, instanţa reţine caracterul de adeziune al contractului de credit nr.XXXX încheiat la data de 22.12.2008 între reclamantul R.N.R. şi pârâta R.B. S.A. şi deci caracterul nenegociat al clauzelor contestate de reclamant.

Cu privire la clauza care prevede posibilitatea modificării de către bancă, în mod unilateral a dobânzii, conform art.3.2 din contractul de credit dedus judecăţii, instanţa reţine că aceasta încalcă Legea 193/2000.

Dispoziţiile respective stabilesc că banca poate modifica rata dobânzii curente (de 15,5 % pe an, la momentul încheierii contractului de credit, menţionată în mod expres în contractul de credit), în funcţie de evoluţia pieţei financiare, astfel că, instanţa reţine că această clauză dă dreptul băncii să modifice dobânda unilateral, fără un motiv întemeiat şi specificat în contract, fără a circumstaţia anumite elemente sau criterii obiective în funcţie de care să se facă această modificare, aspecte ce fac decizia băncii să fie discreţionară şi imposibil de controlat de către consumator, iar clauza să fie abuzivă faţă de dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 conform cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

În concret, instanţa reţine că mecanismul de variaţie al dobânzii nu este prevăzut respectând exigenţele privind transparenţa, precum şi caracterul clar şi inteligibil. Posibilitatea majorării dobânzii care a fost negociată de părţi drept variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare, nu răspunde criteriilor de transparenţă, făcând dispoziţia neinteligibilă pentru consumator.

Prin urmare, instanţa va constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art.3.2 din contractul de credit referitoare la dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobânda.

În privinţa clauzelor referitoare la comisionul de administrare şi la comisionul de procesare, instanţa consideră necesar, în contextul apărărilor formulate de către pârâta R.B. S.A. prin întâmpinare, să lămurească noţiunea de obiect al contractului, raportat la faptul că orice clauză circumscrisă acestei noţiuni este exclusă de la examinare, în contextul apărărilor pârâtei potrivit cărora comisionul de procesare şi de administrare reprezintă elemente ale preţului creditului.

Potrivit prevederilor art.4 alin.(6) din Legea nr.193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor art.4 alin.(2) din Directiva nr.93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. În acord cu aceste dispoziţii legale, mecanismul de verificare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale exclude de la examinare prevederile contractuale care privesc obiectul principal al contractului şi cele care pun în discuţie raportul dintre cerinţele de preţ sau remuneraţie faţă de serviciile prestate sau bunurile livrate consumatorului, în privinţa acestora din urmă neexistând un criteriu obiectiv sau barem care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat.

Atât prevederile art.3 lit. i din Directiva 2008/48/CE, cât şi cele ale art.7 pct.6 din OUG nr.50/2010, care asigură transpunerea în dreptul intern a prevederilor Directivei 2008/48, definesc noţiunea de cost total al creditului pentru consumatori  într-un sens cât se poate de larg, întrucât impun ca suma totală a costurilor sau a altor cheltuieli impuse în sarcina consumatorului şi care sunt aferente unor prestaţii datorate de acesta creditorului său şi oricăror terţi, în baza contractului, să fie stabilită în mod clar în contractele de credit pentru consum, iar această obligaţie a profesionistului, de menţionare a sumei totale a costurilor, trebuie să contribuie la realizarea obiectivului principal de transparenţă urmărit de această directivă, după cum a menţionat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea Matei şi Matei împotriva SC VOLKBANK ROMÂNIA SA.

Contrar acestei accepţiuni largi a noţiunii de „obiect” şi „preţ” al creditului, noţiunea de „obiect principal” al contractului în sensul prevederilor art.4 al.6 din Legea nr.193/2000 se impune a fi interpretată în mod restrictiv, dat fiind faptul că aceste prevederi legale reglementează o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin Directiva 93/13. Având în vedere scopul Directivei menţionate, transpuse în dreptul intern prin Legea nr.193/2000, anume acela de obligare a statelor membre de a reglementa un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pe fond pentru a se putea evalua eventualul său caracter abuziv, în scopul asigurării protecţiei care trebuie garantată consumatorului, orice excepţii de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive se impun a fi analizate într-o manieră strictă. Ca urmare, după cum s-a arătat de către Curtea de la Luxemburg în hotărârea anterior menţionată, domeniul de aplicare exact al noţiunilor de „obiect” şi „preţ” în sensul art.4 al.2 din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii de „cost total al creditului pentru consumator” în accepţiunea art.3 lit.g din Directiva 2008/48. În caz contrar, excepţia de la controlul pe fond al clauzelor abuzive ar fi extinsă nejustificat de mult, ceea ce ar contraveni însuşi obiectivului avut în vedere prin Directiva 93/13.

Dacă criteriile de definire a noţiunii de „obiect” şi „preţ” al creditului în sensul art.3 lit.i din Directiva 2008/48, cât şi cele ale art.7 pct.6 din OUG nr.50/2010 nu sunt aplicabile în materia reglementării clauzelor abuzive, se impun a fi verificate criteriile proprii, cu care instanţa poate opera în examinarea unor clauze pretins abuzive în materia reglementată de Legea nr.193/2000. În acest sens, se impune a se avea în vedere faptul că în Hotărârea Kasler şi Kaslerne Rabai, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului” în accepţiunea art.4 al.2 din Directiva 93/13 trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului, revenind instanţei naţionale sarcina de a aprecia dacă o clauză supusă analizei constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta.

În consecinţă, ar urma ca instanţa să aplice aceste criterii în cauza dedusă judecăţii, stabilind dacă obligaţia de achitare a comisioanelor anterior nominalizate se înscriu printre prestaţiile esenţiale ce revin debitorului şi care, ca atare, caracterizează contractul de credit sau reprezintă doar o obligaţie cu caracter accesoriu în raport de cele care definesc esenţa însăşi a contractului încheiat de părţi.

O asemenea verificare nu poate fi însă realizată într-o manieră cât se poate de clară şi exactă din punct de vedere juridic, în condiţiile în care comisionul de procesare şi comisionul de administrare nu au fost definite prin contract, fiind imposibil de a se stabili într-o manieră riguroasă ce prestaţie a creditorului acoperă acestea, în contrapartidă.

În sfârşit, faptul că în contractul de credit s-au menţionat în mod concret sumele care trebuie achitate în contul unora dintre comisioane, modul de calcul al sumelor şi modalitatea de plată, nu are semnificaţia unei definiri riguroase a acestor comisioane şi nu poate conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o modalitate clară şi uşor de înţeles, atâta timp cât nu au fost precizate, nici măcar într-o manieră sumară, tipurile de servicii prestate de bancă, a căror contraprestaţie este reprezentată de comisioanele supuse analizei, neputându-se cunoaşte nici de către consumator şi nici de către instanţa de judecată ce servicii sunt acoperite de costurile impuse în sarcina consumatorului.

De altfel, necesitatea existenţei acestor menţiuni în cuprinsul contractului, se circumscrie obligaţiei profesionistului de informare a consumatorului reglementată de dispoziţiile legale amintite şi în paragrafele precedente, fiind, în acelaşi timp o consecinţă a dreptului consumatorilor de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi  de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie.

În raport de toate considerentele expuse anterior, instanţa apreciază că nu pot fi reţinute susţinerile pârâtei R.B. în sensul că, clauzele privitoare la comisioanele supuse analizei ar intra în domeniul de aplicare al excepţiilor de la mecanismul de control al clauzelor abuzive, astfel cum este reglementat de art.4 al.6 din Legea nr.193/2000.

Comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare nu fac parte din preţul contractului, astfel că pot fi analizate prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 deoarece au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare credit, prevăzut în art. 3.7  din contractul de credit nr.XXXX încheiat la data de 22.12.2008, se reţine că, banca a perceput reclamantului un asemenea comision de 3 %, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art.1.1 lit.a) (8.620 euro), plătit integral la data tragerii creditului, pârâta R.B. S.A. recunoscând prin întâmpinarea depusă faptul că a încasat suma de 258,6 euro cu titlu de comision de procesare.

Faţă de situaţia de fapt şi de drept reţinută, instanţa apreciază că acest comision nu se justifică, întrucât obligaţia de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere, întruneşte condiţiile de creditare, revine băncii, ca furnizor de servicii, deci costurile aferente acestor activităţi trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări.

Operaţiunile realizate de angajaţii băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are niciun control asupra activităţilor astfel desfăşurate. Prestaţiile băncii sunt anterioare întrunirii acordului de voinţă, consimţământul consumatorului intervenind după efectuarea acestora. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obţin creditul solicitat, deşi aceleaşi resurse se consumă şi în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

Prin urmare, suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului şi în afara exprimării consimţământului, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar exigenţele  bunei-credinţe nu sunt respectate, motiv pentru care va constata caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de procesare credit, prevăzut în art. 3.7 din contractul de credit nr.XXXX încheiat la data de 22.12.2008.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare credit, prevăzut în art. 3.5 din contractul de credit nr.XXXX încheiat la data de 22.12.2008, instanţa reţine că  banca a perceput reclamantului un comision de administrare lunar de 0,33% raportat la valoarea iniţială a creditului, prin întâmpinarea depusă, pârâta R.B. S.A. admiţând că a încasat de la reclamant, cu acest titlu, suma de 1.092,48 euro.

În concret, instanţa apreciază că acest comision de administrare, perceput lunar, a mărit artificial costul efectiv al creditului şi a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, care a condus la lezarea intereselor economice ale consumatorului, cu atât mai mult cu cât în contract nu sunt detaliate care sunt contraprestaţiile băncii efectuate în favoarea clientului, acoperite de costul acestui comision, menţiunile cu caracter general din cuprinsul art.3.5 din contract, în conformitate cu care, comisionul de procesare este datorat pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate în baza contractului de credit neputând fi considerate că ar justifica perceperea acestui comision.

În întâmpinare, pârâta R.B. S.A. a arătat că activitatea de administrare a unui credit este complexă şi include o serie de operaţiuni ce se derulează pe întreaga durată a creditului, respectiv calculul dobânzii, verificarea îndeplinirii obligaţiilor de plată lunare, verificarea garanţiilor, însă aceste explicaţii, apte să asigure un echilibru al prestaţiilor au fost oferite reclamantului ulterior încheierii contractului, ca urmare a promovării cererii de chemare în judecată. Caracterul abuziv al unei clauze se apreciază în funcţie de forma acesteia la momentul încheierii contractului, iar nu în funcţie de intenţia avută în vedere de una dintre părţi, în cazul de faţă banca, dar care nu a fost adusă la cunoştinţa părţii cocontractante.

În principiu, preţul total al creditului, care include şi costurile funcţionării serviciilor din cadrul băncii, trebuie să se regăsească în dobânda percepută. Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă care să poată fi identificat în contract, iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision şi trebuie să aibă reprezentarea contraprestaţiei băncii pentru acel comision, condiţii care nu se regăsesc în cauză.

Pentru aceste motive instanţa va constata caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare credit, prevăzut în art. 3.5 din contractul de credit nr.XXXX încheiat la data de 22.12.2008.

Instanţa mai reţine că, sancţiunea nulităţii absolute atrage după sine o serie de efecte, printre care şi cele privind restituirea prestaţiilor ce s-au făcut în temeiul clauzelor nule. Astfel, în acord cu efectul retroactiv al nulităţii absolute şi principiul restitutio in integrum, suma solicitată de către împrumutat se impune a fi restituită. Rolul nulităţii absolute se traduce în curăţarea contractului de acele dispoziţii nule, astfel încât părţile să fie plasate în situaţia în care aceste clauze abuzive nici nu ar fi existat vreodată şi nu ar fi produs niciun efect. În acest sens a statuat şi ÎCCJ sesizată cu nulitatea abuzivă a unei clauze contractuale privind comisionul de risc, clauză în baza căreia consumatorul achita lunar un comision nedatorat. “Consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, astfel încât, în mod corect, instanţa de fond a dat eficienţă principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum, dispunând just restituirea prestaţiilor/sumelor încasate cu titlu de comision de risc.” (Decizia ÎCCJ nr. 992/13.03.2014).

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, instanţa va admite cererea de chemare în judecată având ca obiect clauze abuzive formulată de reclamantul R.N.R., în contradictoriu cu pârâtele R.B. S.A. şi K.I.I. RO S.A..

Astfel, va constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. XXXX din data de 22.12.2008:

-clauza prevăzută la art.3.2 referitoare la posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare;

-clauza prevăzută la art.3.5 referitoare la comisionul de administrare de 0,33 % care se calculează prin aplicarea procentului la valoarea iniţială a creditului;

-clauza prevăzută la art.3.7 referitoare la comisionul de procesare de 3 % calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului.

Totodată, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor sus-menţionate, va obliga pârâtele la restituirea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive prin prezenta sentinţă, de la data încasării acestora şi până la restituirea efectivă, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă acestor sume, de la data plăţii acestora şi până la data achitării efective a debitului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite cererea de chemare în judecată având ca obiect clauze abuzive formulată de reclamantul R.N.R., în contradictoriu cu pârâtele R.B. S.A. şi K.I.I. S.A..

Constată caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. XXXX din data de 22.12.2008:

-clauza prevăzută la art.3.2 referitoare la posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare;

-clauza prevăzută la art.3.5 referitoare la comisionul de administrare de 0,33 % care se calculează prin aplicarea procentului la valoarea iniţială a creditului;

-clauza prevăzută la art.3.7 referitoare la comisionul de procesare de 3 % calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului.

Obligă pârâtele la restituirea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive prin prezenta sentinţă, de la data încasării acestora şi până la restituirea efectivă, precum şi la plata dobânzii legale aferentă acestor sume, de la data plăţii acestora şi până la data achitării efective a debitului.

Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de apel urmând a se depune la Judecătoria Ploieşti.

Pronunţată astăzi, 05.02.2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei.

Preşedinte, Grefier,

Domenii speta

Spete similare