Constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor înscrise in Contractul de credit; restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive; înghețarea cursului de schimb chf - leu la valoarea de la momentul semnării contractului; emiter

Sentinţă civilă 1876 din 08.11.2016


Prin acţiunea civilă, înregistrată la această instanţă sub nr. -/866/2015, reclamanţii T.Gh.V. si T.D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii  X  şi  Y  : constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 1.1, 4.1, 4.2, 4.3 şi 4.6 din Contractul de credit de consum nr. 243CSF5081140001 din 23.04.2008; restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive; îngheţarea cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la momentul semnării contractului; emiterea unui nou grafic de rambursare.

În motivarea acţiunii se arată că, în fapt, ca soţ si soţie în calitate de impumutat respectiv, codebitor, reclamanţii au încheiat  Contractul de credit de consum nr. 243CSF508114000 din 23.04.2008 cu  X. , prin care s-a imprumutat un credit în sumă de 26.000 CHF, pe un termen de 120 luni.

Arată reclamanţii că la momentul in care au incheiat acest contract s-au aflat pe o pozitie inegală în raport cu banca, deoarece nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauza din contract, intregul act jurdic fiindu-le impus, în forma respectiva, de către bancă, iclusiv moneda in care li s-a acordat creditul. Astfel, în timpul derulării contractului s-a constatat că

Reclamanţii sunt obligaţi să ramburseze băncii sume mai mari decât cele reţinute de către aceştia ca vor datora băncii, la momentul încheierii contractului, obligaţiile reclamanţilor fiind vădit disproporţionate în calitate de consumatori.

Invocând dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, se arată ca fiind întrunite condiţiile legale pentru ca anumite clauze din contract, cele enumerate anterior, să fie declarate ca abuzive.

Astfel, se arată că comisionul de 2,5% prevăzut de art. 4.1 nu ar trebui să fie suportat de către client, iar comisionul de administrare de 0,45 % aplicat lunar la sold este foarte mare şi nejustificat, nefiind precizate serviciile pentru care se percepe acest cost. Dobânda penalizatoare de 5% prevăzută de art. 4.2. este neclară, deoarce nu se explică modul de calcul, iar cu privire la dobânda DAE, de 16,38 %, de la art. 4.6., se arată că aceasta nu este una clară, nereieşind care anume costuri necesită o dobândă atât de ridicată, neputând fi identificate din conţinutul contractului. Cu privire la disp. art. 4.3, nu se menţionează care sunt acele situaţii în care banca poate modifica unilateral rata dobânzii, nefiind indicate criterii în acest sens.

Se arată că şi clauza prevăzută de art. 1.1 este una abuzivă, având în vedere creşterea exacerbată a CHF faţă de moneda naţională, ceea ce face ca banca să aibă o poziţie dominantă faţă de consumator. Banca avea obligaţia de informare în mod complet şi precis asupra aspectelor contractului, inclusiv asupra riscului valutar, cu atât mai mult cu cât era evident că reclamanţii nu aveau cunoştiinţe de specialitate în domeniul financiar bancar.

Invocând principiul nominalismului mometar, arată reclamanţii că un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

În drept, se invocă art. 14 din Legea nr. 193/2000, Directiva 87/102/CEE, 90/88/CEE

Parata  X a formulat intampinare, solicitand respingerea actiunii ca neintemeiata.

Se arata ca, anterior semnarii contractului de credit reclamantul a avut posibilitatea de a consulta clauzele acestuia, pentru a aprecia daca acestea corespund sau nu intereselor sale.

Arata parata ca prin a avea posibilitatea reala de a cunoaste conditiile contractuale la momentul incheierii contractului, trebuie sa se inteleaga faptul ca reclamantul a avut la dispozitie elementele necesare pentru a cunoaşte costurile si conditiile contractuale, indiferent daca, in concret, a valorificat sau nu aceste conditii.

Face precizarea ca niciuna dintre clauzele contractuale nu obligă pe consumator la suportarea unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.

Referitor la art. 4 din Legea 193/2000 se fac urmatoarele precizari:  la momentul incheierii contractului de credit exista pe piata bancara o varietate de produse de creditare, selectia apartinand consumatorului, in functie de varianta cea mai avantajoasa acestuia; existenta unor produse predefinite si a unor contracte de credit standardizate nu afecteaza libertatea impumutatului de a opta pentru un anumit tip de comisioane si nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al c1auzei, optiunea clientului fiind liber exprimata; prin completarea cererii de credit reclamantul a optat pentru produsul care corespundea intereselor proprii; contractele de credit prevad care sunt conditiile si consecintele tipului de dobanda si de comisioane si totodata modul in care sunt calculate, acestea fiind analizate de catre imprumutat.

Se arata ca in momentul acordarii creditului, parata X punea la dispozitia clientilor o anumita oferta pentru dobanzile, taxele, comisioanele percepute, pentru fiecare tip de credit. Aceste oferte variaza in fiecare an in functie de evolutia pietei bancare, tarifele practicate de banca fiind influentate de mai multi factori, dar in special, de costul fondurilor, precum si marja de risc a tarii.

Prin semnarea contractului de credit, imprumutatul a confirmat ca a citit, inteles si acceptat termenii si toate conditiile prevazute in clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului.

Pentru o mai mare transparenta in relatia cu clientii incepand cu 2009 toate actele aditionale semnate cu acestia presupuneau o rescriere a contractului e credit pentru ca prevederile OUG 174/2008 sa fie respectate.

Se mai arata ca in anul 2010 , X  a trimis la adresa de corespondenta a clientului o notificare cu privire la intrarea in vigoare a OUG nr.  50/2010. Notificarea continea principalele modificari contractuale determinate de actul normativ si informa cu privire la posibilitatea semnarii unui Act Aditional la contractul de credit in unitatea Bancpost care a acordat creditul.

Cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda, invedereaza parata instantei de judecata ca sustinerile reclamantului sunt neintemeiate intrucat posibilitatea de bancilor de a modifica nivelul dobanzii in chiar cursul executarii contractului de credit este prevazuta de alin. (1) Iit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit carora, "prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul carora un furnizor de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobanzii platibile de catre consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea  altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca exista o motivatie intemeiata, in conditiile in care profesionistul este obligat sa informeze cat mai curand posibil despre aceasta celelalte parti contradante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractuala. Prin urmare, prevederile anterior mentionate consacra in mod expres dreptul profesionistului de a modifica rata dobanzii plati bile de catre consumator in conditiile in care exista o motivatie intemeiata, consumatorul este notificat cu privire la acest aspect, iar acesta din urma are posibilitatea de a denunţa unilateral contractul.

De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din OG nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor, "in cadrul contractelor incheiate cu consumatori furnizorii de servicii financiare sunt obligati sa respede urmatoarele reguli: dobanda poate varia in functie de dobanda de referinta a furnizorului de servicii financiare, cu conditia ca aceasta sa fie unica pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv si sa nu fie majorata peste un anumit nivel stabilit prin contract.

Astfel, din  analiza acestora dispoztii legale se poate observa ca clauzele din contractele de credit referitoare la dobanda nu sunt abuzive, fiind stipulate cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

Arata parata ca nu sunt aplicabile prevederile art. 4 din Legea 193/2000, nefiind indeplinite condiţiile prevăzute de acest text.  Din modul in care a fost formulată şi motivată cererea de chemare in judecată, rezultă că motivul nemulţumirii reclamantului este reprezentat de dreptul unilateral pe care iI are banca de a modifica dobânda, deci insuşi caracterul variabil al dobânzii. O astfel de critică este neîntemeiată, iar clauza care conferă băncii acest drept nu are caracter abuziv.

În primul rând, prin contract s-a prevăzut expres faptul că dobânda aplicabilă imprumutului este o dobândă variabilă, de esenta acesteia fiind inregistrarea unor fluctuatii, a unor modificări fie in sensul creşterii fie in sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul incheierii contractului.

În al doilea rând, deşi reclamantul critică faptul că banca avea dreptul de a modifica in mod unilateral  dobânda, nu trebuie pierdut din vedere faptul că această modificare opera nu ca urmare a voinţei unilaterale şi arbitrale a băncii, ci ca urmare a punerii in aplicare, a executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este variabilă, potrivit acordului părţilor, in funcţie de anumiţi indici de referinţă.

În al treilea rând, este important să se facă o departajare clară intre ceea ce inseamnă dobânda variabilă şi dreptul unilateral al băncii de a modifica dobânda, pe de-o parte, şi modul in care această prevedere contractuală a fost efectiv pusă in executare.

În realitate, ceea ce reclamantul critică, insă doar la nivel principial, nu este dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, drept care decurge, aşadar, din esenţa variabilă a dobânzii, ci este modul in care a fost efectiv aplicată clauza contractuală care stabilea dobânda variabilă, nemulţumirea reclamantului provenind din faptul că dobânzile au crescut. Însă această problemă este distinctă de modul in care a fost formulată clauza criticată-şi nu constituie obiectul prezentului litigiu, in cadrul căruia critica vizează clauza contractuală insăşi.

Se arata ca pct. 1 Iit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevede expres că: "prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare işi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie intemeiată, in condiţiile in care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul. " Or, arata parata, tocmai acest text din lege a constituit premisa legalităţii practicilor bancare prin care s-au stipulat in contractele de credit dobânzi variabile. Deşi textul are in vedere strict aspectul referitor la notificarea modificării dobânzii, este neîndoielnic faptul că premisa (ipoteza) de la care porneşte este aceea a legalităţii dobânzii variabile şi a dreptului băncii de a modifica rata dobânzii.

Pe cale de consecinţă, clauza care prevede aplicarea unei dobânzi variabile in contractele de credit, nu are caracter abuziv şi nu contravine prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la clauza contractuală privind comisionul de acordare credit, se arata ca aceasta este exprimată din punct de vedere matematic intr-un mod clar si precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ ca" între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Mai mult decât atât, legislaţia in vigoare la momentul incheierii contractului de credit nu interzicea utilizarea acestui tip de comision, astfel incât se poate observa că nu a fost invocată incalcarea  vreunei dispoziţii legale ca urmare a stipulării clauzei referitore la comisionul de acordare credit.

Prin urmare, nu poate fi retinut caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de acordare a creditului, acesta fiind perfect valabil pentru motivele aratate mai sus.

Cu privire la comisionul de rambursare anticipata, se arata ca sustinerile reclamantului sunt neintemeiate intrucat comisionul de rambursare anticipata este reglementat in cuprinsul art. 93 lit. c) din Ordonanta nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor potrivit caruia in contractele incheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligati sa respecte urmatoarele reguli: in situatiile in care exista un drept de rambursare anticipata, comisionul de rambursare anticipata a creditului se determina in stransa legatura cu pierderile creditorului aferente rambursarii anticipate si nu trebuie sa constituie un obstacol disproportionat in exercitarea dreptului consumatorului de a rambursa anticipat creditul".

Totodata, respectivul comision este prevazut si in cuprinsul dispozitiilor art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit carora, "pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensatie in cazul rambursarii anticipate, costuri aferente asigurarilor si, dupa caz, dobanda penalizatoare, alte costuri percepute de terti, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor".

Se mai arata de catre parata ca, avand in vedere ca toate dobanzile si comisioanele percepute de banca se intemeiaza pe aplicarea prevederilor contractuale agreate de parti, cat si faptul ca aceasta cerere are caracterul accesoriu al acestora faţă de primele capete de cerere, se impune respingerea capatului de cereresubsidiar,  ca inadmisibil.  In cererea dedusa judecatii, cauza perceperii dobanzilor si comisioanelor este reprezentata de contractul de credit. Acest contract este valabil in integralitatea lui si isi produce efectele ca atare. In temeiul acestora, dobanzile si comisioanele au fost datorate catre banca si corect percepute de aceasta.

Cu privire la solicitarea de îngheţare a francului la valoarea de 2 lei, nu s-ar restitui decât o parte din suma pe care o aveau de rambursat reclamanta. Or, se arată de pârâtă, instanta de judecată nu poate interveni în contractul părtilor, modificând, prin decizia sa, însusi obiectul contractului, adică suma împrumutată, aceasta, alături de elemente ca dobânda sau comisioanele fiind elemente ce fac parte din pretul contractului, care nu poate fi stabilit în mod arbitrar de către un tert făţă de contract.

De altfel, în Codul civil 1864 există chiar o aplicatie a acestei reguli în materia vânzării, care interzice instantei de judecată să determine ea însăsi pretul vânzării sau persoana tertului desemnat de către părti, în virtutea art. 1.304 C.civ., în lipsa acordului dintre părţi.

De asemenea, arată pârâta, reclamantul face o confuzie nepermisă invocând cauza Kasler, întrucât datele acestei speţe sunt cu totul diferite faţă de obiectul prezentei judecăţi. În acest sens, în timp ce în speţa Kasler, reclamanta au contractat şi încasat împrumutul în moneda naţională (forinţi), numai denominarea creditului făcându-se prin raportare la CHF în vederea rambursării, la cursul practicat de banca împrumutătoare la vânzare, în ziua scadenţei, în speţa de faţă reclamanţii au încasat CHF şi au obligaţia de a restitui CHF, fără a fi relevant pentru bancă de unde îşi procură valuta.

În sensul că nu este permisă intervenţia instanţei de judecată în mecanismul contractual prin convertirea creditului din CHF în Lei sunt considerentele deciziei CJUE În cauza C-618/10 în care s-a reţinut că "decurge astfel din textul articolului 6 alin. (1) că instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveste consumatorul, fără a avea posibilitatea sa modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic. Învederează instanţei de judecată că jurisprudenţa CJUE este obligatorie pentru instanţele naţionale în temeiul prevederilor tratatului UE coroborate cu dispoziţiile Constituţiei.

Cu privire la capetele de cerere prin care s-au solicitat sumele percepute în baza clauzelor contestate ori emiterea de inscrisuri, avand în vedere caracterul accesoriu al acestora faţă de primele capete de cerere, solicită respingerea acestora ca neîntemeiate, pentru motivele arătate.

Printr-o cerere completatoare, depusă la data de 11.04.2016, reclamanţii solicită şi constatarea nulităţii clauzei privind cesionarea contractului  de creditare, fiind o clauză preformulată, care nu a fost negociată, iar pe cale de consecinţă să se anuleze contractul adiţional. De asemenea, se solicită restituirea comisionului de 4728 CHF, comision de administrare nelegal plătit în perioada februarie 2011- decembrie 2015, precum şi a sumei de 342,22 CHF comision asucns şi a sumei plătită cu titlu de dobândă în mod ilegal.

Urmare a solicitărilor instanţei, reclamanţii expun în mod clar, concis, prin precizările din 24.05.2016 care sunt capetele de cerere cu care a investit instanţa de judecată, respectiv: constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 1.1, 4.1, 4.2, 4.3 şi 4.6 din Contractul de credit de consum nr. 243CSF5081140001 din 23.04.2008; restituirea sumelor plătite în plus ca diferenţă de curs valutar, temeiul clauzelor abuzive; îngheţarea cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la momentul semnării contractului; emiterea unui nou grafic de rambursare.

În cauză s-a administrat doar proba cu înscrisuri.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Între părţi, la  data de 23.04.2008 s-a semnat Contractul de credit de consum nr. 243CSF5081140001 prin care Bancpost SA a acordat reclamantului  T.Gh.V., în calitate de împrumutat un credit în sumă de 260000 CHF, pe termen de 120 luni. Reclamanta  T.D.a semnat acest contract în calitate de codebitor.

Contractului i-a fost ataşat un grafic de rambursare, în care părţile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutatul era obligat să o achite către bancă. Potrivit graficului de rambursare, dobanda a fost stabilita in mod variabil, ultima rata de plata fiind stabilita la 17 ianuarie 2023.

În octombrie 2011 se încheie între părţile iniţiale şi  Y , în calitate de creditor actual, un act adiţional la contractul de credit de consum încheiat la 23.04.2008, acesta prevăzând atât condiţii generale de creditare cât şi condiţii speciale, ambele însuşite de către părţi prin semnătură. Prin încheierea actului adiţional (ca urmare a vânzarii de către bancă a creanţei sale deţinute împotriva reclamantului împrumutat – din 11.07.2008) s-a procedat şi la reeşalonarea soldului curent şi a celui restant, fiind emis un nou grafic de rambursare.

Reclamanţii prin prezenta cauză contestă ca fiind abuzive clauzele  cuprinse în Contractul de credit de consum încheiat la data de 23.04.2008, indicate ca fiind 1.1, 4.1, 4.2, 4.3, 4.6.

In analiza temeiniciei susţinerilor reclamanţilor instanţa are in vedere prevederile ar. 4 alin.1 şi 2 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, potrivit cărora  o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãşi sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile pãrţilor. Totodată, o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant şi consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

Cu privire la prima condiţie, cea legata de lipsa unei negocieri, nu exista în cauza de fata existenţa unor premize din care să rezulte că reclamantul ar fi solicitat negocierea clauzelor contractuale şi că au fost refuzaţi.

Contractul încheiat de către parţi reprezintă, intr-adevăr, un contract tip, standard, insa prin semnarea acestui tip de contract, fără solicitarea negocierii în vreun fel a vreunor cauze, se presupune ca părţile au consfinţit acordul lor cu privire la clauzele menţionate in contractul de împrumut.

Chiar dacă contractul de împrumut are un caracter prestabilit, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor, un contract de adeziune nu exclude automat orice posibilitate de negociere. Mai mult, pârâtei nu i se poate impune obligaţia de negociere, în condiţiile în care reclamantul împrumutat  nu au încercat nicio negociere.

Instanţa are in vedere că prezenta acţiune, privind constatarea nulităţii unor clauze, socotite ca fiind abuzive, este formulata după curgerea unei perioade de mai bine de 7 ani, timp în care reclamantul a procedat la plata  de rate, consfinţind totodată şi la reeşalonarea ratelor rămase scadente, prin încheierea unui act adiţional la contractul iniţial.

 Or, apreciază instanţa, în condiţiile în care reclamantul împrumutat a inteles sa execute obligaţiile ce-i reveneau, in baza contractului încheiat, apare ca fiind vădit subiectiva poziţia acestuia care a realizat, după mai mulţi ani, că  nu a negociat clauzele contractuale .

Cu privire la cea de a doua condiţie necesara a fi întrunita pentru constatarea ca abuziva a unei clauze – respectiv generarea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe – instanţa are in vedere strict conţinutul clauzelor contestate de către reclamant si cauzarea de către acestea a vreunui dezechilibru intre drepturile si obligaţiile parţilor, care insa trebuie sa fie semnificativ si contrar bunei-credinţe.

 I. Privitor la clauzele reprezentând “Dobânzi, comisioane şi taxe” din Contractul de credit  si consum nr. nr. 243CSF5081140001 din 23.04.2008 (expuse in contract la cap IV, punctele 4.1 – 4.6.), instanţa constata ca acestea statuează asupra tipului dobânzii percepute de banca (de 8,95% pe an) , asupra tipului de comisioane pe care reclamantul împrumutat urma sa le plătească băncii ( comisionul de acordare credit – 2,5%%  din valoarea creditului şi cel de administrare lunară – 0,45% la valoarea soldului), a sancţiunii in cazul nerambursării la termen a creditului angajat ( dobânzi majorate cu 5 puncte procentuale fata de dobânda de prevăzuta pe un an) şi la dreptul pe care banca şi-l rezervă cu privire la modificarea dobânzilor si comisioanelor si stabilirea dobânzii anulare efective si modul de calcul al dobânzii in contract si a dobânzii anulate efective DAE.

Astfel, clauzele cuprinse la pct. 4.1, 4.2, 4.3, si 4.6 din Contractul de credit, contestate de reclamant, reglementează costurile contractului de credit, dobânda şi comisioanele pe care împrumutatul s-a angajat să le achite, modalităţile de plată a acestor sume, precum şi modalitatea în care banca, în calitate de creditor, va efectua imputaţia plăţii.

Potrivit prevederilor art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000, modificată, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Instanţa are in vedere ca potrivit art. 1 lit. a prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000, in principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii in mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut si în contract.

Totodată, conform art. 1 lit. a teza a doua din Anexa Legii nr. 193/2000, nu este abuzivă o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzi, în condiţiile in care se precizează expres în contract motivul, care justifică exerciţiul acestui drept, iar clientul este informat grabnic, astfel încât să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Stipulaţia de la art. 1 lit. a. teza a doua din Anexa Legii nr. 193/2000 nu reprezintă decât o aplicaţie a principiului de drept civil din materia contactelor, potrivit căruia pacta sunt servanda.

Altfel spus, forţa obligatorie a contractului impune ca atât la încheierea, cât şi la modificarea sau stingerea lui să fie întrunit acordul de voinţe al părţilor contractante.

Notificarea băncii reglementată de prevederile art. 4.3 din contractul de credit, coroborat cu posibilitatea oferită împrumutatului de a rambursa anticipat creditul în condiţiile art. 5.3 din contract, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul, in speţa reclamantul împrumutat,  are libertatea de a o accepta tacit sau de a o refuza expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului.

Clauza contractuală privind comisionul de acordare si garantare a creditului nu este exclusă din domeniul de aplicare a normelor de ordine publică privind clauzele abuzive în contractele de credit bancar, conform art. 4 alin, 6 din Legea nr. 193/2000. In altă ordine de idei, conform art. 2 lit. d din Legea nr. 289/2004 (act normativ în prezent abrogat, dar aplicabil speţei faţă), costul total al creditului la consumator este definit ca fiind toate acele costuri pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda si celelalte cheltuieli, iar conform art. 2 lit. e din Legea nr. 289/2004, dobânda anuală efectivă (DAE) este definită ca fiind costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat şi calculat în conformitate cu art. 4.

In speţă, comisionul de acordare si constituire garanţii este parte din totalul costului creditului, alături de dobânda şi se exprimă procentual la nivelul unui an prin formula dobânzii anuale efective.

Comisionul de acordare este determinat matematic în expresie procentuală, 2,5% din valoarea soldului creditului, fiind astfel posibil stabilirea unui  cuantum total al acestui comision pentru un interval de un an sau pentru întreaga perioadă de executare a contractului.

Prin urmare, clauzele contractuale privind comisionul de verificare si acordare a creditului este exprimat din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000.

Important este ca nivelul cuantumului taxelor şi comisioanelor stabilite de părţi să fie unul clar determinat, iar acesta să nu fie supus posibilităţii arbitrare a instituţiei financiar nebancare de a-l modifica prin înfrângerea voinţei consumatorului, fiind mai puţin important dacă în speţă reclamantul a avut reprezentarea exactă a raţiunilor juridice şi/sau economice pentru care acestea au fost reglementate.

In privinţa cuantumului concret al comisionului de acordare a creditului, în speţă 2,5% din valoarea creditului, acesta nu poate apărea in ochii unui observator obiectiv ca fiind extrem de oneros, având in vedere data la care a fost contractat iniţial împrumutul, anul 2008, cat si suma efectiv împrumutata.

Cu privire la comisionul de administrare a creditului, indicat la art. 4,1 din Contract,  este recunoscut în cuprinsul dispoziţiilor art. 93 Iit. d) teza I din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor potrivit cărora că în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte o sesie de reguli,  printre care şi menţionarea comisioanelor şi costurilor de administrare, de retragere numerar si/sau de depunere numerar aferente contului curent, care cad in sarcina consumatorului, daca furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane. Astfel, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi", nu se poate susţine că respectivul comision  de administrare este unul abuziv.

Totodată, comisionul de administrare a creditului este prevazut si de O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, in cuprinsul art. 36 alin. (3) potrivit căruia, "comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrare/efectuarea de operaţiuni de către creditor in scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. In cazul in care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului".

II. Privitor la clauzele ce tin de reglementarea condiţiilor de rambursare a creditului (clauze prevăzute la pct. 4.3, contestat de reclamanţi) instanţa are in vedere ca prezentul contract de credit în valută conţine un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Este adevărat că prin aceasta contractul capătă caracter aleatoriu, nemaifiind comutativ, întrucât întinderea prestaţiei împrumutatului nu mai poate fi determinată cu precizie absolută încă de la data naşterii raportului juridic contractual, însă nimic nu se opune acestui caracter aleatoriu, contractul de credit bancar fiind un contract nenumit, al cărui conţinut este rodul exclusiv al voinţei părţilor contractante, neexistând în legislaţia de drept bancar dispoziţii de drept comun privind contractul de credit bancar.

Cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda, ca o consecinţă a caracterului variabil al acesteia, instanţa are în vedere că posibilitatea băncilor de a modifica nivelul dobânzii în cursul executării contractului de credit este prevăzuta de alin. (1) Iit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000. Potrivit acestor dispoziţii, prevederile legale  nu se opun clauzelor in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de câtre consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca exista o motivaţie întemeiata, in condiţiile in care profesionistul este obligat sa informeze cat mai curând posibil despre aceasta celelalte parţi contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Având în vedere şi dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 din OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, potrivit cărora în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare pot percepe dobânzi variate, cu condiţia ca aceasta sa fie unica pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv si sa nu fie majorata peste un anumit nivel, stabilit prin contract.

Or, din analiza acestora dispoziţii legale se poate concluziona că astfel de clauze privitoare la modificarea dobânzilor nu sunt abuzive, fiind stipulate de lege.

III. Reclamanţii au înţeles să conteste inclusiv clauza prevăzută la art. 1.1, prin care se arată că banca acordă împrumutatului un credit în sumă de 260000, în monedă CHF, pe termen de 120 luni.

Prin urmare, constată instanţa, se contestă însuşi obiectul contractului încheiat între părţi, aspect de natură a atrage mai degrabă incidenţa instituţiei lipsei sau vicierii consimţământului şi nu a incidenţei Legii nr. 193/2000.

Nu poate fi considerat ca fiind abuzivă clauza privitoare la cuantumul sumei împrumutate şi moneda în care s-a plătit, respectiv urmează să fie restituită, respectiva sumă împrumutată, acestea fiind de esenţa contractului de Credit, reclamanţii cunoscând în mod evident cuantumul sumei împrumutate (de înţeles fiind că solicitarea acordării împrumutului venind de la reclamantul împrumutat), precum şi faptul că suma împrumutată este în valută.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al obligaţiei intimaţilor reclamanţi de a achita ratele de credit în CHF la cursul din momentul plăţii şi  nu la cursul din momentul încheierii contractului instanţa apreciază că existenţa la un moment dat în cursul desfăşurării raporturilor contractuale a unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor nu conduce la concluzia că este abuzivă clauza care prevede aceste drepturi şi obligaţii.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pe de altă parte, în hotărârea din data de 03.06.2010 pronunţată în cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios, Curtea Europeană de Justiţie a arătat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare de directivă se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora. Prin urmare, instanţa apreciază că intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000 şi implicit a Directivei 93/13/CEE acele clauze care au caracter abuziv din momentul încheierii contractului care le conţine. Reglementarea condiţiilor în care o clauză este considerată ca având caracter abuziv sancţionează comportamentul vânzătorilor şi furnizorilor de bunuri şi servicii care, abuzând de forţa poziţiei lor de negociere în cadrul raporturilor cu consumatorii, impun clauze care creează un dezechilibru în detrimentul acestora din urmă.

În cauza de faţă, dezechilibrul între prestaţiile părţilor a intervenit ca urmare a majorării semnificative a cursului de schimb CHF/leu. Prin urmare, dezechilibrul invocat de reclamanţi nu a existat în momentul încheierii contractului, ci a intervenit ulterior, ca urmare a modificării cursului de schimb al monedei în care a fost acordat creditul. De asemenea, acest dezechilibru nu s-a datorat comportamentului băncii, ci modificărilor care au avut loc pe pieţele financiare internaţionale.

Argumentele reclamanţilor potrivit cărora banca nu a furnizat consumatorilor informaţii privind riscul de hipervalorizare a CHF nu pot fi primite de instanţă, nefiind dovedit, în concret, că banca, la momentul încheierii contractului, ar fi avut cunoştinţă despre evoluţia pieţei valutare.

Prin urmare, instanţa, apreciind ca neîntemeiat capătul de cerere principal având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale cuprinse in Contractul de Credit si consum nr. 243CSF5081140001 din 23.04.2008, va respinge întreaga acţiune formulata de reclamanţi, inclusiv cu privire la capetele de cerere accesorii(restituirea sumelor şi emiterea unui nou grafic de rambursare), asupra cărora analiza fondului acestora nu se mai impune.

Fata de cele arătate,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanţii T.Gh.V. si  T.D.  în contradictoriu cu pârâţii X  si  Z

Cu drept de apel, depus la Judecătoria Paşcani, în termen de 30 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 08.11.2016.

Preşedinte,  Grefier,