Recurs exercitat împotriva Încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale

Litigii cu profesionişti

Recurs exercitat împotriva Încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Temeinicia recursului. Nelegalitatea respingerii cererii de sesizare pe considerentul că nu au fost indicate motivele concrete de neconstituţionalitate ale articolului criticat sau acela că se tinde la lămurirea unor sintagme cuprinse într-un text de lege. Limitele analizei instanţei asupra admisibilităţii cererii de sesizare

Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 166 din 11 decembrie 2018

- art. 29 din Legea nr. 47/1992

Prin Încheierea din 20.11.2018 Tribunalul (...) a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 136 ind. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată invocată de pârâta (P) SA, în contradictoriu cu reclamanta (R) (fostă (...).

Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24.10.2017, reclamanta (R) (fostă (...) în contradictoriu cu pârâta (P) SA a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea absolută a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare Acţionarilor nr. (...)/7.10.2017 luate în societatea (P) S.A., în subsidiar anularea hotărârii menţionate.

În motivarea cererii sale, în esenţă, reclamanta arată că începând cu luna februarie 2017 au fost adoptate o serie de hotărâri ale acţionarilor societăţii pârâte prin care a fost limitat dreptul de vot al reclamantei în proporţie de 25% din totalul de 50% prin conversia a 250 de acţiuni la purtător în acţiuni preferenţiale fără drept de vot şi a fost micşorată participaţia reclamantei la capitalul social al societăţii pârâte prin cooptarea unui acţionar majoritar, fiind astfel încălcate drepturile şi interesele legitime ale societăţii şi ale reclamantei.

S-a arătat că hotărârea Adunării Generale Extraordinare Acţionarilor nr. (...)/7.10.2017 este nelegală, fiind contrară interesului general al societăţii, favorizând interesele societăţilor (S1) SA şi (S2) SA prin exercitarea abuzivă a dreptului de vot, hotărârea atacată fiind adoptată cu încălcarea condiţiilor legale cu privire la cvorum şi majoritate.

Pentru o apreciere corectă asupra nelegalităţii hotărârii AGEA nr. (...)/07.10.2017, reclamanta a arătat următoarele:

Prin hotărârea Adunării generale a Acţionarilor societăţii (P) SA nr. (...) din 02.11.2015, reclamanta a devenit acţionar al acestei societăţi cu un număr de 95 de acţiuni la purtător cu valoare nominală de 110 lei fiecare, în valoare de 104.500 lei, reprezentând 95% din capitalul social al societăţii.

S-a arătat că la momentul intrării reclamantei în societate, acţionarul persoană juridică (S2) SA, deţinea un număr de 50 de acţiuni la purtător cu valoare nominală de 110 lei fiecare, în valoare de 5.500 lei, reprezentând 5% din capitalul social al societăţii.

Reclamanta susţine că, dorind cu bună-credinţă să echilibreze ponderea votului în cadrul AGA şi în speranţa unei bune colaborări loiale cu asociatul minoritar de la acea dată, (S2) SA, reclamanta a transferat dreptul de proprietate asupra unui număr de 450 de acţiuni la purtător în favoarea acestuia, conform extrasului din registrul acţionarilor din 06.04.2016, rezultând astfel o pondere de 50% - 50% a ambilor acţionari.

S-a arătat că începând cu data de 12.03.2015 dl. (Dl.) a fost numit administrator unic al societăţii pârâte, îndeplinind şi în prezent această calitate.

De asemenea s-a arătat că dl. (Dl.) îndeplineşte calitatea de administrator unic şi în cadrul societăţii (S2) SA şi de acţionar alături de (Dna) (mama acestuia) şi (Dl2) (fratele acestuia).

Având în vedere legătura de rudenie dintre administrator şi acţionarii societăţii (S2) SA, se poate în mod rezonabil prezuma că aceştia din urmă sunt de fapt persoane interpuse ale dl. (Dl.) cel care de facto deţine controlul societăţii (S2) SA. Prin urmare, reclamanta susţine că administratorul societăţii pârâte are un interes personal direct în ceea ce priveşte componenţa acţionariatului societăţii pârâte, şi conducerea acesteia.

Totodată s-a arătat că, Hotărârea Adunării Speciale nr. (…) din 11.02.2017 luată exclusiv cu votul acţionarului (S2) SA, în lipsa reclamantei de la respectiva adunare, s-a decis convertirea a 10 acţiuni ale reclamantei, în acţiuni cu dividend prioritar – fără drept de vot, astfel încât reclamanta să deţină 490 de acţiuni cu drept de vot din totalul de 500 de acţiuni deţinute, cu consecinţa formării, în mod nelegal, a unei noi majorităţi în AGA în favoarea acţionarului (S2) SA care păstrează restul de 500 de acţiuni, toate cu drept de vot.

S-a arătat că Hotărârea ASA nr. (…)/11.02.2017 a fost urmată de Hotărârea AGEA nr. (…)/11.02.2017, adoptată cu votul exclusiv al acţionarului (S2) SA, prin care s-a decis acelaşi lucru, respectiv convertirea a 10 acţiuni ale reclamantei, în acţiuni cu dividend prioritar – fără drept de vot.

Reclamanta a arătat că, având în vedere că o majoritate simplă nu era suficientă pentru a deţine controlul total asupra organului deliberativ al societăţii, prin Hotărârea ASA nr. (…)/25.03.2017, luată cu votul exclusiv al acţionarului (S2) SA, s-a decis convertirea a 240 de acţiuni ale reclamantei, în acţiuni cu dividend prioritar – fără drept de vot, astfel încât reclamanta deţine doar 250 de acţiuni cu drept de vot din totalul de 500 de acţiuni deţinute, cu consecinţa formării, în mod nelegal, a unei noi majorităţi calificate în AGA în favoarea acţionarului (S2) SA care păstrează restul de 500 de acţiuni, toate cu drept de vot.

De asemenea s-a arătat că Hotărârea ASA nr. (…)/25.03.2017, a fost urmată de Hotărârea AGEA nr. (…)/25.03.2017, adoptată cu votul exclusiv al acţionarului (S2) SA, în lipsa reclamantei, prin care s-a decis convertirea a 240 de acţiuni ale reclamantei, în acţiuni cu dividend prioritar – fără drept de vot.

În continuare reclamanta arată că deşi cele patru hotărâri au fost contestate în instanţă, a avut loc o nouă AGEA la data de 26.03.2017 prin care s-a decis, printre altele,,modificarea actului constitutiv în sensul majorării capitalului social al societăţii cu suma de 800.030 lei, prin emiterea unui nr. de 7273 de acţiuni la purtător cu o valoare de 110 lei fiecare, ce vor fi eliberate pentru compensarea unei creanţe certe, lichide şi exigibile ale creditorului (S1) SA … ce le are faţă de societatea (P) SA, care va deveni acţionarul societăţii ... astfel încât datoria societăţii faţă de creditorul (S1) SA, în cuantum de 800.030 lei va fi convertită în acţiunile emise”.

Reclamanta arată că, în considerarea hotărârilor anterioare, în cadrul AGEA din 26.03.2017, punctele de pe ordinea de zi au fost aprobate cu votul majoritar de 2/3 al acţionarului (S2) SA, acesta deţinând un număr de 500 de acţiuni cu drept de vot din totalul de 100 de acţiuni la purtător.

Totodată s-a arătat că prin convocatorul publicat în Monitorul Oficial al României nr. (...)/06.09.2017 administratorul societăţii a convocat AGEA pentru data de 07.10.2017 cu următoarea ordine de zi:,,supunerea spre aprobare a modificării actului constitutiv al societăţii, în sensul modificării art. 13 privind administrarea şi reprezentarea societăţii …”.

Astfel că la data de 07.10.2017 s-a desfăşurat AGEA, la care reclamanta a fost reprezentată de dna (...) (...) în baza procurii speciale şi la care au participat acţionarul (S2) SA precum şi societatea (S1) SA, în calitate de acţionar.

S-a arătat că în ciuda opoziţiei reclamantei pentru adoptarea punctelor de pe ordinea de zi şi având în vedere calitatea şi majoritatea drepturilor de vot obţinute nelegal de societatea (S1) SA prin hotărârea AGEA nr. (…)/26.03.2017, hotărârea a fost adoptată de creditorul majoritar susţinut de votul acţionarului (S2) SA.

Prin urmare, în considerarea Hotărârilor ASA nr. (…) din 11.02.2017, AGEA nr. (…)/11.02.2017, ASA nr. (…)/25.03.2017, AGEA nr. (…)/25.03.2017 şi AGEA nr. (…)/26.03.2017, în cadrul adunării din 07.10.2017, votul negativ al reclamantei nu a mai putut influenţa rezultatul votului, societatea aflându-se sub controlul de facto al administratorului (Dl.), prin societăţile sale interpuse.

Printre motivele de nulitate a hotărârii AGEA nr. (…) din 07.10.2017 atacate în prezenta cauză, reclamanta a invocat adoptarea hotărârii cu încălcarea depoziţiilor legale referitoare la majoritatea greşit determinată a voturilor pentru adoptarea hotărârii atacate.

În acest sens s-a arătat că majoritatea drepturilor de vot ce a determinat adoptarea Hotărârii AGEA nr. (...)/07.10.2017 s-a raportat cu evidenţă la acţiunile majoritare deţinute de societatea (S1) SA obţinute nelegal prin hotărârea AGEA nr. (…)/26.03.2017.

Totodată s-a arătat că, în condiţiile în care această hotărâre AGEA nr. (…)/26.03.107 este lovită de nulitate şi ca efect al nelegalităţii hotărârilor anterioare adoptate la data de 11.02.2017 şi 25.03.2017, în mod evident această nelegalitate se răsfrânge şi asupra hotărârilor subsecvente, respectiv şi asupra hotărârii atacate în prezenta acţiune, care în opinia reclamantei este astfel lovită de nulitate absolută.

De asemenea, s-a arătat că în cauză votul acţionarului (S2) SA exprimat în cadrul Adunărilor Speciale a Acţionarilor societăţii pârâte din 11.02.2017, 25.03.2017 şi 26.03.2017, contravin în mod vădit interesului societăţii şi este exercitat cu rea-credinţă, deoarece nu este justificat de nici un motiv de ordin social sau economic, ci urmăreşte exclusiv vătămarea reclamantei în calitatea sa de acţionar prin privarea dreptului la vot, în scopul obţinerii majorităţii drepturilor la vot şi implicit, a controlului total al societăţii pârâte.

Reclamanta a invocat ca şi motiv de nulitate a hotărârii atacate, exercitarea abuzivă a dreptului de vot de către acţionarul societatea (S1) SA, contrar dispoziţiilor art. 136 ind. 1 din Legea nr. 31/1990.

În motivare s-a arătat că în literatura de specialitate s-a arătat că exerciţiul abuziv al dreptului la vot poate fi identificat având două repere: reaua-credinţă şi încălcarea interesului societăţii. Ori, în cauză votul acţionarului (S1) SA exprimat în cadrul Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor societăţii pârâte, contravine în mod vădit interesului societăţii şi este exercitat cu rea-credinţă, deoarece urmăreşte exclusiv satisfacerea unor interese particulare, prin delegarea puterii de reprezentare a societăţii unor persoane interpuse.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, art. 194 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă şi prevederile legale la care a făcut referire.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992,,(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”.

 (4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile”.

Din textul de lege menţionat mai sus reiese că pentru sesizarea Curţii Constituţionale trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: (a) legea sau ordonanţa ori dispoziţiile din lege sau ordonanţă să fie în vigoare (sau abrogate, ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare); (b) legea sau ordonanţa ori dispoziţiile dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare să aibă legătură cu soluţionarea cauzei; (c) excepţiile trebuiesc ridicate numai în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; (d) calitatea de parte sau de procuror care participă în proces a titularului cererii; (e) prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii.

Instanţa a reţinut că textul de lege criticat, respectiv art. 136 ind. 1 din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 republicată, a fost invocat în cauză în susţinerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, text de lege care are următorul conţinut:

,,Acţionarii trebuie să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari”.

Cu privire însă la motivele de neconstituţionalitate a textului criticat, instanţa a reţinut că autoarea excepţiei a indicat faptul că acest text de lege este contrar dispoziţiilor art. 16, art. 21, art. 1, art. 15 alin. 1, art. 24 şi art. 20 din Constituţie şi cele ale art. 7 şi 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului fără a arăta şi motivele concrete de neconstituţionalitate ale textului criticat prin raportare la textele înşiruite de pârâtă din Constituţia României.

Instanţa a reţinut că, prin trimiterile făcute de către pârâtă la dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, pârâta urmăreşte de fapt lămurirea sintagmelor: „drepturile” acţionarilor ce intră sub incidenţa protecţiei art. 136 ind. 1; „Acţionarii trebuie să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă”; „interesele legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari”.

Atribuţia de lămurire a unei chestiuni de drept, cum este şi cazul de faţă, este atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 519 noul Cod de procedură civilă, iar nu a Curţii Constituţionale.

Mai mult, în cauză lipseşte interesul pârâtei de a invoca excepţia de neconstituţionalitate art. 136 ind. 1, din Legea nr. 31/1990, întrucât chiar şi în lipsa acestui text de lege, art. 291 din actul normativ menţionat arată că prevederile Legii nr. 31/1990 se completează cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.

Ori, conform, art. 14 din Codul civil,,(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară”.

De asemenea, chiar şi în lipsa art. 14 din Codul civil, o reglementare similară se găseşte în art. 57 din Constituţia României, reglementare care prevede că cetăţenii „trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.

Invocarea excepţiei la termenul de judecată din data 13.11.2018 după ce în prealabil la termenele anterioare a solicitat acordarea de termene pentru pregătirea apărării, pentru soluţionarea cererilor de intervenţie în interesul pârâtei, cererea de sesizare a Curţii constituţionale apare ca fiind un pretext de tergiversare a soluţionării cererii.

În condiţiile în care pârâta avea dubii asupra neconstituţionalităţii articolelor invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, ar fi invocat această excepţie prin întâmpinarea depusă la dosar.

De asemenea nu trebuie ignorat nici faptul că prezenta cauză se soluţionează cu celeritate, iar în acest sens sunt incidente şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului privind termenul rezonabil de soluţionare a cauzei.

Faţă de cele reţinute, instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de pârâtă şi a repus cauza pe rol în vederea continuării judecăţii.

Împotriva acestei încheieri, în termen, legal timbrat, a declarat recurs (P) S.A. solicitând admiterea recursului ca fondat şi, rejudecând, a se constata că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată întruneşte cerinţele de admisibilitate prevăzute expres de legiuitor prin art. 29 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992, emiterea unei încheieri care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei.

În motivare se arată, în esenţă, că reclamanta a invocat printre motivele de anulare a Hotărârii Adunării Speciale a Acţionarilor nr. (…)/11.02.2017 şi faptul că hotărârea a fost adoptată prin exercitarea abuzivă a dreptului de vot de către acţionarul (S2) S.A., contrar dispoziţiilor art. 136^1 din Legea nr. 31/1990.

Or, arată faptul că, sintagma „interesul legitim al societăţii”, din cuprinsul art. 136^1, este neconstituţional atâta timp cât legiuitorul nu l-a definit în Legea nr. 31/1990, astfel încât nici instanţa nu poate să verifice o hotărâre a acţionarilor dintr-o societate comercială prin prisma acestei sintagme: „interesul legitim al societăţii”, şi nici un acţionar să îşi revizuiască acţiunile sau inacţiunile în sensul respectării lui, atâta timp cât nu cunoaşte la ce se referă legiuitorul prin instituirea unei asemenea reguli, neexistând o definiţie clară, precisă şi previzibilităţii normei juridice, întrucât este lipsită de claritate din perspectiva elementului material, fiind dificil de determinat cu precizie sfera întinderii „drepturilor” apărate de art. 136^1 precum şi întinderea noţiunii de „bună-credinţă” şi per a contrario când intervine reaua credinţă, precum şi a întinderii noţiunii „intereselor legitime ale societăţii” şi „intereselor legitime ale celorlalţi acţionari”, întrucât legiuitorul nu a înţeles să dea definiţia acestora în mod expres în cuprinsul actelor normative criticate.

Nefiind definite în mod expres aceste noţiuni, fiind date în mod evaziv, lăsând loc echivocului, se lasă o marjă de interpretare magistraţilor investiţi cu o astfel de cauză, urmând a fi dificil să se stabilească ce hotărâri în concret se circumscriu sferei de aplicare a acestor categorii, astfel încât se creează o sarcină exorbitantă în sarcina unui cetăţean, chiar jurist fiind, de a fi nevoit să parcurgă numeroase legi sau jurisprudenţa ca să poată să desprindă cumva din cumulul acestora dacă hotărârea luată în cadrul unei adunării AGEA încalcă sau nu dispoziţiile art. 136^1 din Legea 31/1990.

Apreciază că în mod greşit instanţa de fond nu a dispus sesizarea Curţii Constituţionale întrucât potrivit art. 29 din Legea 47/1992 ,,(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”.

Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere a!e părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile”.

Din textul de lege menţionat mai sus reiese că pentru sesizarea Curţii Constituţionale trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

- legea sau ordonanţa ori dispoziţiile din lege sau ordonanţă să fie în vigoare (sau abrogate, ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare);

- legea sau ordonanţa ori dispoziţiile dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare să aibă legătură cu soluţionarea cauzei;

- excepţiile trebuiesc ridicate numai în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

- calitatea de parte sau de procuror care participă în proces a titularului cererii;

- prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii.

Deşi instanţa de fond reţine întrunirea condiţiei prevăzute de art. 29 alin. 1 din Legea 47/1992, respectiv că excepţia privind neconstituţionalitatea art. 136^1 din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 (**republicată**) privind societăţile are legătură cu soluţionarea cauzei, a omis să analizeze celelalte condiţii obligatorii pe admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale, astfel cum legiuitorul obligă în mod expres prin art. 29 din Legea 47/1992:

-excepţia invocată a fost ridicată de către o parte din proces (alin. 2 art. 29)

-excepţia invocată nu a fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară Curţii Constituţionale (alin. 3 art. 29), dispoziţiile atacate ca fiind neconstituţionale sunt în vigoare (alin. 1 art. 29).

De asemenea se arată că, prima instanţă, cu încălcarea flagrantă a legii, a deliberat asupra aspectelor de fond ce ţin de excepţia invocată, considerând că dacă opinia instanţei este în sensul că o asemenea excepţie nu ar trebui admisă de către Curte, atunci, Curtea Constituţională nu mai trebuie sesizată, ceea ce este greşit, întrucât legiuitorul a dat atribuţiuni unice Curţii Constituţionale să poată admite sau respinge o excepţie de neconstituţionalitate, instanţele sesizate cu o asemenea excepţie având obligativitatea să verifice doar admisibilitatea excepţiei prin prisma criteriilor enumerate expres de legiuitor şi să îşi exprime opinia cu privire la excepţia invocată în cuprinsul încheierii, însă o poate respinge ca inadmisibilă doar în condiţiile exprese prevăzute de legiuitor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XXXV din 11 decembrie 2006 privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la posibilitatea legală de a fi supuse căii de atac a recursului încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial nr. 368 din 30 mai 2007 a statuat:

"Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Republicată, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, iar potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale”; încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile”.

Prin aceste dispoziţii legale se atribuie instanţei în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, o competentă specială, limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, respectiv dacă legea sau ordonanţa a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată este în vigoare, dacă aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei şi dacă nu s-a constatat anterior neconstituţionalitatea sa.

Dispoziţiile legale menţionate au caracter special şi derogă în mod evident de la regulile generale instituite de Codul de procedură civilă şi de Codul de procedură penală cu privire la competenţa materială de soluţionare a recursului.

Astfel, este de reţinut că, pe de o parte, nu fac nicio distincţie în raport de faza procesuală în care se află litigiul sau de natura acestuia, iar pe de altă parte precizează că este competentă să soluţioneze recursul instanţa imediat superioară, precizare care nu ar fi fost necesară dacă legiuitorul ar fi avut în vedere dispoziţiile de procedură cu caracter general.

Atât timp cât, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, o excepţie de neconstituţionalitate poate fi ridicată inclusiv în faza recursului, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare, se impune a se considera că încheierile pronunţate în această fază procesuală, conform alin. (6) al aceluiaşi articol, pot fi atacate cu recurs la instanţa imediat superioară, indiferent dacă aceasta are sau nu, potrivit regulilor generale, competenţă în soluţionarea fondului litigiului.

În cadrul procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, se atribuie instanţei imediat superioare celei care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale o competenţă specială, limitată exclusiv la examinarea legalităţii şi temeiniciei încheierii pronunţate conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, în condiţiile în care, în raport de dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţia României şi de cele ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, o persoană nu poate sesiza direct Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate, ci doar prin intermediul instanţei în faţa căreia a fost ridicată, este evident că raţiunea prevederilor art. 29 alin. (6), referitoare la recurs, a fost aceea de a supune controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, indiferent de faza procesuală în care au fost pronunţate, ca o garanţie în plus a liberului acces la justiţie.”

Curtea Constituţională a decis, prin Decizia nr. 714 din 9 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 338 din 18 aprilie 2018, decizie ce este obligatorie pentru instanţă, faptul că:

„21. Distinct de cele reţinute în deciziile menţionate, Curtea mai statuează că instanţa de judecată în faţa căreia este invocată excepţia de neconstituţionalitate realizează un control al condiţiilor de admisibilitate a acesteia în exercitarea rolului său de filtru, fără a o putea respinge pe motive ce ţin de temeinicia sau netemeinicia acesteia, aspecte care ţin de resortul instanţei de contencios constituţional, ci doar cu privire la motivele care privesc îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate. Prin urmare, respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a excepţiei ar putea privi exclusiv condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute de art. 29 alin. (l) - (3) din Legea nr. 47/1992, iar recursul împotriva încheierii se va limita la aceste aspecte, care nu necesită consideraţii teoretice sau interpretări de amploare ori documentări care să îl pună în dificultate pe autorul excepţiei. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (i)-(3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma acestor condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, paragraful 22). Mai mult, dezvoltarea pe larg a motivelor poate fi făcută şi prin concluzii scrise sau susţineri orale."

În acest sens, exprimându-şi opinia Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017:

„22. În sensul celor de mai sus, Curtea constată că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod exclusiv la art. 29 alin. (l) - (3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma acestor condiţii.”

Ca atare, chiar dacă instanţa de judecată avea opinia că nu este temeinică excepţia de neconstituţionalitate invocată, nu putea să refuze unei părţii accesul la justiţie care nu poate fi îngrădit, decât în cazurile prevăzute expres de Constituţie, art. 53.

De aceea aspecte reţinute de instanţa de fond, precum că, de fapt, autorul excepţiei a dorit dezlegarea unor aspecte de drept care ţin strict de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu pot fi primite în respingerea ca inadmisibilă a sesizării Curţii Constituţionale:

Nu se poate invoca că ar putea exista vreo decădere din dreptul de a mai invoca o excepţie de neconstituţionalitate pentru faptul că nu a fost supusă atenţiei instanţei prin întâmpinare excepţia, sau că s-ar tergiversa cursul procesului atâta timp cât sesizarea Curţii Constituţionale nu e motiv de suspendare a cauzei, ci doar de revizuire în caz de admitere a excepţiei.

Verificând în recurs pe admisibilitatea de principiu a excepţiei, prin raportare la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale solicită a se observa că:

- excepţia invocată are legătură cu soluţionarea cauzei fiind unul dintre motivele de nulitate absolută invocate de reclamantă atât în acţiunea principală (fila 8) cât şi cea completată (filele 5, 6)

- excepţia invocată a fost ridicată de către o parte din proces

- excepţia invocată nu a fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului ca fondat şi rejudecând a se constata că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată întruneşte cerinţele de admisibilitate prevăzute expres de legiuitor prin art. 29 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992, emiterea unei încheieri care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei.

În drept a invocat dispoziţiile art. 29 alin. 5 teza 2 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi celelalte invocate în cuprinsul său.

Examinând încheierea recurată prin prisma motivelor de recurs s-a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Pârâta recurentă a invocat în faţa Tribunalului (...) excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 136/1 din Legea nr. 31/1991 apreciind că acestea contravin art. 16, 21 art. 15 alin.1 şi art. 20 din Constituţia României.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă in vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”, iar potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale”.

Pornind de la dispoziţiile legale enunţate, instanţa a constatat că, în cauză, excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faţa unei instanţe judecătoreşti, de către una din părţile din proces, respectiv de către recurenta pârâtă, şi nu a făcut, anterior, obiectul unei decizii a Curţii Constituţionale de declarare a neconstituţionalităţii.

De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate prin care se cere ca textele de lege criticate ca neconstituţionale să aibă legătură cu soluţionarea cauzei având în vedere că unul dintre motivele pentru care s-a solicitat anularea hotărârii adunării acţionarilor a fost încălcarea prevederilor art. 136/1 din Legea nr. 31/1990.

Aşa cum arătat şi recurenta, prin deciziile nr. 321/2017 şi 714/2017, Curtea Constituţională a statuat că „instanţa de judecată în faţa căreia este invocată excepţia de neconstituţionalitate realizează un control al condiţiilor de admisibilitate a acesteia în exercitarea rolului său de filtru, fără a o putea respinge pe motive ce ţin de temeinicia sau netemeinicia acesteia, aspecte care ţin de resortul instanţei de contencios constituţional, ci doar cu privire la motivele care privesc îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate. Prin urmare, respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale ar putea privi exclusiv condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992”.

Prin urmare, instanţa de fond era limitată la analizarea condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din art. 29 din Legea nr. 47/992, în mod greşit, aceasta respingând cererea de sesizare pe considerentul că pârâta recurentă nu a indicat şi motivele concrete de neconstituţionalitate ale articolului criticat, prin raportare la textele înşiruite din Constituţia României şi că pârâta urmăreşte lămurirea unor sintagme cuprinse în art. 136/1 din Legea nr. 47/1992, această lămurire fiind de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, în condiţiile în care textul de lege criticat ca neconstituţional are legătură cu soluţionarea cauzei, în mod netemeinic instanţa de fond a reţinut că recurenta pârâtă nu ar avea interes în considerarea faptului că o prevedere similară ar fi cuprinsă în art. 14 Cod civil şi art. 57 din Constituţia României.

Împrejurarea că recurenta nu a invocat excepţia de neconstituţionalitate prin întâmpinare sau la termenele anterioare de judecată nu este un motiv de respingere a cererii, câtă vreme excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi în recurs.

Nu pot fi avute în vedere nici alegaţiile referitoare la tergiversarea cauzei întrucât sesizarea Curţii Constituţionale nu împiedică instanţa să soluţioneze cauza.

În consecinţă, instanţa de recurs a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel că se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, sesizare ce trebuie dispusă de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992.

Pentru considerentele expuse în baza art. 498 Cod procedură civilă şi art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 coroborate cu art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, recursul a fost admis, încheierea a fost casată, iar cauza a fost trimisă instanţei de fond în vederea sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză.

Domenii speta

Spete similare