Litigiu de muncă. Plata ajutorului la trecerea în rezervă, în conformitate cu art.20 din Anexa vii, Secţiunea a III-a din legea nr.284/2010. Efectele suspendării exerciţiului dreptului.

Sentinţă civilă 1833 din 15.09.2017


Deliberând asupra prezentei acţiuni civile, constată:

Prin  cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal sub nr.9309/3/9.03.2016, reclamanţii S S, M C, C N, S D au chemat în judecată pe pârâtul M A N, solicitând a se dispune obligarea acestuia la plata ajutorului la trecerea în rezervă cuvenit reclamanţilor, ce au fost trecuţi în rezervă în anul 2013, cu drept la pensie, în conformitate cu art.20 din Anexa VII, Secţiunea a III-a din legea nr.284/2010, actualizarea sumelor cu indicele preţurilor de consum şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, începând cu data la care trebuia efectuată plata, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 27.05.2016 pronunţată de Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, pe rolul căreia a fost înregistrată la data de 4.11.2016.

La rândul său, prin încheierea pronunţată la data de 17.11.2016, Secţiei a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a Tribunalului Bucureşti a declinat competenţa în favoarea Secţiei a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal, cauza fiind înaintată Curţii de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării conflictului.

Prin încheierea din 26.01.2017, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a a respins sesizarea privind conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, pe cale administrativă, în vederea sesizării instanţei competente teritorial.

Pe rolul Secţiei a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale cauza a fost reînregistrată la data de 4.04.2017.

În şedinţa publică din 4.05.2017 a fost disjunsă cererea formulată de reclamantul S D, formând obiectul cauzei de faţă, şi s-a invocat excepţia necompetenţei teritoriale.

Prin sentinţa nr.3227/04.05.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţiei a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.  Considerentele  soluţiei bazându-se pe dispoziţiile art.210 din legea nr.62/2011, care reglementează, din punct de vedere teritorial, competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă, aceasta aparţinând instanţei în a cărei circumscripţie se află domiciliul sau locul de muncă al reclamantului. Astfel, se constată că raporturile de muncă dintre reclamant şi pârât erau încetate la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar domiciliul reclamantului este situat în judeţul Constanţa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa Secţia I civilă la data de 06.06.2017 sub nr.15531/3/2017.

Reclamantul a depus note de şedinţă prin care solicită:

1.obligarea paratului la plata ajutorului la trecerea in rezerva cuvenit reclamantul, trecut in rezerva cu drept la pensie in anul 2013, având ca bază de calcul solda funcţiei de baza in vigoare la data trecerii in rezerva (deci din ultima lună de activitate) si raportat la numărul de solde cuvenit in conformitate cu art.20 d Anexa VII, Secţiunea a III-a din Legea 284/2010, dupa cum urmează :

-conform art.20 alin.(l), un ajutor pentru vechimea efectiva avuta pai la data trecerii in rezerva in sistemul de apărare, ordine publica siguranţa naţionala.

-conform art.20 alin.(2), un ajutor egal cu cate 2 solde pentru fiecare an rămas pana la implinirea limitei de vârsta in grad pana la care putea menţinut in activitate.

2.Actualizarea sumelor la care urmează a fi obligat paratul cu indicele preturilor de consum comunicat de Institutul National de Statistica si obligarea acestuia la plata dobânzii legale (conform Deciziei nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie dată in Recurs in Interesul Legii), incepand cu momentul de la care trebuia efectuata plata (data trecerii in rezerva) si pana Ia momentul plaţii integrale a sumelor datorate reclamantului.

3.Obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii se susţine că in baza dispoziţiilor art.20 din Anexa VII, Secţiunea a IlI-a din Legea 284/2010, reclamantul ar fi trebuit să fi primit un ajutor, având ca baza de calcul solda/salariul funcţiei de baza in vigoare la data trecerii in rezervă, dar la solicitarea foştilor angajaţi, paratul M A N a formulat un răspuns exprimat în cadrul Actului cu nr. P -153/04.12.2015.

Fata de poziţia paratului, reclamanţii, considerandu-se un grup de persoane fizice vătămate în sensul art.l, alin.(2) coroborat cu art.2, alin.(l) lit.a) din Legea 554/2004, au depus la data de 18.01.2016 o plângere administrativa prealabila, faţă de care pârâtul nu a formulat niciun punct de vedere pana la data depunerii prezentei acţiuni civile.

În prezenta cauză, reclamantul învederează instanţei că prin acţiune doreşte să demonstreze faptul că dreptul la ajutorul la trecerea in rezerva, astfel cum a fost el prevăzut prin dispoziţiile art.20 din Anexa VII a Legii cadru nr.284/2010,  nu a fost eliminat prin acte normative anuale de punere in aplicare, ci doar suspendat; cu alte cuvinte drept cuvenit reclamantului a existant in perioada 2013-2017, insa el a fost amânat la plata;

Reclamantul apreciază că singurul act normativ de suspendare, aplicabil situaţiei particulare, a fost OUG 84/2012, valabila pentru anul 2013. Actele normative ulterioare OUG 84/2012 nu au operat o suspendare succesiva, intrucat, in caz contrar s-ar fi incalcat principiul neretroactivitatii Legii Civile.

Se învederează că Legea 284/2010 cuprinde o prevedere legala, in vigoare de la 01.01.2011- neabrogata nici pana in prezent -( art.20 din anexa VII), ce nu a fost declarata neconstitutionala şi care prevede existenta unui drept patrimonial în beneficiul reclamantului. Atât legislaţia interna, cat si legislaţia CEDO prevede ca aceasta reprezintă cel puţin o" speranţa legitima "., care constituţie un "bun " conform art.1 la convenţia CEDO.

Dreptul la ajutoarele la trecerea in rezerva cuvenite pentru anul 2013, pentru a fi valorificat pe cale de acţiune, trebuie sa respecte mai multe condiţii, pe care de altfel le respecta in totalitate în cazul nostru: sa fie recunoscut si ocrotit de lege, printr-o prevedere legala in vigoare - art.20 din anexa VII la Legea 284/2010 ;  să fie exercitat potrivit scopului economic si social pentru care a fost recunoscut de lege ; sa fie exercitat cu buna credinţa; să  fie actual, adică sa nu fie supus unui termen sau condiţii suspensive. Condiţia este indepUnita, intrucat O.U.G.84/2012, care a suspendat dreptul pentru anul 2013 a ieşit din vigoare la data de 01.01.2014, iar conform art.l5(2) din Constituţie si art.6 alin.(5) din NCC, O.U.G.103/2013 (valabila pentru 2014) nu priveşte decat drepturile născute in anul 2014.

Se mai susţine că dreptul la ajutoare la trecerea in rezerva se constituie intr-un drept de creanţa, ocrotit de art.44 din Constituţie. Acest fapt este indicat clar de considerentele deciziilor CCR din Anexa 3, unde judecătorul constituţional afirma ca nu a fost incalcat acest drept ( deci exista, fiind numai suspendat), nicidecum ca nu se circumscrie acestui drept.

Reclamantul menţionează că exista iurisprudenta constanta a ICCJ pe tema drepturilor patrimoniale suspendate, materializata in cele 3 decizii  RIL ( Decizia XXIII/2005: Decizia XII/2007: Decizia LXXVII/2007 ). 

Se mai arată că în data de 08 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, intr-o problema absolut identica, referitoare la art.9 din Legea 118/2010 (privind neacordarea ajutoarelor in perioada 03 iulie -31.12.2010 ) afirma prin Decizia 16 / 2015 ca " Dispoziţiile art.9 din Legea nr.l 18/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie - 31 decembrie 2010, şi nu existenta acestui drept."

Reclamantul invocă  jurisprudenţa I.C.C.J., care  a statuat in cadrul deciziei cu nr.XXIII/2005 (data in R.I.L.), precum si in alte decizii, că „efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada în care a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplică legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute lege."

Se apreciază că dreptul a devenit actual in timpul procedurii judiciare in derulare si instanţa, raport de prevederile Deciziei nr.5/2015 a I.C.C.J (completul pentru dezlegarea un chestiuni de drept), urmează sa analizeze fondul pretenţiilor, neputand considera, dintr-o formalitate excesivă, ca, dat fiind faptul că ele nu erau împlinite la data sesizării, că cererea este prematură.

Se invocă, în susţinerea acţiunii, considerentele Deciziei ICCJ nr.5 din 16.03.2015 Completul pt. dezlegarea unor chestiuni de drept Monitorul Oficial nr. 272 din 23 aprilie 2015: „Bineînţeles, în ipoteza în care termenele se împlinesc pe parcursul desfăşurării procedurii judiciare, instanţa nu poate considera, dintr-o formalitate excesivă că, dat fiind faptul că nu erau împlinite la data sesizării, cererea este prematură, ci va putea trece la analizarea fondului pretenţiilor."

În concluzie, reclamantul consideră că, în raport cu argumentele prezentate, dreptul solicitat a devenit actual si că factorul de suspendare reprezentat de OUG 9/2017 a incetat incepand cu data de 01.07.2017.

În drept se invocă dispoziţiile Legii 554/2004, Legii 284/2010, Legii 285/2010, Legii 283/2011, OUG 84/2012, OUG 103/2013; OUG 83/2014, Deciziile CCR şi Deciziile I.C.C.J menţionate în cuprinsul acţiunii.

Pârâtul şi-a exprimat poziţia procesuală prin notele de şedinţă depuse la data de 03.08.2017, solicitând respingerea acţiunii. Se învederează faptul că M A N nu contestă dreptul militarilor la trecerea în rezervă sau direct în retragere cu drept la pensie, de a beneficia de ajutorul stabilit de legiuitor în raport cu solda funcţiei de bază avută în luna schimbării poziţiei de activitate (trecerii în rezervă) şi funcţie de vechimea efectivă ca militar, însă din cuprinsul actelor normative aplicabile rezultă că ajutoarele la trecerea în rezervă nu se acordă, exerciţiul acestui drept fiind suspendat.

Se mai susţine că în ceea ce priveşte O.U.G. nr. 9/2017, pârâtul solicită instanţei să constate că nu a fost abrogată de Legea 153/2017- lege cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, ba chiar a fost aprobată prin Legea nr. 115/201 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative (M.Of. nr. 403, Partea I, din 29.05.2017). Art. l/lege prevede: "Se aprobă O.U.G. nr. 9 din 27 ianuarie 2017privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2017, cu modificările ulterioare, cu următoarele modificări şi completări...".

Pârâtul apreciază că O.U.G. nr. 9/2017 nu e"abrogată, ba chiar a suferit modificări şi completări. Practic, din cuprinsul actelor normative anterior menţionate rezultă că şi la acest moment, ajutoarele la trecerea in rezervă nu se acordă, exerciţiul acestui drept fiind suspendat.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Instanţa, analizând pretenţiile reclamantului în raport cu dispoziţiile legale şi practica judiciară invocate, precum şi cu  înscrisurile depuse, constată că acţiunea este fondată, pentru următoarele considerente:

La data de 05.02.2014 Casa sectorială de pensii MAN a emis decizia nr.126847 prin care se admite cererea de pensionare a reclamantului, trecut în rezervă la data de 31.10.2013, drepturile de pensie fiind stabilite începând cu data de 01.11.2013.

Reclamantul a solicitat fostului angajator, pârâtul din prezenta cauză, anterior sesizării instanţei, plata drepturilor băneşti prevăzute prin dispoziţiile art.20 din legea nr.284/2010 anexa VII secţiunea 3, dar răspunsul nu a fost pozitiv.

Potrivit art.20 din Anexa nr.VII din Legea 284/28.12.2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:

„1)La trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcţie de vechimea efectivă ca militar, poliţist, funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personal civil în instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu solda funcţiei de bază, respectiv salariul funcţiei de bază avută/avut în luna schimbării poziţiei de activitate, astfel:

Vechime efectivă:

- până la 5 ani - un ajutor egal cu 3 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 5-10 ani - un ajutor egal cu 6 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 10-15 ani - un ajutor egal cu 8 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 15-20 ani - un ajutor egal cu 10 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 20-25 ani - un ajutor egal cu 12 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 25-30 ani - un ajutor egal cu 15 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- peste 30 ani - un ajutor egal cu 20 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază.

(2)Personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, trecuţi în rezervă sau direct în retragere, respectiv ale căror raporturi de serviciu au încetat, cu drept la pensie de serviciu, înainte de împlinirea limitei de vârstă de pensionare prevăzute de lege, mai beneficiază, pentru fiecare an întreg rămas până la limita de vârstă de pensionare sau, în situaţia în care pot desfăşura activitate peste această limită, până la limitele de vârstă în grad la care pot fi menţinute în activitate categoriile respective de personal, de un ajutor egal cu două solde ale funcţiei de bază, respectiv cu două salarii ale funcţiei de bază.

(3)Prevederile alin. (2) nu se aplică personalului militar, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare care beneficiază de plăţi compensatorii.

(4)În caz de deces al beneficiarului înainte de data plăţii ajutorului, acesta se acordă soţiei sau soţului supravieţuitor ori copiilor, iar în lipsa acestora, părinţilor, prin aplicarea în mod corespunzător a prevederilor alin. (1) şi (2).”

 Conform art.13 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în anul 2011, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică, excepţie făcând situaţia imposibilităţii menţinerii în activitate a persoanelor clasate inapt pentru serviciul militar ori încadrate în grad de invaliditate sau decedate.

De asemenea, potrivit  dispoziţiilor OUG nr.80 din 8 septembrie 2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, art. II 9,  în anul 2012 nu se acordă  ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu  ori la trecerea în rezervă.

 Asupra  acestor măsuri  s-a dispus şi prin  art. 2  din OUG 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, potrivit  cu care prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, şi ale art. 1 alin. (4) şi (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) şi art. 13 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013.

Ulterior, au fost emise acte normative prin care guvernul a prelungit succesiv termenele de punere în aplicare a acestor prevederi legale (OUG nr.103/2013, OUG nr.83/2014, OUG 57/2015, OUG nr.99/2016, OUG 9/2017 - care prevede suspendarea plaţii dreptului pentru perioada 31.03.2017-31.12.2017).

Conform Legii nr.153 /2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice (publicată în M.O. nr.492/28.06.2017, data intrării în vigoare fiind 01.07.2017), la art. 44 alin 1 pct.9 se prevede: „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă:  Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, modificările şi completările ulterioare.”

Stabilirea  sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept şi o obligaţie a legiuitorului. Pe baza acestei premise, prin Decizia nr.108/14.02.2006, Curtea Constituţională a conchis că atât încadrarea prin lege a diferiţilor funcţionari publici în anumite categorii, clase şi grade profesionale, cât şi salarizarea acestei încadrări nu reprezintă drepturi fundamentale care nu s-ar putea modifica pentru viitor tot prin lege. De asemenea, potrivit Deciziei nr.74/02.02.2006, Curtea a reţinut că drepturile salariale ale personalului autorităţilor şi instituţiilor publice, inclusiv drepturile suplimentare, sunt stabilite prin lege. Or, în virtutea acestei atribuţii, legiuitorul poate ca, în funcţie de modificarea resurselor bugetare, să intervină asupra criteriilor de acordare şi cuantumurilor valorice ale unor drepturi, să anuleze, ori să suspende vremelnic acordarea unora dintre drepturile prevăzute. Curtea Constituţională a menţinut acest punct de vedere, referitor la caracterul limitat în timp, al amânării acordării unor indemnizaţii în contextul economico financiar cu care se confruntă statul, şi prin decizii pronunţate ulterior – decizia nr.291/2013, decizia 335/2014.

Raportând situaţia de fapt din prezenta cauză la dispoziţiile legale invocate, se constată că reclamantul are dreptul la acordarea primei/ajutorului în raport cu solda funcţiei de bază, însă datorită condiţiilor speciale privind reducerea cheltuielilor bugetare, plata efectivă a acestui drept, născut în anul 2013, a fost suspendată. Legiuitorul a justificat aplicarea măsurii legislative speciale tocmai prin nevoia asigurării unui echilibru financiar bugetar.

Anterior intrării în vigoare a legii nr.153/2017, care nu mai prevede acordarea drepturilor ce fac obiectul prezentului litigiu, plata acestor indemnizaţii era suspendată, dar această suspendare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.

Această interpretare a problemei de drept analizate în cauză a fost dată, într-o speţă similară, şi de ÎCCJ prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005, când a fost sesizată cu un recurs în interesul legii privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă.

ÎCCJ a stabilit că „Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune deci să se reţină că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1990, instituit prin art. 411 alin. 1, a fost introdus în aceasta lege prin art. I pct. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 şi şi-a produs efectele începând de la 1 ianuarie 2001, iar în urma abrogării art. 411 alin. 1 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, acel drept a încetat să mai existe.

Aşa fiind şi cum, în raport cu principiul neretroactivităţii legii civile, înscris în art. 15 din Constituţie şi în art. 1 din Codul civil, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 nu au putere retroactivă, rezultă că dreptul la prima pentru concediul de odihnă acordat magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate prin art. 491 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, astfel cum a fost modificată şi completată prin art. I pct. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, a existat în perioada anilor 2001 -2002.

Or, dispoziţiile art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia anterioară [art. 41 alin. (2) din Constituţia revizuită în 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. III alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001, prin care s-a suspendat până la data de 31 decembrie 2003 aplicarea prevederilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, ca şi cele ale art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, prin care s-au prelungit până la 31 decembrie 2002 termenele prevăzute la art. III din ordonanţa menţionată, neconţinând vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăşi existenţa lui.

Instanţa supremă a interpretat problema de drept cu care a fost a fost sesizată în sensul că „suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2001 şi 2002.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”

„… efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.”

ICCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr.16 din 8 iunie 2015 privind interpretarea şi determinarea efectelor dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, prin care a stabilit că „Din interpretarea normelor legale enunţate rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept.

Raţiunea acestei interpretări este impusă şi de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispoziţiilor legale privind ajutoarele/indemnizaţiile în anii 2011-2015.

Sub acest aspect, relativ la măsurile financiare instituite prin Legea nr. 283/2011 pentru anul 2012, Curtea Constituţională a reţinut că aceste măsuri nu aduc atingere înseşi substanţei drepturilor băneşti vizate, ci doar amână acordarea ajutoarelor/indemnizaţiilor pe o perioadă limitată de timp, pentru a nu se crea o datorie bugetară imposibil de acoperit, în contextul unui echilibru financiar marcat de criză (deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011 şi nr. 291 din 23 mai 2013).

Prin urmare, se impune a se reţine că efectele dispoziţiilor art. 9 din Legea nr.118/2010 au vizat exerciţiul dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, în sensul suspendării acestuia în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, şi nu existenţa acestui drept.”

În consecinţă, întrucât dreptul reclamantului la ajutorul stabilit la trecerea în rezervă a fost reglementat prin dispoziţii legale în raport de care nu s-a constatat neconstituţionalitatea (art.20 din legea nr.284/2010 anexa VII secţiunea 3), aspect recunoscut chiar de instituţia pârâtă, suspendarea exerciţiului acestuia ori prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot avea ca efect înlăturarea însăşi a existenţei lui.

În acest sens a stabilit şi ÎCCJ prin considerentele  Deciziei nr. XXIII din 12 decembrie 2005: „pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Respectarea  principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.”

Raportat la considerentele expuse, tribunalul constată că dreptul, dedus judecăţii în prezenta cauză, a devenit actual, iar efectele suspendării  exerciţiului dreptului au încetat la data de 01.07.2017, astfel că va admite acţiunea, urmând să dispună obligarea pârâtului la plata ajutorului stabilit la trecerea în rezervă, în funcţie de vechimea efectivă ca militar, în temeiul art.20 alin 1 din legea nr.284/2010 anexa VII secţiunea 3 şi a ajutorului egal cu două solde ale funcţiei de bază, stabilit pentru fiecare an întreg rămas până la limita de vârstă de pensionare, în temeiul art.20 alin 2 din legea nr.284/2010 anexa VII secţiunea 3.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului privind plata dobânzii legale şi actualizarea sumelor datorate la data plăţii, instanţa constată că este întemeiată având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată), iar a doua valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii (daune compensatorii). În consecinţă, este admisibil cumulul acestora întrucât nu se ajunge la o dublă reparaţie.

Prin acordarea dobânzii se urmăreşte sancţionarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligaţiei care îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului se urmăreşte acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuaţiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenţei şi cea a plăţii efective a sumei datorate. Actualizarea se constituie într-o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor, în timp ce dobânda urmăreşte acoperirea beneficiului nerealizat.

Instanţa va admite şi cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, întrucât temeiul juridic al acordării acestor cheltuieli este atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, faptă care declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

 Potrivit art. 453 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la  cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Constatând că pârâtul este cel care a căzut în pretenţii şi existând şi o cerere în acest sens, instanţa îl va obliga  la plata sumei de 570 lei, reprezentând onorariu avocat (dovedit prin chitanţa nr.680/04.12.2015 şi factura fiscală anexată), al cărui cuantum este apreciat ca fiind rezonabil, prin raportare la complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat.

PENTRU ACESTE MPTOVE

ÎN NUMLE LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E :

 Admite acţiunea civile formulată de reclamantul S D-  cu domiciliul procesual ales în B, în contradictoriu cu pârâta M A N- cu sediul în B.

Obligă paratul la plata, către reclamant, a următoarelor drepturi băneşti:

- ajutorul stabilit la trecerea în rezervă, în funcţie de vechimea efectivă ca militar, în temeiul art.20 alin 1 din legea nr.284/2010 anexa VII secţiunea 3;

- ajutorul egal cu două solde ale funcţiei de bază, stabilit pentru fiecare an întreg rămas până la limita de vârstă de pensionare, în temeiul art.20 alin 2 din legea nr.284/2010 anexa VII secţiunea 3.

Obligă pârâtul la plata dobânzii legale, aferentă sumelor datorate, calculată pentru perioada cuprinsă între data trecerii în rezervă (01.11.2013) şi data plăţii efective, precum şi la actualizarea sumelor datorate la data plăţii.

Obligă pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 570 lei reprezentând onorariu avocat, în favoarea reclamantului.

Executorie.

Cu apel în termen de 10 zile de la data comunicării, care se depune la Tribunalul Constanţa. 

Pronunţată în şedinţă publică azi, 15.09.2017.