Daune morale. autoritate de lucru judecat

Asupra apelului civil de faţă.

Prin sentinţa  civilă nr.X din 12.06.2018 pronunţată de Judecătoria Slatina  în dosarul civil nr.X/311/2017 s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către pârât, ca neîntemeiată.

S-a admis în parte cererea formulată de reclamant I M, în contradictoriu cu pârâtul D D , ca întemeiată.

A fost obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 20.000 lei, reprezentând daune morale.

A fost obligat către reclamant la plata sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina la data de 22.08.2017 sub nr. X/311/2017 reclamantul I M a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului D D  la plata sumei de 50000 lei ce reprezintă daune morale rezultate ca urmare a săvârşirii infracţiunii de tentativa la omor prevăzuta de art.32 alin. l rap la art.l88.alin.l si 2 C.pen conform deciziei penale nr.X/22.11.2016 pronunţata in dosarul X/104/2016 de Curtea de Apel Craiova prin care inculpatul D D a fost condamnat la o măsura educativa privativa de libertate intr-un centru de detenţie pe o perioada de 3 ani si 4 luni.

 In motivarea cererii reclamantul a arătat ca prin decizia penala nr.X/22.11.2016 pronunţata in dosarul X/104/2016 de Curtea de Apel Craiova, inculpatul D D, a fost condamnat definitiv la o măsura educativa privativa de libertate într-un centru de detenţie pe o perioada de 3 ani si 4 luni ca urmare a infracţiunii de tentativa la omor

Reclamantul a precizat ca în cursul judecăţii nu s-a putut constitui parte civilă datorită faptului că nu s-a aflat în ţară.

Având în vedere trauma produsă de inculpat prin aplicarea lovituri de topor în zona cefei, a precizat că din momentul acela starea sa emoţională este una ambiguă, tot timpul prezintă o temere şi o frica continuă în discuţia cu alte persoane, nu şi-a putut găsi un loc de muncă datorită stării sale confuze, stare ce se  manifestă imediat după lovitura aplicată cu toporul de D D.

Reclamantul a susţinut că suma solicitata ce reprezintă daune morale reprezintă o reparaţie pentru suferinţa fizică creată de pârât la momentul acela cât şi o reparaţie pentru perioadă de după aceea deoarece după cum a arătat mai sus viaţa sa, s-a schimbat radical.

In drept au fost invocate dispoz. art. 1349 C.civ.

In susţinerea cererii au fost depuse la dosar înscrisuri (f. 6-14).

Pârâtul a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pe fondul cauzei, a  învederat faptul ca reclamantul I M, s-a constituit parte civila in dosarul penal, încă din faza de urmărire penală.

Instanţa de fond dar şi instanţa de apel, la judecarea cauzei penale au constatat definitiv că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (art. 1349 şi art. 1357 Cod civil), pentru ca să fie obligat la plata de despăgubiri material către I M, fiind respinsa definitiv cererea de despăgubiri formulate de acesta.

Instanţa în temeiul art.255 C.pr.civ. rap. la art.258 C.pr.civ. a încuviinţat pentru părţi probele propuse ca fiind pertinente, concludente şi utile cauzei.

La termenul din data de 05.06.2018, a fost audiat martorul P L E.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma materialului probator administrat în cauză, instanţa a constat următoarele:

Instanţa a analizat cu prioritate excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către pârât, excepţie pe care a respins-o pentru următoarele argumentele.

Potrivit art. 430 C.pr.civ., autoritatea de lucru judecat se ataşează automat, hotărârii prin care se soluţionează în tot sau în parte fondul procesului, dar şi atunci când se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural, cât şi asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor.

Astfel, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală  şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi.

În manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 431 alin.1 C.pr.civ. (obiect, părţi, cauză). În plus una dintre cele două acţiuni trebuie să fi fost soluţionată anterior cel puţin în mod definitiv printr-o hotărâre definitivă.

Instanţa  a constat, că în dosarul penal nr.X/104/2015, Tribunalul Olt, prin sentinţa civilă nr.X/09.03.2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr.X/22.11.2016 pronunţată de către Curtea de Apel Craiova-secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins ca nefondată, cererea formulată de către partea civilă I M.

În considerentele sentinţei civile,s-a reţinut că „partea civilă I M deşi a arătat în cursul urmăririi penale că se constituie partea civilă cu despăgubiri în sumă de 15.000 lei nu a menţionat în ce anume constă prejudiciul pentru reparaţia indirectă, prin echivalent, a căruia erau destinate aceste despăgubiri. În plus, nici în cursul judecăţii partea civilă nu a făcut aceste  precizări deşi a fost legal citată […]. În aceste condiţii nu există posibilitatea pentru instanţă de a constata întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale cu privire la existenţa prejudiciului şi la raportul de cauzalitate al faptei cu acesta […]”.

Din cele expuse mai sus, rezultă că instanţa nu a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale,întrucât s-a aflat în imposibilitate, faţă de lipsa cuvenitelor precizări de către partea civilă.

Or, câtă vreme, în cadrul judecăţii penale pe aspectul laturii civile, problema răspunderii pârâtului, a limitelor întinderii acesteia şi a legislaţiei aplicabile nu a constituit obiect de dezbatere şi nici al unei analize jurisdicţionale, astfel că nu se poate susţine că există o dezlegare sub acest aspect din partea instanţei penale, aptă să se opună cu autoritate de lucru judecat în faţă jurisdicţiei civile.

Simpla  menţionare a faptului că acţiunea civilă a fost respinsă ca nefondată, – nu înseamnă o dezlegare a chestiunii litigioase referitoare la condiţiile angajării răspunderii sale, în absenţa oricărei statuări a instanţei penale pe acest aspect.

În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile art.20 alin.4 C.pr.pen. care prevăd că „În cazul nerespectării vreuneia din condiţiile prev. la alin.1 şi 2 (respectiv  lipsa constituirii ca parte civilă cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază), persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând însă introduce acţiune la instanţa civilă”.

Pe fondul cauzei.

Conform, art.1349 alin.1 C.civ., „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”, iar alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că “Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”

 Totodată, din economia dispoziţiilor art.1357 C. civ. reiese că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului urmând a răspunde chiar şi pentru cea mai uşoară culpă.

Mai mult, în art.252 C.civ. se stipulează că „orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea  [...]”.

 Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii, şi anume: existenţa unei fapte ilicite care în cazul de faţă este reprezentată de săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de lovirea sau alte violenţe individualizată mai sus, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu material sau moral, existenţa vinovăţiei care este dovedită din cele expuse mai sus.

 Instanţa a  avut în vedere şi dispoziţiile art.28 alin.1 C.pr.pen. care arată că „Hotărârea definitivă a instanţei penale care autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţei faptei şi a persoanei care a săvârşit-o”.

 Prin urmare, instanţa este ţinută de cele reţinute prin sentinţa civilă nr. X/09.03.2016 pronunţată de către Tribunalul Olt, rămasă definitivă prin decizia penală nr. X/22.11.2016 pronunţată de către Curtea de Apel Craiova-secţia penală şi pentru cauze cu minori (f.10-14).

 Referitor la acţiunea civilă având ca obiect daunele morale, instanţa observă şi subliniază că nu există criterii legale de cuantificare a acestor daune, care au un statut diferit de cel al prejudiciului patrimonial, susceptibil de evaluare exactă. Este de necontestat că, prin natura sa nepecuniară, prejudiciul moral nu poate fi exprimat în bani, dar nici nu este oportună o altă modalitate de reparare.

 Aşa fiind,fără a face abuz de aplicare a unor reguli rigide ori arbitrare, instanţa are îndatorirea de a asigura reparaţia bazată pe un raport echitabil între fapta pârâtului şi prejudiciul suferit în plan psihic de către partea civilă.

Astfel, prejudiciul moral, nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit, întrucât, spre deosebire de prejudiciu material, la care acesta trebuie să fie cert, atât ca existenţă cât şi ca întindere, în cazul daunelor morale, certitudinea poate purta doar asupra existenţei prejudiciului nu şi la întinderea acestuia (posibilitatea de a fi evaluat).

 În aceste condiţii, instanţa a reţinut că la stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute.

 De asemenea, instanţa a mai reţinut că în acelaşi timp, cel care pretinde daune morale trebuie să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost afectate prin fapta ilicită a inculpatului.

Instanţa a avut în vedere totodată, Recomandările Consiliului Europei (Londra 1969), care subliniază că principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut ca fiind aplicabil în cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de a acorda o compensare victimei; pe lângă daunele materiale suferite de persoana vătămată, au existat şi prejudicii morale care decurg din traumele fizice suferite, sechelele posttraumatice, toate afectând posibilitatea persoanei vătămate de a participa la viaţa socială şi de familie, comparativ cu situaţia anterioară vătămării produse prin fapta ilicită ale inculpatului.

 Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative. În stabilirea existentei unui prejudiciu trebuie luat în calcul caracterul şi importanţa  valorilor  nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc.

 Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile naţionale, existenta prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

În acord cu jurisprudenţa naţională şi practica CEDO, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

În aceste condiţii, s-a avut în vedere gravitatea şi împrejurările săvârşirii faptei, aşa cum au fost reţinute prin sentinţa civilă nr. X/09.03.2016 pronunţată de către Tribunalul Olt, suferinţele fizice intense provocate persoanei vătămate (8-9 zile de îngrijiri medicale), precum şi impactul negativ al faptei asupra persoanei vătămate.

 De asemenea, instanţa în completarea celor de mai sus reţine şi cele declarate de către martorul P L E, respectiv că după săvârşirea faptei, l-a perceput pe reclamant ca fiind temător, că acuză în continuare dureri de cap şi că îşi aminteşte  şi acum, de cele întâmplate.

Totodată, martorul a declarat că reclamantul nu are loc de muncă, dar fără să cunoască motivul.

Astfel, instanţa a apreciat că cele menţionate sunt suficiente pentru ca instanţa să se pronunţe asupra cererii reclamantului.

 În acest sens, instanţa a avut  în vedere cele statuate de către CEDO în cauzele Danev c. Bulgariei şi Iovtchev c. Bulgariei, după ce a considerat că abordarea formalistă a instanţelor naţionale, care atribuiseră reclamantului obligaţia de a dovedi existenţa unui prejudiciu moral cauzat de fapta ilegală, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferinţelor lui fizice sau psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obţină….. Curtea a subliniat că motivarea hotărârilor interne nu a ţinut seama de faptul că încălcarea constatată a drepturilor fundamentale ale persoanei  putea în sine, în lumina afirmaţiilor acestuia, potrivit cărora se afla într-o stare psihologică sensibilizată, să fie reţinută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Curtea a considerat că aplicarea unei asemenea abordări formaliste de către instanţe era în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri  într-un foarte mare număr de cazuri în care fapta nu era însoţită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a victimei. Abordarea respectivă a instanţelor naţionale, care solicitaseră persoanei în cauză să îşi demonstreze suferinţele prin alte mijloace de probă, în special prin mărturii, fără a putea accede la acestea, l-a privat pe reclamant de un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenţie. În domeniul art. 3 din Convenţie, Curtea a subliniat, în cauza Elefteriadis c. României, că raţionamentul urmat de instanţele naţionale pentru a respinge cererea prin care reclamantul încerca să obţină repararea suferinţelor îndurate de el …. lăsa impresia că lipsa unor mijloace de probă materiale ale prejudiciului invocat era cea care justificase decizia acestora de a nu acorda despăgubiri. Curtea a considerat că, chiar şi admiţând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o acţiune în justiţie să facă proba susţinerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanţele speţei, să atribuie reclamantului obligaţia de a demonstra temeinicia pretenţiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferinţele cauzate….. Curtea a subliniat în repetate rânduri obligaţia care  revine instanţelor naţionale de a interpreta cerinţele procedurale în mod proporţional şi rezonabil [a se vedea, Stone Court Shipping Company, S.A. c. Spaniei, 28 octombrie 2003, Pérez de Rada Cavanilles c. Spaniei, 28 octombrie 1998,  Miragall Escolano şi alţii c. Spaniei].

Faţă de cele expuse, instanţa a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, sub aspectul daunelor morale şi a admis în parte cererea formulată de către reclamant, întrucât cuantumul daunelor, se impune a fi cenzurat, pentru a evita o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului, raportându-se atât la situaţia particulară a părţilor din prezenta cauză, cât şi la consecinţele pe termen lung a faptei pârâtului  şi a dispus obligarea pârâtului către reclamant la plata sumei de 20.000 lei, reprezentând daune morale.

De asemenea,instanţa în temeiul art.453 C.pr.civ.,a dispus obligarea pârâtului către reclamant la plata sumei de 500 lei,reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat-chitanţa nr.X/07.05.2018)

Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat apel apelantul pârât D D , criticând-o pentru  nelegalitate şi netemeinicie.

În temeiul art. 480 alin. 2 coroborat cu art. 476 C.p.c., solicită admiterea apelului, schimbarea sentinţei civile nr. X/2018 în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat şi respingerii cererii formulate de intimatul - reclamant I M, cu obligarea  acestuia la  plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele motive:

In fapt, prin cererea depusă la instanţă la data de 22.08.2017, intimatul - reclamant I M a solicitat instanţei să dispună obligarea apelantului - pârât la plata sumei de 50.000 lei ce ar reprezenta daune morale cauzate de săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor, infracţiune ce a fost reţinută prin decizia penală nr. X/22.11.2016, pronunţată în dosarul nr. X/104/2015.

Prin hotărâre penală definitivă apelantul - pârât a fost condamnat la o măsură educativă privativă de libertate, efectuată într-un centru de detenţie pe o perioadă de 3 ani şi 4 luni.

Intr-un mod absolut eronat, intimatul - reclamant a precizat în acţiunea civilă că în cursul judecării procesului penal "nu s-a putut constitui parte civilă datorită faptului că nu s-a aflat în ţară", împrejurare pe deplin contrazisă de sentinţa penală definitivă.

Intimatul - reclamant a arătat că suma solicitată reprezintă daune morale, ca o reparaţie pentru suferinţa fizică creată prin fracţiunea petrecută în noaptea 7/8.07.2013, "cât şi o reparaţie pentru perioada de după aceea deoarece după cum am arătat mai sus viaţa sa, s-a schimbat radical".

 Probele administrate la instanţa de fond au fost: proba cu înscrisuri constând în sentinţa penală nr. X/09.03.2016 pronunţată de Tribunalul Olt şi decizia penală nr. X/22.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. X/104/2015 şi proba testimonială constând în audierea martorului P E L.

 Prin sentinţa civilă nr. X/2018 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. X/311/2017, instanţa de fond, în mod nelegal şi netemeinic a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de apelantul - pârât, a admis în parte cererea intimatului - reclamant obligându-1 pe apelant la plata sumei de 20.000 lei reprezentând daune morale, dar şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei.

Cu privire la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, sentinţa este nelegală pentru argumentele de mai jos.

Autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzute de art. 431 alin. 1 C.p.c, respectiv obiect, părţi şi cauză, cu îndeplinire cumulativă.

Apelantul - pârât a invocat această excepţie faţă de cererea intimatului - reclamant cu raportare la sentinţa penală nr. X/09.03.2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. X/22.11.2016. Apelantul a arătat că cererea în pretenţii prin care se solicită suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale, ca urmare a agresiunii săvârşită în noaptea de 7/8.07.2013 solicită a fi respinsă şi admisă excepţia autorităţii de lucru judecat pentru următoarele argumente:

Agresiunea a fost săvârşită în noaptea de 7/8.07.2013, iar cu privire la acţiunea civilă, instanţa penală s-a pronunţat în considerentele deciziei nr. X/22.11.2016 reţinându-se că "sub aspectul laturii civile a cauzei s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale ... de aceea a fost respinsă ca nefondată cererea în despăgubiri formulată de partea civilă", decizie penală ce admisese în parte apelul declarat de inculpatul D D  şi prin care se dispune: "Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu contravin prezentei hotărâri".

Este foarte important de reţinut că prin dispozitivul sentinţei penale nr. X/09.03.2016 instanţa a dispus respingerea ca nefondată a cererii de despăgubiri formulată de partea civilă. Prin urmare, pentru perioada iulie 2013 - 22 noiembrie 2016 îşi produce efectele juridice absolute excepţia autorităţii de lucru judecat, în sensul că reclamantul din prezenta cauză s-a constituit parte civilă în dosarul penal, şi-a exercitat acţiunea civilă aşa cum a considerat de cuviinţă potrivit principiului disponibilităţii aplicabil în materie civilă, iar instanţa penală în mod definitiv i-a respins acţiunea civilă ca fiind neîntemeiată.

Indiferent dacă prin cererea sa de constituire ca parte civilă pentru suma de 15.000 lei în dosarul penal, reclamantul a solicitat despăgubirile civile fără a efectua distincţia între despăgubiri morale şi respectiv despăgubiri materiale, această împrejurare nu are nici o relevanţă în motivarea respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat. Instanţa penală s-a pronunţat definitiv pe acţiunea civilă, chiar prin dispozitivul sentinţei penale rămasă definitivă fiind menţionată expres respingerea acţiunii civile ca neîntemeiată.

 Pe de altă parte, legiuitorul permite ca în situaţia existenţei unei victime a unei agresiuni aceasta să poate solicita eventuale alte despăgubiri, după soluţionarea procesului penal, doar dacă acestea s-au produs după momentul rămânerii definitive a hotărârii dispusă în procesul penal.

 Desigur, există posibilitatea ca victima să formuleze acţiune civilă separată într-un proces civil numai în situaţia în care nu a formulat o astfel de cerere în cursul procesului penal.

În aceste condiţii, în mod nelegal, prin sentinţa apelată instanţa de fond a respins excepţia absolută invocată de apelant pe simpla motivaţie că instanţa penală nu a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale întrucât s-a aflat în imposibilitate, faţă de lipsa precizărilor impuse în sarcina părţii civile. Apreciem că o astfel de afirmaţie a instanţei de fond nu poate reprezenta un argument legal în respingerea excepţiei noastre, atâta timp cât în dispozitivul sentinţei penale nr. X/09.03.2016 există dispoziţia expresă de respingere a acţiunii civile ca fiind neîntemeiată.

Mai mult, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că nu ar exista o dezlegare a acţiunii civile din partea instanţei penale aptă să se opună autorităţii de lucru judecat întrucât în cursul judecării acţiunii civile de către instanţa penală nu s-a dezbătut problema răspunderii pârâtului şi a limitelor întinderii acesteia. Tot instanţa de fond,a  considerat într-un mod totalmente eronat că dispoziţia instanţei penale din sentinţa penală nr. X/2016 privind respingerea acţiunii civile ca neîntemeiată ar fi "o simplă menţionare", nu ar însemna o dezlegare a chestiunii litigioase şi cu alte cuvinte instanţa penală nu ar fi emis nici o dispoziţie sub acest aspect. O astfel de motivare echivalează cu critică ori analiză a sentinţei penale dispusă de instanţa superioară, respectiv Tribunalul Olt şi ulterior Curtea de Apel Craiova, împrejurare nelegală, inadmisibilă şi cu o totală lipsă de competenţă făcută de instanţa civilă de fond din prezenta cauză. Cu alte cuvinte, apreciem că instanţa de fond din prezenta cauză şi-a depăşit limitele competenţei motivând respingerea excepţiei printr-o critică amănunţită făcută asupra motivării sentinţei penale definitive, pronunţată de instanţa penală.

Instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 20 alin. 4 C.p.p. potrivit cărora legiuitorul a prevăzut posibilitatea introducerii acţiunii civile la instanţa civilă, numai în cazul în care partea civilă din procesul penal nu s-a constituit parte civilă în cauza penală soluţionată definitiv întrucât aliniatul 1 şi 2 din art. 20 se referă strict la procedura constituirii ca parte civilă în dosarul penal.

In aceste condiţii, instanţa de fond a dat o greşită interpretare a prevederilor art. 20 alin. 4 C.p.p. care au în vedere condiţiile prevăzute la alin. 1 şi alin. 2 din art. 20 C.p.p. numai în sensul constituirii ca parte civilă în procesul penal. Aşa cum arătam şi mai sus, reclamantul s-a constituit parte civilă în dosarul penal, iar instanţa penală în mod definitiv a respins acţiunea civilă ca neîntemeiată.

Sentinţa este nelegală şi netemeinică şi cu privire la soluţionarea fondului cauzei prin care a admis în parte cererea reclamantului pentru suma de 20.000 lei.

Instanţa de fond a reţinut că prejudiciul moral solicitat de intimatul - reclamant nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului care să stabilească un astfel de cuantum. Din acest punct de vedere, în sentinţă se menţionează că la stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa a avut în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori si intensitatea cu care au fost percepute.

 Aceiaşi instanţă însă, a omis să ţină seama de faptul că intimatul trebuie să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale ale intimatului ar fi fost afectate.

 Din acest punct de vedere, se observă cu claritate că intimatul nici cel puţin în motivarea propriei sale cereri nu menţionează un minim de argumente şi indici din care să rezulte eventuala măsură prin care drepturile nepatrimoniale i-au fost încălcate. Chiar declaraţia martorului P L E nu poate fi reţinută ca o probă pertinentă întrucât această declaraţie vine în urma unei cereri a reclamantului nemotivată sub acest aspect, iar declaraţia martorului, în sine, nu aduce decât afirmaţii de ordin absolut general ce nu pot reprezenta nici minime criterii pentru stabilirea unui cuantum al daunelor morale. Astfel că, afirmaţia în sensul în care intimatul nu are loc de muncă "dar fără să cunoască motivul" se încadrează în acele afirmaţii de ordin general, lipsa locului de muncă fiind evident dată de dezinteresul intimatului întrucât să şi ajute tatăl în afacerea de familie pe care o au în localitatea de domiciliu.

 Faptul că intimatul i-ar fi spus martorului pe la începutul anului 2017 că îl doare capul şi că ar fi cam temător nici acestea nu pot reprezenta minime criterii privind daunele morale întrucât instanţa i-a pus în vedere intimatului la mai multe termene consecutive să depună acte medicale în acest sens, iar intimatul nu a depus niciun fel de înscris.

 Mai mult, acelaşi intimat - reclamant a mai produs o altă altercaţie în anul 2016, în urma căreia a fost înjunghiat de o altă persoană, iar cauza sa a făcut obiectul unui alt dosar penal, fiind şi obiectul unor subiecte din mass-media.

 In aceste condiţii, dacă intimatul acuză în realitate astfel de dureri de cap ar fi adus cu siguranţă un act medical, dar totodată trebuia făcută distincţia între efectele produse de agresiunea al cărei autor a fost apelantul - pârât de efectele produse ulterior, în cursul anului 2016 de agresiunea suportată de acelaşi intimat dar cauzată de o altă persoană.

În aceste condiţii apelantul pârât  apreciază că nu sunt întrunite condiţiile legale prevăzute de art. 1357 C.civ., iar cererea intimatului în mod nelegal şi netemeinic a fost admisă în parte.

In dovedirea prezentului apel  a înţeles să se folosească de proba cu înscrisuri.

In drept, şi-a întemeiat apelul pe prevederile art. 480 alin. 2 C.p.c.

La data de 19.10.2018 intimatul reclamant  I M, în termen legal potrivit dispoz. art. 205 Cod procedură  civilă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat si menţinerea sentinţei  ca fiind temeinica si legala,  cu obligarea apelantului-parat la plata cheltuielilor de judecata .

In fapt, prin apelul formulat de către apelantul-parat in prezenta cauza,acesta aduce nenumărate critici sentinţei civile Nr. X/2018/12.06.2018 pronunţata de Judecătoria Slatina in prezentul dosar.

Consideră ca respectivele critici in susţinerea apelului sunt efectiv neîntemeiate, deoarece instanţa de fond corect a reţinut si motivat ulterior argumentele aduse de acesta cat si probele administrate in cursul judecaţii in cuprinsul sentinţei apelate.

Apelantul-parat critică opinia instanţei cu privire la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat considerând ca in perioada iulie 2013/22.11.2016, excepţia autorităţii de lucru judecat îşi produce efecte in sensul ca intimatul reclamant  s-a constituit parte civila in cadrul dosarului penal si mi-am exercitat acţiunea civila,aceasta fiind ulterior respinsa de instanţa penala ca fiind neîntemeiata.

In legătura cu argumentele invocate de către apelantul - parat in susţinerea punctului său de vedere privind excepţia autorităţii de lucru judecat,consideră ca sunt nefondate ,deoarece după cum se poate observa in sentinţa civila apelata, instanţa s-a aplecat suficient de mult in a motiva respingerea respectivei excepţii spunând aceasta ca instanţa penala nu a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât s-a aflat in imposibilitate, fata de lipsa cuvenitelor precizări de către partea civila.

In ceea ce priveşte nelegalitatea si netemeinicia de care face vorbire apelantul-parat, consideră ca a probat îndeajuns cererea de chemare in judecata astfel cum a reţinut şi instanţa de fond in sentinţa apelata .

Corect apreciază instanţa de fond ca sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale sub aspectul daunelor morale, raportându-se atât la situaţia particulara a pârtilor din prezenta cauza, cat si la consecinţele pe termen lung a faptei paratului. La data de 26.10.2018 apelantul pârât D D  a formulat răspuns la întâmpinare  prin care a arătat că îşi menţine  toate argumentele prezentate în motivarea apelului, iar motivele din  întâmpinare consideră că sunt neîntemeiate.

Analizând sentinţa prin prisma motivelor de apel, în considerarea dispoziţiilor legale incidente în cauză şi prin raportare la înscrisurile de la dosar, tribunalul constată că apelul  este  fondat, având în vedere următoarele considerente:

Tribunalul reţine că, potrivit art. 431 Cod de procedură civilă, nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar art. 432 prevede că excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs.

Din cuprinsul celor expuse anterior reiese că este lucru judecat atunci când a doua cerere de  chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.

Sub aspectul elementelor autorităţii de lucru judecat, rezultă că pentru existenţa ei este necesară tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Identitatea de părţi presupune participarea în ambele procese a  aceloraşi persoane, ca titulare ale drepturilor care formează obiectul  principal, cauza vizează fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, în timp ce obiectul reprezintă atât pretenţia formulată prin  cerere, cât şi dreptul subiectiv invocat.

Tribunalul reţine că, pe calea prezentei acţiuni, reclamantul I M, în contradictoriu cu pârâtul D D , a solicitat  obligarea pârâtului D D  la plata sumei de 50000 lei ce reprezintă daune morale rezultate ca urmare a săvârşirii infracţiunii de tentativa de omor prevăzuta de art.32 alin. l rap la art.l88.alin.l si 2 C.pen, conform deciziei penale nr.X/22.11.2016 pronunţata in dosarul X/104/2016 de Curtea de Apel Craiova, reclamantul invocând ca temei al demersului său dispoziţiile art.1349 Cod civil.

Tribunalul constată că, prin sentinţa penală nr.X/09.03.2016, pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr.X/104/2015, a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de partea civilă I M, cerere prin care a solicitat în cursul urmăririi penale, obligarea inculpatului – pârât în prezenta cauză, la plata de despăgubiri. S-a reţinut în considerentele sentinţei că, sub aspectul laturii civile, nu sunt întrunite în cazul inculpatului condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzută de art.1349 şi 1357 din Codul civil. În consecinţă, contrar celor reţinute de instanţa de fond, tribunalul constată că, prin sentinţa penală nr.X/09.03.2016, a fost examinat şi rezolvat litigiul în fond, sub aspectul laturii civile reţinându-se că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Împotriva soluţiei de respingere ca nefondată a cererii de obligare a inculpatului D D  la plata de despăgubiri, reclamantul nu a declarat apel, iar sentinţa penală nr.X/09.03.2016, pronunţată de Tribunalul olt în dosarul nr.X/104/2015 a rămas definitivă prin decizia penală a Curţii de Apel Craiova nr.X/22.11.2016.

Din cuprinsul celor expuse anterior rezultă că atât în prezentul dosar, cât şi în dosarul nr.X/104/2015 este incontestabil îndeplinită condiţia identităţii de părţi, obiectul acţiunii este acelaşi – răspundere civilă delictuală, cauza acţiunii, respectiv fundamentul juridic legal al demersului promovat, fiind reprezentat în ambele dosare de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.1349  Cod civil privind răspunderea delictuală.

Prin urmare, în condiţiile în care există tripla identitate cerută de lege, în mod greşit a fost respinsă de către instanţa de fond excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât există autoritate de lucru judecat faţă de sentinţa penală nr.X/09.03.2016, pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr.X/104/2015 rămasă definitivă prin decizia penală a Curţii de Apel Craiova nr.X/22.11.2016.

Argumentul instanţei de fond, potrivit căruia sentinţa penală nu se bucură de autoritate de lucru judecat pentru că în cadrul judecăţii penale instanţa penală nu a analizat şi nu a supus dezbaterii condiţiile răspunderii civile delictuale, deşi a respins acţiunea civilă ca nefondată,  contravine dispoziţiilor art.431 C proc civ.

 A accepta posibilitatea ca o parte sa reitereze o cerere soluţionată prin respingerea ei ca nefondată, indiferent de obiectul pretenţiilor, ar însemna sa se înfrângă puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti, iar, ori de cate ori partea ar considera că soluţia instanţei a fost pronunţată în fond fără ca cererea formulată să constituie obiect de dezbatere sau obiect al unei analize jurisdicţionale, dreptul să fie repus în discuţie, lucru ce ar contraveni dispoziţiilor art. 431 Cod proc civ. Calea procedurală de urmat, în astfel de situaţii, este exercitarea căilor de atac legale, ori, în speţă, reclamantul nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinţei penale nr.X/09.03.2016.

Instanţa de apel reaminteşte că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, ci poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

De altfel, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu împotriva României, cauza Androne împotriva României), dreptul la un proces echitabil în fata unei instanţe judecătoreşti garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor părţi. Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care reclamă, între altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de instanţele judecătoreşti să nu mai fie pusă în discuţie.

Fără respectul datorat principiului autorităţii lucrului judecat, hotărârile n-ar avea nicio utilitate practică. Ele nu ar pune capăt proceselor pentru că un drept câştigat cu ocazia unei judecăţi ar putea fi contestat si contrazis printr-o hotărâre ulterioară. În felul acesta, în relaţiile sociale nu ar exista nicio ordine şi totul ar sta sub semnul îndoielii si al posibilităţii rejudecării litigiilor la nesfârşit.

Aşadar, forţa puterii lucrului judecat trebuie considerată că vine din nevoia socială de securitate juridică. Respingerea unei a doua acţiuni în justiţie între aceleaşi părţi, purtând asupra aceluiaşi obiect şi întemeiată pe aceeaşi cauză se datorează nu faptului că prima hotărâre exprimă adevărul, ci împrejurării că este imposibil să se mai demonstreze că hotărârea anterioară este eronată.

Pentru toate considerentele expuse, tribunalul, în temeiul art.480 alin.2 C proc civ, va admite apelul declarat de apelantul pârât D D  împotriva sentinţei civile nr. X/12.06.2018 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul civil nr. X/311/2017, în contradictoriu cu intimatul reclamant I M şi va schimbă sentinţa, în sensul că va admite excepţia autorităţii de lucru judecat şi va respinge acţiunea  pentru  autoritate de lucru judecat.

În temeiul art.453 C proc civ, va obliga intimatul reclamant I M la plata către apelantul pârât D D  a sumei de 1000 lei  cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Data publicarii pe portal: 10.05.2019

Domenii speta

Spete similare