Litigii cu profesionişti. Obligaţia unei persoane juridice, societate comercială care oferă servicii turistice, de a plăti taxa pentru serviciile publice de televiziune

Recurs. Litigii cu profesionişti. Obligaţia unei persoane juridice, societate comercială care oferă servicii turistice, de a plăti taxa pentru serviciile publice de televiziune, chiar dacă are încheiat contract de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice cu o societate pe acţiuni, câtă vreme în grila de programe recepţionate se regăsesc şi posturile publice de televiziune. Cuantumul taxei, calculată prin raportare la numărul de camere deţinute şi oferite pentru cazare, şi nu la numărul posturilor de recepţie pentru care are încheiat contractul de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice cu furnizorul privat.

Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 28 din 19 februarie 2019

- art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994

- art. 3 alin. 2 şi art. 4 din HG nr. 978/2003

Prin Sentinţa civilă nr. (...)/31.05.2017 pronunţată de Judecătoria (...) s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei iulie 2012 – iunie 2013, invocată de pârâtă.

S-a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta SOCIETATEA ROMÂNĂ DE TELEVIZIUNE în contradictoriu cu pârâta SC (...) SRL pentru suma de 2587,2 lei reprezentând taxă TV pentru perioada iulie 2012 – iunie 2013.

S-au respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii ale reclamantei SOCIETATEA ROMÂNĂ DE TELEVIZIUNE în contradictoriu cu pârâta SC (...) SRL.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal apelanta SOCIETATEA ROMÂNĂ DE TELEVIZIUNE solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei civile apelate în sensul admiterii acţiunii cu consecinţa obligării intimatei la plata sumei de 10610,6 lei datorată pentru perioada iulie – noiembrie 2016 pentru unitatea de primire turistică MOTEL (...), cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, achitate în fond şi în apel.

Prin Decizia civilă nr. (...)/A/LP din 26 februarie 2018 Tribunalul (...) a respins ca nefondat apelul introdus de apelanta SOCIETATEA ROMÂNĂ DE TELEVIZIUNE în contradictoriu cu intimate SC (...) SRL, împotriva Sentinţei nr. (...)/31.05.2017 pronunţată de Judecătoria (...), pe care a menţinut-o în totalitate.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Apelanta a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 10.610,60 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de televiziune aferent perioadei iulie 2012 – noiembrie 2016.

În justificarea acestei pretenţii apelanta a invocat dispoziţiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, conform cărora obligaţia plăţii taxei revine tuturor persoanelor juridice, în calitate de beneficiari ai serviciului public de televiziune.

În opinia apelantei, voinţa legiuitorului a fost aceea de a institui prezumţia cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice cu sediul în Romania, în cazul dotării camerelor unităţilor de primire turistică, cu televizoare indiferent de existenţa sau inexistenţa unui contract de furnizare a energiei electrice.

Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2513 Cod civil rap. la prevederile art. 2537 pct. 4 Cod civil, art. 1522 alin. 1 Cod civil, astfel că pentru perioada iulie 2012 – iunie 2013 pretenţiile apelantei în sumă de 2587,2 lei sunt prescrise, termenul de prescripţie s-a împlinit la data scadenţei de plată a fiecărei taxe lunare.

Deşi susţine atât în faţa instanţei de fond cât şi în apel că a efectuat în repetate rânduri notificări către intimată în vederea achitării debitelor acestea au rămas doar simple afirmaţii fără suport probator, la dosarul cauzei s-a depus doar notificarea de plată nr. (...)/12.07.2016 (fila 10) comunicată societăţii intimate la data de 22.07.2016 (fila 11).

Nu există nici o altă notificare a societăţii intimate care să fi întrerupt termenul de prescripţie a dreptului la acţiune.

În ceea ce priveşte pretenţiile apelantei aferente perioadei iulie 2013 – noiembrie 2016, contrar susţinerilor apelantei, Tribunalul a apreciat că, în concordanţă cu opinia instanţei de fond, în condiţiile în care apelanta nu a făcut dovada prestării efective a serviciilor în favoarea intimatei, aceasta nu deţine calitatea de beneficiar.

Potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radio şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

Această reglementare este strâns legată de prevederile art. 3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003 şi art. 3 alin. 2 din H.G. 978/2003 prevederi ce au fost anulate prin Decizia nr. 607/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia Contencios Administrativ, care a stabilit că sensul noţiunii de „beneficiar” din Legea nr. 41/1994, este cel comun, adică „cel care beneficiază de ceva” sau „o autoritate, instituţie, societate, etc. pentru care se face o lucrare”.

Prin urmare, cum sensul noţiunii de „beneficiar” se referă la persoane fizice sau juridice care beneficiază de un serviciu raportat la probele administrate în cauză, în mod corect prima instanţă a stabilit că intimata nu a beneficiat de serviciile de natura celor furnizate de către apelantă având încheiat contract de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice, inclusiv televiziune cu un alt furnizor (SC (...) SA) şi în consecinţă a respins acţiunea.

Prin Decizia nr. 297/2004 a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că „obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective”.

Aceleaşi considerente au fost avute în vedere şi în pronunţarea Deciziei nr. 331/2006 a Curţii Constituţionale.

Având în vedere Decizia 448/2013 a Curții Constituționale și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 2012 privind constituționalitatea art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, societăţile care dovedesc că nu beneficiază de serviciul public de televiziune, nu vor plăti această taxă.

Faţă de aceste considerente, apreciind că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică şi că aceasta a evaluat temeinic situaţia dedusă judecăţii şi a făcut o judicioasă aplicare a legii, Tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta Societatea Română de Televiziune împotriva Sentinţei civile nr. (...)/31.05.2017 pronunţată de Judecătoria (...), pe care a menţinut-o în totalitate.

Împotriva acestei hotărâri, în termen, scutit de plata taxelor judiciare de timbru a declarat recurs reclamantă SOCIETATEA ROMÂNĂ DE TELEVIZIUNE solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată în sensul obligării intimatei la plata taxei TV în suma de 10.610,60 lei datorată pentru perioada iulie 2012 – noiembrie 2016 pentru unitatea de primire turistică: MOTEL (...) şi a cheltuielilor de judecată în recurs.

Recurenta critică decizia pronunţată în apel, care potrivit art. 488 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă apreciază că a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material.

Recurenta SOCIETATEA ROMANA DE TELEVIZIUNE, este o instituţie de interes naţional, funcţionând ca serviciu public autonom, în subordinea Parlamentului României. Cadrul legal de funcţionare al SRTv este reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, care stabileşte la art. 40 lit. b) că veniturile instituţiei sunt asigurate, printre altele si din contravaloarea taxei pentru serviciul public de televiziune.

În conformitate cu prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 se stabileşte că "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi  reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii."

Cuantumul taxei pentru serviciul public de televiziune este menţionat în cuprinsul anexei la HG nr. 978/2003, potrivit căruia pentru societăţile turistice se percepe o taxa lunară în sumă de 7,7 lei/cameră.

În atare situaţie şi în raport de prevederile actelor normative precizate, intimata datorează o taxa lunară pentru serviciul public de televiziune, în funcţie de numărul de camere deţinut în cadrul unităţilor de primire turistică aflate în administrarea sa, care conform datelor publicitare furnizate pe site-ul propriu si pe site-ul Autorităţii Naţionale pentru Turism deţine un număr de 26 de camere, însemnând o taxă TV de 215,6 lei/lună.

Numărul camerelor deţinute de către pârâtă în cadrul unităţii de primire turistică este furnizat de pe site-ul Autorităţii Naţionale pentru Turism la secţiunea lista cu unităţi de primire turistică clasificate; din ofertele publicitare furnizate de către pârâtă pe internet rezultă numărul de camere deţinut în cadrul unităţii de primire turistică, precum şi dotarea camerelor cu receptoare TV.

Plata taxei tv se realizează în cazul existenţei unui contract de furnizare a energiei electrice, în cuprinsul facturilor lunare emise de furnizorii acestei utilităţi, iar în cazul în care beneficiarul acestei taxe nu are încheiat un contract de furnizare a energiei electrice cu mandatarii recurentei, sau are încheiat un contract de energie electrică cu alţi furnizori de energie electrică care nu au calitatea de mandatari ai recurentei, în vederea recuperării taxei TV, această taxa se achită direct fie la casieriile SRTV, fie prin virament bancar sau mandat poştal, dispoziţiile art. 5 din HG nr. 978/2003 fiind în sensul: "taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuţi la art. 1 şi 3, de către Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate.

Persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (1), precum şi persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (2), care îşi asigură pe cont propriu energia electrică şi nu au contract de furnizare a energiei electrice, vor plăti taxa direct Societăţii Române de Televiziune."

În situaţia în care beneficiarii taxei TV au încheiate contracte de energie electrică cu furnizorii acestei utilităţi, mandatari ai recurentei, în vederea colectării taxei TV, beneficiarii au obligaţia să declare furnizorului de energie electrică fiecare punct de consum, iar în cazul unităţilor de primire turistică numărul de camere deţinut astfel încât taxa TV să se calculeze în raport de prevederile Anexei III la HG nr. 978/2003, respective 7,7 lei/cameră/lună.

Apreciază că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, incidente în speţă, respectiv a prevederilor Legii nr. 41/1994 şi a HG nr. 1267/2010.

Procedând la analiza cauzei, instanţa de apel a dispus respingerea apelului formulat de către recurentă, în mod nefundat, pentru următoarele considerente:

Astfel, s-a reţinut că, în speţă, nu ar fi fost făcută dovada faptului că intimata a beneficiat efectiv de serviciile publice de televiziune. Or, acestă reţinere este în contradicţie cu dispoziţiile cuprinse in HG nr. 1267/2010, care stabilesc că pentru menţinerea clasificării unităţii de primire turistică la nivelul clasificării hotelului deţinut de către intimată, respectiv 2 stele, este necesară dotarea acesteia cu receptoare TV.

Or, în conformitate cu menţiunile furnizate de către Autoritatea Naţională pentru Turism, unitatea de primire turistică a intimatei, Hotel (...), a fost clasificată la acest regim încă din anul 2012, iar până în prezent nu a survenit o declasificare a unităţii de primire turistică sau o retragere a certificatului de clasificare.

Articolul 31 din Constituţie prevede dreptul tuturor cetăţenilor la informare, iar serviciile publice de radio şi televiziune constituie modalităţile principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.

Taxa radio şi tv se regăseşte în legislaţia şi practica europeană, în domeniu fiind cunoscut faptul că în toate ţările U.E. aceasta reprezintă principala sursă de finanţare a activităţii posturilor publice din domeniul audio-vizualului. Legiuitorul a prezumat calitatea de beneficiar a serviciului de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România fără a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor tv. Câtă vreme nu a înţeles a distinge în ceea ce priveşte această posesie, voinţa legiuitorului fiind în sensul că nu s-a dorit exceptarea persoanelor juridice de la îndeplinirea obligaţiei de plată pentru serviciul public de televiziune, situaţie în care nici cei care aplică legea nu pot opera astfel de exceptări.

Plata pentru serviciul public de televiziune reprezintă o obligaţie ce incumbă în temeiul legii tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, condiţii în care creanţa solicitată în cauză de recurentă are un caracter cert.

În drept a invocat dispoziţiile art. 483, 488 pct. 8 noul Cod de procedură civilă.

Examinând decizia recurată, raportat la motivul de recurs invocat, Curtea a reţinut că recursul este fondat.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că, atât din prevederile Legii 41/1994, cât şi din cele ale HG 978/2003, rezultă că, taxa pentru serviciul public de televiziune trebuie achitată de persoanele juridice care au calitatea de beneficiari efectivi ai acesteia, iar pârâta intimată nu are o asemenea calitate, în condiţiile în care are încheiat contract de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice, inclusiv de televiziune, cu un alt furnizor – S.C. (...) S.A.

Deşi argumentaţia instanţei de apel este corectă în ceea ce priveşte necesitatea ca persoanele juridice să fie beneficiari efectivi ai serviciilor publice de televiziune, pentru a li se percepe taxa, încheierea unui contract de furnizare a serviciilor de telecomunicaţii electronice cu S.C. (...) S.A. nu poate duce la exonerarea pârâtei de la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, întrucât cele două aspecte nu se suprapun.

Astfel, potrivit prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

Prin Decizia nr. 448/2013, Curtea Constituţională a constatat că aceste dispoziţii sunt constituţionale, în măsura în care, taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii.

Potrivit art. 3 alin. 2 din HG 978/2003, emisă în aplicarea art. 40 din Legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune.

Acest text a fost anulat prin Sentinţa civilă nr. (...)/2010 a Curţii de Apel (...), devenită irevocabilă prin decizia nr. 607/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinându-se că, taxa pentru serviciul public de televiziune incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de „beneficiar” fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii. Din această perspectivă, hotărârea Guvernului nu a aplicat în art. 3 alin. (2) în mod corect dispozițiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Anularea prevederilor art. 3 alin. 2 din HG 978/2003 nu poate lipsi, însă, de fundament, acţiunea reclamantei, astfel cum susţine intimata pârâtă, căci aceasta îşi găseşte justificarea în prevederile art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, în interpretarea dată de Curtea Constituţională acestor prevederi.

Rezultă, aşadar, că, taxa pentru serviciul public de televiziune este datorată doar de persoanele juridice care beneficiază efectiv de serviciul public de televiziune. Or, pârâta are o asemenea calitate, în condiţiile în care ea însăşi recunoaşte prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, că are încheiat contract de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice cu S.C. (...) S.A., iar în grila de programe recepţionate n pachetul de bază se regăsesc şi posturile publice de televiziune – TVR1 şi TVR2.

Totodată, din oferta publicitară furnizată de pârâta intimată pe site-ul său (fila 12 din dosarul de fond), rezultă că aceasta oferă turiştilor camere dotate de televizoare.

Faptul că pârâta intimată are încheiat un contract de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice cu S.C. (...) S.A. nu o scuteşte, însă, pe aceasta de obligaţia de achitare a taxei pentru serviciul public de televiziune. După cum reiese din prevederile Legii 500/2002 şi ale Legii 41/1994, scopul taxei impuse de art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 este funcţionarea Societăţii Române de Televiziune. Potrivit art. 39 alin. 1 din această lege, sursele financiare ale Societăţii Române de Televiziune se constituie din alocaţii de la bugetul de stat, din venituri proprii şi din alte surse. Iar potrivit art. 40 alin. 1, veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, după caz, din: a) sume încasate din realizarea obiectului de activitate; b) taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune; c) penalităţi de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate; d) sume încasate din publicitate; e) sume încasate din amenzi şi despăgubiri civile; f) donaţii şi sponsorizări; g) alte venituri realizate potrivit legii.

În schimb, prin încheierea contractului de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice cu S.C. (...) S.A., furnizorul nu oferă pârâtei intimate un serviciu public de televiziune, pentru ca, prin plata tarifului prevăzut în contract, să se poată considera că, pârâta intimată plăteşte o asemenea taxă către furnizorul privat. Ci, obiectul contractului, astfel cum se menţionează la art. 1, constă în furnizarea unor servicii de telecomunicaţii electronice, vânzarea sau transmiterea în custodie a echipamentelor, în schimbul plăţii unor tarife.

Prin urmare, tariful plătit furnizorului privat de servicii de comunicaţii electronice nu înglobează şi taxa care trebuie plătită, potrivit art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, pentru serviciul public de televiziune, cele două prestaţii fiind diferite atât prin scopul lor, determinat de contraprestaţia oferită, cât şi prin beneficiarii acestora.

Raportat la aceste considerente, Curtea a apreciat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

În ceea ce priveşte cuantumul taxei la trebuie obligată pârâta intimată, Curtea a avut în vedere prevederile art. 4 din HG 978/2003, precum şi anexa 1 la această hotărâre, care prevăd că, în cazul persoanelor juridice – societăţi turistice, se percepe o taxă de 7,7 lei/cameră. Faptul că, pârâta a încheiat contractul de furnizare cu furnizorul privat doar pentru 14 posturi de recepţie nu poate determina stabilirea taxei raportat la numărul posturilor de recepţie, câtă vreme anexa 1 la HG 978/2003 prevede expres că, pentru societăţile turistice, cum este cazul pârâtei, taxa luară se percepe în cuantum de 7,7 lei/cameră, iar conform datelor furnizate pe site-ul Autorităţii Naţionale pentru Turism, pârâta deţine un număr de 26 camere.

În ceea ce priveşte perioada de timp pentru care trebuie calculată această taxă, prin sentinţa civilă nr. (...)/31.05.2017 a Judecătoriei (...), s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei iulie 2012 – iunie 2013. Deşi recurenta reclamantă a solicitat prin recursul declarat casarea în totalitate a deciziei pronunţate în apel în sensul obligării pârâtei la plata taxei TV aferentă întregii perioade pentru care a formulat acţiunea – iulie 2012 – noiembrie 2016, totuşi aceasta nu a adus nici o critică în cuprinsul motivelor de recurs sub aspectul modului în care a fost soluţionată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. În acest context, raportat la prevederile art. 488 Cod procedură civilă, acest aspect a intrat în puterea de lucru judecat, astfel că, a fost admis recursul şi casată în totalitate decizia recurată, iar în rejudecare a fost admis apelul declarat împotriva sentinţei nr. (...)/31.05.2017 pronunţată de Judecătoria (...), care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea reclamantei şi obligată pârâta la plata sumei de 8023,40 lei reprezentând taxa TV aferentă perioadei iulie 2013 – noiembrie 2016, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale instanţei cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei.

În temeiul art. 452 Cod procedură civilă, a fost respinsă cererea recurentei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, faţă de lipsa oricăror dovezi în acest sens.

Domenii speta

Spete similare