Apel. Litigii cu profesioniști. Pretenții. Prescripția extinctivă aplicabilă drepturilor accesorii succesive. Neîntreruperea termenului de prescripție pentru debitul accesoriu prin întreruperea termenului de prescripție pentru debitul principal

Apel. Litigii cu profesioniști. Pretenții. Prescripția extinctivă aplicabilă drepturilor accesorii succesive. Neîntreruperea termenului de prescripție pentru debitul accesoriu prin întreruperea termenului de prescripție pentru debitul principal.

- art. 2503 alineat 2, art. 2526, art. 2537 pct. 1 și pct. 2 Cod civil

Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 149 din 18 iunie 2019

Prin Sentința civilă nr. (...)/23.05.2018 Judecătoria (...) a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul (P) (...) S.R.L. și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. (R) S.R.L în contradictoriu cu pârâtul (P) (...) S.R.L., având ca obiect pretenții, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.380 lei cheltuieli de judecată. A respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC (R) SRL, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul obligării intimatei la plata sumei de 33.001,52 lei, reprezentând dobânda legală calculată de la data de 24.01.2013 și până la data de 21.01.2015, dobândă datorată ca urmare a îndeplinirii cu întârziere a obligației contractuale, constând în achitarea sumei de 137.967,36 lei, reprezentând diferența de 50% din obiectul contractului încheiat între părți, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. (...)/Ap din 2 noiembrie 2018 Tribunalul (...), în temeiul art. 480 Cod procedură civilă a admis apelul declarat de către apelanta-reclamantă SC (R) SRL în contradictoriu cu intimatul pârât (P) (...) SRL împotriva sentinței civile nr. (...)/23.05.2018 pronunțată de Judecătoria (...), în dosar nr. (...)/2018 și a schimbat în tot sentința apelată și în consecință:

A admis acțiunea civilă înaintată de apelanta-reclamantă SC (R) SRL în contradictoriu cu intimatul pârât (P) (...) SRL, a obligat intimata pârâtă să plătească apelantei reclamante cu titlu de pretenții suma de 33.001,52 lei, reprezentând dobânda legală calculată de la data de 24.01.2013 până la data de 21.01.2015, datorată ca urmare a îndeplinirii cu întârziere a obligației contractuale de achitare a sumei de 137.967,36 lei.

A respins apelul declarat de către apelantul pârât (P) (...) SRL împotriva considerentelor aceleiași sentințe.

A obligat intimatul pârât (P) (...) SRL să plătească apelantei reclamante SC (R) SRL cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 3893,04 lei, reprezentând c/v taxe judiciare de timbru și onorariu avocat în ambele faze procesuale.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond starea de fapt, între apelanta reclamantă și apelanta pârâtă s-a încheiat un raport juridic în formă simplificată prin care reclamanta a intermediat cumpărarea din SUA a unui autoturism nou de teren marca (...) 2013.

Potrivit convenției dintre părți, la data de 06.06.2012, reclamanta apelantă SC (R) SRL a emis două facturi proforma, factura nr. (...) pentru suma de 130.862,16 lei reprezentând contravaloarea avansului de 50% din valoarea autoturismului și factura nr. (...) în cuantum de 97.307,76 lei aferentă serviciilor de intermediere, transport, omologări și taxe.

Pârâta a achitat cele două facturi la data de 15.06.2012.

După efectuarea procedurilor de import, aducerea în țară a autovehiculului și omologarea acestuia, pârâta apelantă a demarat o acțiune civilă împotriva reclamantei apelante, invocând denunțarea unilaterală a contractului și solicitând obligarea acesteia la restituirea sumelor achitate în temeiul celor două facturi proforma, cu dobânda legală și cheltuielile de judecată aferente.

Prin sentința civilă nr. (...)/2013 a Judecătoriei (...) a fost admisă acțiunea formulată, s-a constatat că a intervenit rezoluțiunea contractelor materializate in facturile proforma nr. (...) și (...) din 06.06.2012, reclamanta apelantă din prezentul dosar fiind obligată să achite suma de 50.592 euro plus dobânda legală calculată de la data de 06.06.2012 și până la data plății efective.

Prin decizia civilă nr. (...)/AP/02.07.2014 pronunțată de Tribunalul (...) a fost admis apelul formulat de SC (R) SRL, sentința sus-menționată fiind modificată, în sensul respingerii acțiunii. Această hotărâre a fost menținută de Curtea de Apel (...) în prin decizia civilă nr. (...)/C/2014 din 06.11.2014.

După soluționarea litigiului dintre părți, pârâtul apelant (P) (...) SRL a achitat restul de 50% din prețul autoturismului. Prețul a fost consemnat la Biroul Executorului Judecătoresc (...) la data de 19.01.2015, care a făcut plata mai departe către apelanta reclamantă, la data de 21.01.2015.

Din motivarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, data achitării restului de preț trebuia efectuată la data de 23.01.2013, dată la care autovehiculul a fost omologat conform dispozițiilor legale, pârâta achitând suma de 137.973,36 lei la data de 19.01.2015, în contul executorului judecătoresc (...) deschis la (...) Bank.

La data de 09.01.2018 reclamanta apelantă a formulat prezenta acțiune împotriva pârâtei apelante, solicitând obligarea acesteia la plata dobânzii legale datorate de la data scadenței, respectiv data de 24.01.2013, și până la data plății efective.

Ținând seama de puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. (...)/AP/02.07.2014 pronunțată de Tribunalul (...) și a deciziei civile nr. (...)/C/2014 din 06.11.2014 pronunțată de Curtea de Apel (...), instanța de control judiciar a constatat că achitarea restului de preț trebuia efectuată la data de 23.01.2013.

În acest sens, este de observat că nu doar dispozitivul unei hotărâri se bucură de putere de lucru judecat, ci și considerentele care pregătesc dispozitivul. În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Efectul de „lucru judecat” al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu, semnifică autoritatea de lucru judecat, care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea); lato sensu semnifică puterea de lucru judecat, care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Instanța de control judiciar a apreciat că prima instanță a reținut în mod greșit incidența în cauză a Deciziei nr. 7/2015 pronunțată de ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, decizie care se referă la modul de aplicare a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, în condițiile în care în speța dedusă judecății nu se discută despre plăți salariale eșalonate de legiuitori, iar potrivit art. 521 Cod procedură civilă, deciziile pronunțate de ICCJ privind dezlegarea unei chestiuni de drept se aplică numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării și nu se aplică prin asimilare sau extrapolare la alte situații.

Totodată, instanța de control judiciar a apreciat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 2503 ale art. 2537 Cod civil.

Potrivit prevederilor art. 2537 pct. 1 din Noul Cod civil, „prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția”.

Potrivit prevederilor art. 2541 alin. 1, 2 și 3 din Noul Cod civil „întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție. Dacă întreruperea prescripției a avut loc prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripție de același fel”

Potrivit prevederilor art. 2503 alin. 1 din Noul Cod civil, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.”

Raportat la textul legal precizat, instanța de control judiciar a apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut că plata voluntară efectuată de debitor nu întrerupe cursul prescripției cu privire la accesoriile debitului principal. În condițiile în care nu este prescris dreptul la acțiune privind debitul principal, nu este prescris nici dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

În ceea ce privește prezența acțiune, termenul de prescripție a început să curgă la data de 23.01.2013 și urma să se împlinească la data de 22.01.2016.

Având în vedere faptul că restul de preț a fost achitat de către apelanta pârâtă la data de 21.01.2015, la această dată termenul de prescripție a fost întrerupt printr-un act voluntar de executare, iar după această dată a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, termen care se împlinește în data de 21.01.2018.

Instanța de control judiciar a constatat faptul că acțiunea introductivă de instanță a reclamantei apelante a fost formulată și înregistrată la Judecătoria (...) în data de 09.01.2018, deci înainte de împlinirea noului termen de prescripție.

Potrivit art. 1523 Cod civil debitorul era de drept în întârziere atât în ceea ce privește plata restului de preț, cât și dobânda legală aferentă. De asemenea, art. 1535 noul Cod civil prevede că “(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsa, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. în acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.” Totodată, art. 2 din O.G nr. 13/2011 prevede că “în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

Instanța de control judiciar a apreciat că, apelanta-pârâtă datorează apelantei-reclamante dobânda legală începând cu data de 24.01.2013 și până la data plății efective, respectiv data de 21.01.2015.

În temeiul dispozițiilor art. 453 Cod de procedură civilă, în calitate de parte căzută în pretenții, apelanta pârâtă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată ocazionate apelantei reclamante în ambele faze procesuale.

Împotriva acestei sentințe, în termen, legal timbrat, a declarat recurs (P) (...) SRL solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu consecința rejudecării pe fond a acțiunii formulate - cu reținerea cauzei spre rejudecare de către instanța de recurs, iar în urma rejudecării:

- admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă, iar pentru restul sumelor ca rămasă fără obiect;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial și taxă judiciară de timbru.

Prin hotărârea atacată, instanța de apel a admis apelul reclamantului dispunând obligarea recurentei la plata unor sume prescrise, dar și a unor sume deja achitate.

Pentru a proceda astfel s-au nesocotit atât decizia ÎCCJ 7/2015 pronunțată în dezlegarea unor probleme de drept cât și, în general, prevederile din materia prescripției dreptului material la acțiune incidente în cauză.

Instanța de apel a procedat în mod nelegal la înlăturarea efectelor Deciziei 7/2015 pronunțată de ÎCCJ pentru dezlegarea unor probleme de drept, expunând cu nonșalanță argumentul că aceasta se referă la modul de aplicare a dispozițiilor OUG 71/2009 și, prin urmare, „deciziile pronunțate de ÎCCJ privind dezlegarea unei chestiuni de drept se aplică numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării și nu se aplică prin asimilare sau extrapolare la alte situații”. Practic nu se oferă niciun motiv real pentru care Decizia 7/2015 nu este incidentă ci este o „apreciere” a judecătorului în cauză, apreciere care nu este susținută de niciun argument logic.

Dispozitivul Deciziei 7/2015 expune: „Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă, prin încheierea din 6 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 635/90/2014, și, în consecință, stabilește următoarele: Plățile voluntare eșalonate in temeiul OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, efectuate în baza unui titlu executoriu nu întrerup termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru daunele interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare”. Decizia 7/2015 „se referă la modul de aplicare a dispozițiilor OUG 71/2009” sau că se dezleagă problema întreruperii termenului de prescripție în privința daunelor-interese moratorii în situația în care se fac plăți voluntare ce privesc debitul principal.

În speța ce stătea la baza Deciziei 7/2015 creditorii aveau titluri executorii (hotărâri judecătorești), dreptul recunoscut prin ordonanță de urgență și primiseră plăți, iar în speța de față este vorba despre o simplă plată voluntară efectuată de recurentă (prin care a stins debitul principal).

Chiar și în situația în care s-ar aprecia că Hotărârea 7/2015 nu este incidentă în speță pentru că reglementează o altă materie (ceea ce nu e cazul pentru că deciziile date în dezlegarea unor probleme de drept dezleagă chestiuni de drept și nu aspecte de fapt, ori problemele de drept sunt aceleași în ambele spețe) trebuie avut în vedere că raționamentul care a stat la baza acestei decizii este deplin aplicabil pentru identitate de rațiune și în cauza de față (în acest sens depune cu titlu de practică judiciară Decizia 1147/29.03.2018 a ÎCCJ - într-o speță în care ÎCCJ a aplicat o decizie dată în penal asupra unei situații din civil pentru identitate de rațiune).

Din cuprinsul Deciziei 7/2015 se degajă ca importanță și relevanță pentru prezenta speță următorul paragrafe:”(...) prin plata parțială a drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile și prin emiterea actelor normative privind eșalonarea plății, debitorii nu au recunoscut și îndreptățirea creditorilor la plata daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii legale. (...) Altfel spus, plătite voluntare eșalonate în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, efectuate în baza unui titlu executoriu, nu întrerup termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru daunele-interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare”.

Normele de drept material aplicate greșit de către instanța de fond sunt: art. 2503, 2537, 2541 Cod civil.

Art. 2503: Prescripția dreptului la acțiune privind drepturile accesorii (odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

(2) în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate.

Art. 2537: Cazurile de întrerupere a prescripției. Prescripția se întrerupe:

Printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția;

Art. 2541: Efectele întreruperii prescripției (l) întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere. (2) După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.

Astfel, este adevărat că prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare, însă actul voluntar de executare, respectiv plata prețului (debitul principal) nu produce efecte cu privire la dobânzi (accesorii), în condițiile în care discutăm despre pretenții care au o natură diferită, dobânda penalizatoare având ca scop acoperirea prejudiciului suferit pentru plata cu întârziere a debitului principal, iar fiecare zi de întârziere provoacă un termen de prescripție distinct, rezultă că pentru a opera întreruperea prescripției trebuie efectuat un act de întrerupere ce vizează dobânda penalizatoare, iar nu debitul principal. Dobânzile din prezentul dosar nu au fost solicitate niciodată și, în mod evident, nu au fost niciodată puși în întârziere cu privire la plata lor. Recurenta arată că plata sa asupra principalului cum putea întrerupe termenul de prescripție asupra accesoriilor câtă vreme nici măcar acestea nu i-au fost solicitate.

În cazul penalităților pe zi de întârziere sunt aplicabile dispozițiile art. 2503 alin. (2) și 2526 Cod civil, care stabilesc că, fiind vorba despre prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă. Fiecare zi cuprinsă între data presupusă a scadenței (23.01.2013) și data plății (19.012015) a generat penalități, iar pentru fiecare din acestea a început să curgă un termen de prescripție distinct, de 3 ani de zile (exemplu: 24.01.2013 a generat penalități de întârziere - ele trebuiau solicitate într-un termen de prescripție de 3 ani de zile, acest termen s-a împlinit la 24.01.2016, alt exemplu: 30.06.2014 a generat penalități de întârziere - ele trebuiau solicitate într-un termen de prescripție de 3 ani de zile, acest termen s-a împlinit la 30.06.2017). Termenul de prescripție pentru ultima zi de penalități s-ar împlini la 19.01.2018. Câtă vreme cererea de chemare în judecată a fost introdusă la 09.01.2018 înseamnă că la acea dată erau prescrise toate penalitățile anterioare datei de 09.01.2015 și erau neprescrise cele aferente zilelor cuprinse între 09.01.2015 și 19.01.2015 (19.01.2015 fiind data plății).

Nici măcar plata unele dintre dobânzi nu atrag întreruperea termenului pentru celelalte dobânzi deoarece pentru fiecare în parte curge un termen distinct, independent, cu propriile cauze de întrerupere, suspendare etc.

În ceea ce privește interpretarea “juridică” vizând aplicarea art. 2503 alin. (1) Cod civil, arată că acest articol vizează stingerea dreptului la acțiune, nu întreruperea lui, iar data plății principalului marchează doar momentul la care se stinge obligația de plată și data limită până la care se pot calcula penalități pe zi de întârziere.

Așa cum rezultă din dosarul cauzei (depusă dovada în prima instanță), recurenta a achitat o parte din penalitățile solicitate, respectiv acelea pe care nu le-a considerat prescrise și a solicitat instanței să respingă cererea ca rămasă fără obiect în privința acestei sume.

Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului. După judecata în fond solicită respingerea cererii de chemare în judecată în parte ca prescrisă și în parte ca rămasă fără obiect.

În drept a invocat dispozițiile: art. 488 pct. 8 și urm., art. 496, art. 498 alin. 1 Cod procedură civilă.

Intimata SC (R) SRL, prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea în tot a deciziei pronunțate de instanța de apel, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare intimata arată că întreaga motivare a cererii de recurs vizează modul de soluționare de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă.

Astfel cum se poate observa din poziția procesuală expusă de pârâtă în cele 3 cicluri procesuale, aceasta nu contestă debitul pretins prin acțiunea introductivă, ci se rezumă la a arăta că ar fi prescris dreptul material la acțiune.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel este temeinică și legală, motivele invocate de recurentă fiind nefondate, întrucât:

1)în speța dedusă judecății nu sunt incidente efectele Deciziei nr. 7/2015 a ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 16 alin. 1 lit. a) și b) și art. 17 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat (Decretul nr. 167/1958), raportate la dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii.

2)recurenta nu are în vedere prevederile art. 2503 Cod civil – Prescripția dreptului la acțiune privind drepturile accesorii și ale art. 2537 Cod civil.

Întreaga motivare a recursului se bazează pe considerente luate fragmentat din cuprinsul Deciziei nr. 7/2015 a ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, cu toate că aceasta se referă la modul de aplicare a dispozițiilor Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 71/2009, or în speța dedusă judecății nu este vorba de plăți salariate eșalonate de legiuitor prin acte normative.

O simplă analiză a considerentelor Deciziei 7/2015 pronunțată de I.C.C.J., precum și a dispozitivului acestei hotărâri, conduce la concluzia că această decizie nu are nicio aplicabilitate în speța dedusă judecății. Deciziile pronunțate de ICCJ privind dezlegarea unei chestiuni de drept se aplică potrivit art. 521 Cod procedură civilă numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării și nu se aplică prin asimilare sau extrapolare la alte situații ce nu au fost supuse dezlegării.

O lămurire clară în acest sens a fost făcută chiar în considerentele Deciziei ICCJ nr. 7/2015: “în esență, în raport cu dispozițiile supuse interpretării și sesizarea formulată de instanța de trimitere, chestiunea de drept vizează răspunsul ce urmează a fi dat întrebării dacă, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 și plățile voluntare eșalonate efectuate în baza acestui act normativ, este întrerupt termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii creditorilor privind obligarea debitorului la plata daunelor interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009.

Domeniul de aplicare a prescripției extinctive (sub aspectul termenului și modului în care se calculează) trebuie interpretat în contextul unei corecte calificări a obiectului cauzei, deoarece finalitatea pronunțării unei hotărâri prealabile în procedura reglementată de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă este dezlegarea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, ceea ce implică stabilirea premiselor corecte de analiză în evaluarea problemei de drept, și nu preluarea celor reținute de instanța de trimitere prin actul de sesizare.”

Problema de drept din prezenta speță este aceea de a se stabili dacă plata voluntară efectuată de debitor privind debitul principal în cadrul unui raport juridic între profesioniști întrerupe cursul prescripției și cu privire la dobânda legală datorată de acesta cu privire la debitul principal.

Pârâta nu a contestat data de la care încep să curgă daunele interese moratorii constând în dobânda legală și anume data de 23.01.2013, aceasta fiind data scadenței obligației de plată stabilită de către instanță cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă (...)/AP/02.07.2014 pronunțată de Curtea de Apel (...).

Termenul de prescripție a început să curgă la data de 23.01.2013 și urma să se împlinească Ia data de 22.01.2016.

Potrivit art. 2541 alin. l întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție. Dacă întreruperea prescripției a avut loc prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripție de același fel.

Raportat la aceste dispoziții legale, la data achitării restului de preț, 21.01.2015, prescripția a fost întreruptă printr-un act voluntar de executare, după această dată începând să curgă o nouă prescripție de același fel, adică tot o prescripție de 3 ani, care se împlinește în data de 21.01.2018, acțiunea reclamantei fiind formulată înainte de împlinirea acestui termen și anume 09.01.2018.

Recurenta nu are în vedere prevederile art. 2503 Cod civil - Prescripția dreptului la acțiune privind drepturile accesorii, potrivit căruia “(1) Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”.

Câtă vreme la data de 21.01.2018 nu era prescris dreptul la acțiune privind debitul principal, nu era prescris nici dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

Recurenta nu are în vedere că plata voluntară efectuată de debitor întrerupe cursul prescripției cu privire la accesoriile debitului principal. În condițiile în care nu este prescris dreptul la acțiune privind debitul principal, nu este prescris nici dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

Dobânzile legale au fost stabilite la un cuantum de 33.001,52 lei fiind calculate de la data de 24.01.2013 și până la data de 21.01.2015, data achitării restului de preț.

La data de 21.01.2015 nu era împlinit termenul de prescripție de 3 ani, iar de la această dată, prin efectuarea plății, începe să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani.

În ceea ce privește data plății, raportat la prevederile art. 1497 ale noului Cod civil, dacă plata se face prin virament bancar, data plății este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plății, astfel încât data plății este 21.01.2015, dată la care a fost alimentat, contul intimatei și nu 19.01.2015 cum susține pârâta. Faptul că aceasta a decis să apeleze la un executor judecătoresc în vederea mijlocirii efectuării plății, deși nu se impunea, nu echivalează cu data plății în sensul art. 1497 noul Cod civil.

Potrivit prevederilor art. 2503 Cod civil privind prescripția extinctivă, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

Potrivit art. 2537 pct. l din Noul Cod civil prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcut de cel în folosul căruia curge prescripția. Astfel, achitarea de către societatea comercială debitoare a ultimei părți din plata prețului, constituie tocmai o recunoaștere expresă a datoriei și are ca efect întreruperea prescripției extinctive.

Potrivit principiului accesorium sequitur principale, întreruperea prescripției privind dreptul la dividende, ca drept principal, duce la întreruperea prescripției dreptului la dobânzi, ca drept accesoriu. Potrivit prevederilor art. 2503 Cod civil privind prescripția extinctivă, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, cum este cazul în speță. Potrivit art. 2537 Cod civil, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcut de cel în folosul căruia curge prescripția. Or, achitarea de către pârâtă, la 21.05.2015, a ultimei părți din prețul autovehiculului, nu constituie decât o recunoaștere expresă a datoriei.

Cum, potrivit principiului accesorium sequitur principale întreruperea prescripției privind dreptul la plata prețului, ca drept principal, duce și la întreruperea prescripției privind dobânzile, ca drept accesoriu, înseamnă că acțiunea reclamantei pentru daune-interese moratorii, sub forma dobânzilor este în termen, fiind introdusă la 09.01.2018.

Potrivit art. 1523 Cod civil debitorul era de drept în întârziere atât în ceea ce privește plata restului de preț, cât și dobânda legală aferentă. De asemenea, art. 1535 noul Cod civil prevede că “(1) În cazul în care asumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.

Totodată, art. 2 din O.G nr. 13/2011 prevede că “în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

Pârâta recurentă datorează intimatei dobânda legală începând cu data de 24.01,2013, dată la care pârâta trebuia să își execute obligația, până la data plății efective, adică până la data de 21.01.2015.

Pentru aceste considerente solicită respingerea recursului ca neîntemeiat.

În drept a invocat prevederile art. 205, alin. 2 Cod procedură civilă, precum și celelalte dispoziții legale invocate.

Examinând decizia recurată, raportat la motivul de recurs invocat, Curtea a reținut că recursul este fondat.

Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat acordarea dobânzilor legale aferente debitului principal de 137.967,36 lei, pe perioada 24.01.2013, data scadenței debitului principal și data plății acestuia – 21.01.2015.

Aspectul necontestat de nici una dintre părți este acela că, urmare a soluționării definitive a dosarului nr. (...)/2013 al Judecătoriei (...), pârâta S.C. (P) (...) S.R.L. avea obligația de a plăti diferența de 50% din prețul autoturismului (137.967,36 lei) la data de 23.01.2013. Această obligație a fost îndeplinită doar la data de 21.01.2015, data intrării sumei în contul reclamantei creditoare. 

Problema de drept care trebuie lămurită în speță vizează interpretarea dispozițiilor Codului civil referitoare la prescripția extinctivă aplicabilă drepturilor accesorii succesive, iar consecutiv stabilirea datei efective a plății diferenței de preț, întrucât data plății debitului principal este data până la care se calculează dobânzile legale solicitate de reclamantă.

În acest sens, Curtea a reținut că, dobânzile legale au natura juridică a unor drepturi accesorii debitului principal, acestea fiind, de asemenea, prestații succesive, în privința cărora art. 2503 alin. 2 Cod civil prevede că, în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate.

De asemenea, art. 2526 teza I Cod civil prevede că, atunci când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă.

Raportat la aceste dispoziții legale, este evident că, pentru fiecare zi cuprinsă între data scadenței – 23.01.2013 și data plății – 21.01.2015, au curs dobânzi în mod succesiv, astfel că, a început să curgă și un termen de prescripție distinct de 3 ani, termenul calculându-se de la data exigibilității fiecărei rate de dobândă. Astfel, termenul de prescripție pentru ultima zi de dobânzi s-a împlinit la data de 21.01.2018 (3 ani de la data plății diferenței de preț). Raportat, însă, la data cererii de chemare în judecată – 09.01.2018 și la plata debitului principal – 21.01.2015, reiese că nu erau prescrise pretențiile aferente perioadei 09.01.2015 până la data plății – 21.01.2015. (cei trei ani anteriori cererii de chemare în judecată).

În ceea ce privește întreruperea termenului de prescripție prin plata voluntară a debitului la data de 21.01.2015, Curtea a apreciat că, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 2537 pct. 1 Cod Civil. Potrivit acestui text de lege, prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția.

Această prevedere putea fi incidentă în cauză doar în cazul în care debitul principal nu ar fi fost achitat în totalitate, iar obiectul cererii de chemare în judecată ar fi fost achitarea diferenței de preț. În schimb, plata debitului principal nu produce efecte cu privire la curgerea termenului de prescripție pentru accesorii – dobânzi, întrucât cele două pretenții au o natură juridică diferită. Dobânda penalizatoare are drept scop acoperirea prejudiciului suferit pentru plata cu întârziere a debitului principal, iar fiecare zi de întârziere provoacă un termen de prescripție distinct. Prin urmare, fiind vorba despre pretenții diferite – debitul principal și dobânzile, întreruperea prescripției pentru debitul principal nu determină întreruperea prescripției pentru debitul accesoriu. Art. 2503 alin. 1, care se referă la stingerea dreptului la acțiune a drepturilor accesorii ca urmare a stingerii dreptului la acțiune privind debitul principal, este de strictă interpretare, reprezentând o aplicație a regulii accesorium sequitur principale și nu poate fi interpretat în sensul că, nu doar stingerea, ci și întreruperea dreptului la acțiune privind un drept principal ar atrage întreruperea termenului de prescripție privind dreptul accesoriu.

Mai mult, nici nu se poate vorbi despre o întrerupere a termenului de prescripție privind debitul principal, câtă vreme nu a mai rămas nici o diferență de preț de achitat.

Astfel, pentru a opera întreruperea prescripției în cazul de față, trebuia efectuat un act de întrerupere care să vizeze dobânda penalizatoare, iar nu debitul principal. A accepta soluția contrară ar însemna să se admită că, atât pentru debitul principal, cât și pentru debitul accesoriu curge un singur termen de prescripție, iar nu termene de prescripție diferite.

În sprijinul acestor susțineri este și Decizia nr. 7/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie în privința căreia în mod greșit instanța de apel a reținut că nu poate fi avută în vedere în soluționarea cauzei. Nu este vorba despre obligativitatea în speță a Deciziei nr. 7/2015, pentru că, într-adevăr, aceasta se referă la o altă chestiune de drept decât cea din prezentul dosar, și anume plățile efectuate în temeiul OUG 71/2009, ci de raționamentul care a stat la baza acestei decizii, care este deplin aplicabil, pentru identitate de rațiune, și în speța de față. Astfel, în cuprinsul Deciziei nr. 7/2015, instanța supremă a reținut că, „prin plata parțială a drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile și prin emiterea actelor normative privind eșalonarea plății, debitorii nu au recunoscut și îndreptățirea creditorilor la plata daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii legale. (...) Altfel spus, plătite voluntare eșalonate în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, efectuate în baza unui titlu executoriu, nu întrerup termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru daunele-interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare.”

Nu este incident, în speță, nici cazul de întrerupere reglementat de art. 2537 pct. 2 Cod civil, întrucât introducerea unei acțiuni în justiție de către pârâta din prezenta cauză vizând denunțarea unilaterală a contractului și restabilirea situației anterioare nu produce nici un efect asupra solicitării reclamantei de a obține dobânzi legale ca urmare a plății cu întârziere a diferenței de preț, câtă vreme acestea nu au fost solicitate în respectivul dosar pe calea unei acțiuni reconvenționale.

Raportat la aceste considerente, este greșit raționamentul instanței de apel în sensul că s-ar fi întrerupt termenul de prescripție prin plata debitului principal efectuată la data de 21.01.2015. Cu toate acestea, apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. (R) S.R.L. se impunea a fi admis raportat la împrejurarea că, în mod greșit instanța de fond a reținut ca fiind prescrise în totalitate pretențiile formulate, raportat la data scadenței debitului principal și a datei la care a fost formulată cererea de chemare în judecată.

Astfel cum s-a arătat anterior și după cum a recunoscut și pârâta recurentă, având în vedere data scadenței – 23.01.2013, perioada pentru care se solicită dobânzile legale – 24.01.2013 – 21.01.2015, precum și data introducerii acțiunii – 09.01.2018, rezultă că, nu sunt prescrise pretențiile pe cei trei ani anteriori cererii de chemare în judecată, respectiv 09.01.2015 – 21.01.2015. În consecință, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune trebuia făcută doar pentru pretențiile aferente perioadei 24.01.2013 – 08.01.2015.

De asemenea, în condițiile în care, pentru o parte din perioada pentru care s-au solicitat dobânzile, pârâta a făcut dovada achitării acestora, se impune respingerea pretențiilor aferente perioadei respective, ca fiind lipsite de obiect. În ceea ce privește data efectivă a plății debitului principal, instanța de recurs apreciază că, prin raportare la prevederile art. 1497 Cod civil, potrivit căruia, dacă plata se face prin virament bancar, data plății este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plății, data plății este 21.01.2015, aceasta fiind data la care diferența de preț a intrat în contul reclamantei.

La fila 54 din dosarul de fond, există, într-adevăr, copia unui extras de cont al pârâtei, din care rezultă virarea diferenței de preț la data de 19.01.2015, având ca beneficiar BEJ (...), susținerea pârâtei fiind în sensul că, plata a fost făcută în contul executorului judecătoresc la solicitarea reclamantei.

Reclamanta, cu privire la acest aspect, a arătat că, pârâta este cea care a decis să facă plata prin intermediul executorului judecătoresc.

Având în vedere poziția discordantă a părților asupra acestui aspect, s-a reținut că, pârâta, în calitate de debitor, avea obligația de a-și dovedi susținerile, în sensul de a proba că, plata prin intermediul executorului judecătoresc s-a făcut la solicitarea expresă a reclamantei. În lipsa unei atare dovezi, dând prevalență dispozițiilor art. 1497 Cod civil, data plății este data la care banii au intrat în contul reclamantei, respectiv 21.01.2015, potrivit dovezii de la fila 6 din dosarul de fond.

Prin urmare, luând în considerare că, pârâta a plătit dobânda legală doar pentru perioada 09.01.2015 – 19.01.2015, reclamanta este îndreptățită la acordarea dobânzii pentru ziua de 20.01.2015, sens în care a fost admisă doar în parte acțiunea reclamantei și obligată pârâta la plata sumei de 39,69 lei cu acest titlu, iar pretențiile aferente perioadei 09.01.2015 – 19.01.2015 au fost respinse ca rămase fără obiect.

Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 2, raportat la art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, s-a impus casarea în parte a deciziei recurate, în sensul arătat anterior. Totodată, au fost menținute dispozițiile din decizie privind respingerea apelului declarat de apelantul pârât S.C. (P) (...) S.R.L. împotriva considerentelor sentinței, acesta devenind lipsit de obiect, în condițiile în care, urmare a casării deciziei recurate și a analizării apelului declarat de reclamantă împotriva dispozitivului sentinței apelate, considerentele sentinței au fost schimbate de instanța de recurs tocmai în sensul celor solicitate de pârâtul apelant.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată făcute de părți în toate cele trei cicluri procesuale, Curtea a reținut că, acestea trebuie privite ca un tot unitar, astfel încât, deși pârâta recurentă a avut câștig de cauză în recurs, în fapt acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, astfel că, devin incidente prevederile art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă, conform căruia, când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putându-se dispune compensarea acestora. Raportat la aceste dispoziții și având în vedere că reclamanta a obținut doar o mică parte din pretențiile formulate, s-a apreciat că se impune compensarea în parte a cheltuielilor de judecată constând în taxe judiciare și timbru și onorariu avocațial, cu obligarea intimatei S.C. (R) S.R.L. la plata în favoarea recurentului a sumei de 2. 658 lei, cheltuieli de judecată în primă instanță, apel și recurs, din care 658 lei reprezintă taxă judiciară de timbru și 2.000 lei onorariu avocațial, sume rezultate în urma compensării parțiale a cheltuielilor cu acest titlu.

Domenii speta

Spete similare