Acţiune în anulare decizie despăgubiri acordată în baza Legii nr. 10/2001

Acţiune în anulare decizie despăgubiri acordată în baza Legii nr. 10/2001. Necompetenţa instanţei de la locul situării imobilului.

-Art. 35 alin. 1 din Legea nr. 135/2013

Conform art. 35 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, deciziile emise în baza art. 33-34 pot fi atacate de persoana care se consideră nedreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului XXXXX la data de XXXXX sub nr. XXXXX, reclamantul Primarul Municipiului XXXXX – XXXXX, în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, solicită anularea Deciziei de invalidare a CNCI nr. XXXXX prin care s-a invalidat Dispoziţia Primarului municipiului XXXXX nr. XXXXX şi obligarea CNCI sa emită o Decizie privind acordarea de masuri compensatorii în baza Cap. III din Legea nr. 165/2013, conform Dispoziţiei Primarului municipiului XXXXX nr. XXXXX şi nu restituirea în natura a imobilului situat în municipiul XXXXX .

Împotriva acestei acţiuni, la data de XXXXX, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat:

- excepţia necompetenţei teritoriale şi funcţionale a Tribunalului XXXXX - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

- excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului

Pe fondul cauzei, solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În fapt, arată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a formulat contestaţie împotriva Deciziei de invalidare nr. XXXXX, solicitând:

- anularea Deciziei de invalidare nr XXXXX

- obligarea pârâtei la emiterea unei decizii privind acordarea de măsuri compensatorii conform Dispoziţiei Primarului Municipiului XXXXX nr. XXXXX, şi nu restituirea în natură a imobilului situat în mun. XXXXX.

Referitor la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului XXXXX, precizează că urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în Monitorul Oficial nr. 278 din 17 mai 2013, procedura de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din noua lege. Mai mult decât atât, „dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv la data intrării în vigoare a prezentei legi”, (art. 4).

Precizează că, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin 1 din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Raportat la conţinutul dispoziţiilor art. 33 şi 34 rezultă că legiuitorul a înţeles să instituie în favoarea secţiilor civile ale tribunalelor competenţa de soluţionare a acţiunilor având ca obiect atât cererile de anulare a deciziilor emise de entităţile învestite cu notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 (art. 33) cât şi cererile în anularea deciziilor de compensare, emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (art. 34).

Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. 2 din Legea 165/2013, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. 1 în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

Având în vedere sintagma „entitatea învestită de lege” şi trimiterea la dispoziţiile art. 33 sau 34, este evident că legiuitorul a reglementat, prin dispoziţiile art. 35, competenţa de soluţionare atât a acţiunilor având ca obiect obligarea la emiterea deciziilor de admitere a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 cât şi a acţiunilor având ca obiect obligarea CNCI la emiterea deciziei de compensare.

Având în vedere cele menţionate, solicită să se constate competenţa Secţiei Civile din cadrul Tribunalului XXXXX pentru soluţionarea prezentei cauze.

Curtea Constituţională a României s-a pronunţat, arată pârâta, prin Decizia nr. 115/03.03.2016 în sensul declarării constituţionale a dispoziţiilor art. 35 alin. 1 din Legea nr. 165/2013.

În concret, instanţa constituţională a statuat că „legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, fără alte restricţii decât cele rezultate din celelalte prevederi ale Constituţiei sau din actele normative internaţionale prevăzute în art. 20 din legea fundamentală. (...) Totodată, Curtea a constatat că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de CNCI, precum şi refuzul acesteia de a soluţiona cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii vor putea fi contestate numai la secţia civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti, fiind, aşadar, reglementată competenţa exclusivă a unei singure instanţe cu privire la soluţionarea acestor cauze.”

Curtea a reţinut că "Legea nr. 165/2013 a fost adoptată ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la data de 12 octombrie 2010, a Hotărârii în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care, inter alia, instanţa europeană a remarcat că prevederile legislative complexe şi modificările ce le-au fost aduse de-a lungul timpului s-au tradus printr-o practică judiciară neconstantă şi au generat o incertitudine juridică generală în ceea ce priveşte interpretarea noţiunilor esenţiale referitoare la drepturile foştilor proprietari, ale statului şi ale terţilor dobânditori ai bunurilor imobile naţionalizate (paragraful 221). în considerarea acestor observaţii, Curtea Constituţională a apreciat că, pe lângă dezideratul unei mai bune administrări a justiţiei, prin reglementarea criticată legiuitorul român a avut ca scop şi realizarea obiectivului de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii în materia restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, creând premisele unor practici judiciare constante prin reglementarea unui cadru normativ corespunzător".

Prin Decizia nr. 731 din 29 octombrie 2015, Curtea Constituţională a României a statuat că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a tuturor celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege, nicio lege neputând exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale astfel instituite vreo categorie sau grup social.

În concluzie, solicită admiterea excepţiei necompetenţei Tribunalului XXXXX, iar pe cale de consecinţă, declinarea soluţionării cauzei către instanţa competentă teritorial să o soluţioneze, respectiv Tribunalul XXXXX - Secţia Civilă.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă, la data de XXXXX.

Cu privire la excepţia necompetentei teritoriale a Tribunalului XXXXX: în sprijinul celor inserate în cererea de chemare în judecată şi raţiunea depunerii acţiunii la Tribunalul XXXXX, invocă următoarele aspecte.

- art. 111 NCPC: „Cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi Instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului”.

- art. 116 NCPC, astfel: „Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente”.

Precizează reclamantul că acţiunea a fost promovată de Primarul municipiului XXXXX, în calitate de reprezentant al municipiului XXXXX şi nu de Primăria Municipiului XXXXX.

Conform Legii nr. 215/2001, lege organică cu caracter special:

Art. 20. - (1) Comunele, oraşele, municipiile sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale.

Art. 21. - (1) Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public^cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu.

(2) In justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean.

(2 ind. 1) Pentru apărarea intereselor unităţilor administrativ - teritoriale, primarul, respectiv preşedintele consiliului judeţean, stă în judecată ca reprezentant legal şi nu în nume personal.

(3) Primarul, respectiv preşedintele consiliului judeţean, poate împuternici o persoană cu studii superioare juridice de lungă durată din cadrul aparatului de specialitate al primarului care să reprezinte interesele unităţii administrativ-teritoriale, precum […] in justiţie.

Precizează că primăria unităţii administrativ-teritoriale este, conform art. 77 din Legea nr. 215/2001, o structură funcţională cu activitate permanentă constituită din primar, viceprimar, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului, structură care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, ca doar unitatea administrativ teritorială are calitate procesuală, având personalitate juridică, şi nu Consiliul Local sau Primăria, care nu sunt entităţi cu personalitate Juridică, ci organ deliberativ, respectiv structură executivă a unităţii administrativ-teritoriale, neavând capacitate de folosinţă a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată (Decizia nr. 1956 din 5 aprilie 2012 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Concluzionează reclamantul că primăria nu are personalitate juridică pentru a avea calitate de parte în judecată, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 56 alin. l Cod procedură civilă: „orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată fiind numai o structură administrativă, deci nu are capacitate de folosinţă a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată”.

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că unitatea administrativ-teritorială, în speţă Municipiul XXXXX, este cea care are personalitate juridică şi poate sta în nume propriu în judecată, fiind reprezentat de către Primarul Municipiului XXXXX.

La termenul din XXXXX, Tribunalul XXXXX a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei teritoriale, invocată de către pârâtă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, cu prioritate asupra excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului XXXXX, constată următoarele:

Obiectul prezentei cauze în constituie contestaţia reclamantei cu privire la Decizia de invalidare nr. XXXXX (fila 11), emisă de Guvernul României – Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, prin care a fost invalidată Dispoziţia nr. XXXXX emisă de Primarul Municipiului XXXXX.

S-a constatat că imobilul situat în XXXXX, poate fi restituit în natură, Decizia putând fi contestată în condiţiile art. 35 alin. 1 din Legea nr. 165/2013.

Astfel cum susţine şi pârâta, procedura de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din noua lege.

Pe de altă parte, dispoziţiile de competenţă invocate de către reclamantă constituie dispoziţiile generale în materie de competenţă, fiind aplicabile, însă, dispoziţiile speciale, în baza principiului de drept specialia generalibus derogant.

Totodată, „dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Potrivit art. 35 alin 1 din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Astfel, legiuitorul a înţeles, într-adevăr, să instituie în favoarea secţiilor civile ale tribunalului competenţa de soluţionare a acţiunilor având ca obiect atât cererile de anulare a deciziilor emise de entităţile învestite cu notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 cât şi cererile în anularea deciziilor de compensare, emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

De aceea, sintagma „entitatea învestită de lege”, coroborată cu dispoziţiile art. 33 sau 34, conferă tribunalului de la sediul acesteia, în sensul art. 35, competenţa de soluţionare atât a acţiunilor având ca obiect obligarea la emiterea deciziilor de admitere a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 cât şi a acţiunilor având ca obiect obligarea CNCI la emiterea deciziei de compensare.

Or, ,,entitatea prevăzută de lege’’, în speţă, este Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, cu sediul în XXXXX, astfel că instanţa competentă, potrivit legii, este Tribunalul XXXXX.

Ca efect, urmează a admite excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului XXXXX, invocată de către pârâtă şi va dispune declinarea competenţei de soluţionare a prezentei cauze, formulate de reclamanta Primarul Municipiului XXXXX, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în favoarea Tribunalului XXXXX, secţiile civile.

Domenii speta

Spete similare