Exercitarea autoritatii parintesti. Criterii de stabilire a exercitarii autoritatii parintesti in comun sau exclusiv de catre unul dintre parinti

Doar atunci când din probele administrate rezultă că există riscul ca minorul să sufere de pe urma autorităţii părinteşti comune, instanţa de tutelă poate adopta măsura autorităţii părinteşti unice.

Condiţia „motivelor  temeinice” este de analizat şi de evaluat de la caz la caz, în raport de toate elementele stării de fapt revelatoare  pentru relaţia dintre copil şi fiecare dintre părinţi, calitatea acestor relaţii, analiza profilului moral şi caracterial al părinţilor, respectiv a acelor împrejurări de natură a-l descalifica  pe un părinte din cotitularitatea autorităţii părinteşti, precum şi a acelor posibile împrejurări obiective, neimputabile  părintelui, care ar putea duce la scindarea  autorităţii părinteşti.

Prin sentinţa civilă nr. 8716/5.10.2018 pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr.10938/182/2017 s-a admis cererea reclamantei B. M. formulată în contradictoriu cu pârâtul L. V., având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti.

S-a dispus exercitarea autorităţii părinteşti în ceea ce-l priveşte pe minorul L.- B. V. O., exclusiv de către reclamantă, cu obligarea reclamantei de a permite pârâtului păstrarea legăturilor personale cu minorul.

S-a dispus stabilirea domiciliului minorului  L.- B. V. O., la domiciliul reclamantei, în prezent, loc.Remeti pe Someş, nr.85, jud.Maramureş.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 286 lei lunar, reprezentând pensie de întreţinere pentru minor, începând cu 30.10.2017 şi până la majoratul acestuia sau alte dispozitii ale inS.tei de judecată.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1580 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

S-a luat act de cererea de renuntare a pârâtului  la petitul privind stabilirea domiciliului minorului la domiciliul său .

S-a respins cererea  pârâtului de obligare a reclamantei la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă că, reclamanta a avut o relaţie de concubinaj cu pârâtul din care a rezultat minorul L.-B. V. O., care s-a născut la data de 16.01.2002 în Baia Mare. Numele pârâtului  din certificatul de naştere confirmă faptul că, acesta l-a recunoscut pe minor ca fiind fiul sau încă de la naştere. Părţile au locuit împreună până în luna august 2017, când din cauza unor neînţelegeri, reclamanta împreună cu minorul s-a mutat la locuinţa din Remeţi pe Someş nr. 85, file 5, 61, 64. Minorul este încadrat în gradul de handicap grav cu asistent personal, fila 13, având diagnosticul de tulburare pervazivă de dezvoltare, tulburare  hiperkinetică, diagnostice care se încadrează în spectrul autist , fila 59.

Din martie 2006, minorul a intrat în programul de terapie al Centrului de consiliere pentru copil şi familie al asociatiei ASSOC pentru servicii de logopedie, kinetoterapie şi sprijin educaţional.

In plan şcolar minorul a urmat învăţământul de masă, până în clasa a VII-a , ulterior a urmat o programă adaptată, nu a susţinut examenul de capacitate, însă în prezent este înscris la Liceul tehnic „ G.D.Neniţescu „performantele lui şcolare prezente indicând posibilitatea continuării cursurilor fără curricula adaptată, fila 60 (ancheta psiho-socială).

1. In ceea ce priveşte stabilirea locuinţei  minorului :

Instanţa reţine că în conformitate cu prevederile art. 496 alin.1 Cod civil: „(1)  Copilul minor locuieşte la părinţii săi. (2) Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului.(3) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile. (4) Locuinţa copilului, stabilită potrivit prezentului articol, nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor decât în cazurile prevăzute expres de lege.

Preliminar, instanţa de fond a apreciat că este dincolo de orice dubiu că ambele părţi îl  iubesc pe minor,  însă conform art.263 Cod civil şi art. 2 alin. 6 din Legea nr. 272/2004 în orice măsură luată cu privire la minor trebuie să prevaleze interesul acestuia, cu atât mai mult cu cât  în cauză este vorba de un copil care are nevoie, în plus, de un climat familial stabil, echilibrat, predictibil.

Conform ultimelor dispozitii legale citate: ,,În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele:  a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate;  c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor; d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;  e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.”

Din răspunsul la interogatoriu dat de pârât, fila 66, acesta confirmă că ia legătura cu minorul aproape  zilnic, asigurându-i deplasarea cu maşina de la gară la colegiul unde studiază şi de la colegiu la gară, pârâtul fiind taximetrist.

Din referatul de anchetă psiho-socială  fila 54 a reieşit că reclamanta are o relatie foarte apropiată cu minorul. Din martie 2006 copilul este înscris în programul de terapie al Centrului de consiliere pentru copil şi familie al Asociatiei ASSOC pentru servicii de logopedie, kinetoterapie  şi sprijin educaţional.  Pe toată perioada preşcolară şi până în prezent, minorul a urmat diverse programe terapeutice pentru ameliorarea deficienţelor date de autism. De asemenea, minorul are o relatie foarte apropiată şi cu bunica maternă, familia reclamantei, sprijinind-o conS.t, în ce priveşte creşterea şi educarea acestuia.

Retinând existenta acordului pârâtului în ceea ce priveşte stabilirea locuinţei minorului la locuinta mamei, precum şi disponibilitatea reclamantei  de a permite pârâtului  menţinerea relaţiilor personale cu minorul, ţinând cont de  cadrul  de predictibilitate şi siguranţă afectivă  necesar pentru nevoile copilului existent în actuala sa locuinţă, de condiţiile de creştere şi educare pe care mama  le  oferă, care constituie premise pentru o dezvoltare echilibrată a minorului, instanţa a dispus stabilirea locuinţei minorului la mamă.

Cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, sub acest aspect reclamanta  a solicitat exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti ca petit principal, iar ca petit subsidiar a arătat că solicită exercitarea în comun a autorităţii părinteşti. Pârâtul s-a opus stabilirii unei autorităţi părinteşti exclusive în favoarea reclamantei.

Conform art. 503 alin. 1 Cod civil: ,,părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească.”

Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viaţa  de familie. Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, prevăzută de art. 503 alin. 1 Cod civil, este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior. Aşadar, exerciţiul comun al autorităţii părinteşti este un drept al copilului, iar nu al părinţilor, acesta fiind cel care trebuie avut în vedere atunci când instanţa se pronunţă cu privire la acest aspect.

Din coroborarea art. 397 şi art. 398 Cod civil rezultă că regula în materie o reprezintă exercitarea în comun a autorităţii părinteşti. Art. 398 alin. 1 prevede că: ,,dacă există motive temeinice, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi”.

Aşadar, pentru a se dispune exercitarea autorităţii părinteşti numai de către unul dintre părinţi trebuie să există în acest sens motive temeinicie, care corelate cu interesul superior al minorului să conducă la concluzia necesităţii exercitării autorităţii părinteşti numai de către unul dintre părinţi. Codul civil nu prevede, nici măcar cu titlu exemplificativ, sfera situaţiilor care justifică o atare măsură. Cu toate acestea, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului statuează că ,,se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.”

Raportat la prezenta cauză, instanţa de fond reţine că între părţi există, cel puţin în momentul de faţă, tensiuni puternice care duc la o stare de conflict la fiecare întâlnire a acestora, şi care se finalizează  adesea cu agresiuni fizice sau  alte forme de violenţă  asupra reclamantei, manifestări  la care copilul a fost prezent – file 59, 62, 78.

 Pentru ca autoritatea părintească să poată fi exercitată în comun este absolut esenţial ca între părinţi să existe o colaborare suficient de activă,  încât aceştia să poată decide în mod conS.t, împreună, cu privire la aspectele esenţiale privitoare la minor. În caz contrar, starea conflictuală dintre părinţi poate afecta grav  drepturile şi interesele legitime ale minorului.

In speţă, problemele de sănătate ale minorului reclamă luarea mai multor  decizii de ordin medical, existând un plan de reabilitare a copilului cu dizabilităţi, fila 15 care poate suferi modificări,  precum şi necesitatea ca minorul să urmeze diverse programe terapeutice.

In condiţiile în care, nu există o anumită normalitate în ce priveşte relaţiile dintre părţi, amânarea sau negocierea acestor decizii, ar avea consecinţe total nedorite pentru starea de sănătate a minorului. Starea tensionată dintre părţi îl afectează pe copil, iar stabilirea exercitării în comun a autorităţii părinteşti ar fi de natură a facilita apariţia unor noi prilejuri pentru scandal.

Astfel, din referatul de anchetă psiho-socială  fila 58, efectuat de d-na psiholog specialist autonom în psihologie clinică, a rezultat că nevoile de dezvoltare psihologică ale  minorului,  de stabilitate şi apartenenţă la o familie, de predictibilitate şi siguranţă afectivă nu au fost satisfăcute când tatăl era prezent, faptul că mama nu a reuşit să întrerupă relaţia abuzivă cu tatăl copilului a dat mai puţine şanse de recuperare a abilităţilor sociale şi de comunicare ale copilului. S-a putut aprecia că manifestările cu violenţă  verbală  sau  emoţională în prezenţa minorului,  au efecte mult mai dramatice, raportat la diagnosticul său.

Instanţa de fond reţine că pârâtul nu a dovedit faptul că minorul ar fi influenţat în sens negativ de reclamantă, în scopul denigrării sale. Nici prezenţa activă a pârâtului  în viaţa minorului  nu a fost dovedită, prin implicarea în programele de recuperare terapeutică  a  minorului, prin cunoaşterea  preocupărilor şcolare ale acestuia, prin preocuparea sa de a-i creşte stima de sine şi sentimentul demnităţii, dimpotrivă  fila 59.

Aşa fiind, instanţa a admis cererea reclamantei  şi a stabilit ca autoritatea părintească să fie exercitată în mod exclusiv de către aceasta.

Cu toate acestea, instanţa de fond subliniază faptul că exercitarea abuzivă a drepturilor de către reclamantă  ori influenţarea de către aceasta în mod negativ a relaţiei minorului  cu pârâtul  poate oricând să conducă la modificarea regimului de exercitare  a autorităţii părinteşti şi inclusiv la schimbarea locuinţei acestuia.

Raportat la dispoziţiile art.453 alin.1 Cod procedură civilă şi reţinând poziţia de opunere a pârâtului la admiterea cererii reclamantei, acesta a fost obligat la cheltuieli de judecată făcute de reclamantă, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

Împotriva sentinţei civile nr.  8716/5.10.2018 pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr.  10938/182/2017 a formulat apel, în termenul legal, apelantul-pârât L. V. solicitând să se dispună admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul: exercitării autorităţii părinteşti în comun în ceea ce îl priveşte pe minorul L. B. V. O., stabilirii unui program al legăturilor personale între apelant  si fiul său minor, după cum urmează: primele două săptămâni ale fiecărei luni de luni ora 10:00 şi până duminică la ora 18:00; prima săptămână din vacanţa de Crăciun de luni ora 10:00 şi până duminică la ora 18:00; primele 3 zile din vacanta de Paste, din prima zi de la ora 10:00 şi până în a 3-a zi la ora 18:00, toate cu posibilitatea luării minorului de la domiciliului acestuia, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinea apelului, apelantul arată că la ultimul termen de judecată, în urma mai multor discuţii cu intimata şi cu minorul, apelantul a hotărât să renunţe la petitul principal, iar intimata să fie de acord cu programul solicitat de apelant, exprimându-şi amândoi poziţia în acest sens -  încheierea de şedinţă din 21.09.2018, în faţa instanţei de judecată, completul de judecată care a pronunţat hotărârea şi care a fost învestit cu judecarea cauzei în data de 21.09.2018, fiind diferit de cel în faţa căruia s-au administrat probele testimoniale, interogatoriile, ascultarea minorului etc.

Cu toate acestea, instanţa de fond a dispus exercitarea autorităţii părinteşti în ceea ce îl priveşte pe minor în mod exclusiv de către intimată, fără a stabili un program al legăturilor personale, limitându-se doar la obligarea intimatei de a-i permite apelantului să păstreze legături personale cu minorul.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de fond face referire la singura probă nefavorabilă apelantului, respectiv referatul de anchetă psihosocială realizat la data de 20.06.2018, arătând că „nevoile de dezvoltare psihologică ale minorului, de stabilitate şi apartenenţa la o familie, de predictibilitate şi siguranţă afectivă nu au fost satisfăcute când tatăl era prezent, faptul că mama nu a reuşit să întrerupă relaţia abuzivă cu tatăl copilului a dat mai puţine şanse de recuperare a abilităţilor sociale şi de comunicare ale copilului".

În opinia apelantului este greu de înţeles cum instanţa de fond nu face o coroborare a probelor şi se referă doar la acest referat care este făcut cu vădită rea-credinţă. Tot ceea ce se arată în cuprinsul acestuia este relatat de mama minorului, aspect care denotă din nou intenţia acesteia de a-l îndepărta de copil. Astfel, fraze precum "la un an după naşterea copilului mama descrie primele agresiuni fizice asupra ei din partea tatălui", "din afirmaţiile mamei, pe toată perioada convieţuirii lor împreună, tatăl a fost extrem de gelos, cu comportamente de intimidare şi agresive", "în 2008 a urmat un alt incident cu agresivitate fizică din partea tatălui copilului, în toată această perioadă, mama era ameninţată că îi va fi luat copilul”.

Raportul de anchetă psihosocială constă într-o cercetare a condiţiilor în care este crescut minorul şi surprinde modul în care părinţii îşi îndeplinesc obligaţiile faţă de minor. Toate aceste informaţii sunt culese din discuţiile purtate cu părţile litigiului şi bineînţeles cu minorul, urmând opinia obiectivă a psihologului. In ancheta anterior menţionată, se regăsesc afirmaţiile şi opiniile reclamantei pârâte-reconvenţional, fără absolut niciun suport probator.

De altfel, intimata a încercat să inducă în eroare instanţa de judecată încă de la ordinul de protecţie pe care 1-a formulat împotriva apelantului, prin audierea în calitate de martor a mamei acesteia. Instanţa de fond nu a avut în vedere declaraţia martorei, pe care a apreciat-o ca fiind nesinceră, având în vedere contradicţiile existente între cele declarate de martoră şi conţinutul înregistrării audio depuse în probaţiune de către apelant, care nu conţine nicio ameninţare adresată martorei sau intimatei, ci dimpotrivă, rezultă că martora a utilizat un limbaj neadecvat. În plus, declaraţia martorei nu s-a coroborat cu niciun alt mijloc de probă administrat în cauza respectivă, susţine apelantul.

Apelantul arată că susţinerile conform cărora minorul are tendinţa de a evita întâlnirile cu apelantul,  sunt contrazise de ancheta socială nr. 9188 din 20.06.2018 efectuată în cauză de Municipiul Baia Mare, Serviciul Public de Asistenţă Socială, în care se arată că „urmare a discuţiilor purtate cu minorul, am aflat că acesta doreşte să rămână la domiciliul mamei, însă are o relaţie bună şi cu tatăl, fapt pentru care vine de fiecare dată după terminarea cursurilor la domiciliul acestuia."

Instanţa de fond, reţine în mod total eronat, în opinia apelantului, în penultima pagină a motivării hotărârii că "nici prezenţa activă a pârâtului în viaţa minorului nu a fost dovedită prin implicarea în programele de recuperare terapeutică a minorului, prin cunoaşterea preocupărilor şcolare ale acestuia, prin preocuparea sa de a-i creşte stima de sine şi sentimentul demnităţii".

 Contrar acestei susţineri, doamna profesor L.M., diriginta minorului L. B. V. O., arată atât în înscrisul trimis la dosar, cât şi la audierea în faţa instanţei de judecată că "părinţii acestuia, B. M. şi L. V. s-au preocupat în egală măsură de creşterea şi educarea lui, tatăl fiind cel care îl aducea şi lua de la şcoală, iar mama ţinea în permanenţă legătura cu şcoala şi diriginta, participând la toate întâlnirile cu părinţii organizate la nivelul şcolii". De altfel, apelantul arată că  mereu a fost alături de fiul său, fiind inclusiv internat fiind la un spital din Cluj alături de minor.

Cu privire la reţinerile Judecătoriei Baia Mare că "starea tensionată dintre părţi îl afectează pe copil, iar stabilirea exercitării în comun a autorităţii părinteşti ar fi de natură a facilita apariţia unor noi prilejuri pentru scandal", apelantul arată că starea de conflict este creată tocmai de intimată, care nu îi permite apelantului  să îşi vadă copilul numai în situaţiile în care îi convine acesteia, neputând niciodată de exemplu să se bucure de un weekend petrecut cu copilul său. Tocmai stabilirea unui program al legăturilor personale ar duce la situaţia de a nu mai fi în postura de a comunica cu intimata pentru a o ruga să îi permită minorului să petreacă timp cu apelantul şi de a nu mai ajunge la discuţii care să-1 afecteze pe minor, arată apelantul.

Mai mult, tocmai faptul că minorul este încadrat în grad de handicap grav, cu asistent personal şi  faptul că are nevoie să urmeze diferite programe terapeutice, determină mai puternic necesitatea ca autoritatea părintească să se exercite în mod comun, ca apelantul să aibă posibilitatea să se implice cât mai mult în tratarea problemelor de sănătate ale fiului său, respectând până la urmă regula prevăzută de dispoziţiile art. 397, 503 alin. 1 Cod civil, respectiv exercitarea împreună şi în mod egal a autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, arată apelantul.

În drept, apelantul invocă art. 488, art. 499, art. 503 Cod civil, art. 453, art. 466 şi următoarele Cod procedură civilă.

Intimata B. M. a depus, în etapa procesuală a apelului, întâmpinare, arătând că nu se opune admiterii apelului şi solicitând a nu fi obligată la plata cheltuielilor de judecată – file 59 şi 60.

Apelul este legal timbrat – fila 52.

Părţile au depus în apel înscrisuri – file 8-50, file 69-101 dosar apel.

Analizând sentinţa civilă nr. 8716/5.10.2018, pronunţată de către Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 10938/182/2017,  pe baza motivelor de apel formulate, a apărărilor invocate şi în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, tribunalul constată că apelul este fondat în parte  şi urmează a fi admis în parte, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte exercitarea autorităţii  părinteşti: art. 398 Cod procedură civilă prevede că, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi (alin. 1 ). Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

Norma din art. 397 Cod civil consacră regula generală, potrivit căreia autoritatea părintească se exercită  de ambii părinţi în comun.

Autoritatea părintească  este definită în art. 483 alin. 1 cod civil ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana cât şi bunurile copilului.

 Ceea ce  primează nu este interesul părinţilor, ci interesul superior al copilului, interes care trebuie analizat din perspectiva ansamblului materialului probator administrat în cauză.

Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.

Autoritatea părintească  comună nu presupune că ambii părinţi să se ocupe de copil zi de zi, ci înseamnă luarea de decizii comune, consultarea părinţilor pe probleme esenţiale privitoare la copil, cum ar fi: alegerea şcolii unde urmează să înveţe, orientarea religioasă sau filozofică a copilului, administrarea bunurilor copilului. Actele cu caracter curent, cad în sarcina părintelui la care s-a stabilit locuinţa copilului.

Ca atare trebuie făcută distincţie între autoritatea părintească şi îngrijirea cotidiană.

Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte se dispune numai cu titlu excepţional, derogatoriu de la regula autorităţii  părinteşti comune atunci când, ţinându-se seama de interesul copilului, se constată de instanţa de  tutelă că exerciţiul  comun al autorităţii părinteşti nu este în beneficiul copilului.

Art. 507 Cod civil, care indică situaţiile de excepţie  în care autoritatea  părintească poate fi exercitată de un singur părinte, şi anume: dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa. Dispoziţiile art. 507  nu înseamnă însă faptul că exercitarea autorităţii  părinteşti  de  un singur părinte ar fi limitată doar la situaţiile prevăzute de art. 507 Cod civil, acesta din urmă prevăzând situaţiile obiective în care un singur părinte  este împiedicat să exercite autoritatea părintească.

Art. 398 Cod civil deschide posibilitatea stabilirii exercitării autorităţii părinteşti de către un singur  părinte şi în alte situaţii decât cele enunţate de art. 507 Cod civil, chiar subiective, respectiv  ori de câte ori  interesul copilului impune o asemenea măsură şi există motive întemeiate care să justifice scindarea autorităţii părinteşti, dovedite din probele administrate.

Doar atunci când din probele administrate rezultă că există riscul ca minorul să sufere de pe urma autorităţii părinteşti comune, instanţa de tutelă poate adopta măsura autorităţii părinteşti unice.

Condiţia „motivelor  temeinice” este de analizat şi de evaluat de la caz la caz, în raport de toate elementele stării de fapt revelatoare  pentru relaţia dintre copil şi fiecare dintre părinţi, calitatea acestor relaţii, analiza profilului moral şi caracterial al părinţilor, respectiv a acelor împrejurări de natură a-l descalifica  pe un părinte din cotitularitatea autorităţii părinteşti, precum şi a acelor posibile împrejurări obiective, neimputabile  părintelui, care ar putea duce la scindarea  autorităţii părinteşti.

În jurisprudenţa olandeză s-a arătat, de exemplu, că autoritatea părintească unică s-ar justifica  atunci când unul din părinţi are un comportament imoral sau abuziv, suferă de o boală psihică gravă, se manifestă violent, este toxiC., manifestă neglijenţă în relaţiile cu copilul ori exploatează copilul (Curtea Supremă a Olandei, 18 martie 2005, LJNAS8525,15 februarie 2008, LJN BB 9669).

Jurisprudenţa olandeză citată a evidenţiat faptul că pentru exercitarea autorităţii părinteşti de un singur părinte, instanţa trebuie să fie convinsă că problemele dintre părinţi sunt atât de serioase încât există riscul ca minorul să sufere ca urmare a acordării autorităţii părinteşti comune.  Mai mult, nu trebuie să existe speranţa că problemele părinţilor să poată fi rezolvate în viitorul apropiat.

În situaţia părinţilor aflaţi în ţări diferite, atâta timp cât între aceştia comunicarea nu a fost întreruptă în mod iremediabil, simplul fapt al distanţei dintre părinţi nu poate constitui motiv temeinic care să justifice derogarea de la regula exercitării autorităţii părinteşti de ambii părinţi.

În cazuri urgente, când un părinte nu poate obţine acordul celuilalt în luarea unor decizii importante cu privire la copilul său, se poate adresa instanţei de tutelă, respectiv judecătoria de la locuinţa de domiciliu sau reşedinţa  minorului potrivit art. 229 indice 1 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, pentru ca aceasta să suplinească consimţământul părintelui.

Prevederile art. 31 alin. 2 indice 5 din Legea nr. 272/2004 introdus  prin Legea nr. 257/26.09.2013, devenit art. 36 alin. 7 al Legii 272/2004 republicată, nu instituie o prezumţie legală irefragabilă  a caracterului întemeiat al motivelor  enumerate de textul legal, pentru acordarea autorităţii părinteşti exclusive, decizia urmând a fi luată în toate cazurile, cu observarea principiului interesului superior al copilului. În acest sens,  trebuie remarcată partea finală a textului, care se referă la „riscurile pentru copil, ce ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.

Or, în speţă, astfel de riscuri nu se verifică, intimatul nefiind un părinte a cărui prezenţă ar fi de natură a crea riscuri pentru minor.

Întrucât  legătura de filiaţie este una firească, exercitarea exclusivă de către un părinte a autorităţii părinteşti asupra copilului trebuie să fie excepţia, rezervată pentru acele situaţii în care părintele refuză în mod absolut  să se implice în creşterea şi educarea copilului ori o atare implicare ar fi absolut contrară interesului minorului.

Această situaţie  nu este incidentă în speţă.

Apelantul poate şi doreşte să contribuie la creşterea şi educarea minorului exercitându-şi atribuţiile legale în calitate de tată al minorului.

Împrejurarea că părinţii  nu ajung la un numitor comun în luarea deciziilor nu constituie un motiv  temeinic care să atragă exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte.

Dispoziţiile art. 486 Cod civil, prevăd că ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi  cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce ascultă pe părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.

Principiul interesului superior al copilului trebuie să prevaleze atât din perspectiva dreptului intern, cât şi a dreptului internaţional în toate deciziile dispuse privind relaţiile dintre părinţi şi copil.

Dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează părintelui şi copilului său exercitarea relaţiilor personale, urmărind să asigure o protecţie efectivă a drepturilor părintelui şi copilului de a se bucura de viaţa de familie.

Instituţia autorităţii părinteşti nu presupune o prezenţă fizică a părinţilor în acelaşi loc în momentul luării unei hotărâri cu privire la persoana minorilor şi nici acordul expres pentru  fiecare act în parte, ci o consultare a părinţilor, pentru ca, de comun acord, să fie luate măsurile cele mai bune pentru copii cu privire la aspectele de mare însemnătate, nu pentru orice act sau fapt ce rezultă din traiul zilnic.

Având în vedere modalităţile multiple de comunicare existente în prezent, chiar dacă părinţii nu locuiesc  în aceeaşi localitate, ambii părinţi pot să se implice  activ  în creşterea şi educarea copilului.

Minorul are dreptul de a fi crescut şi educat de către ambii părinţi şi de a se bucura de ocrotirea ambilor părinţi, pentru a deveni cu adult echilibrat psihic şi emoţional.

Interesul superior al minorului este acela de a nu fi privat de dragostea, educaţia şi grija pe care i-o poate da fiecare  dintre părinţi şi cu care fiecare părinte  poate contribui  la dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală şi socială a copilului.

Probatoriul administrat în cauză nu a relevat un eventual pericol pentru dezvoltarea fizică ori psihică a minorului  prin faptul că ambii părinţi vor exercita în comun autoritatea părintească sau că apelantul  nu ar fi capabil să ia deciziile pe care autoritatea părintească le presupune şi care se referă la aspectele de o oarecare însemnătate, nu la orice act sau fapt ce rezultă din traiul zilnic.

Enumerarea menţionată în art. 31 alin. 2 indice 5, devenit art. 36 alin. 7  din Legea nr. 272/2004 modificată  prin Legea nr. 257/26.09.2013  nu este limitativă, este adevărat, însă sintagma „orice alt motiv legat de riscurile pentru copil care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti” nu se referă la motivele invocate  de intimată în prezentul dosar, ci a fost introdusă în cuprinsul art. 31 alin. 1 indice 5, devenit art. 36 alin. 7  pentru a nu limita enumerarea la cazurile acolo menţionate, pentru situaţiile în care s-ar dovedi existenţa unor motive la fel de grave precum cele exemplificate de legiuitor  şi nicidecum precum a da posibilitatea scindării autorităţii părinteşti pentru motive  neîntemeiate.

Este de reţinut faptul că, în etapa procesuală a apelului, intimata a fost de acord cu admiterea apelului declarat de către apelantul L. V..

În ceea ce priveşte problema individualizării, respectiv a concretizării legăturilor personale dintre apelant  şi fiul său, sunt de reţinut următoarele aspecte:

Potrivit art. 401 Cod civil în cazurile prevăzute la art. 400, părintele separat de copilul lui are dreptul de a avea legături personale cu acesta. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept (art. 401 alin. 2, art. 17 din Legea nr. 272/2004, art. 8 CEDO).

Potrivit art. 18 alin 1 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia copilului, relaţiile personale se pot concretiza prin: întâlniri ale copilului cu părintele care are dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul, vizitarea copilului la domiciliul acestuia, găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele  care are dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul, corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul, transmitere de informaţii copilului cu privire la părinte, transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare către părintele care are dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul.

Conform art. 17 din Legea nr. 272/2004 Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele şi ci alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura înc are acest lucru nu contravine interesului său superior.

Părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestora cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, decât în cazurile  în  care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală  sau morală a copilului.

Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor. Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea  obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu ei, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale.

Aşa fiind, Tribunalul va stabili următorul program de vizitare: în primele două săptămâni din fiecare lună, de vineri după terminarea cursurilor şcolare şi până duminică orele 18,00, prima săptămână din vacanţa de Crăciun, de luni de la orele 10,00 şi până duminică orele 18,00; primele trei zile din vacanţa de Paşte, din prima zi de la orele 10,00 şi până a treia zi la orele 18,00 de fiecare dată cu posibilitatea luării  minorului de către tatăl său din domiciliul mamei şi obligaţia tatălui de a-l înapoia pe minor  în locuinţa mamei la sfârşitul fiecărui program de vizitare.

Tribunalul apreciază că acest program de vizitare permite dezvoltarea unei vieţi de familie a copilului cu ambii  părinţi şi dă expresie interesului superior al copilului, acesta având dreptul la o viaţă de familie alături de tatăl său, viaţă de familie ce presupune în primul rând posibilitatea celor în cauză de a se bucura cât mai mult timp posibil, în circumS.ţele speţei, unul de prezenţa celuilalt dând posibilitatea consolidării raporturilor afective dintre ambii părinţi şi copil.

Exerciţiul dreptului tatălui la legături personale cu minorul, în sensul stabilirii unui program de vizitare, se presupune a fi efectiv şi susceptibil de aducere eficientă la îndeplinire şi, în mod necesar trebuie să asigure valorificarea optimă a dreptului copilului la relaţia de familie.

Acesta este unul dintre cele mai importante  drepturi ale copilului, fiind garantat atât de legislaţia internă cât şi de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, stabilirea acestuia trebuind a fi făcută în strânsă concordanţă cu interesul superior al copilului, după cum restrângerea poate avea loc numai pentru „motive serioase de protecţie” a acestuia. Din toate probele administrate rezultă că minorul este ataşat de tatăl său că acesta nu-i afectează în niciun mod integritatea şi dezvoltarea fizică şi psihică.

Raportat la considerentele ce preced, în baza art. 480 alin. 2 teza finală Cod procedură civilă,  tribunalul va admite în parte apelul declarat de către apelantul L. V., împotriva sentinţei civile nr. 8716/5.10.2018, pronunţate de către Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 10938/182/2017, pe care o va schimba în parte şi în consecinţă: va dispune exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului L. B. V.-O.  în comun de către ambii părinţi, va stabili următorul program de vizitare a minorului L. B. V.-O.  de către tatăl său L. V.: în primele două săptămâni  din fiecare lună, de vineri după terminarea cursurilor şcolare şi până duminică orele 18,00, prima săptămână din vacanţa de Crăciun, de luni de la orele 10,00 şi până duminică orele 18,00; primele trei zile din vacanţa de Paşte, din prima zi de la orele 10,00 şi până a treia zi la orele 18,00 de fiecare dată cu posibilitatea luării  minorului de către tatăl său din domiciliul mamei şi obligaţia tatălui de a-l înapoia pe minor  în locuinţa mamei la sfârşitul fiecărui program de vizitare şi va menţine restul dispoziţiilor sentinţei care nu sunt incompatibile cu prezenta decizie.

Având în vedere dispoziţiile art. 454 Cod procedură civilă, dată fiind poziţia intimatei, exprimată în etapa procesuală a apelului, aceea de neopunere la admiterea apelului, cererea apelantului de acordare a cheltuielilor d e judecată în apel va fi respinsă.

Domenii speta

Spete similare