Exercitarea autoritatii parintesti, stabilire domiciliu minor. Exceptia lipsei coparticiparii procesuale imperative Exercitarea autoritatii parintesti, stabilire domiciliu mino

^ Având un dublu titular, orice acţiune care pune în discuţie o componentă a autorităţii părinteşti sau însăşi modul de exercitare a acesteia se impune să opună ambii părinţi, ca titulari primari şi concurenţi ai autorităţii. Drept urmare, atâta timp cât autoritatea părintească aparţine ambilor părinţi nu se poate dispune cu privire la modul său de exercitare decât într-un cadru procesual subiectiv în care să figureze ambii titulari^.

Constată că prin sentinţa civilă nr. 8809 din 08.10.2018 a Judecătoriei Baia Mare s-a respins cererea formulată de reclamantul G. E. în contradictoriu cu pârâţii S. R. şi S. T. D., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Baia Mare, la data de 28.06.2016, sub dosarul nr. 5405/182/2016, reclamantul G. E. în contradictoriu cu pârâţii S. R. şi S. T. D., a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză, să dispună exercitarea autorităţii părinteşti privind-o pe minora M. K. N., în exclusivitate de către reclamant şi stabilirea locuinţei minorei la  domiciliul reclamantului, respectiv în Baia Mare, str. Grănicerilor, nr. 102/20, jud. M., cu cheltuieli de judecată.

În fapt, reclamantul arată că prin Sentinţa civilă nr. 4753/2011 pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 4508/182/2010, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între reclamant şi numita M. L. D., iar minora rezultată în urma căsătoriei acestora a fost încredinţată intervenienţilor din acea cauză, S. R. şi S. T. D., pârâţii din prezenta cauză.

La data pronunţării hotărârii anterior menţionate, reclamantul se afla în executarea unei pedepse privative de libertate şi a fost nevoit să accepte încredinţarea minorei unei terţe persoane, în condiţiile în care mama biologică nu şi-a manifestat dorinţa de a-i fi încredinţată minora.

La această dată, reclamantul are o situaţie financiară bună şi, de asemenea, o locuinţă, apreciind că este în stare să îşi crească şi să îşi educe copilul.

De altfel, reclamantul, după eliberarea sa din penitenciar, a vizitat-o mereu pe minoră, creându-se între aceştia o relaţie afectivă. De asemenea, arată că contribuie la întreţinerea minorei.

Reclamanta solicită ca exercitarea părintească cu privire la minoră să se realizeze exclusiv de către el, întrucât mama biologică a minorei nu este interesată de aceasta, abandonând-o de mică fiindcă nu dorea să o crească.

În drept, s-au invocat prevederile art. 398 alin. 1, art. 403 Cod procedură civilă.

În probaţiune, s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile de puse la dosar şi a probei testimoniale cu martorii R. D. şi G. M..

La data de 01.09.2016, pârâţii S. R. şi S. T. D. au solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamant, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Apreciază că cererea reclamantului nu este fondată întrucât nu s-au schimbat condiţiile care existau la data pronunţării Sentinţei civile nr. 4753/17.05.2011 în dosarul nr. 4508/182/2010 al Judecătoriei Baia Mare.

Sub aspect strict formal, consideră că reclamantul era obligat să o cheme în judecată şi pe mama biologică a minorei, M. L. D..

Arată că prin sentinţa anterior menţionată, s-a desfăcut căsătoria dintre reclamant şi mama minorei, M. L. D., fiind admisă cererea de intervenţie formulată de pârâţii din prezenta cauză, în urma căreia li s-a încredinţat spre creştere şi educare minora M. K. N., născută la data de 17.02.2010.

Menţionează faptul că minora, de la vârsta de 4 luni se află în grija lor,  practic din luna iunie 2010 şi îi asigură acesteia o educaţie foarte bună, având toate condiţiile care se impun pentru o dezvoltare şi o creştere armonioasă, atât din punct de vedere material, cât şi moral. Pârâţii arată că locuiesc într-un imobil proprietate personală cu condiţii de locuit foarte bune, iar fetiţa îi percepe ca fiind părinţii ei şi li se adresează cu apelativele „mami” şi „tati”.

La acea dată, reclamantul se găsea în executarea unei pedepse privative de liberate.

După ce s-a eliberat din penitenciar, respectiv în luna octombrie 2015, reclamantul a stat în ţară până în luna ianuarie 2016, când a plecat în Anglia şi s-a întors în luna iunie 2016.

Pentru a nu-i crea un şoc minorei, reclamantul a fost prezentat minorei ca fiind un prieten de-al mamei sale. Aceştia s-au întâlnit de 4 ori, după care fetiţei nu i-a plăcut şi nu au mai vorbit.

Întrucât este o fire foarte violentă, reclamantul l-a bătut pe pârât foarte rău, i-a rupt piramida nazală, totodată agresând şi alte persoane şi din acest motiv, la data de 1 iulie 2016, reclamantul a fost din ou arestat, fiind încarcerat la penitenciarul Baia Mare.

Pârâţii se ocupă în continuare de minoră, iar mama acesteia le trimite bani pentru ca acesteia să nu-i lipsească nimic din punct de vedere material.

Reclamantul este o fire recalcitrantă, nu are răbdare, iar bunica paternă nu s-a ocupat niciodată de fetiţă, între acestea neexistând o relaţie de afecţiune şi nici între minoră şi reclamant, nefiind în interesul minorei să fie încredinţată tatălui, pentru ca acesta să-şi poată exercita în mod exclusiv drepturile sale de tată.

În condiţiile în care reclamantul este din nou în penitenciar, nici nu se pune problema de exercitare a autorităţii părinteşti exclusiv de către acesta, iar dacă se la elibera, nu se poate ocupa în tată abia eliberat din penitenciar de minoră, iar schimbarea condiţiilor de viaţă i-ar provoca acesteia mari traume.

Apreciază că reclamantul a promovat prezenta acţiune pentru a o şantaja emoţional pe mama minorei, cerându-i acesteia în mod insistent să reia convieţuire cu el.

În drept, s-au invocat prevederile art. 205, art. 451 Cod procedură civilă.

În probaţiune, s-a solicitat încuviinţarea probei cu interogatoriul reclamantului, a probei testimoniale cu martorii I. L. şi C. A. şi a probei cu ancheta socială efectuată la domiciliul părţilor.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut următoarele:

În fapt, prin Sentinţa civilă nr. 4753/17.05.2011, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, în dosarul civil nr. 4508/182/2010, definitivă la data de 20.07.2012, s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre reclamant şi numita M. L. D. şi încredinţarea minorei M. K. N., născută la data de 17.02.2010, pârâţilor S. T. D. şi S. R., unchiul, respectiv mătuşa minorei.

De la vârsta de 4 luni minora se află în creşterea şi îngrijirea pârâţilor, având domiciliul la domiciliul pârâţilor din Baia Sprie.

Potrivit dispoziţiilor art. 403 Cod civil : „În cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de famI., a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.”

Conform art. 400 C.civ. : (1) În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic.

(2) Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.

(3) În mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.

Potrivit art. 2 alin.3 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copii, inclusiv în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

Prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 397 din Codul civil după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.

Conform art. 483 din Codul civil autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.

Exerciţiul comun al autorităţii părinteşti atunci când părinţii sunt căsătoriţi presupune exercitarea tuturor drepturilor si obligaţiilor părinteşti împreună şi în mod egal de către ambii părinţi, în fiecare zi. Astfel, dacă părinţii convieţuiesc, ei vor exercita împreună şi de comun acord toate drepturile şi îndatoririle părinteşti, între aceştia fiind aplicabilă si prezumţia mandatului tacit reciproc, prevăzută de art. 503 alin. 2 din Codul civil.

Dacă însă aceştia nu convieţuiesc, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti se concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea si educarea copiilor, actele curente privind creşterea si educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinţii sunt despărţiţi, fie că sunt divorţaţi, fie că sunt părinţi naturali care nu convieţuiesc, exerciţiul autorităţii părinteşti este prevăzut de lege ca aparţinând ambilor părinţi în comun, însă modalitatea concretă de exercitare diferă faţă de ipoteza exercitării autorităţii de către părinţii care locuiesc împreună, întrucât, în concret, copilul va locui cu unul din părinţi, iar aceştia nu pot fi împreună alături de copil pentru a se putea ocupa de creşterea şi educarea lui zilnică şi pentru a coordona actele sale curente.

Potrivit art. 398 Cod Civil, dacă sunt motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, celălalt părinte păstrând dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. 7 din Legea nr. 242/2004,  se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.

Prima instanţă a reţinut că interesul superior al copilului se circumscrie dreptului acestuia la o dezvoltare  fizică şi morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viaţa de famI., drept afirmat chiar de art. 8 al Convenţiei europene iar exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, prevăzută de art. 397 Cod civil, este un drept al acestuia, de care nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.

În speţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul, recidivist, a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, iar prin Încheierea judecătorului de cameră preliminară s-a dispus, în dosarul penal nr. 6795/182/2018/a1, începerea judecăţii în ceea ce-l priveşte. Acesta nu a fost implicat în viaţa minorei, aşa cum rezultă din probatoriul administrat, atât din cauza faptului că s-a aflat în penitenciar, cât şi datorită faptului că ulterior liberării a plecat în străinătate, în Anglia, conform declaraţiei martorului R. D. G. (f. 99), respectiv în Spania, conform declaraţiei mamei reclamantului, G. M. (f. 119).

La fundamentarea soluţiei, prima instanţă a avut în vedere şi rapoartele de anchetă socială întocmite în cauză (f. 68-69, 81), atât la domiciliul reclamantului cât şi la cel al pârâţilor, declaraţiile martorelor I. L. (f. 98) şi C. A. L. (f. 125) care indică faptul că minora este foarte bine crescută şi îngrijită de către pârâţi, iar reclamantul locuieşte împreună cu partenera sa şi cei patru copii ai acesteia,  precum şi faptul că reclamantul, legal citat nu s-a prezentat la administrarea probei cu interogatoriul, la termenul din data de 16 noiembrie 2018, astfel că prima instanţă a socotit această absenţă ca o mărturisire deplină a celor alegate de pârâţi.

De asemenea, prima instanţă a mai reţinut că mama minorei, M. L. D., se află în prezent în Marea Britanie, ţine permanent legătura cu aceasta şi contribuie lunar cu sume de bani pentru a-i asigura condiţii foarte bune de viaţă.

Având în vedere probatoriul administrat  în cauză şi dispoziţiile legale, care instituie ca în principiu autoritatea părintească se exercită numai în interesul superior al copilului şi că această autoritate presupune ca părintele care o exercită să fie capabil să decidă în problemele majore legate de creşterea şi îngrijirea copilului, din perspectiva nevoilor acestuia, prima instanţă a apreciat că, cel puţin la acest moment, reclamantul nu poate exercita autoritatea părintească într-o manieră care să corespundă interesului minorei, atitudinea acestuia fiind una total străină de obligaţiile şi drepturile unui tată, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale pentru ca autoritatea părintească să se exercite exclusiv de către acesta.

Cu privire la stabilirea domiciliului minorei la reclamant, prima instanţă a reţinut că atât timp cât împrejurările de la data pronunţării Sentinţei civile nr. 4753/17.05.2011, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, în dosarul civil nr. 4508/182/2010, nu s-au modificat, în sensul că minora locuieşte la pârâţii cărora le-a fost încredinţată, în condiţii foarte bune, nu se impune schimbarea domiciliului minorei, în considerarea principiului interesului superior al copilului.

Pentru considerentele mai sus expuse prima instanţă a respins cererea formulată de reclamant ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul G. E. care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii pronunţate în sensul admiterii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, apelantul a învederat că este recidivist, însă nu a fost condamnat pentru infracţiuni care ar aduce atingere dezvoltării normale a minorei. Potrivit art. 36 al. 7 din Legea nr. 272/2004 instanţa de judecată poate să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de un singur părinte, mama a renunţat la autoritatea părintească pentru minoră în beneficiul pârâţilor. Nu este însă, şi cazul reclamantului, acesta nu a renunţat la autoritatea părintească. De asemenea, cu toate că a arătat că pârâţii S. R. şi S. T. D. nu mai convieţuiesc împreună, ultimul este plecat de aproximativ un an în străinătate unde trăieşte cu o altă femeie.

Pârâta S. R. prin martorii audiaţi a evidenţiat faptul că, minora nu îl cunoaşte pe reclamant ca tată biologic. Acest lucru nu este adevărat, deoarece reclamantul a trimis sume considerabile de bani, lucru nereţinut de instanţa de fond, cât şi bunuri minorei. Din înscrisurile depuse la dosar cât şi din depoziţiile martorilor propuşi de reclamant reiese contrariul. Minora este la o vârstă fragedă, iar pârâta încearcă să îi ascundă faptul că, nu este mama ei biologică. Conform art. 17 al. 1 din Legea nr. 272/2004 copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte cu părinţii.

Potrivit art. 263 al. 3 NCC, „procedurile referitoare la relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să garanteze că dorinţele şi interesul părinţilor referitoare la copii pot fi aduse la cunoştinţa autorităţilor şi că acestea ţin cont de ele în hotărârile pe care le iau”. Pornind de la aceste dispoziţii legale, conform art. 2 al. 2 din Legea nr. 272/2004 interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală, la echilibru socio-afectiv şi la viaţa de famI.. Instanţa de fond nu a avut în vedere aceste dispoziţii legale iar prin menţinerea hotărârii atacate există riscul ruperii echilibrului sufletesc al copilului.

Intimata S. R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului formulat de reclamant ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Intimata a apreciat că nu este fondat apelul declarat de reclamantul G. E., instanţa fondului pronunţând o sentinţă legală, care a relevat în detaliu faptul că nu s-au schimbat condiţiile care existau la data pronunţării sentinţei civile 4753/17 mai 2011 în dosar nr. 4508/182/2010 al Judecătoriei Baia Mare.

Mai mult, pronunţarea unei astfel de hotărâri în sensul celei solicitate de reclamant, ar înfrânge un principiu consacrat, acela al interesului superior al minorului.

Motivele invocate de reclamantul-apelant în sensul că nu s-ar ocupa intimata de fetiţă şi că este lăsată cu diferite persoane când intimata este la serviciu şi că vin persoane „dubioase” în curte la diferite munci, aceste afirmaţii nu sunt dovedite şi ele nu corespund realităţii.

Este adevărat că în timp ce intimata este la serviciu, de fetiţă are grijă bona care a şi fost audiată ca martoră, prin aceasta se dovedeşte grija şi mai mare pe care o are intimata faţă de minoră, că nu o lasă nesupravegheată. Aceasta lucrează numai pe dimineaţa pentru a se ocupa de copil.

Analizând apelul cu care a fost investit prin raportare la normele juridice incidente şi la probele administrate, Tribunalul reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 4753/2011, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr. 4508/182/2010, instanţa a dispus desfacerea căsătoriei dintre reclamantul apelant şi numita M. L. D. şi încredinţarea minorei M. K. N. spre creştere şi educarea pârâţilor intimaţi S. R. şi S. T..

La data de 28 iunie 2016 reclamantul a sesizat prima instanţă cu o cerere formulată doar în contradictoriu cu pârâţii S. R. şi S. T., solicitând să se dispună exercitarea de către acesta în mod exclusiv a autorităţii părinteşti cu privire la minoră şi stabilirea locuinţei minorei la acesta.

Prin sentinţa civilă nr. 8809/2018 prima instanţă a respins cererea, reţinând, în esenţă, că este în interesul superior al minorei menţinerea soluţiei iniţial pronunţate, având în vedere circumstanţele referitoare la conduita tatălui şi relaţia dintre acesta şi minoră.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel reclamantul, invocând faptul că, faţă de noul cadru normativ, cererea sa este legală şi temeinică şi că s-au schimbat împrejurările avute în vedere la pronunţarea hotărârii anterioare.

Atât prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe cât şi prin întâmpinarea depusă în apel intimaţii au invocat faptul că cererea trebuia formulată şi în contradictoriu cu mama minorei, respectiv numita M. L. D.. Această apărare este întemeiată.

Tribunalul apreciază că excepţia de ordine publică invocată de către intimaţi este întemeiată şi se impune a fi analizată cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 248 alin. 1 C. proc. civ..

Sub imperiul Codului familiei, în caz de divorţ, autoritatea părintească urma a fi exercitată doar de către unul dintre părinţi, la care se stabilea şi locuinţa minorului. În situaţii excepţionale, fundamente pe interesul superior al minorului, s-a admis posibilitatea ca locuinţa acestuia să fie stabilită temporar la un terţ, care urma să exercite şi autoritatea părintească. O atare soluţie nu echivala, însă, cu decăderea părinţilor din exerciţiul autorităţii părinteşti, ci doar cu o delegare temporară a drepturilor şi obligaţiilor care compun autoritatea părintească, până la momentul la care părţii ar fi urmat să-şi poată îndeplini obligaţiile.

Intrarea în vigoare a Codului civil în data de 1 octombrie 2011 a adus cu sine şi o reconfigurare a arhitecturii modului de exercitare a autorităţii părinteşti în cazul în care părinţii nu locuiesc. Astfel, raportat la art. 397 C. civ., ca regulă generală, în caz de divorţ, autoritatea părintească revine în continuare ambilor părinţi şi doar în mod excepţional şi pentru motive temeinice se poate dispune exerciţiul autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Aşa fiind, prin noul cadru normativ legiuitorul a disociat problema locuinţei minorului de chestiunea exerciţiului autorităţii părinteşti, fiind pe deplin posibilă stabilirea locuinţei minorului la unul dintre părinţi şi exercitarea în continuare, în comun, a autorităţii părinteşti. Totodată, legiuitorul a statuat în mod expres prin art. 399 C. civ. asupra posibilităţii instituirii plasamentului minorului la un terţ, care însă ar urma să exercite în continuare numai drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului, cele relative la bunurile sale revenind în continuare părinţilor. De asemenea, art. 400 alin. 3 C. civ. prevede posibilitatea ca, indiferent de soluţia dată modului de exercitare a autorităţii părinteşti, locuinţa minorului să fie stabilită, în mod excepţional la un terţ. 

Pe de altă parte, este de observat că raportat la prevederile art. 483 C. civ. autoritatea părintească se constituie într-un ansamblu de drepturi şi îndatoriri ale părinţilor cu privire la persoana şi bunurile minorului, care aparţin, în mod egal, ambilor părinţi. Trebuie făcută, din acest punct de vedere, o distincţie între exerciţiul drepturilor care compun autoritatea părintească şi deţinerea acestor drepturi. Drepturile ce compun autoritatea părintească aparţin în mod egal, concurent şi perpetuu ambilor titulari, respectiv părinţilor minorului. Acest lucru nu încetează nici prin exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti şi nici decăderea unuia dintre părinţi din exerciţiul autorităţii părinteşti, aspect ce rezultă din faptul că atât măsura decăderii cât şi cea a exerciţiului exclusiv este una teoretic revocabilă şi, aşadar, temporară, menţinându-se doar atâta timp cât subzistă împrejurările avute în vedere la luarea sa. Or, dacă drepturile ar înceta efectiv, nu s-ar mai putea pune în discuţie reluarea ,,exerciţiului” acestora. În mod real, singurele ipoteze în care titularul autorităţii părinteşti, nu doar a exerciţiului său, este un singur părinte, sunt cea în care filiaţia a fost stabilită faţă doar faţă de unul dintre părinţi ori celălalt părinte a decedat. În toate celelalte situaţii este vorba doar de o atenuare a exerciţiului autorităţii părinteşti. 

Pe urmă, având un dublu titular, orice acţiune care pune în discuţie o componentă a autorităţii părinteşti sau însăşi modul de exercitare a acesteia se impune să opună ambii părinţi, ca titulari primari şi concurenţi ai autorităţii. Drept urmare, atâta timp cât autoritatea părintească aparţine ambilor părinţi nu se poate dispune cu privire la modul său de exercitare decât într-un cadru procesual subiectiv în care să figureze ambii titulari.

Revin la prezenta cauză, Tribunalul reţine că încredinţarea minorei M. K. N. spre creştere şi educarea pârâţilor intimaţi S. R. şi S. T. nu a avut ca efect nici măcar decăderea mamei minorei din drepturile părinteşti, ci doar o delegare temporară a exerciţiului autorităţii părinteşti către alte persoane decât titularii. Aşa fiind, atât timp cât mama minorei este în continuare titular drepturilor ce compun autoritatea părintească, cererea reclamantului de exercitare exclusivă a autorităţii părinteşti şi de stabilire a locuinţei minorei la acesta nu poate fi analizată în lipsa chemării în judecată a mamei. Că este aşa rezultă inclusiv din faptul că raportat la art. 398 C. civ. exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti se poate dispune numai în situaţia în care există motive temeinice pentru a crede că exerciţiul autorităţii părinteşti şi de către celălalt părinte ar contraveni interesului superior al minorului. Or, acest aspect nu poate fi analizat decât în cadrul unui litigiu în care să figureze ambii părinţi. Mai mult, stabilirea locuinţei la unul dintre părinţi presupune, raportat la art. 400 şi 496 C. civ., o analiză comparativă a condiţiilor pe care fiecare părinte le oferă pentru creşterea şi educarea minorei, ceea ce presupune în mod imperativ ca ambii părinţi să figureze în litigiu.

Faptul că în cadrul normativ anterior minora a fost încredinţată spre creştere şi educare unei alte persoane nu este de natură să schimbe aceste concluzii, în condiţiile în care cererea presupune, în esenţă, o nouă configurare a cadrului de exercitare a autorităţii părinteşti în contextul noii legi civile, iar o atare analiză implică în mod obligatoriu şi statuarea indirectă asupra drepturilor celuilalt părinte. Aşa fiind, o eventuală hotărâre nu îşi rezumă efectele numai la intimaţi, ci interferează, în egală măsură, şi cu drepturile mamei minorei.

Faţă de toate acestea, Tribunalul reţine că este întemeiată excepţia lipsei coparticipării procesuale imperative, urmând a anula sentinţa şi a dispune respingerea cererii în consecinţă.

Intimata S. R. a solicitat obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată. În acest sens, la dosarul cauzei s-au depus chitanţele de al filele 37 şi 54, iar în dosarul de fond nu există nicio dovadă a efectuării cheltuielilor de judecată.

Articolul 453 C. proc. civ. prevede că ,,(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată”.

Raportat la norma citată, instanţa reţine că fundamentul cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, în sensul că partea care faţă de care se solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată a pierdut litigiul în care acestea au fost efectuate. Drept urmare, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată este legată de fondul cererii, iar nu atât de soluţia pronunţată în mod formal. Sub acest aspect, având în vedere că cererea de chemare în judecată urmează a fi respinsă, este lipsit de importanţă faptul că în vederea pronunţării acestei soluţii instanţa urmează să admită apelul.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor la care este îndreptăţită intimata, instanţa de apel reţine că aceasta a depus la dosar două chitanţe. Dacă prin chitanţa nr. 2328/11.12.2018 se atestă achitarea unui onorariu avocaţial în cuantum de 500 de lei în prezentul dosar (f. 37), prin chitanţa nr. 2348 din 06.02.2019 se atestă plata unei sume de 1000 de lei cu titlu de onorariu avocaţial în dosar nr. 3628/182/2016. Or, în aceste condiţii, între cea din urmă chitanţă şi prezenta cauză nu se poate stabili nicio legătură, motiv pentru care cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată va fi admisă numai în parte.

Domenii speta

Spete similare