Vizionarea înregistrării emisiunii a relevat încălcarea de către apelant a obligaţiei prevăzute de art. 40 alin. 3 din Codul audiovizualului, având în vedere că apelantul, în calitate de moderator al emisiunii, nu şi-a respectat obligaţia de a nu permite invitatului său să folosească un limbaj injurios la adresa intimatei-reclamante.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost pronunţate soluţii în sensul că libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie, însă s-a statuat că aceasta trebuie exprimată de o aşa manieră încât să existe un echilibru între exerciţiul dreptului şi protecţia intereselor şi drepturilor individuale ale altor persoane, autorităţilor publice revenindu-le sarcina de a asigura exerciţiul acestei libertăţi.
Sub acest aspect, rolul instanţelor de judecată este definitoriu în stabilirea în concret a situaţiilor în care sunt încălcate limitele admise ale libertăţii de exprimare şi afectate drepturile nepatrimoniale ale persoanelor^.
Prin sentinţa civilă nr. 8131/20.10.2017, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, în dosarul nr. 5779/182/2015 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta N. C., în contradictoriu cu pârâţii Ţ. R. şi V. C. V..
Au fost obligaţi pârâţii să transmită vizual şi sonor dispozitivul prezentei hotărâri, pe postul de televiziune Emaramuteş TV, în patru ediţii succesive în intervalul orar 18:30-20:00 şi în cadrul principalei emisiuni de ştiri, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, pe cheltuiala acestora.
A fost obligat pârâtul Ţ. R. să achite reclamantei suma de 60.000 lei cu titlu de daune morale.
A fost obligat V. C. să achite reclamantei suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
A fost obligat Ţ. R. să achite reclamantei suma de 1060 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
A fost obligat V. C. să achite reclamantei suma de 560 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă că, reclamanta C. N. este de profesie economist. În perioada 2008-2010 a avut calitatea de consI.r local în Consiliul local al Municipiului Baia Mare iar în perioada 2012-2016 de deputat în Parlamentul României (file 129-131).
La data de 17.04.2015 în intervalul orar 19:00-20:00, pe postul de televiziune EM. TV a fost difuzată emisiunea „Dezbaterea zilei”, moderată de pârâtul V. C.. La emisiune a participat în calitate de invitat jurnalistul R. Ţ., pârât în prezenta cauză.
Tema emisiunii a fost „Parlamentarii votează pensii speciale pentru parlamentari”, având la bază proiectul de lege privind acordarea de pensii speciale pentru parlamentari.
După ce pârâtul V. C. a prezentat subiectul care urma să fie supus dezbaterii, pârâtul Ţ. R. şi-a exprimat în mod generic opinia asupra activităţii parlamentare a deputaţilor şi senatorilor din partea judeţului M. şi asupra proiectului de lege, arătând printre altele că acest proiect de lege, care este o „imbecilitate”, a fost iniţiat de doi sau trei „boşorogi nenorociţi” veniţi dintr-o „societate comunistă nenorocită”, care au avut nesimţirea de a candida de două, trei sau patru ori în Parlament. Până la minutul 06:05 cuvântul şi/sau expresia „boşorogi” „boşorogi nenorociţi” a fost repetată de 5 ori. Ulterior, pârâtul a făcut o referire concretă la parlamentarul Rogojan pe care l-a numit de trei ori „toboşar ratat” şi a susţiut că este „o mizerie de parlametar român”. La această din urmă afirmaţie, pârâtul V. C. a intervenit şi i-a solicitat pârâtului R. Ţ. să nu mai spună despre senatorul Rogojan că este o mizerie de parlamentar român.
Începând cu minutul 07:50 pârâtul V. C. a prezentat mai detaliat proiectul de lege şi motivele care au determinat adoptarea acestuia, context în care pârâtul R. Ţ. a solicitat să fie sunaţi „indivizii” din judeţul M. care au semnat proiectul de lege.
La minutul 10:53 pârâtul R. Ţ. a intervenit din nou, făcând de data aceasta referire la fostul preşedinte T. Băsescu, pe care l-a numit „beţiv şi curvar”, moment la care pârâtul V. C. i-a solicitat să nu mai spună „cuvinte din astea la televizor”. Imediat după această solicitare, pârâtul R. Ţ. a reiterat afirmaţia făcută la adresa fostului preşedinte. Pârâtul V. C. a intervenit din nou solicitându-i „nu spuneţi” şi susţinând că „nu are nicio dovadă că fostul preşedinte”, moment la care pârâtul R. Ţ. a început să relateze despre întâmplarea „Golden Şpriţ” în care el, preşedintele, împreună cu Gigi Becali „stăteau şi beau ca nesimţiţii”. Faţă de această relatare, pârâtul V. C. a reformulat susţinerile pârâtului Ţ. R., afirmând că „este un fost preşedinte care a consumat alcool şi s-a urcat la volan”. Ulterior, pârâtul Ţ. R. a repetat, „un preşedinte beţiv şi curvar, că ştim unde-i domnişoara asta care o curvăsărea acum la ora asta”.
La solicitarea pârâtului V. C., pârâtul R. Ţ. a încheiat discuţia referitoare la fostul preşedinte al României şi a început să vorbească despre Parlamentul României şi parlamentari pe care i-a făcut în repetate rânduri „nesimţiţi” şi „puşcăriabili”. În concret, l-a dat exemplu pe „nenorocitul de Şova, care stătea cu banii în mână şi nici măcar curvele nu treceau pe la el să ia banii şi să meargă cu el”. Faţă de această afirmaţie, pârâtul V. C. i-a solicitat să nu mai folosească astfel de cuvinte întrucât se uită şi copiii la ei.
Ulterior, vorbind despre modul neunitar în care se aplică legea în R., pârâtul Ţ. R. a făcut referire la o persoană pe care a numit-o „mutalău de Dumbrăviţa”, adică o persoană taciturnă în reformularea moderatorului.
La minutul 22:25 pârâtul V. C. a prezentat numele deputaţilor şi senatorilor din judeţul M. care au semnat proiectul de lege. După enumerarea acestora, pârâtul R. T. l-a numit din nou pe parlamentarul R. „toboşar ratat”.
Începând cu minutul 24:00 a intervenit în emisiune şi parlamentarul F. T.. La un moment dat, pârâtul R. T. a intervenit şi a afirmat despre colegii parlamentarului F. Tătaru că sunt „puşcăriabili” şi „boşorogi”.
La ora 19:45 a intrat în direct în emisiune reclamanta N. C.. În timp ce pârâtul V. C. îi adresa reclamantei o întrebare legată de votarea proiectului de lege, pârâtul R. Ţ., vorbind peste moderatorul emisiunii, a întrebat-o pe reclamantă: „cine v-a adus în parlament hârtia, daţi-i numele, e un boşorog nenorocit de comunist care vrea o pensie mai mare sau e un deputat tânăr care zice că vrea să îi fie mai bine?”.
În timp ce reclamanta răspundea la întrebarea adresată, pârâtul R. T. a intervenit, vorbind în continuu peste reclamantă. Pârâtul V. C. i-a solicitat pârâtului T. R. în repetate rânduri să o se oprească pentru a o putea asculta pe reclamantă. Pârâtul R. Ţ. a continuat să vorbească în timp ce reclamanta încerca să îşi expună punctul de vedere, făcând printre altele şi următoarele afirmaţii „nesimţire se numeşte ceea ce spuneţi”, „ruşine, sunteţi o ruşine”, „acolo ar trebui să trăiţi dumneavoastră, în gara de nord”. După această ultimă afirmaţie, pârâtul V. C. a intervenit din nou şi i-a solicitat pârâtului R. T. „să se întrerupă”, însă pârâtul a continuat afirmând că „parlamentarul român este o ruşine, toţi parlamentarii de M. sunteţi o ruşine”. Pârâtul V. C. i-a solicitat din nou invitatului său ”se întrerupă, întrucât nu se mai înţelege ce vorbeşte doamna”.
La momentul la care pârâtul V. C. a întrebat-o pe reclamantă despre oportunitatea acestui proiect de lege, pârâtul R. T. a intervenit şi a spus „şi de moralitate, că nu aveţi aşa ceva”, „lăsaţi-mă atunci, sunteţi o mincinoasă”. Pârâtul V. C. a afirmat „Domnul T., vă rog ”.
În urma acestui schimb de replici, reclamanta a întrerupt convorbirea telefonică, moment la care pârâtul R. T. a afirmat „la revedere, sunteţi un zero barat, vă spun eu acum”. Pârâtul V. C. i-a spus din nou invitatului său „domnul T., vă rog frumos”, însă pârâtul a continuat cu următoarele afirmaţii „uitaţi-o pe proasta asta”, „îi spun eu, e o proastă, să mă dea în judecată”, „idioata”. Pârâtul V. C. i-a atras atenţia pârâtului R. T. să se controleze.
În timp ce pârâtul C. V. citea mesaje de la telespectatori, pârâtul R. T. i-a solicitat „să îl lase 20 de secunde”. Pârâtul V. C. i-a răspuns „20 de secunde dar fără jigniri, vă rog frumos”. Cu această ocazie, pârâtul R. T. a mai afirmat, printre altele, „vă spun eu, N. C. îi o fufă de pe variantă”, „ruşine tu nebuno că nu ai crescut în viaţa ta un copil”. Pârâtul V. C. i-a solicitat din nou invitatului său să se controleze.
În finalul emisiunii pârâtul V. C. a făcut un rezumat al dezbaterilor din cadrul emisiunii şi mulţumindu-i pârâtului R. T. pentru participarea la emisiune i-a spus „domnule T., agitat aţi fost astăzi”. Pârâtul R. T. a încheiat emisiunea spunând „îi doresc o zi bună la noapte doamnei C. N., sper să doarmă în acelaşi pat cu soţul domniei sale” (fila 33).
După terminarea emisiunii, pârâtul V. C. i-a cerut scuze reclamantei pentru cele întâmplate în emisiune, aspect recunoscut de ambele părţi în întâmpinare şi în răspunsul la întâmpinare (file 46, 69).
La data de 15.07.2015 reclamanta N. C. a introdus pe rolul Judecătoriei Baia Mare acţiunea în răspundere civilă delictuală împotriva pârâţilor V. C., R. T. şi eM. TV (file 3-16).
La data de 23.07.2015 postul de televiziune eM. a fost sancţionat de Consiliul Naţional al Audiovizualului cu amendă în cuantum de 15.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 şi ale art. 34 alin. (1) şi art. 40 din Decizia nr. 220/2011.
În cuprinsul deciziei de sancţionare s-a reţinut că, deşi pe parcursul emisiunii pârâtul R. Ţ. a folosit un limbaj trivial, agresiv la adresa parlamentarilor, a fostului preşedinte al României şi a reclamantei N. C., totuşi pârâtul C. V. a avut o intervenţie formală, lipsită de fermitate, aparent hotărâtă care nu a fost însă de natură să stopeze jignirile domnului Ţ. (file 70-71).
După introducerea cererii de chemare în judecată şi sancţionarea postului de televiziune eM., pârâtul R. Ţ. a făcut diverse afirmaţii pe pagina sa de facebook, precum „Curva comunista de negrut!!! Vezi!!! Niciodată nu e prea târziu!!!”, „Din cauza curvelor plătite din bani publici de CNA am devenit şi eu celebru!!! Bravo mie!!! M… la curve!!!”, „Nu ai tabloul complet! Familia mafioată negrut crede ca mă intimidează cu un proces”, „Ba la prosti tre să le spui ca sunt curve sau hoţi!!! Altfel nu înţeleg tR.cerea din R.ă in R.ă!!!”, „Ma doare in…De cine ce crede si ce se susţine…Societatea unor golani parveniţi se înfrânge singură!!! Eu dorm linistit noaptea…Repet…Curvele politice sa ne sugă democraţia câştigată!!!”, „Instituţii ale statului ce iau apărarea curvelor şi a hoţilor”, „Prosti ca voi care vă lăsaţi zilnic călcaţi in picioare de curve ca derurata de negrut?”, „Cornel, io nu tre sa mai demonstrez ca nevastata e o curva! Tu ştii deja asta!”, „ioi! Şi inca ceva! Vai ce spariet is de … care nu mai stie cum sa aplice legea din cauza curvelor gen derutata blonda! Hahaha!”, „Si nu va fi proces! Ma duc cu banii si o platesc pa curva inainte!”, „hai inca un proces…sa o sugi, Nancy! Si tu Oliv cea Urata!” (file 123-127).
Din declaraţiile martorilor B. A. M. şi B. I. rezultă că reclamanta a fost foarte afectată după emisiunea care a avut loc la data de 17.04.2015. Aceasta era vizibil supărată şi dezamăgită. De asemenea, întrucât afirmaţiile făcute de pârâtul R. Ţ. în cadrul emisiunii au ajuns la cunoştinţa familiei, prietenilor, colegilor de partid şi a colegilor parlamentari al reclamantei şi au fost dezbătute în cercul familial, social şi profesional, aceasta s-a simţit umilită (file 139-144).
În drept, potrivit art. 70 Cod civil, orice persoană are dreptul la libera exprimare; exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.
Conform art. 71 Cod civil, orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private; nimeni nu poate fi suspus unor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de famI. fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75;
De asemenea, art. 72 Cod civil prevede faptul că, orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale; este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Art. 75 Cod civil prevede faptul că, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care R. este parte; exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care R. este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pe care R. a ratificat-o în anul 1994, prevede la articolul 10 faptul că, orice persoană are dreptul la libertate de exprimare; acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere; exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
De asemenea, conform articolului 8 din Convenţie, orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de famI., a domiciliului său şi a corespondenţei sale; nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat întotdeauna în jurisprudenţa sa importanţa crucială a libertăţii de exprimare, statuând că aceasta este unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului ei (Cauza Handyside contra Marii Britanii, Hotărârea din 7 decembrie 1976). Mergând mai departe, Curtea a arătat că libertatea de exprimare priveşte nu doar „informaţiile” sau „ideile” apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc, aceasta fiind una dintre exigenţele pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de deschidere într-o societate democratică (Cauza Sunday Times împotriva Marii Britanii, Hotărârea din data de 26.04.1979).
Totodată, în Cauza Goodwin contra Marii Britanii, Hotărârea din data de 27.03.1996, Curtea a arătat că în condiţiile în care cel mai adesea informaţiile se transmit prin presă, garanţiile acordate presei au o importanţă cu totul deosebită, iar în cauza Jersil contra Danemarcei, Hotărârea din data de 23.09.1994, a subliniat importanţa deosebită a mediei audiovizuale precum radioul şi televiziunea faţă de media scrisă, datorită puterii ei de a propaga mesaje prin sunet şi imagini.
Mai mult, Curtea a admis că libertatea de exprimare a ziariştilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează, în sensul că nu s-ar putea concepe ca un jurnalist să poată formula judecăţi de valoare critice numai cu condiţia de a putea să le demonstreze realitatea. (Cauza Dalban contra României, Hotărârea din data de 28.09.1999). În concret, în cauza Lopes Gomes da Silva contra Portugaliei, Curtea a statuat că proferarea expresiilor defăimătoare de către ziarist s-a realizat în cadrul unei dezbateri politice de interes general. Totodată, a reţinut că expresiile utilizate, pot fi considerate polemice, fără a constitui un atac gratuit la persoană, deoarece autorul le dădea o explicaţie obiectivă şi că într-un asemenea domeniu invectivele politice se răsfrâng pe plan personal; acestea sunt riscurile jocului politic şi ale liberei dezbateri de idei garantate într-o societate democratică. Reclamantul a exprimat o opinie generată de poziţiile politice ale celui ofensat. Chiar dacă opinia în discuţie, în absenţa oricărei baze faptice, a fost excesivă, Curtea a reamintit că libertatea jurnalistică include posibila recurgere la o doză de exagerare sau chiar de provocare.
În plus, într-o jurisprudenţă constată, Curtea a decis că limitele criticii admisibile sunt mai extinse în privinţa unui om politic care acţionează în calitatea sa de personaj public, decât în privinţa unui particular. Omul politic se expune, în mod inevitabil şi conştient, unui control atent al faptelor şi gesturilor sale, control care este exercitat atât de ziarişti, cât şi de masa cetăţenilor; el trebuie să dea dovadă de o mare toleranţă, mai ales atunci când face declaraţii publice care se pretează la critică. Desigur, omul politic are dreptul la protejarea reputaţiei şi demnităţii sale, în cadrul vieţii private şi în afara acestuia cadru, dar imperativele acestei protecţii au a fi puse în balanţă cu interesele unei discuţii libere a problemelor politice, astfel că excepţiile de la libertatea de exprimare au a fi interpretate restrictiv (Cauza Oberschlick contra Austriei).
Cu toate acestea, Curtea a stabilit că deşi libertatea de exprimare este un drept fundamental într-o societate democratică, totuşi acesta nu poate fi exercitat dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, libertatea de exprimare presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general sau de ordin privat. Oricine, inclusiv un ziarist care îşi exercită libertatea de exprimare îşi asumă „îndatoriri” şi „responsabilităţi” a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. Potrivit paragrafului 2 al art. 10, exerciţiul acestei libertăţi comportă îndatoriri şi responsabilităţi care privesc şi presa şi care pot căpăta o importanţă deosebită atunci când un articol riscă să aducă atingere reputaţiei unor persoane, punând astfel în pericol „drepturile altuia”. Acelaşi îndatoriri şi responsabilităţi inerente exerciţiului libertăţii de exprimare se raportează şi la obligaţia ziariştilor de a acţiona cu bună-credinţă, în aşa fel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de încredere, cu respectarea deontologiei profesionale. (Cauza Verdens Gang & Aase contra Norvegiei, Hotărârea din data de 16.10.2001). Într-o formulă sistentică, Curtea a decis că numai prin respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite mai ales în privinţa reputaţiei şi drepturilor altor persoane (Tammer contra Estoniei, Fressoz et Roire contra Franţei, Times Newspaper contra Marii Britanii.
În acest sens, a arătat că exprimarea unei opinii semnifică formularea unei judecăţi de valoare cu privire la un fapt social, care nu are a fi confundată cu relatarea unor activităţi umane sau a unor împrejurări sau fapte ce se petrec în viaţa de toate zilele. Consecinţa acestei distincţii prezintă relevanţă deosebită atunci când se pune problema unor eventuale probe în materie, în special în ipoteza opiniilor exprimate prin presă. Dacă materialitatea faptelor poate fi probată, judecăţile de valoare nu se pretează la demonstrarea exactităţii lor; mai mult, a pretinde o asemenea demonstraţie înseamnă a aduce atingere înseşi libertăţii de opinie, element fundamental al dreptului garantat de art. 10 din Convenţie (Cauza Oberschlick contra Austriei, Hotărârea din 23.05.1991, Cauza De Haes şi Gijsels contra Belgiei, Hotărârea din data de 24.02.1997, Cauza Harnalova contra Letoniei, Hotărârea din data de 03.04.2003, Cauza Cumpănă şi Mazăre contra României, Hotărârea din data de 17.12.2004, Cauza Karman contra Rusiei, Hotărârea din data de 14.12.2006, Cauza Lombardo şi Alţii contra Maltei, Hotărârea din data de 24.04.2007, nep.)
De asemenea, deşi libertatea de exprimare a ziariştilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare atunci când vine vorba despre o declaraţie care constituie o „judecată de valoare”, totuşi o asemenea „judecată” făcută fără nicio bază factuală poate să apară ca excesivă şi deci să se situeze în afara protecţiei conferite de art. 10 libertăţii de exprimare (Cauza Jerusalem contra Austriei, Hotărârea din data de 28.02.2001 şi Cauza Oberschlick contra Austriei, nr. 2, Hotărârea din data de 01.07.1997).
Totodată, a arătat că printre îndatoriri se enumeră şi obligaţia de a se evita, în măsura posibilului, utilizarea unor expresii gratuit ofensatoare la adresa altor persoane, ce ar constitui atingeri ale drepturilor acestora şi care nu ar fi de natură să contribuie la o dezbatere publică ce interesează viaţa socială. Eventuala justificare a remarcilor incriminate are a fi raportată la contextul în care ele au fost formulate şi la valoarea lor pentru marele public. Or, din acest punct de vedere, a constatat că instanţele naţionale au considerat termenii utilizaţi de reclamant ca reprezentând judecăţi de valoare exprimate în mod ofensator, ce nu erau necesari spre a exprima o opinie negativă; reclamantul ar fi putut formula critici privitoare la acţiunile persoanei în discuţie, fără a recurge la expresii injurioase.
În legătură cu scopul exercitării unor ingerinţe în exerciţiul libertăţii de exprimare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost deseori confruntată cu soluţionarea conflictului ce poate să apară între exercitarea libertăţii de exprimare şi necesitatea protejării reputaţiei şi drepturilor ce aparţin altor persoane, care face parte din dreptul la viaţă privată. La soluţionarea acestui conflict Curtea a pus întotdeauna accentul pe necesitatea ca publicarea de informaţii, de documente ori de fotografii în presă să servească interesul public şi să contribuie la dezbaterea unor probleme de ordin general ( News Verlags GmbH & Co KG contra Austriei, 11.01.2000, Tammer contra Estoniei, 06.02.2001, Krone Verlag GmbH& Co KG contra Austriei 26.02.2002, Leempoel &S.A.ED Cine Revue contra Belgiei).
Cât priveşte necesitatea într-o societate democratică, Curtea a decis în mod constant că şi sub aspectul necesităţii unei ingerinţe a autorităţilor publice în exerciţiul libertăţii de exprimare, art. 10 paragraful 2 din Convenţie nu lasă loc unor restricţii ale acesteia în domeniul discursului politic sau al unor probleme de interes general. A arătat că autorităţile unui stat democratic sunt obligate să tolereze critica activităţii lor chiar şi atunci când aceasta ar fi considerată provocatoare sau insultătoare. Pentru a determina dacă textele în discuţie, într-o asemenea situaţie, în ansamblul lor pot fi apreciate ca incitând la violenţă, trebuie examinaţi termenii utilizaţi şi cadrul general în care se înscrie publicarea lor.
În cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, a arătat că necesitatea oricărei restricţii trebuie să fie stabilită de o manieră convingătoare şi revine în primul rând autorităţilor naţionale atributul evaluării existenţei unei nevoi sociale imperioase, susceptibile de a justifica o asemenea restrângere, pentru care acestea dispun de o anumită marjă de apreciere; dacă este vorba însă de presă, posibilitatea de apreciere naţională are a fi pusă în balanţă cu interesul unei societăţi democratice de a asigura şi menţine libertatea presei
Iar la analiza proporţionalităţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a raportat printre altele la natura şi mărimea pedepselor aplicate. În concepţia jurisdicţiei europene, dacă statele contractante au îndatorirea, pe temeiul obligaţiilor pozitive ce le revin în aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie, care apără dreptul la viaţă privată şi, implicit, pe cel la onorare şi reputaţie, de a reglementa exercitarea libertăţii de exprimare în aşa fel încât să asigure prin lege protecţia adecvată a reputaţiei unei persoane, nu mai puţin, ele trebuie să evite ca, îndeplinindu-şi această obligaţie, să adopte măsuri de natură a descuraja mass-media să-şi îndeplinească rolul de a alerta publicul în caz de abuz aparent sau prezumat al autorităţilor statale; pentru ca ziariştii de investigaţii ar risca să fie reticenţi în a se exprima asupra unor probleme de interes general atunci când legislaţia naţională ar prevedea asemenea sancţiuni pentru atacuri nejustificate împotriva reputaţiei altor persoane. Efectul disuasiv al acestor sancţiuni apare ca nociv pentru societate şi are a fi luat în considerare atunci când urmează a fi apreciată proporţionalitatea sancţiunilor aplicate reclamanţilor, pentru a determina justificarea lor.
De asemenea, în vederea protejării dreptului la reputaţie şi la demnitate al persoanelor, art. 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, prevede faptul că, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate şi invitate să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; moderatorii programelor au obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acestea; moderatorii, prezentatorii şi realizatorii programelor au obligaţia să nu folosească şi să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă.
În fine, dacă se constată că drepturile nepatrimoniale ale unei persoane, precum dreptul la reputaţie, dreptul la demnitate sau dreptul la viaţă privată au fost încălcate prin fapta ilicită a unei persoane, în conformitate cu art. 1357 şi art. 253 Cod civil, persoana vătămată poate cere oricând instanţei: a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă; prin excepţie, în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c); totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat; de asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.
În speţă, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor R. Ţ. şi V. C. V. şi activarea remediilor prevăzute de art. 253 Cod civil, trebuie întrunite cumulativ patru condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate şi săvârşirea faptei ilicite cu vinovăţie.
Fapta ilicită este acţiunea sau inacţiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Libertatea de exprimare este un drept fundamental al omului recunoscut atât de Constituţia României, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Totuşi, nefiind un drept absolut, libertatea de exprimare nu se poate exercita dincolo de orice limite, fără a ţine cont de unele interese de ordin general sau de ordin privat.
Oricine, inclusiv un ziarist, care îşi exercită libertatea de exprimare îşi asumă „îndatoriri” şi „responsabilităţi” care pot căpăta o importanţă deosebită atunci când o aceasta riscă să aducă atingere reputaţiei unor persoane, punând astfel în pericol „drepturile altuia”.
Aşadar, pentru a stabili dacă exercitarea libertăţii de exprimare de către pârâtul R. Ţ. întruneşte elementele constitutive ale unei fapte ilicite, instanţa trebuie să procedeze la o analiză a declaraţiilor sale prin prisma criteriilor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa.
În acest sens, instanţa de fond reţine, în primul rând, că afirmaţiile pârâtului R. Ţ. din data de 17.04.2015, au fost exprimate în cadrul unei dezbateri de interes general privind acordarea unor pensii speciale parlamentarilor. Cât priveşte declaraţiile făcute de pârât pe pagina de facebook, instanţa reţine că şi acestea au fost făcute în cadrul unei dezbateri de interes public, întrucât în cuprinsul acestora s-a făcut referire atât la emisiunea din data de 17.04.2015, la decizia de sancţionare a postului eM. TV cât şi la diferite persoane publice şi la activitatea acestora.
În al doilea rând, afirmaţiile din emisiunea din data de 17.04.2015 au fost efectuate prin intermediul presei audiovizuale, pe un post de televiziune judeţean, care datorită puterii sale de a se propaga, beneficiază de garanţii sporite faţă de presa scrisă.
În al treilea rând, pârâtul R. Ţ. are calitatea de jurnalist, aşadar limitele libertăţii sale de exprimare erau mai extinse decât în cazul altor categorii de persoane. De asemenea, reclamanta C. N. avea la acel moment calitatea de deputat în Parlamentul României, motiv pentru care limitele criticii admisibile erau mai mari şi din această perspectivă.
În ceea ce priveşte termenii utilizaţi de pârâtul R. Ţ., instanţa constată că expresiile precum „sunteţi o ruşine”, „nu aveţi moralitate”, „sunteţi o proastă”, „sunteţi un zero barat”, „idioata”, „ar trebui să trăiţi în gara de nord” se încadrează în noţiunea de „judecăţi de valoare” întrucât exprimă în mod cert anumite aprecieri personale ale pârâtului cu privire la caracterul reclamantei.
Astfel, sintagma „sunteţi o ruşine” exprimă faptul că reclamanta ar fi o persoană lipsită de bun simţ, nesimţită care aduce necinste, dezonoare, umilinţă persoanelor care au ales-o şi pe care le reprezintă în Parlamentul României. De asemenea, prin sintagmele „nu aveţi moralitate” şi „sunteţi un zero barat” pârâtul a exprimat faptul că reclamanta este o persoană care nu are niciun principiu moral, o persoană fără nicio valoare.
Totodată, conform Dicţionarului explicativ al limbii române cuvântul „proastă” se referă la un om lipsit de inteligenţă, fără judecată, fără minte, nătărău, nerod, tont, prostănac iar cuvântul „idiot” la un om tâmpit, cretin, imbecil.
Cât priveşte afirmaţia „ar trebui să trăiţi în gara de nord”, ţinând cont că, în accepţiunea populară, cei care locuiesc în gara de nord sunt persoane fără casă, care trăiesc în sistemul de canalizare şi obişnuiesc să se drogheze cu aurolac, motiv pentru care mai sunt numiţi şi aurolaci, instanţa prezumă că pârâtul a dorit să sugereze prin această afirmaţie că reclamanta ar trebui să locuiască în acest mediu fie pentru că se aseamănă cu aceste persoane fie că asta este ceea ce merită.
În schimb, cuvintele şi expresiile de genul „sunteţi o mincinoasă”, „nebună”, „fufă de pe variantă”, „curvă”, „familia mafioată Negrut”, în funcţie de scopul urmărit de pârât, ar putea fi încadrate atât în categoria judecăţilor de valoare cât şi în cea a declaraţiilor factuale.
În acest sens reţine că, adjectivele „mincinoasă”, „nebună”, caracterizează o persoană care spune minciuni, falsă, înşelătoare, respectiv o persoană lipsită de judecată dreaptă, de raţiune sau care suferă de o boală mintală. Expresiile „fufă de pe variantă” şi substantivul „curvă”, se referă la o femeie care duce o viaţă desfrânată, o femeie care întreţine relaţii sexuale pe bani sau alte avantaje pe şoselele de centură ale oraşului.
Nu în ultimul rând, substantivul „mafiot” semnifică o persoană care face parte din mafie.
Independent de calificarea dată cuvintelor şi expresiilor utilizate de pârât, instanţa de fond a constatat că acestea au un caracter deosebit de injurios şi au fost exprimate într-un modalitate foarte agresivă. Mai mult, aceste afirmaţii au fost făcute în lipsa oricărei baze factuale, având aşadar un caracter excesiv, şi nu au contribuit în niciun fel la dezbaterea publică în cadrul căreia au fost formulate.
În niciun caz expresiile folosite nu erau necesare pentru ca pârâtul să îşi exprime dezaprobarea faţă de persoana reclamantei, de activitatea sa de parlamentar sau în concret faţă de opinia acesteia în legătură cu proiectul de lege privind acordarea unor pensii speciale parlamentarilor. Pârâtul ar fi putut formula critici privitoare la acţiunile reclamantei, fără a recurge la expresii injurioase şi fără a iniţia un atac personal la adresa reclamantei, aducând argumente şi contraargumente faţă de poziţia reclamantei.
În plus, aceste declaraţii nu pot fi catalogate ca fiind doar exagerate sau provocatoare, întrucât pârâtul nu a plecat de la anumite fapte obiective, pe care le-a amplificat în scopul de a capta atenţia ascultătorilor sau de a provoca o discuţie chiar aprinsă cu privire la tema supusă dezbaterii, ci a lansat o serie de cuvinte şi expresii injurioase legate de persoana reclamantei şi nu de activitatea sa publică, exclusiv cu scopul de a o jigni în spaţiul public.
Scopul urmărit denotă şi faptul că pârâtul a acţionat în exerciţiul libertăţii sale de exprimare cu rea-credinţă. Această poziţie subiectivă a pârâtului este cu atât mai evidentă în ceea ce priveşte declaraţiile făcute pe facebook, care nu au mai fost unele spontane, greu de retractat, ci exprimate în urma unei pregătiri prealabile.
De asemenea, chiar dacă reclamanta s-a expus în mod conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale, control care este exercitat atât de ziarişti, cât şi de masa cetăţenilor, totuşi, reclamantei nu i se poate solicita să tolereze astfel de atacuri defăimătoare la adresa sa. Impunerea, respectiv asumarea unei asemenea sarcini ar aduce atingere substanţei dreptului la viaţă privată, astfel cum este interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe lângă, aceste declaraţii injurioase, pârâtul a făcut referire în discursul său şi cu privire la două elemente legate de viaţa privată de famI. a reclamantei.
Dacă, în ceea ce priveşte prima afirmaţie legată de incapacitatea reclamantei de a creşte un copil, există o aparenţă că aceasta ar avea relevanţă pentru subiectul supus dezbaterii, deşi cuvintele utilizate şi modul de exprimare denotă că singurul scop avut în vedere de pârât a fost acela de a o umili pe reclamantă, în ceea ce priveşte cea de-a doua afirmaţie referitoare la persoana cu care doarme reclamanta, aceasta în mod cert nu a avut nicio legătură cu tema emisiunii şi nu prezenta nicio valoare pentru marele public.
Pentru toate aceste considerente, instanţa de fond a apreciat că declaraţiile făcute de pârâtul R. Ţ. în cadrul emisiunii „Dezbaterea zilei” şi pe pagina sa de facebook, se situează în afara protecţiei conferite de articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi sunt de natură să aducă o gravă atingere drepturilor la reputaţie, la demnitate şi la viaţă privată ale reclamantei, ocrotite de art. 71-72 din Codul civil şi de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul V. C. nu a făcut niciun fel de afirmaţii cu caracter injurios sau defăimător la adresa reclamantei N. C.. Aşadar, în privinţa acestuia nu se pune problema săvârşirii unei fapte ilicite prin depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.
Totuşi, instanţa de fond a reţinut că Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual prevede în sarcina pârâtului, în calitate de moderator al unei emisiuni televizate, o serie de obligaţii pozitive, dintre care în prezenta cauză sunt incidente, obligaţia de a solicita ferm interlocutorului să probeze acuzaţiile privind fapte sau comportamente imorale şi obligaţia de nu permite invitaţiilor să folosească un limbaj injurios. Cu privire la acest aspect, trebuie menţionat faptul că standardul impus de aceste obligaţii este unul ridicat întrucât se adresează unor profesionişti iar scopul acestora este acela de la proteja dreptul la viaţă privată al persoanelor care fac obiectul discuţiilor care se poartă în programele audiovizuale.
Aşadar, instanţa trebuie să analizeze dacă în sarcina pârâtului V. C. V. se poate reţine o faptă ilicită omisivă, săvârşită prin neîndeplinirea obligaţiilor reglementate de Decizia nr. 220/2011.
Din analiza înregistrării video a emisiunii „Dezbaterea zilei” a rezultat că de la minutul 45:09 la care reclamanta N. C. a intrat în direct şi până la minutul 54:00 la care s-a încheiat emisiunea, pârâtul V. C. V. a avut 11 intervenţii prin care a încercat să stopeze discursul pârâtului Ţ. R.. Totuşi, instanţa a constatat că deşi, în tot acest interval de timp, pârâtul R. Ţ. a adresat reclamantei N. C. numeroase expresii şi cuvinte jignitoare şi a acuzat-o că a avut un comportament imoral, cea mai mare parte a intervenţiilor pârâtului V. C. V. s-au rezumat la solicitări precum „Domnule Ţ., vă rog frumos, vă rog să vă întrerupeţi, să vă controlaţi, ca să o putem auzi pe doamna N.”. Doar o singură dată pârâtul V. C. V. i-a solicitat pârâtului R. Ţ. să nu folosească injurii. Totuşi, această solicitare a fost efectuată la finalul emisiunii, după ce multe dintre marea majoritate a cuvintelor injurioase şi defăimătoare fuseseră deja exprimate. De asemenea, instanţa nu poate să nu remarce faptul că această solicitare a fost făcută aproape răzând de pârâtul V. C., aşadar în niciun caz nu poate fi apreciată ca fiind una fermă.
Mai mult, niciuna dintre intervenţiile pârâtului V. C. V. nu a cuprins solicitarea fermă adresată pârâtului R. Ţ. de a dovedi afirmaţiile sale care pot fi calificate ca fiind declaraţii factuale.
În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că pârâtul V. C. V. nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute în sarcina sa în calitate de moderator al emisiunii „Dezbaterea zilei” la standardul impus de Decizia nr. 220/2011.
Instanţa nu a putut primi susţinerea pârâtului conform căreia comportamentul pârâtului R. Ţ. a fost unul imprevizibil. Încă din primele momente ale emisiunii, pârâtul R. Ţ. a făcut numeroase afirmaţii jignitoare la adresa parlamentarilor români şi a fostului preşedinte al României. Aşadar, inclusiv primele injurii adresate reclamantei C. N. ar fi putut fi anticipate în mod rezonabil de către pârâtul V. C. V.. De la acest moment pârâtul avea obligaţia de a pune capăt discursului pârâtului R. Ţ., prin întreruperea emisiunii sau prin orice alt mijloc utilizat în programele audiovizuale. Pârâtul nu doar că nu a înţeles să adopte vreuna dintre aceste variante, alegând în schimb varianta ineficientă a intervenţiilor verbale, ci a mai acordat pârâtului R. Ţ. încă „20 de secunde”, interval de timp în care acesta din urmă a făcut din nou o serie de afirmaţii injurioase la adresa reclamantei şi referiri la viaţa sa privată.
De asemenea, este irelevant faptul că emisiunea era spre final sau că în cadrul emisiunii nu se putea difuza publicitate. Având în vedere gravitatea cuvintelor şi expresiilor utilizate de pârâtul R. Ţ., pârâtul V. C. V. avea obligaţia de a adopta orice fel de măsură eficientă pentru a proteja dreptul la reputaţie, la demnitate şi la viaţă privată al reclamantei, inclusiv aceea de a încheia emisiunea înainte de programul stabilit.
Pentru toate aceste considerente, instanţa de fond a constatat că prin neîndeplinirea obligaţiilor pozitive prevăzute de Decizia nr. 220/2011 pârâtul V. C. V. a săvârşit o faptă ilicită care a fost de natură să aducă atingere dreptului la viaţă privată al reclamantei N. C., astfel cum este definit în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prejudiciul este rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială produs ca urmare a încălcării sau vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane.
În materia dreptului nepatrimonial la viaţă privată, care înglobează atât dreptul la reputaţie şi la demnitate cât şi dreptul la viaţă privată personală, prejudiciul este unul de natură nepatrimonială şi constă în efectele negative psihologice, emoţionale şi sociale, resimţite de către titularul dreptului ca urmare a încălcării acestui drept de către o terţă persoană.
În speţă, este indiscutabil faptul că afirmaţiile pârâtului R. Ţ. şi pasivitatea pârâtului V. C. V. au fost de natură să creeze reclamantei suferinţe psihologice şi emoţionale şi să îi afecteze imaginea pe plan familial, social şi profesional. A afirma despre cineva că este „o ruşine”, „o persoană fără moralitate”, „proastă”, „un zero barat”, „idioată”, „mincinoasă”, „nebună”, „fufă de pe variantă”, „curvă”, „mafioată”, este de natură a afecta atât percepţia pe care persoana în cauză o are despre propria persoană, prin inducerea unei stări de inferioritate şi tensiune, cât şi modul în care această persoană se reflectă în ochii opiniei publice.
Aceste aspecte au fost confirmate şi de martorii audiaţi în cauză care au declarat că reclamanta a fost vizibil afectată de afirmaţiile făcute de pârâtul R. Ţ. şi s-a simţit umilită în cercul familial, social şi profesional în momentul în care aceste afirmaţii au fost puse în discuţie. De asemenea, aceştia au susţinut că imaginea publică a reclamantei a avut de suferit, împrejurare care este credibilă în condiţiile în care există numeroase persoane care acordă încredere unor declaraţii făcute în cadrul unei emisiuni televizate.
Totodată, referirile la viaţa privată a reclamantei au adus atingere dreptului reclamantei de a-şi desfăşura viaţa intimă în particular, dincolo de ochii publicului.
În ceea ce priveşte gravitatea atingerii aduse dreptului la viaţă privată al reclamantei, în tripla sa dimensiune, instanţa de fond a reţinut în primul rând, că expresiile folosite de pârâtul R. Ţ. au un caracter deosebit de injurios şi ofensator şi au fost exprimate în mod repetat.
În al doilea rând, afirmaţiile pârâtului au făcute iniţial pe un post de televiziune la o oră de vârf. Aşadar, acestea au fost accesibile unui număr relativ mare de persoane. Totuşi, postul de televiziune este unul judeţean iar emisiunea a fost difuzată o singură dată, aşadar din aceste două perspective, impactul public al afirmaţiilor pârâtului este unul mai redus.
Ulterior, pârâtul R. Ţ. a publicat pe pagina sa de facebook diverse postări cu un conţinut insultător. Pe de o parte, această împrejurare reduce gravitatea faptelor întrucât acestea sunt accesibile numai persoanelor care accesează site-ul de socializare pe care s-au făcut afirmaţiile, iar pe de altă parte acutizează gravitatea acestora prin faptul că rămân accesibile publicului pentru o perioadă mai îndelungată.
În al treilea rând, dacă în privinţa afirmaţiilor făcute în cadrul emisiunii „Dezbaterea zilei” instanţa admite că acestea au avut un caracter spontan şi nu au putut fi retractate, în privinţa celor publicate pe pagina de facebook nu există dubiu că acestea au făcut obiectul unei pregătiri prealabile. Mai mult, pârâtul R. Ţ. nu a retras aceste postări, pentru a reduce impactul public al acestora, deşi a avut această posibilitate.
În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, instanţa de fond a apreciat că între atingerile aduse demnităţii, reputaţiei şi dreptului la viaţă privată ale reclamantei şi afirmaţiile pârâtului R. Ţ. şi pasivitatea pârâtului V. C. V., există o legătură directă, atingerea fiind rezultatul imediat şi direct al acestor fapte ilicite.
Vinovăţia a fost definitivă în literatura de specialitate ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acestei faptei.
Articolul 16 din Codul civil defineşte în cuprinsul său cele două forme ale vinovăţiei: intenţia şi culpa, statuând că fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat, iar fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă.
În prezenta cauză, instanţa de fond a apreciat că pârâtul R. Ţ. a săvârşit fapta ilicită cu intenţie directă, acesta prevăzând şi urmărind producerea rezultatului păgubitor.
Acest aspect, a rezultat pe de o parte, din conţinutul deosebit de grav al afirmaţiilor făcute şi din modalitatea de exprimare, iar pe de altă parte, din scopul urmărit de pârât. În opinia instanţei, pârâtul a urmărit să aducă atingere reputaţiei şi demnităţii reclamantei, pentru a discredita în public opinia acesteia în legătură cu proiectul de lege privind acordarea unor pensii speciale parlamentarilor.
Mai mult, după primele afirmaţii făcute în cadrul emisiunii „Dezbaterea zilei” pârâtul nu doar că nu şi-a manifestat în niciun fel regretul faţă de izbucnirea pe care a avut-o în emisiune sau intenţia de a retracta afirmaţiile sale, ci a continuat atacul ofensator la adresa reclamantei şi pe pagina sa de facebook. Injuriile de pe site-ul de socializare nu ar putea fi calificate ca fiind unele spontane, întrucât acestea au fost postate după câteva zile după data la care a avut loc emisiunea „Dezbaterea zilei”, şi au fost exprimate în scris, pârâtul având posibilitatea de a le retracta, posibilitate de care însă nu a înţeles să uzeze. Mai mult, în cadrul acestor postări, pârâtul a făcut referiri exprese la decizia de sancţionare a postului de televiziune EM., pe care a criticat-o, şi la cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă împotriva sa, afirmând nonşalant că este vorba doar de un alt proces şi că în realitate nu va fi niciun proces întrucât o va plăti pe reclamantă înainte. Or, toate aceste împrejurări denotă faptul că afirmaţiile făcute de pârâtul R. Ţ. în cadrul emisiunii „Dezbaterea zilei” şi pe pagina sa de facebook, nu au fost doar o manifestare excepţională, izolată a comportamentului său coleric, ci una perfect normală care, în opinia sa, caracterizează oamenii care au curajul să „spună lucrurilor pe nume”. În acest sens, poate fi invocate chiar postarea pârâtului din data de data de 24.07.2015 în care a afirmat: „Eu voi înjura in continuare!”
În schimb, pârâtul V. C. V. a săvârşit fapta ilicită din culpă fără prevedere, întrucât nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi ţinând cont de comportamentul anterior al pârâtul R. Ţ. trebuia şi putea să îl prevadă, şi nu a urmărit cauzarea unui prejudiciu. Poziţia subiectivă a pârâtului V. C. V. faţă de rezultatul păgubitor rezultă inclusiv din mesajul adresat reclamantei după încheierea emisiunii, prin care şi-a cerut scuze pentru cele întâmplate în emisiune.
Având în vedere toate aceste considerente, instanţa de fond a constatat că pârâţii R. Ţ. şi V. C. V. au săvârşit cu vinovăţie câte o faptă ilicită care a avut ca rezultat încălcarea drepturilor la reputaţie, la demnitate şi la viaţă privată ale reclamantei N. C. reglementate de art. 71 şi art. 72 din Codul Civil şi de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, între reclamanta C. N. şi pârâţii R. Ţ. şi V. C. V. a luat naştere un raport juridic de obligaţii civile delictuale având ca obiect dreptul de creanţă al reclamantei la repararea prejudiciului suferit şi obligaţia corelativă a pârâţilor de a repara acest prejudiciu.
Conform art. 253 Cod civil repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept nepatrimonial se realizează în principal prin mijloace de natură nepatrimonială. Totuşi, întrucât uneori repararea prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace de aceeaşi natură este insuficientă pentru ca victima să fie repusă integral în situaţia anterioară, este posibil ca debitorul să fie obligat şi la plata unor sume de bani. Sumele de bani astfel acordate nu au o natură reparatorie, întrucât prin însăşi natura lor prejudiciile morale nu pot fi reparate pecuniar. Rolul acestor despăgubiri este unul compensatoriu, menirea lor fiind aceea de a atenua şi recunoaşte durerea fizică sau psihică suferită de către victimă şi de a-i acorda acesteia o satisfacţie psihică.
În cazul în care victima şi autorul nu se pun de acord asupra întinderii sumei acordate pentru compensarea daunelor morale, sarcina stabilirii acestora îi revine instanţei de judecată.
La stabilirea existentei prejudiciului moral, trebuie avute în vedere: importanta valorilor nepatrimoniale lezate, durata menţinerii consecinţelor vătămării pe plan fizic şi psihic, intensitatea durerilor fizice şi psihice, repercursiunile pe plan social, profesional şi personal al victimei, situaţia personala a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea si psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc.
Trebuie, însă, avut în vedere faptul că acordarea acestor despăgubiri nu trebuie să se transforme într-o sursă de îmbogăţire pentru victimă şi nici într-o sancţiune pentru autor. Tocmai de aceea, acordarea lor nu trebuie să depăşească ceea ce este rezonabil şi echitabil.
Aplicând aceste principii în prezenta cauză, instanţa a apreciat că aducerea la cunoştinţa publicului a dispozitivului prezentei hotărâri pe acelaşi post de televiziune pe care au fost exprimate în parte expresiile cu caracter ofensator la adresa reclamantei, este un remediu apt să ducă în cea mai mare măsură posibilă la repararea prejudiciului suferit de reclamanta N. C. şi la restabilirea situaţiei anterioare a acesteia.
Aşadar, instanţa a obligat pârâţii R. Ţ. şi V. C. V. să transmită vizual şi sonor dispozitivul prezentei hotărâri, pe postul de televiziune Emaramuteş TV, în patru ediţii succesive în intervalul orar 18:30-20:00 şi în cadrul principalei emisiuni de ştiri, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, pe cheltuiala acestora.
Mai mult, în vederea repunerii integrale a reclamantei în situaţia anterioară săvârşirii faptelor ilicite, instanţa a obligat pârâtul R. Ţ. să achite reclamantei suma de 60.000 lei, iar pe pârâtul V. C. V., suma de 10.000 lei, cu titlu de compensaţie bănească pentru prejudiciul moral suferit.
La stabilirea cuantumului prejudiciului la care urmează să fie obligat pârâtul R. Ţ., instanţa a avut în vedere, pe de o parte, caracterul de drept fundamental al valorii morale lezate, gravitatea deosebită a afirmaţiilor făcute, modalitatea agresivă de exprimare, caracterul repetitiv al afirmaţiilor injurioase, reaua-credinţă a pârâtului R. Ţ., suferinţa psihică a reclamantei şi impactul pe care l-a avut discursul pârâtului asupra imaginii publice a reclamantei. Pe de altă parte, instanţa a ţinut cont de faptul că reclamanta este o persoană publică, cât şi de faptul că afirmaţiile injurioase au fost făcute pe un post de televiziune cu acoperire J. şi pe pagina de facebook a pârâtului, nu au fost preluate în mass-media de alte posturi de radio, televiziune, ziare, şi au fost difuzate o singură dată.
Totodată, la stabilirea cuantumului prejudiciului la care urmează să fie obligat pârâtul V. C. V., instanţa s-a raportat la importanţa valorii morale lezate, la gravitatea atingerii adusă acestei valori, la calitatea de profesionist a pârâtului, la modalitatea de săvârşire a faptei ilicite şi la buna-credinţă a pârâtului.
Cât priveşte raportul dintre răspunderea pârâtului R. Ţ. şi a pârâtului V. C. V., instanţa a apreciat că acesta nu este unul de solidaritate întrucât pârâţii nu răspund pentru săvârşirea unei fapte prejudiciabile, astfel cum prevede art. 1382 Cod civil, ci fiecare pârât răspunde pentru o faptă proprie, distinctă. În acest sens, în considerentele expuse anterior s-a arătat că pârâtul R. Ţ. a săvârşit o faptă comisivă, constând în exercitarea libertăţii de exprimare cu încălcarea limitelor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe când pârâtul V. C. V. a săvârşit o faptă ilicită prin omisiune, constând în nerespectarea obligaţiilor pozitive reglementate în sarcina sa de Decizia nr. 220/2011. Întrucât, izvorul obligaţiilor celor doi pârâţi este unul distinct şi faptelor lor ilicite sunt distincte.
De asemenea, răspunderea solidară a pârâţilor nu poate fi angajată nici în temeiul art. 1369 Cod civil, care reglementează instigarea şi complicitatea, ca forme ale pluralităţii de persoane răspunzătoare pentru acelaşi prejudiciu. Atât instigarea cât şi complicitatea presupun prin ipoteză existenţa unei legături subiective între coparticipanţi şi săvârşirea de către instigator sau complice, cu intenţie, a unui act de îndemnare, determinare, respectiv de înlesnire, la producerea prejudiciului.
Or, în prezenta cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul V. C. V. ar fi fost animat de aceeaşi voinţă ca a pârâtului R. Ţ., de a cauza un prejudiciu reclamantei, sau cel puţin faptul că pârâtul V. C. V. ar fi avut reprezentarea că aduce o contribuţie la cauzarea acestui prejudiciului. Mai mult, omisiunea pârâtului V. C. V. de a lua măsurile prevăzute de Decizia nr. 220/2011 la standardul impus de acest act normativ, a fost săvârşită din culpă, fără prevedere. Cu privire la aceste aspecte, trebuie menţionat faptul că pârâtul V. C. V. nu a rămas într-o pasivitate totală faţă de fapta ilicită a pârâtului R. Ţ.. Astfel cum s-a arătat anterior, pârâtul V. C. V. a avut repetate intervenţii pe parcursul emisiunii, animate de intenţia de a întrerupe discursul pârâtului R. Ţ.. Chiar dacă, aceste intervenţii nu au fost de natură să îl exonereze pe pârâtul V. C. V. de răspunderea sa delictuală, totuşi acestea sunt elemente suficiente pentru a dovedi inexistenţa unei legături subiective între cei doi pârâţi şi lipsa oricărei intenţii a pârâtului V. C. V. de a înlesni cauzarea unui prejudiciu reclamantei.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanta N. C. a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 120 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru (fila 17) şi 2500 lei reprezentând onorariu avocaţial (fila 18), iar pârâtul V. C. V. în cuantum de 1500 lei, reprezentând onorariu avocaţial (file 145-146).
Potrivit art. 453 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată; când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată; dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
Iar în conformitate cu art. 455 Cod procedură civilă, dacă în cauză sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei vor putea fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu poziţia lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei.
Întrucât, cererea reclamantei a fost admisă numai în parte, instanţa a acordat acesteia cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 2000 lei reprezentând onorariu avocaţial parţial, apreciind că această sumă corespunde activităţii prestate de reprezentantul acesteia pentru pretenţiile care urmează să fie admise, şi suma de 120 lei reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum integral, dat fiind faptul că cuantumul acesteia nu a fost influenţat de pretenţiile care au fost respinse.
În mod corelativ, întrucât cererea reclamantei a fost respinsă în parte, pârâtului V. C. i se cuvin cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei, instanţa apreciind că această sumă corespunde activităţii prestate de reprezentatul pârâtului pentru respingerea în parte a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă
Ţinând cont de aceste aspecte, cât şi de raportul de divizibilitate dintre cei doi pârâţi, instanţa l-a obligat pe pârâtul R. Ţ. la plata către reclamantă a sumei de 1060 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar pe pârâtul V. C. V. la plata către reclamantă a sumei de 560 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei civile nr. 8131/20.10.2017, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, în dosarul nr. 5779/182/2015 a formulat apel, în termenul prevăzut de art. 468 alin. 1 Cod procedură civilă, pârâtul V. C. V. solicitând în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, să se admită apelul şi pe cale de consecinţă să se modifice în parte hotărârea atacată în sensul respingerii acţiunii faţă apelant cu cheltuieli de judecată la fond şi în apel.
În motivarea apelului, apelantul a arătat că sentinţa instanţei de fond este netemeinică şi nelegală în ceea ce îl priveşte pe pârâtul V. C. V..
Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond i-a impus pârâtului o obligaţie imposibil de executat, respectiv aceea de a transmite pe postul EM. TV dispozitivul sentinţei în patru ediţii succesive în intervalul orar 18.30-20 şi în cadrul principalei emisiuni de ştiri. Această dispoziţie a instanţei este nerealistă şi a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă sub acest aspect, arată apelantul.
Postul de televiziune EM. prin societatea care-1 deţine a fost parte în prezentul proces, însă datorită stării de insolvenţă a acestei societăţii, acţiunea s-a suspendat faţă de postul EM. TV iar apelantul-pârât nu mai este angajat de mai bine de doi ani la acest post de televiziune.
Apelantul apreciază că în mod greşit instanţa de fond a impus aceasta obligaţie de a face in sarcina sa.
Apelantul susţine că instanţa de fond a greşit şi atunci când a reţinut că pârâtul V. C. V. a comis o faptă ilicită omisivă prin conduita sa in cadrul emisiunii TV.
In primul rând Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului din 23.07.2015 prin care a fost sancţionat postul EM. TV cu o amenda de 15.000 lei, nu este opozabilă pârâtului si nu se bucură de autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa unei fapte omisive din partea acestuia in cadrul emisiunii, întrucât pârâtul V. C. V. nu a fost parte în cadrul procedurii de emitere a deciziei de sancţionare si nici nu avea vreo calitate din punct de vedere juridic.
Apelantul face trimitere la dispoziţiile art. 1 pct. 13 din Legea 504/2002, coroborat cu dispoziţiile art. 90 si 93 din Legea 504/2002 şi arată că radiodifuzorul are calitatea de persoană sancţionabilă contravenţional în cadrul procedurii derulate în faţa Consiliului Naţional al Audiovizualului.
Faptul că SC EM. Media SRL nu a atacat decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului pentru ca nu avea interes fiind deja in insolvenţă, nu este imputabil pârâtului si nu-1 poate prejudicia pe acesta prin reţinerea faptei ca fiind dovedită.
Sub aspectul reţinerii unei fapte omisive din partea pârâtului, în opinia apelantului, instanţa de fond a interpretat greşit probele existente la dosar, respectiv înregistrarea emisiunii. Instanţa nu a luat în considerare posibilităţile de ordin tehnic ale postului TV pentru a fi adoptate alte masuri decât cele puse in practică de moderatorul emisiunii pentru a-l tempera pe invitatul R. Tolas. Din punct de vedere tehnic, emisiunea se derula cu doi angajaţi ai postului, respectiv regizorul de emisie si moderatorul. Grila de programe a postului TV era pregătită pe calculator cu ore exacte la care încep emisiunile sau intră publicitatea. EM. TV era un post mic de televiziune cu un buget redus, astfel că nu avea angajat un producător al emisiunilor care să fie prezent in studio pentru a putea întrerupe la comandă o emisiune sau pentru a putea introduce publicitatea. De asemenea, regizorul de emisie sau apelantul nu aveau posibilitatea tehnică sau juridică de a schimba grila de programe sau ora la care se termină emisiunile.
Faţă de aceste precizări este exagerat a considera că pârâtul avea posibilitatea să oprească emisiunea si că o astfel de atitudine ar fi fost suficient de fermă în sensul art. 40 alin 3 din Codul Audiovizualului, susţine apelantul.
Apelantul susţine că în cazul pârâtului V. C. nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de dispoziţiile art. 1357-1359 din Noul Cod civil coroborate cu dispoziţiile art. 40 din Codul Audiovizualului. Nu există o vinovăţie a apelantului sub forma culpei fără prevedere pentru că nu avea cum să prevadă rezultatul faptei sale prin prisma comportamentului invitatului R. Ţ.. Aprecierea incidenţei unei forme de vinovăţie si faptul ca apelantul putea si trebuia sa prevadă comportamentul invitatului nu se analizează strict numai prin prisma discuţiei telefonice pe care invitatul a avut-o cu reclamanta, ci se apreciază prin prisma conduitei pe care acesta a avut-o pe parcursul întregii emisiuni. Invitatul nu a adresat injurii grave sau de acelaşi fel celorlalţi invitaţi si a avut un comportament decent. În aceste condiţii era foarte greu de prevăzut această explozie de nervi şi injurii la adresa reclamantei sau faptul ca după intervenţii repetate conflictul va escalada si invitatul R. Ţ. nu se va opri sau nu se va tempera, susţine apelantul.
Apelatul face trimiteri la practica CEDO cu privire la conduita oamenilor politici care trebuie sa suporte o critică mai amplă uneori şi prevederile art. 30 din Constituţia României care consacră faptul că „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”.
Cu privire la persoana apelantului V. C., nu există o culpă şi o posibilitate de admitere a acţiunii, pentru ca acesta personal a prezentat doar fapte, a solicitat opinia invitaţilor telefonic si nu a emis judecaţi de valoare, ci a lăsat telespectatorii să îşi formuleze propria opinie, susţine apelantul.
Faptul ca invitatul din studio a avut o atitudine agresivă nu-i poate fi imputat pârâtului. Dispoziţiile art. 40 alin 2 si 3 din Codul Audiovizualului impune intr-adevăr moderatorului emisiunii să ia poziţie si să nu permită utilizarea de injurii sau cuvinte jignitoare, însă aceasta obligaţia a fost îndeplinită, susţine apelantul.
Apelantul consideră că nu se poate susţine că nu a făcut absolut nimic pentru a-l opri pe invitat sa utilizeze cuvinte jignitoare câtă vreme l-a întrerupt de 11 ori in 6 minute. Modalitatea in care instanţa a apreciat că aceste intervenţii nu ar fi fost suficient de vehemente nu este una corectă, în opinia apelantului, iar modalitatea in care moderatorii îşi îndeplinesc aceste obligaţii se apreciază de la caz la caz.
Prin urmare, in opinia apelantului acesta şi-a îndeplinit obligaţiile de moderator si a încercat in mod real si sincer să cenzureze invitatul care a folosit un limbaj injurios.
In ce priveşte faptul că moderatorul nu ar fi solicitat invitatului să dovedească cele afirmate, era imposibil a solicita dovedirea unor afirmaţii injurioase sau jignitoare, susţine apelantul, invocând art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte daunele morale acordate reclamantei in sarcina apelantului sunt exagerate si nu sunt in concordanţă cu presupusa faptă comisă de pârât sau prejudiciul real cauzat de fapta acestuia, susţine apelantul.
Probaţiunea administrată la fond a relevat o suferinţă moderată a reclamantei raportat la afirmaţiile celuilalt pârât şi raportat la postările ulterioare ale acestuia pe facebook. In aceste condiţii, nu se poate cuantifica o despăgubire morală din partea apelantului prin prisma suferinţelor cauzate si prin alte fapte decât afirmaţiile din cadrul emisiunii, susţine apelantul.
Apelantul nu a adresat injurii reclamantei, nu a încurajat invitatul in acest sens si nu a avut nicio intenţie in acest sens. Daunele morale sunt aproape cât amenda Consiliului Naţional al Audiovizualului şi reprezintă salarul pe opt luni al pârâtului, susţine acesta.
În drept, apelantul invocă art. 480 si următoarele Cod procedură civilă, art. 30 din Constituţie, art. 10 din CEDO, Legea 504/2002, Codul Audiovizualului.
Prin întâmpinarea depusă în etapa procesuală a apelului, intimata N. C. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, menţinerea sentinţei atacate sub aspectul obligării apelantului să achite reclamantei suma de 10.000 lei, cu titlu de daune morale şi suma de 560 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, precum şi cheltuieli de judecată în apel.
Sub aspectul soluţiei de obligare a pârâtului apelant de a transmite pe postul de televiziune dispozitivul sentinţei, intimata arată că este de acord cu înlăturarea acestei obligaţii stabilite de prima instanţă în sarcina pârâţilor persoane fizice.
Obligaţia stabilită în sarcina pârâţilor persoane fizice vizează repararea prejudiciului cauzat reclamantei intimate şi duce la restabilirea situaţiei anterioare prin difuzarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti pe cheltuiala pârâţilor, în măsura în care obligaţia stabilită va putea fi pusă în executare.
Soluţia primei instanţe de reţinere în sarcina apelantului pârât V. C. V. a faptei ilicite este în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale şi probaţiunea administrată în cauză.
În R., statul a manifestat permanent interes pentru apărarea acestor drepturi, principiu în virtutea căruia „Codul Civil actual a preluat şi dezvoltat reglementarea anterioară (art.54 din Decretul nr. 31/1954) cu privire la respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente" prin dispoziţiile art.58 şi următoarele, art.72 şi următoarele consfiinţindu-se dreptul oricărei persoane la anumite valori.
De asemenea, din dispoziţiile Legii 504/2002, care stabilesc competenţa Consiliului Naţional al Audiovizualului de a emite decizii privind „apărarea demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine, rezultă preocuparea statului, prin puterea legislativă, de a ocroti aceste drepturi ale cetăţeanului şi corelativ de a stabili şi controla obligaţia furnizorilor de servicii de a asigura programe în care să fie respectate aceste valori, în acest scop furnizorii având obligaţia de a depune diligenta minimă necesară în pregătirea programelor, pentru ca prin conţinutul lor, modul de abordare a temei, atitudinea invitaţilor etc., să nu fie încălcate aceste drepturi.
Niciunul din cei doi pârâţi, în calitate de jurnalişti, nu se pot prevala în apărare de dispoziţiile art. 10 din Convenţia drepturilor omului, privind libertatea de exprimare, aceasta, ca valoare apărată de Convenţie, nefiind permis să conducă în nicio situaţie la încălcarea drepturilor celorlalte persoane, arată intimata.
Prin urmare, presa, deşi are dreptul de a transmite informaţii şi idei cu privire la probleme de interes public, nu poate aduce prin aceasta încălcări reputaţiei şi vieţii private a persoanei. Or, tocmai modul de exprimare şi atitudinea adoptată de pârâţi depăşesc limitele rezonabile ale unei critici cu privire la un subiect de interes public, ele fiind de natură să lezeze demnitatea reclamantei.
Prejudiciul constă în impactul produs asupra mediului social din care reclamanta face parte de atitudinea apelantului pârât. Gravitatea prejudiciului cauzat demnităţii reclamantei este dublat de prejudiciul de imagine ce i-a fost pricinuit în mediul profesional, prin creionarea reclamantei o imagine de persoană imorală „Doamna N. e o fufa de pe variantă care se crede mare deputat...". Înfăţişarea publică a unei imagini negative deformate a unei persoane sau a întregii familii îi cauzează acesteia suferinţe psihice, pe de o parte, modificări ale relaţiilor sociale - nepatrimoniale - pe de altă parte, modificări producătoare, la rândul lor, de zbucium, nelinişte, durere sufletească, susţine intimata.
Că s-a produs acest rezultat şi în ceea ce o priveşte pe reclamanta intimată rezultă, în opinia intimatei, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, Bărbos A. M. şi B. I.. Declaraţiile martorilor şi curriculum vitae depus de reclamantă evidenţiază funcţiile publice deţinute de către reclamanta - intimată.
Sub aspectul cuantumului prejudiciului stabilit în sarcina apelantului pârât prima instanţă a stabilit acest cuantum raportat la importanţa valorii morale lezate, la gravitatea atingerii adusă acestei valori, la calitatea de profesionist a apelantului pârât la modalitatea de săvârşire a faptei ilicite şi la buna credinţă a apelantului pârât.
Nu constituie un criteriu pentru stabilirea cuantumului unui prejudiciu venitul lunar al autorului faptei ilicite, împrejurarea că apelantul pârât beneficiază de un mic venit net lunar are consecinţe negative directe tot asupra reclamantei intimate, care sub aspectul recuperării creanţei în măsura în care nu se poate recurge la o altă formă de executare silită decât poprirea asupra veniturilor debitorului.
În drept intimata invocă: art. 471 alin. 5, art. 451 - art. 453 Cod procedură civilă, prevederile Legii Audiovizualului şi art. 30, art. 32, art. 40, art. 49 Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 220/2011, art. 40 alin. 3 din Codul audiovizualului, prevederile art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, 30 din Constituţia României, art. 70 alin. 1 şi 2, art. 72, art. 75 Cod civil, art. 1349, art. 1357 Cod civil, dispoziţiile Legii 504/2002, deciziile nr. 2047/2007 şi nr. 153 din 27 ianuarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – file 18-29 dosar apel.
În apel, în acord cu dispoziţiile art. 478 alin. 1 şi 479 alin. 2 Cod procedură civilă s-a administrat proba cu înscrisuri: extras site ziar - file 41-42, adresa Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 3936RF/2015, file 51-52, două adrese emise de cabinet avocat C. P.enciar, două facturi datate 11.05.2018, confirmări de primire – file 53-59, adresa Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 6619RF/2018, decizia nr. 380/23.07.2015 a Consiliului Naţional al Audiovizualului - file 65-75, adresa comunicată de Novus 168SRL şi adresa RDS&RCS - file 77-79.
Apelul este legal timbrat – fila 9 dosar apel.
Analizând sentinţa civilă nr. 8131/20.10.2017, pronunţată de către Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 5779/182/2015, pe baza motivelor de apel formulate, a apărărilor invocate şi în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, tribunalul constată că apelul este fondat în parte şi urmează a fi admis în parte ca atare, pentru considerentele ce succed:
Conform art. 476 alin. 1 Cod procedură civilă apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept.
Conform art. 477 Cod procedură civilă alin. 1 instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 479 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.
În speţă, din analiza ansamblului materialului probator administrat în faţa primei instanţe, cât şi în etapa procesuală a apelului, în acord cu dispoziţiile art. 479 alin. 2 şi art. 478 alin. 2 Cod procedură civilă, Tribunalul analizând cauza, în limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, reţine următoarele:
Critica din memoriul de apel vizând obligaţia stabilită în sarcina apelantului prin sentinţa atacată, aceea de a transmite pe postul EM. TV dispozitivul sentinţei în patru ediţii succesive în intervalul orar 18,30-20, ca şi în cadrul principalei emisiuni de ştiri, este o critică întemeiată.
Postul de televiziune EM., prin societatea care-1 deţine, a fost parte în prezentul proces, însă datorită stării de insolvenţă a acestei societăţii, judecata acţiunii s-a suspendat faţă de postul EM. TV. Acest post TV nu mai emite, nu mai are angajaţi si este in procedura de insolvenţă in dosarul nr. 3751/100/2017 al Tribunalului M., lichidator fiind CII Puşcaş I. din Baia Mare.
Pârâtul V. C. V. nu are posibilitatea materială sau juridică de a relua emisia postului TV si de a stabili în grila de programe transmisia dispozitivului sentinţei instanţei de fond.
Aşa fiind, această obligaţie impusă apelantului prin sentinţa atacată apare ca fiind imposibil de executat.
De altfel, prin întâmpinarea la cererea de apel, intimata-reclamantă a învederat instanţei de apel că este de acord cu înlăturarea acestei obligaţii stabilite de către prima instanţă în sarcina apelantului-pârât, arătând că reclamanta intimată a solicitat obligarea pârâtei SC EM. Media SRL la îndeplinirea acestei obligaţii – fila 20 din dosarul de apel.
Aşa fiind, Tribunalul urmează a dispune înlăturarea acestei obligaţii stabilite în sarcina apelantului-pârât din dispozitivul sentinţei apelate.
În ceea ce priveşte reţinerea de către prima instanţă a unei fapte ilicite a apelantului reprezentată prin conduita sa în cadrul emisiunii „Dezbaterea zilei” din 17.04.2015, moderată de către apelantul-pârât analizând criticile formulate prin memoriul de apel, tribunalul reţine următoarele:
Prin Decizia nr. 380/23.07.2015, Consiliul Naţional al Audiovizualului a amendat Radiodifuzorul SC EM. Media SRL (licenţa audiovizuală TV-C nr. 483.4/03.09.2009 şi decizia de autorizare nr. 1628.1-3/17.12.2009) cu amendă de 15.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. 2 din Legea audiovizualului nr.504/2002, cu modificările şi completările ulterioare precum şi ale articolelor 34 alin. 1 şi 40 alin. 1, 2, 3 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit dispoziţiilor art. 911 alin. 1 şi 2 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, radiodifuzorul are obligaţia de a transmite în următoarele 24 de ore de la comunicare, sonor şi vizual, de cel puţin 3 ori, în intervalul orar 18,00-22,00, din care o dată în principala emisiune de ştiri, următorul text: „Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat postul de televiziune eM. TV cu amendă de 15.000 lei întrucât în cadrul ediţiilor emisiunii „Dezbaterea zilei”, din 4 februarie, 17 aprI. şi 23 iunie 2015 au fost aduse acuzaţii neprobate la adresa unor persoane, iar invitaţii au folosit un limbaj jignitor, de natură să prejudicieze dreptul la imagine a persoanei, drept protejat de prevederile art. 34 şi 40 din Codul audiovizualului.
Potrivit dispoziţiilor invocate, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar moderatorii emisiunilor au obligaţia să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios.
De asemenea, emisiunea menţionată a fost difuzată cu încălcarea normelor privind asigurarea informării corecte a publicului, fapt ce contravine prevederilor art. 3 din Legea audiovizualului”.
În motivarea Deciziei nr. 380/23.07.2015 Consiliul Naţional al Audiovizualului reţine că apelantul, în calitate de moderator în emisiunea din 17.04.2015 a adoptat o conduită care a permis atitudinea invitatului, conduita moderatorului încălcând dispoziţiile art. 40 alin. 3 din Codul audiovizualului, remarcând atitudinea lipsită de fermitate a moderatorului, apelantul din prezentul dosar, reţinând că norma prevăzută la art. 34 alin. 1 şi art. 40 alin. 3 din Codul audiovizualului instituie obligaţia radiodifuzorului de a respecta dreptul la imagine a persoanei, iar în sarcina moderatorului, obligaţia expresă de a nu permite invitaţilor să folosească un limbaj jignitor – file 66-75 din dosarul de apel.
Apelantul a susţinut prin cererea de apel că, în calitate de moderator, nu ar fi avut posibilitatea să oprească emisiunea, nu ar fi avut posibilitatea să prevadă rezultatul faptei sale prin prisma comportamentului invitatului său, R. Ţ., că nu există o culpă a apelantului, deoarece apelantul a prezentat doar fapte, a solicitat opinia invitaţilor telefonic şi nu emis judecăţi de valoare, ci a lăsat telespectatorii să îşi formuleze propria opinie, iar faptul că invitatul său în studio a avut o atitudine agresivă nu-i poate fi imputat apelantului în calitate de moderator, acesta întrerupându-şi invitatul de 11 ori.
Apelantul susţine că atitudinea invitatului a fost spontană şi imposibil de controlat pentru apelant, iar emisiunea nu putea fi oprită pentru că apelantul nu avea posibilitate tehnică.
Analizând ansamblul materialului probator administrat, Tribunalul reţine că aceste susţineri ale apelantului nu corespund realităţii.
Vizionarea înregistrării emisiunii a relevat încălcarea de către apelant a obligaţiei prevăzute de art. 40 alin. 3 din Codul audiovizualului, având în vedere că apelantul, în calitate de moderator al emisiunii, nu şi-a respectat obligaţia de a nu permite invitatului său să folosească un limbaj injurios la adresa intimatei-reclamante.
Dispoziţiile art. 70 alin. 1 şi 2 Cod civil prevăd că orice persoană are dreptul la liberă exprimare, exercitarea acestui drept neputând fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.
Potrivit art. 75 alin. 1 Cod civil, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care R. este parte, în continuare alin. 2 al aceluiaşi articol stipulează faptul că exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună - credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care R. este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune.
Art. 72 alin. 1 Cod civil consacră dreptul oricărei persoane la respectarea demnităţii sale, interzicând orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75, această din urmă dispoziţie vizând atingerile permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care R. este parte, respectiv exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care R. este parte.
Conform art. 1349 Cod civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile, ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
În conformitate cu art. 1357 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Apelantul-pârât nu a făcut niciun fel de afirmaţii cu caracter injurios la adresa reclamantei - intimate astfel încât reclamanta intimată nu a susţinut că apelantul a comis fapta ilicită prin depăşirea limitelor libertăţii de exprimare. Obiectul exercitării în mod abuziv a dreptului la liberă exprimare vizează numai fapta ilicită săvârşită de Ţ. R. Ciprian nu şi cea săvârşită de apelantul pârât.
Aşa cum prevăd dispoziţiile art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale „Paragraf 1 - Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Paragraf 2 - Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."
Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.
Restricţiile aduse libertăţii de exprimare vor fi însă controlate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispoziţiilor articolului 10 din Convenţie cristalizate în cadrul jurisprudenţei referitoare la acesta. Astfel, Curtea afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei şi c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 17 decembrie 2004 Cumpănă şi Mazăre c. României, § 85 şi următoarele, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 octombrie 2008 Barb c. României, §31 şi următoarele hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28 septembrie 2004 Sabou şi Pîrcălab c. României, § 35 şi următoarele).
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost pronunţate soluţii în sensul că libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie, însă s-a statuat că aceasta trebuie exprimată de o aşa manieră încât să existe un echilibru între exerciţiul dreptului şi protecţia intereselor şi drepturilor individuale ale altor persoane, autorităţilor publice revenindu-le sarcina de a asigura exerciţiul acestei libertăţi.
Sub acest aspect, rolul instanţelor de judecată este definitoriu în stabilirea în concret a situaţiilor în care sunt încălcate limitele admise ale libertăţii de exprimare şi afectate drepturile nepatrimoniale ale persoanelor.
Curtea a stabilit o foarte importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, urmând a se avea în vedere că "existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit". Astfel, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10. Faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală.
Relaţia dintre art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului relevă necesitatea ca autorităţile interne să asigure un just echilibru între protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, pe de o parte, şi cea a dreptului la reputaţie al persoanei care, constituind un element al vieţii private, este protejat de art. 8 din Convenţie.
Demnitatea umană este un drept fundamental ocrotit cu precădere chiar şi înaintea dreptului la liberă exprimare care poate fi suspus anumitor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege într-o societate democratică - Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr 2047/2007.
Din vizionarea înregistrării emisiunii rezultă că invitatul nu a avut un comportament imprevizibil pentru apelant, atitudinea agresivă a invitatului putând fi sesizată din chiar primele momente ale emisiunii.
Afirmaţiile apelantului vizând imposibilitatea tehnică de a opri emisiunea nu sunt susţinute de probele administrate.
Astfel, cu adresa nr. 6614/4.07.2018, Consiliul Naţional al Audiovizualului a comunicat instanţei de apel că în conformitate cu prevederile art. 14 alin. 2 din Decizia Consiliul Naţional al Audiovizualului nr. 4023/30.06-2005, verificarea la sediul postului radiodifuzorului a îndeplinirii condiţiilor tehnice şi redacţionale declarate, a fost efectuată în data de 16.1.2009, cu încheierea unui proces verbal din care reieşea că atât compartimentarea spaţiului destinat sursei de program, cât şi dotarea tehnică erau conform documentelor depuse la dosarul de solicitare de modificare a deciziei de autorizare.
Din procesul verbal încheiat în vederea modificării deciziei de autorizare audiovizuală, reiese că postul de televiziune dispunea de un studio TV, regie de emisie, studio de producţie şi spaţii auxiliare.
Conform listei de echipamente depuse la dosar şi verificate la faţa locului, reiese că în regia de emisie erau echipamente care preluau şi prelucrau fluxul audio-video provenit din studio şi/sau din surse externe, ulterior fiind transmise către distribuitorii de servicii de programe, legătura dintre studio şi regia de emisie făcându-se prin intermediul monitoarelor. Exista posibilitatea ca din regia de emisie să fie întrerupt microfonul unui invitat din studio – fila 65 dosar apel.
Societatea RDS&RCS SA, la solicitarea instanţei de apel, a comunicat de asemenea că postul de televiziune EM. TV a fost retransmis de către aceasta şi că în mod uzual, un post de televiziune deţine tehnica necesară pentru întreruperea emisiei – fila 79 din dosarul de apel.
Atitudinea pasivă manifestată de către apelant în calitate de moderator al emisiunii „Dezbaterea zilei” din 17.04.2015, atitudine care a făcut posibilă proferarea de către invitatul său de acuze şi injurii la adresa intimatei-reclamante este de natură a antrena răspunderea sa civilă delictuală, fapta ilicită omisivă reţinută în sarcina sa, de natură să aducă atingere dreptului la viaţa privată al intimatei, astfel cum acesta este definit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind aceea de a nu-şi fi îndeplinit obligaţiile sale legale în calitate de moderator al emisiunii „Dezbaterea zilei”, fiind irelevant faptul că emisiunea se apropria de sfârşit sau că nu erau programate pauze publicitate.
În materia dreptului nepatrimonial la viaţă privată, care înglobează atât dreptul la reputaţie şi la demnitate cât şi dreptul la viaţă privată personală, prejudiciul este unul de natură nepatrimonială şi constă în efectele negative psihologice, emoţionale şi sociale, resimţite de către titularul dreptului ca urmare a încălcării acestui drept de către o terţă persoană.
În speţă, este indiscutabil faptul că afirmaţiile pârâtului R. Ţ. şi pasivitatea apelantului-pârât V. C. V. au fost de natură să creeze reclamantei suferinţe psihologice şi emoţionale şi să îi afecteze imaginea pe plan familial, social şi profesional.
În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, între atingerile aduse demnităţii, reputaţiei şi dreptului la viaţă privată ale reclamantei şi afirmaţiile pârâtului R. Ţ. şi pasivitatea apelantului-pârât V. C. V., există o legătură directă, atingerea fiind rezultatul imediat şi direct al acestor fapte ilicite.
Apelantul-pârât V. C. V. a săvârşit fapta ilicită din culpă fără prevedere, întrucât nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi ţinând cont de comportamentul anterior al pârâtul R. Ţ. trebuia şi putea să îl prevadă, şi nu a urmărit cauzarea unui prejudiciu. Poziţia subiectivă a apelantului-pârât V. C. V. faţă de rezultatul păgubitor rezultă inclusiv din mesajul adresat reclamantei după încheierea emisiunii, prin care şi-a cerut scuze pentru cele întâmplate în emisiune.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate intimatei la care a fost obligat apelantul-pârât, sunt de reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul adus onoarei sau demnităţii unei persoane stabilirea acestuia presupune o apreciere ce trebuie să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecăţii, gR.l de lezare a valorilor sociale ocrotite şi intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora. Pentru ca evaluarea să nu fie una subiectivă, ori pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei, trebuie luate în considerare suferinţele morale susceptibile în mod rezonabil a fi cauzate prin fapta ilicită, astfel cum rezultă din probele administrate.
Prin fapta sa ilicită, omisivă apelantul a cauzat intimatei-reclamante un prejudiciu de ordin moral, lezate fiind valori fundamentale ale personalităţii, precum onoarea ori demnitatea.
În privinţa cuantumului daunelor morale stabilite, întinderea daunelor morale urmează a se stabili prin apreciere, prin aplicarea de către instanţă a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
Tribunalul reţine că prejudiciul trebuie apreciat în considerarea faptului că acordarea unor despăgubiri cu acest titlu nu poate conduce la o îmbogăţire fără just temei şi se impune a fi apreciată în echitate, iar nu proporţional, întrucât nu se înlocuieşte o valoarea economică cu o altă valoare economică, precum în cazul prejudiciilor patrimoniale.
Analizând prejudiciul de imagine cauzat reclamantei în contextul stării de fapt ce rezultă din probele administrate, instanţa de apel apreciază că stabilirea unui cuantum de 5000 lei cu titlu de daune morale în sarcina apelantului întruneşte cerinţele unei satisfacţii echitabile.
Raportat la considerentele ce preced, în baza art. 480 alin. 2 teza finală Cod procedură civilă, tribunalul va admite în parte apelul declarat de către apelantul-pârât V. C.–V., împotriva sentinţei civile nr. 8131/20.10.2017, pronunţate de către Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 5779/182/2015, pe care o va schimba în parte, în sensul obligării pârâtului V. C.–V. la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale către reclamanta N. C. şi va înlătura obligaţia stabilită în sarcina pârâtului V. C.–V. de a transmite vizual şi sonor dispozitivul hotărârii judecătoreşti pe postul de televiziune EM. TV urmând a menţine restul dispoziţiilor sentinţei, care nu sunt incompatibile cu prezenta decizie.
Conform art. 453 Cod procedură civilă alin1: „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”, alin. 2: „Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată”.
Având în vedere modul de soluţionare a apelului, poziţiile exprimate în raport de capetele de cerere admise, respectiv argumentele reţinute ca fiind pertinente, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, înscrisurile doveditoare depuse la dosar, instanţa urmează să dispună compensarea judiciară a cheltuielilor de judecată în apel.
Judecătoria Filiasi
Pretenţii - accident rutier
Tribunalul Mehedinți
Pretenţii
Curtea de Apel București
Răspunderea disciplinară Retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţie în care s-a dispus retrogradarea,pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile.
Judecătoria Râmnicu Vâlcea
Pretentii raspundere delictuala
Judecătoria Iași
ACTIUNEA CIVILA IN CADRUL PROCESULUI PENAL.DAUNE MATERIALE SI MORALE. PROBA. CRITERII DE CUANTIFICARE A PREJUDICIULUI MORAL