Măsurile asiguratorii se dispun în cazuri excepționale, justificate de pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil realizarea creanței.

Măsurile asiguratorii se dispun în cazuri excepționale, justificate de pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil realizarea creanței. Nu este suficientă existența unei obligații de plată către bugetul de stat, ci este implicat riscul ca această obligație să nu mai poată fi executată nici măcar silit, risc tradus prin comportamentul fiscal al debitorului, al reprezentantului său legal.

Decizia civilă nr. 617/11.06.2019

1. Prin Sentinţa civilă nr. 155/11.03.2019, Tribunalul Galați a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC M.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.J.F.P. și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 1047/30.08.2018 emisă de către pârâtă.

În motivarea sentinţei, Tribunalul Galați a reţinut următoarele: „În fapt, prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 1047/30.03.2018 emisă de A.J.F.P. (f. 10-14 vol. I), s-au dispus măsuri asiguratorii privind pe SC M.I. SRL, în baza art. 213 alin. 2 și 4 din Legea nr. 207/2015, constând în aplicarea sechestrului asigurător asupra unor bunuri mobile și imobile aparținând reclamantei și sub forma popririi asigurătorii asupra disponibilităților bănești din conturile bancare, întrucât s-a constatat existența pericolului ca societatea să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea.

În motivarea dispunerii măsurilor asigurătorii s-a reținut că, urmare a verificărilor efectuate la SC M.I. SRL, s-a constatat faptul că:

- operațiunile desfășurate între SC G.P SRL, în calitate de furnizor și SC M.I. SRL, în calitate de client, nu au avut scop economic și că documentele (facturile) emise între aceste două societăți nu au calitate de document justificativ, astfel că aferent acestei relații s-a stabilit că suma de 864.561 lei, cheltuieli înregistrate în baza facturilor emise de SC G.P. SRL, nu este deductibilă fiscal

- operațiunile desfășurate între SC G.P. 2 SRL, în calitate de furnizor și SC M.I. SRL, în calitate de client, nu au avut scop economic și că documentele (facturile) emise între aceste două societăți nu au calitate de document justificativ, astfel că aferent acestei relații s-a stabilit că suma de 458.105 lei, cheltuieli înregistrate în baza facturilor emise de SC G.P. 2 SRL, nu este deductibilă fiscal

- operațiunile desfășurate între SC R.C. SRL, în calitate de furnizor și SC M.I. SRL, în calitate de client, nu au avut scop economic și că documentele (facturile) emise între aceste două societăți nu au calitate de document justificativ, astfel că aferent acestei relații s-a stabilit că suma de 674.917 lei, cheltuieli înregistrate în baza facturilor emise de SC R.C. SRL, nu este deductibilă fiscal.

În concluzie, ca urmare a desfășurării inspecției fiscale, echipa de control a stabilit obligații suplimentare în sumă totală de 709.902 lei reprezentând 319.613 lei impozit profit și 390.289 lei TVA.

În drept, potrivit art. 213 alin. 2 din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Analiza textului de lege menționat relevă împrejurarea că măsurile asiguratorii trebuie luate în cazuri excepționale, situație care este îndeplinită în trei ipoteze:

- când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la executare;

- când există pericolul ca debitorul să își ascundă patrimoniul;

- când există pericolul ca debitorul să își risipească patrimoniul.

Având în vedere calitatea de măsură excepțională, instituirea ei trebuie argumentată şi dovedită într-o manieră clară şi neechivocă prin raportarea la efectul vizibil al acțiunilor debitorului: periclitarea sau îngreunare, în mod considerabil, a colectării.

Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată, așadar, la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală. Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

Aceste măsuri sunt, potrivit naturii lor, măsuri preventive, de conservare a patrimoniului debitorului, în scopul creșterii eficienței procesului de colectare a creanțelor fiscale.

Folosirea în cazuri excepționale a acestor măsuri este justificată și de împrejurarea că blocarea bunurilor și resurselor financiare ale debitorului este de natură să conducă la blocarea activității acestuia, inclusiv la insolvență și eventual faliment.

În verificarea legalității deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii esențiale sunt aspectele mai sus enunțate, relevanța stării de fapt fiscale şi a legalității operațiunilor supuse inspecției fiscale excedând controlului exercitat potrivit art. 213 alin. 13 din Legea nr. 207/2015, ele intrând în sfera controlului de legalitate exercitat asupra actelor de impunere potrivit art. 281 din Legea nr. 207/2015.

Față de cele menționate, instanța reține că pârâta nu a motivat în concret, cu argumente suficient de precise şi concordante, nici existența unei situații excepționale și nici pericolul sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului debitoarei. Susținerile pârâtei legate de aspecte care privesc stabilirea creanței fiscale nu sunt relevante în cauză.

Instanța reține că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată, inclusiv cu privire la existența pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului. Or, în cauză, se constată că pârâta s-a limitat doar la a învedera comportamentul fiscal al debitoarei referitor la nerespectarea unei obligații de plată a T.V.A., creându-i impresia unui comportament fiscal fraudulos de natură să justifice instituirea unei măsuri asigurătorii.

Acest comportament nu are însă legătură cu motivele prevăzute de lege pentru instituirea măsurilor asigurătorii şi nu dovedește existența unei situații excepționale sau a pericolului sustragerii şi ascunderii patrimoniului, aspecte pentru dovedirea cărora era necesară relevarea unor elemente suplimentare, speciale, distincte de acelea care au impus emiterea deciziei de impunere.

Prin urmare, măsurile asiguratorii se dispun în cazuri excepționale, justificate de pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil realizarea creanței. Nu este suficientă existența unei obligații de plată către bugetul de stat, ci este implicat riscul ca această obligație să nu mai poată fi executată nici măcar silit, risc tradus prin comportamentul fiscal al debitorului, al reprezentantului său legal.

În cauză nu există argumente suficient de precise şi concordante care să dovedească existența unei situații excepționale, a pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.

Pericolul ca societatea contestatoare să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând ori îngreunând în mod considerabil colectarea, trebuie indicat în concret în motivele deciziei, prin raportare la conținutul declarațiilor fiscale, a situației financiare a contribuabilului şi ținând seama de istoria comportamentului fiscal al acestuia (mod de declarare şi plată, situații de atragere a răspunderii solidare, dosare de executare silită fiscale etc.).

Jurisprudența a stabilit că luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată, așadar, la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală. Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

O altă abordare ar duce la concluzia că oricărui debitor căruia i se impută un debit fiscal i se aplică automat și o măsură asiguratorie, interpretare care nu coincide cu voința legiuitorului.

În concluzie, pentru considerentele mai sus expuse, constatând că măsura asiguratorie luată nu este justificată, instanța va admite cererea de chemare în judecată și va anula Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 1047/30.08.2018 emisă de A.J.F.P. Galați.”

2. Împotriva Sentinţei civile nr. 155/11.03.2019, a declarat recurs pârâtă D.G.R.F.P. A.J.F.P., prin care a solicitat admiterea recursului şi în rejudecare respingerea contestaţiei ca fiind nefondată.

În motivarea recursului, pârâta a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488, pct. 8 Noul Cod de Procedură Civilă) și interpretarea eronată a probelor administrate în cauză.

A susținut că instanța nu a analizat și înscrisurile depuse la dosarul cauzei, care dovedeau contrariul celor reținute și a ignorat apărările instituției înscrise în întâmpinarea formulată, dovedite cu documentele depuse la dosarul cauzei. Contrar celor reținute de instanță, în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 1047/30.03.2018, organul fiscal a menționat că există elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând considerabil colectarea. Organul fiscal a constatat că operațiunile desfășurate între SC G.P. SRL, în calitate de furnizor și SC M.I. SRL, în calitate de client, nu au avut scop economic și că documentele (facturile) emise între aceste două societăți nu au calitate de document justificativ, astfel că aferent acestei relații s-a stabilit că suma de 864.561 lei reprezentând cheltuieli înregistrate în baza facturilor emise de acest furnizor, nu este deductibilă fiscal. Totodată, s-a constatat că operațiunile desfășurate între SC G.P. 2 SRL, în calitate de furnizor șiSC M.I. SRL, în calitate de client, nu au avut scop economic și că documentele (facturile) emise între aceste două societăți nu au calitate de document justificativ, astfel că aferent acestei relații s-a stabilit că suma de 458.105 lei reprezentând cheltuieli înregistrate în baza facturilor emise de acest furnizor, nu este deductibilă fiscal. De asemenea, organul fiscal a constatat că operațiunile desfășurate între SC R.C. SRL, în calitate de furnizor și SC M.I. SRL, în calitate de client, nu au avut scop economic și că documentele (facturile) emise între aceste două societăți nu au calitate de document justificativ, astfel că aferent acestei relații s-a stabilit că suma de 674.917 lei reprezentând cheltuieli înregistrate în baza facturilor emise de acest furnizor, nu este deductibilă fiscal. Astfel, s-a stabilit suplimentar un impozit pe profit în cuantum total de 319.613 lei. Având la bază aceleași constatări, reclamanta nu justifica nici dreptul de deducere pentru TVA în sumă de 390.289 lei, dedusă în baza facturilor emise de cei trei furnizori.

A arătat că organul de control a inițiat controale inopinate și a solicitat verificări încrucișate la furnizorii menționați, însă societățile au refuzat să pună la dispoziție documentele solicitate, neputând-se stabili proveniența mărfurilor vândute către SC M.I. SRL și au fost sesizate organele de urmărire penală prin plângerea nr. 823/04.04.2018. De asemenea, au fost avute în vedere constatările din procesul verbal nr. 327/26.02.2014 întocmit de Direcția Regională Antifraudă Fiscală Constanța la SC G.P. SRL, constatările din Raportul de inspecție fiscală nr. 296/28.10.2016 încheiat la SC G.P. 2 SRL și Raportul de inspecție fiscală nr. 298/31.10.2016 încheiat la SC R.C.SRL. Deși pe parcursul inspecției fiscale contribuabilul/plătitorul a fost informat în conformitate cu dispozițiile art. 130 Cod de procedură fiscală, despre obligațiile fiscale suplimentare care au rezultat din constatările echipei de inspecție fiscală, și de asemenea organul fiscal a informat contribuabilul/plătitorul cu privire la finalizarea unei perioade fiscale şi a unui tip de obligaţie fiscală verificată, acesta nu și-a manifestat interesul în cererea de emitere a unor decizii de impunere provizorii prevăzute la art. 133 alin. (2), în scopul plăţii obligaţiilor fiscale suplimentare. Societatea a susținut că justifică scopul economic al tranzacțiilor prin faptul că mărfurile achiziționate au fost comercializate sau "puse în operă" în lucrările efectuate, prin urmare s-au înregistrat venituri și implicit profit, deci tranzacțiile au scop economic. Așa cum a fost menționat în raportul de inspecție la capitolul Impozit pe profit, în perioada verificată societatea a înregistrat un profit net de: - 2.288 lei în anul 2011; - 6.171 lei în anul 2012; - 7.283 lei în anul 2013; - 29.953 lei în anul 2014; - 13.950 lei în anul 2015; - 8.698 lei în anul 2016, cu o medie a marjei profitului de 0,9%, care fluctuează de la 0,27% în anul 2011, la 1,36% în 2014 și 0,9% în anul 2016. Deci în perioada verificată profitabilitatea SC M.I. SRL a fost nesemnificativă, tinzând spre zero, prin urmare veniturile sunt aproximativ egale cu cheltuielile. De asemenea, conform situației TVA de plată/rambursat declarată de societate, prezentată în anexa 8 la raportul de inspecție, se constată că societatea a înregistrat mai mult TVA de rambursat, fapt care a generat o valoare adăugată negativă, deși societatea a aplicat doar cota standard la toate operațiunile (livrare de mărfuri și prestări de servicii) și a avut livrări scutite sau cu taxare inversă, iar TVA de plată a înregistrat spre sfârșitul perioadei verificate, respectiv din aprilie 2016. Pe de altă parte, conform legislației în vigoare prin tranzacție fără scop economic se înțelege "orice tranzacţie/activitate care nu este destinată să producă avantaje economice, beneficii, profituri şi care determină, în mod artificial ori conjunctural, o situaţie fiscală mai favorabilă. În situaţia reîncadrării formei unei tranzacţii/activităţi pentru ajustarea efectelor fiscale se aplică regulile de determinare specifice impozitelor, taxelor și a contribuţiilor sociale obligatorii reglementate de Codul fiscal."

Referitor la jurisprudența C.J.U.E invocată de societate și preluată de instanța de fond, a arătat că SC Metalo Invest SRL Galați a susținut că este o societate care a luat toate măsurile care pot fi pretinse în mod rezonabil de la un operator, conform jurisprudenței C.J.U.E. Așa cum a fost precizat și în raportul de inspecție fiscală, referitor la Hotărârea Mahageben și David, la pct. 52 din aceeași hotărâre se pornește de la "premisa potrivit căreia condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, în special cea care impune ca persoana impozabilă să dispună de o factură care atestă realizarea efectivă a livrării de bunuri și care să fie conformă cerințelor directivei menționate." De altfel, în cerere societatea susține că este suficient caracterul formal, adică simpla existență a facturii, întocmite conform legislației, pentru acordarea dreptului de deducere atât la cheltuiala efectuată, cât și la taxa pe valoarea adăugată, aferente achizițiilor de la furnizorii SC G.P. SRL, G.P. 2 SRL și R.C. SRL. Ori în raportul de inspecție s-a constatat că tocmai condițiile de fond nu au fost îndeplinite de societate, în sensul că nu s-a putut stabili proveniența bunurilor achiziționate de SC M.I. SRL de la G.P. SRL, G.P. 2 SRL și R.C. SRL, dar nici caracterul real al tranzacțiilor. Totodată, la punctul de vedere dat de societate la încheierea inspecției fiscale, aceasta a anexat procesul verbal nr. 20015 din 19.09.2017, întocmit de AJ.F.P. la G.P. SRL, fapt care conduce la concluzia îndreptățită că reclamanta a avut informații și a știut despre comportamentul societăților cu care a desfășurat relații economice, nefiind total străină de situația acestora. Principiul prevalenței substanței asupra formei constituie un principiu fundamental al sistemului comun de TVA instituit de legislația comunitară, care se aplică în concordanță cu celelalte principii recunoscute de legislația și jurisprudența comunitară, printre care principiul luptei împotriva fraudei și a evaziunii fiscale.

A mai arătat că în acțiune societatea argumentează că "a luat toate măsurile care pot fi pretinse în mod rezonabil de la un operator", dar nu menţionează concret ce măsuri a luat în acest sens. Așa cum rezultă din constatările și din temeiul de drept din Raportul de inspecție F-GL 80/30.03.2018 și având în vedere și cele menționate anterior și jurisprudența CJUE, se consideră că societatea nu a luat toate măsurile pretinse în mod rezonabil pentru a se asigura că operațiunea pe care o efectuează nu determină participarea acesteia la o fraudă fiscală, precum și faptul că "știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de furnizor sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de livrare."

A invocat că situația excepțională despre care instanța a reținut că nu a fost evidențiată în cuprinsul actului atacat este tocmai faptul că organul fiscal nu a putut stabili proveniența mărfurilor vândute către SC M.I. SRL și a sesizat organele de urmărire penală prin plângerea nr. 823/04.04.2018, depusă la dosar. De asemenea, pericolul sustragerii debitoarei rezidă tocmai din faptul că aceasta a cunoscut comportamentul societăților cu care a desfășurat relații economice - nefiind străină de situația acestora - și se poate prezuma că a anticipat sau chiar a urmărit rezultatul acțiunilor sale, prin neluarea măsurilor legale, deși era conștientă de faptul că operațiunile respective sunt implicate în fraude săvârșite de furnizor sau de un alt operator din amonte în lanțul de livrare.

A precizat că Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 1047/30.03.2018 a fost emisă în conformitate cu disp. art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și disp. O.P.AN.A.F. nr. 2546/05.09.2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asiguratorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare.

A apreciat că simpla invocare a unei situaţii de fapt, fără a exista probe de natură să ducă la concluzia că actul juridic ar fi anulabil, nu poate sta la baza unei hotărâri de anulare a actului criticat.

A învederat că instanța de fond a preluat în mod neîntemeiat concluziile formulate de reclamantă, pronunțând o hotărâre nelegală și netemeinică. Instanța nu s-a referit niciun moment la motivele și probele instituției, nedemontând argumentat cele reținute și stabilite prin decizia contestată. Instanța de fond ar fi trebuit să analizeze coroborat toate dispozițiile legale incidente și probele administrate în cauză și să emită un raționament fundamentat pe acestea și nu să preia fără o justificare fundamentată, concluziile reclamantei.

3. Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către A.J.F.P. și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În motivare a susținut că recurenta A.J.F.P. a reiterat considerentele ce au stat la baza impunerii, fără a preciza însă care este norma de drept material aplicată în mod greşit de instanţa de fond.

În temeiul disp. art. 245 - 249 C.proc.civ. a invocat excepţia nulităţii recursului susținând că prin cererea de recurs A.J.F.P., deşi şi-a întemeiat recursul pe disp. art. 488 alin. 1 pct. 8, nu a indicat normele de drept material aplicate greşit de instanţa de fond şi, mai mult, a invocat motive de netemeinicie ale hotărârii recurate, aspect ce nu poate face obiectul analizei instanţei în recurs. Simpla nemulţumire a părţii în legătură cu soluţia pronunţată nu este suficientă pentru admisibilitatea recursului în condiţiile în care prin această cale extraordinară de atac se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii recurate, ce trebuie să îmbrace una din formele reglementate de disp. art. 488 alin. 1 C.proc.civ.

Pe fond, a apreciat că instanţa de fond a efectuat o corectă interpretare şi aplicare a disp. art. 213 alin. 2 C.proc.fisc. în conformitate cu care se dispun măsuri asigurătorii în cazuri excepţionale atunci când există pericolul ca debitorul: să se sustragă de la executare, să îşi ascundă patrimoniul sau să îşi risipească patrimoniul.

A arătat că Tribunalul Galați a reţinut în mod legal că fiind o măsură excepţională, instituirea ei trebuie argumentată şi dovedită într-o manieră clară şi neechivocă prin raportare la efectul vizibil al acţiunilor debitorului, nefiind o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală. Verificând legalitatea deciziei de măsuri asigurătorii instanţa de fond a constatat că legalitatea operaţiunilor supuse inspecţiei fiscale şi a stării de fapt fiscale exced controlului exercitat conform disp. art. 213 alin. 13 C.proc.fisc., ele intrând în sfera controlului de legalitate exercitat asupra actelor de impunere potrivit disp. art. 281 C.proc.fisc., aspect ce nu a fost combătut de recurentă. Raportat la acest aspect în mod legal a reţinut instanţa de fond că decizia de măsuri asigurătorii nu a fost motivată în mod concret, nefiind indicat de către emitentul actului nici existenţa unei situaţii excepţionale şi nici pericolul sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.

A susținut că pericolul ca societatea să se sustragă, să-şi ascundă sau să-şi risipească patrimoniul, periclitând în mod considerabil colectarea, trebuia indicat și dovedit de către organele fiscale prin raportare la conţinutul declaraţiilor fiscale, situaţiile financiare ale contribuabilului şi ţinând seama de istoricul comportamentului fiscal. Tribunalul Galați a reţinut în mod corect, raportat la jurisprudenţa în materie, că luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau risipească patrimoniul cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală, o altă abordare ducând la concluzia că în situaţia oricărui debitor căruia i se impută un debit este obligatorie luarea măsurilor asigurătorii.

4. Examinând hotărârea criticată în raport de criticile formulate de recurentă-pârâtă, de apărările intimatei şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea o apreciază legală şi temeinică, urmând a o menţine ca atare.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată de intimata SC M.I. SRL, Curtea constată faptul că recursul formulat conţine precizări referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de fond, care constituie motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., precizări de natură a permite exercitarea controlului judiciar şi care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Apreciind că motivele exprimate în cererea de recurs pot fi circumscrise art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, instanţa va respinge excepţia nulităţii recursului ca neîntemeiată.

Examinând sentinţa recurată prin prisma celorlalte critici formulate, Curtea reţine următoarele:

Decizia nr. 1047/30.08.2018 de instituire a măsurilor asigurătorii, a fost emisă în baza art. 213 alin. 2 şi 4 C.proc.fisc. - Legea nr. 207/2015, potrivit căruia: „Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite. (4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.”

Aşa cum a arătat şi instanţa de fond, aceste norme relevă împrejurarea că măsurile asiguratorii trebuie luate în cazuri excepţionale, situaţie care este îndeplinită în 3 ipoteze: când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la executare; când există pericolul ca debitorul să îşi ascundă patrimoniul; când există pericolul ca debitorul să îşi risipească patrimoniul.

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Curtea constată faptul că în Decizia nr. 1047/30.08.2018, pârâta nu a motivat nici existenţa unei situaţii excepţionale şi nici pericolul sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului debitoarei, într-o manieră clară şi neechivocă prin raportarea la efectul vizibil al acţiunilor debitoarei.

Or, din această perspectivă, deşi organul fiscal avea obligaţia, potrivit art. 73 alin. (2) C. proc. fisc. - Legea nr. 207/2015, de a motiva incidenţa uneia din cele 3 ipoteze care ar justifica măsura excepţională dispusă, el s-a raportat alte argumente: prezentarea stării de fapt a contribuabilului, concluziile inspecţiei fiscale şi infirmaţii necesare ducerii la îndeplinire a măsurilor asigurătorii dispuse.

Este evident că aceste aspecte nu au relevanţă, din punct de vedere legal, în justificarea măsurii dispuse ele intrând în sfera controlului de legalitate exercitat asupra actelor de impunere potrivit art. 281 din Legea nr. 207/2015.

Simpla consemnare că "s-a constatat existenţa pericolului să vă sustrageţi de la urmărire sau să vă ascundeţi ori să vă risipiţi patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea" nu reprezintă un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii, în lipsa unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale.

Stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare ca urmare a faptului că organul fiscal nu a putut stabili proveniența unor bunuri, nu înseamnă, de plano, că acel contribuabil se va sustrage de la plata respectivelor obligaţii, măsurile asiguratorii aplicându-se doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

Comportamentul fiscal al celor trei furnizori şi faptul că reclamanta ar fi refuzat să ceară emiterea unor decizii de impunere provizorii precum şi faptul că societatea ar fi avut un profit nesemnificativ în perioada verificată, motive invocate prin întâmpinare şi nu în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, nu poate duce la concluzia că aceasta urmăreşte să se sustragă de la plată sau să îşi ascundă ori risipească patrimoniul.

Mai mult, împrejurarea că în cuprinsul cererii de recurs recurenta a detaliat motivele care au justificat necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii nu este de natură a complini lipsa motivării situației excepționale şi a pericolului sustragerii, în cauza de faţă.

Contrar susţinerilor recurentei, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu a avut la bază o simplă invocare a unei situaţii de fapt, ci faptul că emitentul actului nu a precizat şi nu a probat existenţa condiţiilor prevăzute de lege pentru instituirea măsurilor asigurătorii.

Referitor la jurisprudenţa CJUE, Curtea constată faptul că instanţa de fond nu a făcut nici o referire la jurisprudenţa CJUE invocată de părţi, această jurisprudenţă referindu-se la stabilirea obligaţiilor fiscale şi nu la instituirea măsurilor asigurătorii.

Faţă de cele arătate mai sus, văzând şi art. 496 Noul Cod procedură civilă, urmează a respinge recursul de faţă cu consecinţa menţinerii sentinţei recurate.

Domenii speta

Spete similare