Pretenții – Inspectoratul de Stat în Construcții - Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

Sentinţă civilă 172 din 06.12.2019


În fapt, pârâtul, în calitate de investitor a executat lucrări la investiția locuință demisol+parter+mansardă, situată în mun. Vaslui, conform autorizației de construire nr. 180 din 02.09.2013(f. 16-20), lucrările fiind estimate la valoarea de 236748,00 lei.

Prin autorizaţia de construire nr. 180 din 16.06.2012 eliberată de Primăria mun. Vaslui  s-au stabilit în sarcina beneficiarului următoarele obligaţii: ”2. să anunţe data începerii lucrărilor autorizate, prin trimiterea înştiinţării conform formularului anexat autorizaţiei la Inspectoratul de Stat în Construcţii, împreună cu dovada achitării cotei legale de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate; 3. să anunțe data finalizării lucrărilor autorizate, prin trimiterea înștiințării conform formularului anexat autorizației la Inspectoratul de Stat în Construcții, odată cu convocarea comisiei de recepție. (...) 14. să regularizeze taxa de autorizare ce revine emitentului, precum şi celelalte obligaţii de plată ce îi revin potrivit legii, ca urmare a realizării investiţiei.”

La finalizarea lucrărilor a fost încheiat procesul verbal de recepție nr. 22522 din 10.04.2015 (f.14-15), valoarea finală a lucrărilor declarate fiind de 274652,00lei.

Totodată, reclamantul a transmis pârâtului notificarea cu nr. 18357 din data de 22.05.2019 (f.9) prin care i-a solicitat pârâtului să facă dovada achitării cotelor datorate, de 0,1%  conform Legii nr. 50/1991  și  de 0,7% conform Legii nr. 10/1995, precum și faptul că întârzierea  la plată a cotelor prevăzute de lege se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a depăși suma datorată. Aceasta notificare i-a fost comunicată pârâtului la adresa din mun. Vaslui, str. G-ral Rascanu, nr.20, jud.Vaslui, după cum reiese din avizele de confirmare de primire ataşate la dosar (f.10, f.12).

Potrivit art. 248 alin. (1) C.proc.civ. instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz cercetarea în fond  a cauzei.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa urmează să o respingă ca neîntemeiată având în vedere următoarele considerente:

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a invocat excepția prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului, arătând că a arătat că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune având în vedere că dreptul la acțiune este prescris din data de 01.01.2019, în cauză operând termenul de prescripție de 3 ani și nu de 5 ani. Astfel, în cauză este aplicabilă Decizia ICCJ nr.8 din februarie 2018, însă aceasta a fost înterpretată eronat de către reclamant, decizia făcând referire la obligații născute sub imperiul art. 40 din Legea nr.10/1995, forma în vigoare în anul 2010, formă aplicabilă de la 24 ianuarie 1995 până la 10 septembrie 2015, fiind înlocuită prin republicarea din M.of. nr.689/11.09.2015.

În ceea ce privește natura termenului de prescripție aplicabil în cauză, instanța reține că, așa cum în mod corect a indicat și reclamanta, obligația de plată a cotelor și penalităților aferente izvorăște din lege, iar potrivit art. 7 din Legea nr.329/2009 ”veniturile obținute de autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau parțial din venituri proprii, care sunt reorganizate ca instituții publice finanțate integral de la bugetul de stat, potrivit anexelor 1 și 2, se fac venit la bugetul de stat”, astfel că natura obligației de plată trebuie raportată la beneficiarul acesteia, fiind astfel o obligație fiscală.

Or, aşa cum rezultă din prevederile art. 21 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, creanţele fiscale reprezintă creanţele constând în impozite, taxe, contribuţii şi alte sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, denumite creanţe fiscale principale şi dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, denumite creanţe fiscale accesorii.

În aceste condiţii, instanţa reţine că nu pot fi primite susţinerile pârâtului, potrivit cărora în prezenta cauză ar fi aplicabil termenul general de prescripţie de 3 pentru obligația de plată a cotelor întrucât această obligație nu are o natură contractuală, ci izvorăşte din lege, respectiv din dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr.10/1995. Totodată, contrar susținerilor pârâtului, chiar dacă Decizia nr.8/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție face referire la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010,  acest lucru nu înseamnă că se aplică și formelor republicate ale legii.

Având în vedere cele expuse, instanţa reţine că termenul de prescripţie a dreptului reclamantului de a solicita obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând cote şi penalităţi este cel prevăzut de art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală pentru creanţele bugetare, adică 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.

În ceea ce privește nașterea dreptului de a cere obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând cote și penalități, instanța reține că, potrivit art. 71 din Ordinul nr.839/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.50/1991, investitorul are obligația de a anunța la Inspectoratul Județean de Construcții data finalizării lucrărilor autorizate, prin trimiterea înștiințării conform formularului F19, precum și că prin grija investitorului/beneficiarului este necesară realizarea operațiunilor de regularizare a taxelor și cotelor.

Astfel, avându-se în vedere că abia după finalizarea lucrărilor poate fi cunoscută valoare finală a investiție, în funcție de care se calculează cotele de 0,1% și 07% de achitat, instanța apreciază că sumele solicitate erau datorate de către pârât cel târziu la data finalizării lucrărilor, respectiv 10.04.2015, data încheierii procesului verbal de recepție, și nu data emiterii autorizației.

Prin urmare, faţă de faptul că dreptul reclamantului a luat naştere în anul 2015, iar termenul de prescripția a început să curgă abia de la 1 ianuarie 2016,  instanţa constată că prezenta acţiune a fost formulată în interiorul termenului de prescripţie de 5 ani, motiv pentru care va respinge ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât.