Procedura de cameră preliminară. Situaţiile în care se restituie cauza la procuror pentru refacerea urmării

Rezumat:

În cadrul procedurii de cameră preliminară, legiuitorul nu a conferit posibilitatea pentru judecătorul de cameră preliminară de a restitui rechizitoriul procurorului de caz pentru ca acesta să rescrie situaţia de fapt în varianta dorită de inculpată în condiţiile în care modul de redactare al unui act procedural, în speţă rechizitoriul, şi de redare a situaţiei de fapt, ţine de fiecare magistrat în parte cât timp acesta respectă dispoziţiile art.328 C.p.p.

Solicitarea de lămurire a acuzaţiei cu care a fost investită instanţa de judecată prin rechizitoriul ce face obiectul verificării formulată de inculpata contestatoare, viza, în fapt, nu legalitatea actului de sesizare (în sensul ca acesta să aibă toate menţiunile obligatorii prevăzute de lege) ci temeinicia acuzaţiei, respectiv că alte persoane ar fi responsabile cu săvârşirea faptelor deduse judecăţii, aspect care excede controlului de legalitate prevăzut de art.342 şi urm. C.p.p., fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată.

Este atributul procurorului de caz modul în care înţelege să instrumenteze un dosar penal şi dacă trimite toţi inculpaţii o dată în judecată sau pe rând. Aşadar, soluţiile de disjungere dispuse de procuror prin rechizitoriu nu sunt supuse controlului de legalitate şi, în aceste condiţii, nu se poate analiza critica formulată de inculpata contestatoare în acest sens.

Judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea numai în cazurile expres şi limitativ reglementate de art. 346 al. 3 C.p.p., mai exact în acele situaţii în care consideră că neregularitatea constatată atrage imposibilitatea soluţionării de către instanţă a acţiunii penale. De asemenea, restituie cauza la parchet dacă exclude toate probele administrate în cursul urmăririi penale. Or, în prezenta cauză, nu s-au exclus probe din dosar, de altfel, contestatoarea nici nu a solicitat acest lucru, ci din contră s-a solicitat administrarea unor probe suplimentare de către procuror, ceea ce excede, aşa cum s-a reţinut anterior, controlului de legalitate prevăzut de art.342 şi urm. C.p.p.

Hotărârea:

Prin încheierea penală nr. 35 din data de 02.04.2019 a Tribunalului Botoşani, a fost respinsă, ca nefondată, excepţia privind neregularitatea actului de sesizare a instanţei invocată de inculpata A., în dosarul nr..../40/2018 al Tribunalului Botoşani.

A fost respinsă cererea aceleiaşi inculpate de restituire a cauzei la parchet.

În baza art.346 alin.2 C.p.p., s-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în dosarul nr.302/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr.302/P/2014 din data de 10 decembrie 2018 prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în forma continuată prevăzută de art.9 alin.1 lit.b din Legea 241/2005 cu aplicarea art.35 alin.1, art.36 din C.pen.

S-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpata A.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul nr.302/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, inculpata A. a fost trimisă în judecată, în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prin „omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate” în formă continuată (19 acte materiale) prevăzută de art. 9 alin. 1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 privind regimul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. 1, 36 C.pen., constând în  aceea că, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., în perioada 29 noiembrie 2013 – 31 decembrie 2013 s-a sustras de la îndeplinirea obligaţilor fiscale prin neînregistrarea în documentele contabile a unui număr de 12 facturi fiscale, în valoare totală de 258.491,19 lei, reprezentând „comision conform contract” ca urmare a intermedierii poliţelor de asigurare în favoarea SC C. SRL, sustrăgându-se astfel atât de la plata impozitului pe venitul microîntreprinderilor, în sumă de 4.992 lei, prejudiciul nefiind recuperat.

Referitor la împrejurările comiterii infracţiunii de care este acuzată inculpata, s-au reţinut în cuprinsul rechizitoriului că, în fapt, la data de 10 martie 2014, organele de cercetare penală din cadrul I.P.J. - Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că reprezentanţii legali ai SC B. SRL și-au însuşit din gestiune şi au folosit în alte scopuri suma de circa 300.000 lei, care trebuia virată către SC C. SRL în baza unui contract de colaborare. De asemenea, SC B. SRL s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale prin omisiunea evidenţierii în actele contabile a operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor realizate, prin aceea că în perioada iunie 2013 - martie 2014 nu a achitat la bugetul de stat impozitul pe profit aferent comisionului de 18% din valoarea tranzacţiilor efectuate. În urma verificărilor preliminare s-a stabilit că administratorul S.C. B. S.R.L. este inculpata A., urmând ca prejudiciul cauzat bugetului de stat reprezentând impozitul pe profit să fie stabilit de către organele fiscale, fila 50, vol. I din dosar.

Reprezentantul legal al părţii civile S.C. C. S.R.L., numita D., a declarat că este asociat şi administrator al societății menționate, iar la data de 26.11.2013 a semnat cu S.C. B. S.R.L, administrată de inculpata A., contractul de mandat pentru servicii de asistenţă în brokeraj nr.67/26.11.2013. În perioada noiembrie 2013 - aprilie 2014 au fost intermediate poliţe de asigurare în valoare totală de 3.521.610 lei însă la data de 8 aprilie 2014 s-a înregistrat o sumă restantă de 314.676 lei. În urma discuţiilor purtate cu inculpata A. şi partenerul ei, E., aceştia au motivat faptul că o parte din sumă nu era încasată de la agenţi, iar o parte a fost cheltuită în alte scopuri, cu toate că acea sumă restantă reprezenta prime încasate de asigurare care trebuia depusă în contul S.C. C. S.R.L.

Prin încheierea nr.12 din 18 iunie 2014 judecătorul de drepturi și libertăţi din cadrul Tribunalului Botoşani a admis solicitarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani nr.302/P/2014 din 18.06.2014 încuviinţând efectuarea percheziţiilor domiciliare la sediul social al S.C. B. S.R.L., la domiciliul inculpatei A., a suspecţilor F. şi G., la sediul social şi punctul de lucru al S.C. H. S.R.L., la sediul social şi punctele de lucru ale S.C. I S.R.L...

La data de 26 iunie 2014 au fost puse în aplicare cele 8 mandate de percheziție domiciliară emise de judecătorul de drepturi şi libertăți. De la S.C. I. S.R.L. au fost ridicate mai multe documente, printre care şi două blocuri facturiere conţinând exemplarele 2 și 3 ale facturilor emise de S.C. B. S.R.L. pentru S.C. C. S.R.L. în perioada noiembrie - decembrie 2013, toate fiind semnate de către inculpata A. în calitate de administrator.

În plângerea penală înaintată de S.C. C. S.R.L., înregistrată sub nr. 438/P/2014, s-a comunicat că societatea se constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 525.822 lei.

În vederea cuantificării prejudiciului, prin Ordonanţa nr.302/P/2014 din 23.09.2014 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani s-a dispus efectuarea unei expertize fiscal-contabile.

Din cuprinsul raportului de expertiză, după soluţionarea obiecţiunilor formulate atât de inculpaţi cât şi de partea civilă, au rezultat următoarele concluzii:

a) valoarea încasată de către S.C. C. S.R.L. de la S.C. B. S.R.L. şi S.C. J- S.R.L. este în sumă totală de 2.574.750 lei;

b) valoarea totală a sumei nedecontată de S.C. B. S.R.L. către S.C. C. S.R.L. este de 262.111.84 lei;

c) din extrasul de cont al S.C. J. SRL din perioada noiembrie 2013 - iunie 2014, rezultă faptul că societatea a avut prime de asigurare încasate în sumă totală de 499.635,37 lei, numitul E. a retras de la ATM suma de 266.200 lei, iar diferenţa a achitat-o către SC C. SRL;

d) obligaţiile fiscale pentru S.C. B. S.R.L. sunt:

- impozit pe venitul microîntreprinderilor în sumă de 4.992 lei aferent perioadei noiembrie - decembrie 2013, venituri neînregistrate în evidenţa contabilă;

- impozit pe profit în sumă de 128.085 lei aferent perioadei ianuarie - martie 2014, întrucât veniturile obţinute au depăşit plafonul de 65.000 euro şi societatea a devenit plătitor de impozit pe profit începând cu 01.01.2014;

e) obligaţiile fiscale pentru S.C. J. S.R.L. sunt:

- impozit pe venitul microîntreprinderilor în sumă de 2.762 lei aferent anului 2013;

f) poate exista o corelaţie între sumele ridicate din contul bancar al S.C. J. S.R.L. din lunile ianuarie şi februarie 2014, în total 131.160 lei, sumă nedecontată în termen de către S.C. B. S.R.L. în relaţia cu S.C. C. S.R.L. şi sumele cu care a fost creditată S.C. K S.R.L.;

g) una din sursele de venit ale inculpatului E. din perioada ianuarie 2013-mai 2014 poate fi constituită din comisioanele din asigurări sau sumele de bani ridicate din contul S.C. J. S.R.L., respectiv suma de 174.420 lei.

Audiată în calitate de suspectă, A. a declarat că în cursul anului 2013 S.C. C. S.R.L., administrată de numita D., a colaborat pe linia vânzării poliţelor de asigurare cu S.C. J. S.R.L., administrată de inculpatul E.. La începutul lunii noiembrie 2013, numita  D. i-a propus să înfiinţeze o societate care să lucreze în locul S.C. J. S.R.L. întrucât aceasta din urmă avea multe litigii de care aveau cunoştinţă asiguratorii. Astfel, a fost înfiinţată S.C. B. S.R.L., iar ulterior s-a întocmit un contract de mandat cu S.C. C. S.R.L.

Cu privire la suma de bani sesizată că ar fi sustrasă din gestiunea S.C. C. S.R.L., aceasta a declarat că ar putea proveni din diferenţele de comision acordat colaboratorilor şi nu cunoaşte dacă altă persoană şi-a însuşit acea sumă de bani în interes personal.

În ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală reţinută în sarcina acesteia, acuzata a declarat că au fost întocmite procese-verbale de compensare şi nu a prejudiciat bugetul de stat.

În susţinerea situaţiei de fapt prezentate şi a vinovăţiei inculpatei s-au invocat de către apărare următoarele mijloace de probă:.............

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoşani la data de 11 decembrie 2018 sub nr.../40/2018 fiind creat la aceeaşi dată, în baza dispoziţiilor art. 98 alin. 1 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, dosarul asociat cu numărul ../40/2018/a1 având ca obiect măsuri şi excepţii dispuse de judecătorul de cameră preliminară.

În conformitate cu dispoziţiile art.344 alin. 2 C.p.p., la data de 11 decembrie 2018, s-a comunicat inculpatei copia certificată a rechizitoriului, cu precizarea obiectului procedurii în cameră preliminară, a termenului de 30 de zile avut la dispoziţie pentru a formula cereri sau invoca excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, precum şi a posibilităţii de a-şi angaja apărător. De asemenea, s-a adus la cunoştinţa părţii civile şi părţii responsabile civilmente care este obiectul camerei preliminare, că au dreptul de a-şi angaja apărători şi că au posibilitatea de a formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în termen de 30 de zile.

În termenul stabilit inculpata, prin avocat ales .., a formulat cereri şi a invocat excepţii cu privire la  regularitatea actului de trimitere în judecată întocmit în dosarul nr.302/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani.

Astfel, prin cererea înregistrată pe rol la data de 14 ianuarie 2019,  inculpata a solicitat restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale. S-a susţinut de către inculpată că rechizitoriul nr.302/P/2014 din 10 decembrie 2018 este neregulamentar întocmit şi nu întruneşte condiţiile unui act legal de sesizare a instanţei.

Astfel, s-a arătat că la fila 23 al rechizitoriului, paragraful. 3 se menţionează că "din analiza situaţiei de fapt mai sus expuse rezultă că societatea comercială ce a fost înfiinţată de inculpata A. a avut rolul de substitui societatea administrată de inculpatul E., SC J. SRL, având în vedere situaţia litigioasă în care se afla aceasta, inculpatul având un rol activ si în administrarea în fapt a SC B. SRL", considerând ca răspunderea revine în continuare administratorului statutar pentru elemente de natura juridic ce incumbă acesteia. S-a menţionat, de asemenea, că şi în opinia acuzării, administrarea societăţii se realiza, în fapt, de către E., persoană care, deşi era cercetată în acelaşi dosar, nu a fost niciodată audiată în calitate de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală.

Referitor la infracţiunea de evaziune fiscală, s-a arătat în contextul cererilor şi excepţiilor formulate că în practica instanţelor s-a arătat în mod constant că poate fi subiect al infracţiunii orice persoană fizică sau juridică care acţionează în numele sau în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului de activitate al acestuia, apreciindu-se astfel  că  subiect activ poate fi administratorul de drept al societăţii, precum şi administratorul de fapt sau orice altă persoană din cadrul societăţii - director, contabil, vânzător - în măsura în care prin acţiunile şi/sau inacţiunile lor urmăresc ca societatea să se sustragă de la plata taxelor şi impozitelor datorate, sens în care au fost invocate dispoziţiile Deciziei nr. 272 din 28 ianuarie 2013 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Cu privire la cele menţionate anterior, inculpata a apreciat că legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de o anumită calitate a subiectului activ şi nici de existenţa unei împuterniciri exprese a unei persoane cu atribuţii de organizare şi ţinere a evidenţei contabile care să aibă calitatea de administrator sau o obligaţie legală ori contractuală de gestionare a activităţii societăţii, dacă din probele administrate rezultă că, în fapt, făptuitorul exercită conducerea activităţii contabile a societăţii.

 Prin urmare, s-a solicitat a se constata că deşi în opisul întocmit de organul de cercetare penală cu privire la actele de procedură, se face menţiune despre existenţa unei declaraţii de inculpat la filele 184 vol. I U.P, în realitate o astfel de audiere nu a fost realizată, neexistând nici măcar dovada de citare a inculpatului E. în calitatea sa de inculpat, apreciindu-se că de vreme ce acesta a fost administratorul în fapt, fiind cel care a avut întregul control asupra operaţiunilor comerciale derulate şi asupra situaţiei financiare a societăţii, îi incumbă răspunderea pentru neevidenţierea în actele contabile a operaţiunilor comerciale şi a veniturilor realizate, fiind necesară audierea acestuia în faza de urmărire penală.

În consecinţă, inculpata a precizat că în cauză este evident că se aduce atingere, într-o primă ordine de idei, dreptului suspectului/inculpatului la un proces echitabil (ca drept fundamental ocrotit atât de art. 21 alin. (3) din Constituţie, cât şi de art. 8 din C.p.p.), principiului aflării adevărului şi, nu în ultimul rând, dreptului la apărare, considerând că încălcarea drepturilor părţilor sau ale subiecţilor procesuali implică de la sine o vătămare, care odată constatată, nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului în atare condiţii. Totodată, aceasta a mai arătat că singurele diferenţe faţă de nulitatea absolută, nu pot fi decât interesul şi momentul procesual până la care nulitatea relativă poate fi invocată, condiţii care se regăsesc deja în prevederile art. 282 alin. (2)-(5), apreciind că în situaţia condiţionării părţilor sau a subiecţilor procesuali de dovedirea existenţei unei vătămări şi a cerinţei ca vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel, face ineficace instituţia nulităţii relative.  În sensul celor expuse anterior s-a invocat cu titlu de practică judiciară Decizia 302/2017 a Curţii Constituţionale Române referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.281 alin. (1) lit. b) din C.p.p., în contextul căreia s-a analizat sancţiunea nulităţii relative incidenţă în cazul încălcării normelor de competenţă materială şi personală a organelor de urmărire penală.

 Nu în ultimul rând, prin cererile şi excepţiile formulate cu privire la neregularitatea actului de sesizare, s-a solicitat a fi avut în vedere faptul că la pct. 9 al rechizitoriului procurorul de caz a dispus disjungerea cauzei privind săvârșirea infracţiunii de evaziune fiscala cu privire la numita D., obiectul cercetărilor constând în aceea că "în perioada noiembrie 2013-iunie 2014" s-a sustras de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale prin aceea că a înregistrat în evidenţa contabilă facturi fictive reprezentând cheltuieli cu colaboratorii, care nu au la baza operaţiuni reale, prejudiciind astfel bugetul de stat". Referitor la acest aspect s-a menţionat că în măsură în care înregistrările realizate de D. în contabilitatea C. SRL vor fi dovedite ca fiind fictive inclusiv cu privire la operaţiunile reflectate în cele 12 facturi care nu au fost înregistrate în contabilitatea SC B. SRL, atunci neînregistrarea acestor venituri în contabilitatea societăţii în cauză va apărea ca fiind în afara oricăror consecinţe fiscale, dovedindu-se că interesul în sustragerea de la plata obligaţiilor este al administratorului D. şi nu al inculpatei care, nici nu ar fi înregistrat în această manieră un venit realizat din activitatea societăţii.

De altfel, s-a apreciat că pe lângă faptul că aceeaşi faptă nu poate cercetată în două dosare instrumentate de parchete diferite, având o existenţă unitară, s-a apreciat că fapta inculpatei D. de a înregistra în contabilitate operaţiuni şi cheltuieli nereale exclude existenta infracţiunii de evaziune prin omisiune (neînregistrarea aceloraşi operaţiuni) reţinută în sarcina inculpatei, soluţia cercetării penale disjunse fiind determinantă sub aspectul soluţiei penale cu privire la existenta elementului obiectiv al infracţiunii cercetate în prezenta cauză.

Faţă de aceste considerente, s-a apreciat de judecătorul de cameră preliminară de a instanţa de fond că trimiterea în judecată s-a dispus cu nerespectarea garanţiilor legale şi a dreptului la apărare, sens în care s-a solicitat a se reţine ca justificate aspectele expuse în precedent.

 În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 344 alin. 2 C.p.p., art.342 din C.p.p., art. 280-282 din C.p.p., 346 alin.3 C.p.p., art.328 C.p.p., art. 286 alin. (2), art. 330 şi 331 C.p.p., art. 8 C.p.p., Decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 21 alin.3 din Constituţie, 282 alin.(2)-(5), Decizia nr.302/2017 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din C.p.p.

Analizând cererile şi excepţiile formulate în cauză judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a reţinut următoarele:

Criticile formulate de inculpată în cadrul procedurii de cameră preliminară au vizat neregularitatea întocmirii actului de sesizare a instanţei, neregularitate determinată de faptul că procurorul nu s-a conformat necesităţii de a prezenta faptele ce fac obiectul acuzaţiei cu toate elementele ce au relevanţă penală. Astfel, apărarea a considerat că în mod greşit s-a reţinut răspunderea inculpatei care în fapt nu a avut calitatea de administrator al firmei şi că la întocmirea rechizitoriului nu s-a luat în considerare faptul că pentru perioada noiembrie 2013– iunie 2014 se efectuează cercetări faţă de numita D. sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală constând în înregistrarea în evidenţa contabilă a firmei administrată de aceasta a unor facturi fictive, avute în vedere şi la comiterea faptelor din prezenta cauză.

Criticile formulate de inculpată nu sunt întemeiate şi nu atrag neregularitatea rechizitoriului. Judecătorul de cameră preliminară de a instanţa de fond a constatat că aspectele vizând calitatea inculpatei A. de administrator al societăţii şi deci calitatea sa de subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală nu constituie cauză a neregularităţii actului de trimitere în judecată ci o chestiune ce ţine de fondul cauzei. În analiza pe care instanţa de judecată o va face cu privire la existenţa infracţiunii ce face obiectul acuzaţiilor şi a vinovăţiei inculpatei, după parcurgerea etapei cercetării judecătoreşti, se va avea în vedere şi calitatea inculpatei A., urmând a se stabili dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii atât sub aspectul laturii obiective cât şi sub aspect subiectiv. Argumentele inculpatei privind subiectul infracţiunii de evaziune fiscală şi răspunderea administratorului unei firme nu pot face obiectul analizei în procedura camerei preliminare când se verifică doar legalitatea administrării probatoriului şi a întocmirii actelor de urmărire penală nu şi modul în care sunt interpretate probele, temeinicia acuzaţiilor formulate împotriva inculpatei. Aspectul că numitul E. – persoana considerată de inculpată ca fiind răspunzătoare de deficienţele constatate în activitatea S.C. B. S.R.L – nu a fost audiat de organele de anchetă şi că în mod greşit s-a dispus faţă de aceasta clasarea (nelegalităţi invocate de inculpată în susţinerea excepţiei) nu constituie un motiv pentru a se constata neregularitatea actului de trimitere în judecată şi restituirea cauzei la parchet. Răspunderea acestei persoane a fost analizată de organele de urmărire penală, iar soluţia dispusă prin acelaşi rechizitoriu – de clasare – poate fi analizată doar în cadrul procedurii prevăzută de art.339 şi următoarele din C.p.p. şi nu în cauza de faţă.

De asemenea, chestiunea vizând faptele pretins a fi fost comise de numita D., constând, în esenţă, în înregistrarea în contabilitatea firmei pe care o administra aceasta a unor operaţiuni şi cheltuieli despre care se susţine că sunt nereale, nu afectează în vreun fel legalitatea actului de trimitere în judecată a inculpatei A.. Dacă acele fapte pentru care este cercetată numita D. influenţează sau nu activităţile infracţionale ale inculpatei A. şi, implicit, dacă subzistă infracţiunea de evaziune fiscală de care este acuzată inculpata Simian constituie o chestiune ce ţine de acuzaţiile formulate împotriva inculpatei, ce poate fi examinată doar de instanţa de judecată investită cu judecarea dosarului şi nu de judecătorul de cameră preliminară. Acesta nu are competenţa de a decide asupra vinovăţie/nevinovăţiei inculpatei, asupra existenţei/inexistenţei infracţiunii pentru care acuzata este trimisă în judecată, competenţă ce aparţine exclusiv instanţei de judecată.

În consecinţă, judecătorul de cameră preliminară de a instanţa de fond a considerat că actul de trimitere în judecată este întocmit cu respectarea dispoziţiilor art.328 din C.p.p. şi că îndeplineşte condiţiile de fond şi formă pe care trebuie să le aibă actul de acuzare.

Potrivit textului enunţat, rechizitoriul trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art.286 alin.2 din C.p.p. şi anume: denumirea parchetului şi data emiterii, numele, prenumele şi calitatea celui care îl întocmeşte, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele referitoare la persoana inculpatului, soluţia de trimitere în judecată, motivele de drept şi de fapt ale acesteia, datele referitoare la măsurile asigurătorii, măsuri de siguranţă şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale, alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei.

Rechizitoriul ce face obiectul analizei în prezenta cauză este întocmit în conformitate cu prevederile textului enunţat şi conţine toate elementele prevăzute de lege, permiţând stabilirea limitelor judecăţii şi în ce constau acuzaţiile formulate împotriva numitei A.. S-a reţinut că procurorul de caz a făcut o expunere detaliată a situaţiei de fapt pe care se centrează acuzaţiile, au fost prezentate constatările făcute de organele de control şi modul în care s-a stabilit prejudiciul pretins a fi fost cauzat de inculpată. De asemenea, procurorul a făcut trimitere la mijloacele de probă pe care se sprijină situaţia de fapt reţinută de acesta inclusiv la declaraţiile martorilor audiaţi în faza de urmărire penală care au prezentat aspecte legate de activităţile desfăşurate de firma administrată de inculpată.

În situaţia în care s-a constatat că rechizitoriul nr.302/P/2014 din 10 decembrie al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale şi că nu există motive pentru a se constata nulitatea acestuia, cererea inculpatei de restituire a cauzei la parchet pentru refacerea actului de acuzare nu este fondată, sens în care va fi respinsă.

În ce priveşte legalitatea administrării probatoriului şi a actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a constatat că probele sunt legal administrate şi că nu există încălcări ale normelor procedurale cu privire la modul de întocmire a actelor de urmărire penală.

S-a reţinut că în cursul urmăririi penale au fost audiaţi martori, audierile acestora efectuându-se în condiţii de legalitate, cu respectarea drepturilor procesuale, după ce au fost înştiinţaţi cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le au (conform art.120 din C.p.p.). De asemenea, s-a întocmit raport de expertiză contabilă, lucrarea fiind întocmită în baza ordonanţei organelor de urmărire penală şi fiind adusă la cunoştinţa inculpatei care a avut posibilitatea formulării de obiecţiuni.

Numita A. a fost înştiinţată de către organele de urmărire penală cu privire la acuzaţiile formulate, cu privire la drepturile şi obligaţiile sale procesuale, fiind audiată în calitate de suspectă şi de inculpată. Aceasta a beneficiat de asistenţă juridică şi a avut posibilitatea formulării de apărări.

Prin ordonanţa din 2 septembrie 2014 s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de A. sub aspectul comiterii infracţiunilor de complicitate la delapidare şi evaziune fiscală iar prin ordonanţa din 18 ianuarie 2018 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de aceasta pentru aceleaşi infracţiuni. Prin rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei pentru delapidare s-a adoptat şi soluţia de clasare a cauzei faţă de inculpată pentru infracţiunea de complicitate la delapidare.

Faţă de cele expuse anterior, în baza art.346 alin.2 C.p.p., judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în dosarul nr.302/P/2014, legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr.302/P/2014 din data de 10 decembrie 2018 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A., dispunând începerea judecăţii cauzei ce face obiectul acestui rechizitoriu.

Împotriva acestei încheieri a formulat, în termenul legal, contestaţie inculpata A. pentru motivele susţinute oral de apărătorul său ales şi consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, solicitând admiterea contestaţiei formulate şi restituirea cauzei la Parchet în vedere refacerii urmăririi penale.

În motivarea contestaţiei formulate, contestatoare a arătat că în esenţă, criticile formulate de ea prin memoriul depus în faţa judecătorului de camera preliminară de la Tribunalul Botoşani au fost calificate de acesta ca fiind străine obiectului camerei preliminare, fiind chestiuni ce urmează a fi soluţionate ca aspecte de fond, conchizând astfel că actul de trimitere în judecată întruneşte, cel puţin formal, condiţiile de legalitate impuse de art. 328 C.p.p., în raport de art. 186 C.p.p.

Cu privire la administrarea probelor, instanţa reţine că nu există încălcări ale normelor procedurale, motiv pentru care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecăţii.

Critică această soluţie faţă de împrejurarea că, în opinia ei, instanţa a considerat în mod greşit că cererile formulate de ea nu se circumscriu obiectului camerei preliminare şi nu afectează în fond legalitatea soluţiei de trimitere în judecată şi în mod greşit a respins cererea de probe care a fost solicitată pentru lămurirea acuzaţiei care constituie obiect al trimiterii sale în judecată.

In acest sens, în paragraful 60 al Deciziei nr.641 din 11 noiembrie 2014, precitată, Curtea Constituţională a constatat că „din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea”.  Totodată, în paragraful 61 al deciziei precitate, Curtea a constatat că „în anumite circumstanţe, aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept”. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului.

Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea a constatat că 8 legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor

Curtea reţine, totodată, că verificarea legalităţii, inclusiv a loialităţii - componentă intrinsecă a legalităţii - administrării probelor de către organele de urmărire penală, implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condiţiile de obţinere şi folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent a analiza, din oficiu sau la cerere, probele şi actele prin prisma respectării dispoziţiilor legale, nelegalităţile constatate urmând a fi sancţionate în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege. Or, având în vedere acest obiect al procedurii de cameră preliminară, Curtea subliniază că judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. Pe cale de consecinţă, Curtea reţine că verificarea legalităţii şi loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală, astfel cum se instituie prin dispoziţiile art. 345 alin.1 C.p.p., modificate prin Legea nr.75/2016"

Cu privire la împrejurarea că în opinia ei a fost respinsă în mod greşit solicitarea de probe formulată, a atras atenţia asupra faptului că, prin aceeaşi decizie enunţată anterior, CCR a subliniat că „ din această perspectivă, în cursul judecăţii nu s-ar mai putea aprecia asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului, de vreme ce nu este admisibil a se face proba împotriva unor aspecte definitiv validate, după încheierea procedurii de cameră preliminară, cu privire la legalitatea administrării probaţiunii realizată de către organele de urmărire, operând autoritatea de lucru judecat.

30. Cât priveşte competenţa funcţională a judecătorului de cameră preliminară de verificare a legalităţii administrării probelor, aceasta a fost preluată de la instanţa de judecată, astfel cum era reglementată în Codul de procedură penală din 1968.”

Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr.641 din 11 noiembrie 2014, precitată, paragraful 38, un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

Prin urmare, nu poate fi considerat nerelevantă clarificarea situaţiei acuzaţiilor în dosarul ce fac obiect al disjungerii, sens în care, la pct. 9 al rechizitoriului se menţionează de către procurorul de caz că a dispus disjungerea cauzei privind săvârşirea infracțiunii de evaziune fiscala cu privire la numita D. , obiectul cercetărilor constând în aceea că " în perioada noiembrie 2013-iunie 2014" s-a sustras de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale prin aceea că a înregistrat în evidenţa contabilă facturi fictive reprezentând cheltuieli cu colaboratorii , care nu au la baza operaţiuni reale, prejudiciind astfel bugetul de stat". In măsura în care înregistrările realizate de D. în contabilitatea C.SRL vor fi dovedite ca fiind fictive inclusiv cu privire la operaţiunile reflectate în cele 12 facturi care nu au fost înregistrate în contabilitatea SC B. SRL, atunci neînregistrarea acestor venituri în contabilitatea societăţii în cauză apare ca fiind in afara oricăror consecinţe fiscale, dovedindu-se, aşa cum de altfel am susţinut si prin memoriul depus, că interesul în sustragerea de la plata obligaţiilor este al administratorului D. şi nu al ei care de altfel, nici nu ar fi înregistrat în această manieră un venit realizat din activitatea societăţii.

In alte cuvinte, pe lângă faptul că aceeaşi faptă nu poate cercetată în două dosare instrumentate de parchete diferite, având o existenţă unitară, consideră că fapta inculpatei D. de a înregistra în contabilitate operaţiuni şi cheltuieli nereale exclude existenţa infracţiunii de evaziune prin omisiune (neînregistrarea aceloraşi operaţiuni), faptă reţinută în sarcina subsemnatei, iar soluţia cercetării penale disjunse este determinantă sub aspectul soluţiei penale cu privire la existenţa elementului obiectiv al infracţiunii cercetate în prezenta cauză.

Judecata se mărgineşte la persoanele indicate în actul de sesizare (art. 371 C.p.p), astfel încât, în situaţia în care s-ar stabili vinovăţia persoanei cercetate Crăciun pentru înregistrarea unor operaţiuni fictive, cadrul procesual prezent nu ar putea fi extins şi nu s-ar putea realiza o apărare efectivă a dreptului la apărare şi nicio individualizare judiciară corectă a eventualelor sancţiuni, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin restituirea cauzei la Parchet.

Consideră că rechizitoriul este neregulamentar întocmit şi nu întrunește condiţiile unui act legal de sesizare şi faţă de împrejurarea că descrierea faptei apare incompletă şi contradictorie, fără a fi explicat în ce constă implicarea (forma de vinovăţie concretă) în care ea a acţionat, în condiţiile în care acelaşi acuzator admite faptul că administrarea societăţii respective era realizată în fapt de numitul E.

Astfel, la fila 23 al rechizitoriului, par. 3 se menţionează că "din analiza situaţiei de fapt mai sus expuse rezultă că societatea comercială ce a fost înființată de inculpata A. a avut rolul de substitui societatea administrată de inculpatul E., SC J. SRL, având în vedere situaţia litigioasă în care se afla aceasta, inculpatul având un rol activ şi în administrarea în fapt a SC B. SRL", considerând ca răspunderea revine în continuare administratorului statutar pentru elemente de natura juridic ce incumbă acesteia.

Prin urmare, şi în opinia acuzării, administrarea societăţii se realiza in fapt de către E., persoană care, deşi era cercetată în acelaşi dosar, nu a fost niciodată audiată în calitate de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală.

Or, cu privire la infracţiunea de evaziune, în practica instanţelor s-a arătat în mod constant că poate fi subiect al infracţiunii orice persoană fizică sau juridică care acţionează în numele sau în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului de activitate al acestuia.

Prin urmare, subiect activ poate fi administratorul de drept al societăţii, precum şi administratorul de fapt sau orice altă persoană din cadrul societăţii - director, contabil, vânzător - în măsura în care prin acţiunile şi/sau inacţiunile lor urmăresc ca societatea să se sustragă de la plata taxelor şi impozitelor datorate (în acest sens este Decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de o anumită calitate a subiectului activ şi nici de existenţa unei împuterniciri exprese a unei persoane cu atribuţii de organizare şi ţinere a evidenţei contabile care să aibă calitatea de administrator sau o obligaţie legală ori contractuală de gestionare a activităţii societăţii, dacă din probele administrate rezultă că, în fapt, făptuitorul exercită conducerea activităţii contabile a societăţii.

Urmează să constataţi că, deşi în opisul întocmit de organul de cercetare penală cu privire la actele de procedură, se face menţiune despre existenţa unei declaraţii de inculpat la filele 184 vol. I U.P, în realitate o astfel de audiere nu a fost realizată, neexistând nici măcar dovada de citare a inculpatului E. în calitatea sa de inculpat.

Câtă vreme E. a fost administratorul în fapt, el este cel care a avut întregul control asupra operaţiunilor comerciale derulate şi asupra situaţiei financiare a societăţii - astfel că acestuia îi incumbă răspunderea pentru neevidenţierea în actele contabile a operaţiunilor comerciale şi a veniturilor realizate, fiind necesară audierea acestuia în faza de urmărire penală.

Este evident că se aduce atingere, într-o primă ordine de idei, dreptului suspectului/ inculpatului la un proces echitabil (ca drept fundamental ocrotit atât de art. 21 alin. (3) din Constituţie, cât şi de art. 8 C.p.p.), principiului aflării adevărului şi, nu în ultimul rând, dreptului la apărare.

Consideră că încălcarea drepturilor părţilor sau ale subiecţilor procesuali implică de la sine o vătămare. Aceasta, odată constatată, nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. în atare condiţii, consideră că singurele diferenţe faţă de nulitatea absolută, nu pot fi decât interesul şi momentul procesual până la care nulitatea relativă poate fi invocată, condiţii care deja le regăsim în art. 282 alin. (2)-(5).

Condiţionarea părţilor sau ale subiecţilor procesuali de dovedirea existenţei unei vătămări şi a cerinţei ca vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel, face ineficace instituţia nulităţii relative.

Legiuitorul, admiţând posibilitatea respingerii unei excepţii a nulităţii relative ca nefondată, instanţa întemeindu-se exclusiv pe asumpția proprie că nu subzistă vătămarea procesuală, creează o nepermis de mare posibilitate de apreciere care, într-un final, lipseşte de substanţă instituţia nulităţii relative.

Pe acelaşi raţionament expus de către ea, s-a pronunţat şi instanţa de control constituţional prin Decizia 302/2017 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C.p.p., atunci când a analizat sancţiunea nulităţii relative incidenţă în cazul încălcării normelor de competenţă materială şi personală a organelor de urmărire penală.

În acest sens, Curtea a reţinut următoarele: „în ceea ce priveşte vătămarea ce trebuie dovedită, Curtea observă că în doctrină s-a apreciat că, deşi legea nu precizează în ce poate consta vătămarea procesuală, aceasta se poate constitui în încălcarea drepturilor pe care le au părţile în procesul penal. Totodată, în doctrină, s-a arătat că se poate defini vătămarea ca atingerea adusă principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezultă posibilitatea de a nu se realiza scopul acestuia. De asemenea, s-a menţionat că, prin vătămare, se poate înţelege orice atingere adusă justiţiei sau intereselor legitime ale părţilor. Atingerea se aduce părţilor din proces în cazul în care li se încalcă un drept procesual ori o garanţie procesuală de natură a le asigura apărarea intereselor lor legitime în cursul procesului penal.

Aşa fiind, din analiza dispoziţiilor art. 282 C.p.p. şi a celor reţinute de doctrină, Curtea constată că, în cazul nulităţii relative, vătămarea se referă ta o încălcare a normelor ce are drept consecinţă o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptăţite de a o invoca. Astfel, teoretic, orice încălcare de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate determina o vătămare independent de respectarea regulilor de competenţă ale acestuia. în consecinţă, demonstrarea vătămării va putea fi realizată prin relevarea consecinţelor actului organului de urmărire penală, printr-o modalitate independentă, ce nu implică, întotdeauna, analiza respectării competenţei acestuia. Cu alte cuvinte, încălcarea de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate produce o vătămare, chiar şi atunci când normele de competenţă au fost respectate, situaţie în care vătămarea e mai uşor de dovedit, fiind precis determinată.

Faţă de aceste considerente, apreciază că prezenta contestaţie este întemeiată şi a solicitat admiterea acesteia cum a fost ea formulată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Judecătorii de cameră preliminară apreciază ca nefondată contestaţia formulată, pentru următoarele considerente:

Conform art. 347 C.p.p. „(1) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1) - (4^2), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor.

(2) Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii.

(3) Contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Dispoziţiile art. 345 şi 346 se aplică în mod corespunzător.

(4) În soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută.”.

Din dispoziţiile art.342-347 C.p.p., judecătorii de cameră preliminară investiţi cu soluţionarea prezentei contestaţii reţin că în cadrul procedurii camerei preliminare se efectuează un control de legalitate a posteriori atât a actului de trimitere în judecată, cât şi a probelor pe care se bazează acesta, astfel încât întreaga fază de urmărire penală să fie examinată şi cercetată, iar actele procesuale, procedurale, probele sau procedeele efectuate sau obţinute prin încălcarea echitabilităţii procedurilor să fie eliminate.

Raportat la aceste dispoziţii legale, precum şi la prevederile art.36 alin.1 C.p.p. („Tribunalul judecă în primă instanţă: (…) c^1) infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare; (…)”), judecătorii de cameră preliminară de la Curtea de Apel Suceava constată pentru început că Tribunalul Botoşani este competent să soluţioneze prezenta cauză al cărei obiect îl constituie infracţiunii de evaziune fiscală prin „omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate” în formă continuată (19 acte materiale) prevăzută de art.9 alin. 1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 privind regimul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. 1, 36 C.pen.

În ceea ce priveşte legalitatea sesizării instanţei, judecători de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară învederează că aceasta vizează actul de sesizare propriu-zis, respectiv îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege cu privire la conţinutul actului de sesizare şi asupra respectării dispoziţiilor privitoare la verificarea sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim procurorul parchetului.

Judecătorul de cameră preliminară verifică dacă rechizitoriul a fost întocmit de un procuror din cadrul parchetului competent, dacă actul de sesizare cuprinde menţiunile prevăzute de dispoziţiile legale.

Astfel, potrivit art. 328 alin.1 C.p.p., rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatei şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei.  (…).

Actul de sesizare a instanţei, în cauză, îndeplineşte aceste condiţii. Totodată, rechizitoriul cuprinde datele referitoare la fapte, încadrarea juridică a acestora, la profilul moral al inculpatei la actele de urmărire penală efectuate, la trimiterea în judecată şi la cheltuielile judiciare.

Judecătorul de Cameră Preliminară nu are printre atribuţii posibilitatea de a statua asupra temeiniciei acuzaţiilor aduse împotriva inculpatei şi lipsa posibilităţii de a ordona administrarea unor noi probe.

Aceste restricţii vin să sublinieze caracterul pur pasiv al controlului de legalitate exercitat de către judecător în această procedură preliminară, precum şi lipsa funcţiei de instrucţie.

Este exprimat, astfel, principiul separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal, legiuitorul Codului de procedură penală statuând, aşadar, că prerogativa strângerii mijloacelor de probă şi aprecierea asupra oportunităţii trimiterii în judecată aparţin exclusiv Ministerului Public.

În cadrul procedurii de cameră preliminară, legiuitorul nu a conferit posibilitatea pentru judecătorul de cameră preliminară de a restitui rechizitoriul procurorului de caz pentru ca acesta să rescrie situaţia de fapt în varianta dorită de inculpată în condiţiile în care modul de redactare al unui act procedural, în speţă rechizitoriul, şi de redare a situaţiei de fapt, ţine de fiecare magistrat în parte cât timp acesta respectă dispoziţiile art.328 C.p.p.

Raportat la aceste considerente, judecătorii de cameră constată că aspectele invocate de contestatoarea A. referitoare la reţinerea în rechizitoriu a calităţii de administrator al acesteia al societăţii în cauză, şi deci calitatea sa de subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală, nu constituie cauză a neregularităţii actului de trimitere în judecată, fiind o chestiune ce ţine de fondul cauzei, nefiind astfel un motiv de restituire a cauzei către procuror pentru refacerea actului de sesizare. 

În ceea ce priveşte verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, judecătorii de cameră preliminară ierarhic superior constată că aceasta operaţiune presupune verificarea respectării dispoziţiilor legale cu privire la strângerea şi administrarea mijloacelor de probă, probele obţinute în mod nelegal, în conformitate cu dispoziţiile art. 102 C.p.p.,  neputând fi folosite în cadrul procesului penal.

Contrar susţinerilor inculpatei contestatoare A., Judecătorii de cameră preliminară apreciază că principiul legalităţii în administrarea probelor presupune administrarea numai a mijloacelor de probă prevăzute de lege, în condiţiile stabilite de Codul de procedură penală, legislaţia specială şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dintre atribuţiile care îi lipsesc judecătorului de cameră preliminară se aminteşte imposibilitatea de a statua asupra temeiniciei acuzaţiilor aduse împotriva inculpatului. Aceste restricţii vin să sublinieze caracterul limitat al controlului de legalitate exercitat de către judecător în această procedură preliminară, precum şi lipsa funcţiei de instrucţie. Este exprimat, astfel, principiul separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal, legiuitorul Codului de procedură penală statuând, aşadar, că prerogativa strângerii mijloacelor de probă şi aprecierea asupra oportunităţii trimiterii în judecată aparţin exclusiv Ministerului Public.

Or, solicitarea de lămurire a acuzaţiei cu care a fost investită instanţa de judecată prin rechizitoriul ce face obiectul verificării formulată de inculpata contestatoare, viza, în fapt, nu legalitatea actului de sesizare (în sensul ca acesta să aibă toate menţiunile obligatorii prevăzute de lege) ci temeinicia acuzaţiei, respectiv că alte persoane ar fi responsabile cu săvârşirea faptelor deduse judecăţii, aspect care excede controlului de legalitate prevăzut de art.342 şi urm. C.p.p., fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată.

Totodată, judecătorii de cameră preliminară investiţi cu soluţionarea prezentei contestaţii reţin că este atributul procurorului de caz modul în care înţelege să instrumenteze un dosar penal şi dacă trimite toţi inculpaţii o dată în judecată sau pe rând. Aşadar, soluţiile de disjungere dispuse de procuror prin rechizitoriu nu sunt supuse controlului de legalitate şi, în aceste condiţii, nu se poate analiza critica formulată de inculpata contestatoare în acest sens.

Mai mult, prezenţii judecători de cameră preliminară reţin că toate criticile formulate de către inculpata A. sunt de natură să conveargă spre concluzia că ea nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată ci alte persoane şi nu se indică raportat la probele administrate în cauză care sunt dispoziţiile legale încălcate de organele de cercetare penală pentru a putea analiza vreo nulitate a acestor acte.

Aşadar, chiar dacă inculpata invocă încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, având în vedere conţinutul concret al criticilor aduse actului de sesizare, judecătorii de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar apreciază că în mod corect judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a respins cererea de administrare probe în faza de cameră preliminară.

În acord cu voinţa legiuitorului, pe lângă prevederea că probele trebuie să fie obţinute din mijloacele prevăzute de lege, se impune ca acestea să fie obţinute în mod legal, altfel nu pot fi folosite nici în dovedirea învinuirii, nici a apărării (în procesul penal, la judecata în fond a cauzei).

Când ne referim la obţinerea lor în mod „nelegal”, se impune a se face trimitere la dispoziţiile legale care prevăd cum sunt administrate aceste mijloace de probă şi care trebuie respectate întocmai şi nu la faptul că s-ar impune administrarea şi altor probe (cum ar fi audierea unor alte persoane care ar fi responsabile pentru săvârşirea presupuselor infracţiuni). Prin urmare, pe de o parte, se dă efect procesual (art.101 C.p.p.) interdicţiei de a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe, de a se folosi metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei şi ca organele judiciare penale sau alte persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. Pe de altă parte, se dă efect procesual şi altor situaţii în care devine ilegală obţinerea unor mijloace de probă, cum ar fi o percheziţie neautorizată, interceptarea neautorizată a unei convorbiri telefonice etc.

Se instituie, aşadar competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitabilitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. În acest context, dacă judecătorul va constata că se impune înlăturarea unui mijloc de probă, deoarece a produs o vătămare esenţială drepturilor procesuale ale unei părţi, îl va exclude. Excluderea este o sancţiune procesuală specifică, aplicabilă în materia probelor administrate cu încălcarea principiului legalităţii, loialităţii. Această sancţiune are un domeniu de aplicare special, deosebindu-se, astfel, de sancţiunea nulităţii ce se aplică numai actelor procesuale sau procedurale. 

Exercitând un control strict prin prisma dispoziţiilor legale despre care s-a făcut anterior vorbire, judecătorii de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară reţin cu titlu concluziv că în cauza instrumentată s-a respectat principiului loialităţii administrării probelor, acestea au fost în mod legal obţinute, iar actele de urmărire penală au fost efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale în materie la data desfăşurării primei faze procesuale.

Cât timp, inculpata contestatoare nu a invocat vreo nulitate absolută sau relativă cu privire la modalitatea în care s-au administrat probele ci doar s-a criticat modul în care procurorul a înţeles să nu trimită alte persoane în judecată (sau să nu le audieze), judecătorii de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar apreciază că deciziile Curţii Constituţionale invocate de inculpată prin contestaţia formulată nu-şi găsesc aplicarea în cauză.

Judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea numai în cazurile expres şi limitativ reglementate de art. 346 al. 3 C.p.p., mai exact în acele situaţii în care consideră că neregularitatea constatată atrage imposibilitatea soluţionării de către instanţă a acţiunii penale. De asemenea, restituie cauza la parchet dacă exclude toate probele administrate în cursul urmăririi penale. Or, în prezenta cauză, nu s-au exclus probe din dosar, de altfel, contestatoarea nici nu a solicitat acest lucru, ci din contră s-a solicitat administrarea unor probe suplimentare de către procuror, ceea ce excede, aşa cum s-a reţinut anterior, controlului de legalitate prevăzut de art.342 şi urm. C.p.p.

Faţă de cele expuse anterior, judecătorii de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar, urmează ca, în temeiul art.347 C.p.p., să respingă, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpata A. împotriva încheierii camerei de consiliu nr.35 din data de 02.04.2019 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Botoşani în dosar nr..../40/2018/a1.

Constatând culpa procesuală a contestatoarei, în baza art.275 alin.2 C.p.p. va obligă inculpata contestatoare să plătească statului suma de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din prezenta cale de atac.

Domenii speta

Spete similare