Decizie impunere impozit construcţie în coproprietate. Individualizarea impozitului pentru fiecare coproprietar.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, în data de 09.07.2018, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul C. prin primar şi Direcţia de Impozite şi Taxe Locale C., au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 204/09.02.2018 precum şi împotriva Deciziilor de impunere pentru stabilirea impozitelor/ taxelor datorate de persoane fizice nr. 56837/2/ 10.11.2017 pentru anii 2012, 2013, 2014, 2015, solicitând să se dispună:

- anularea Dispoziţiei nr. 204/09.02.2018 de respingere a contestaţiei înregistrate sub nr. 70437/2017, împotriva Deciziei de impunere nr. 56837/2/10.11.2017;

- anularea Deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local pentru anul 2012 nr. 56837/2/10.11.2017 - în privinţa sumelor de: 903,00 lei impozit teren, 14.411,00 lei impozit clădiri fizice noi si 2.705,00 lei taxe teren concesiuni a.c;

- anularea Deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local pentru anul 2013 nr. 56837/2/10.11.2017 - în privinţa sumelor de 1035,00 lei - impozit teren, 16.527,00 lei impozit clădiri FIZICE noi si 808,50 lei taxe teren concesiuni a.c;

- anularea Deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local pentru anul 2014 nr. 56837/2/10.11.2017 - în privinţa sumelor de 1047,00 lei impozit teren si 16.720,00 lei stabilită cu titlu de impozit clădiri fizice noi;

 - anularea Deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local pentru anul 2015 nr. 56837/2/10.11.2017 - în privinţa sumelor de 1047,00 lei - impozit teren si 16.720,00 lei stabilită cu titlu de impozit clădiri fizice noi;

- obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Pârâţii Municipiul C. şi Direcţia de Impozite şi Taxe Locale C. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale şi pe fond au solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin sentinţa nr. 29 din 28 ianuarie 2019 Tribunalul a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul C. şi Direcţia de Impozite şi Taxe Locale C. A anulat Dispoziţia nr. 204/9.02.2018 şi Deciziile de impunere nr. 56837/2/ 10.11.2017, emise pentru anii 2012 - 2015. A obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată - 50 lei.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs atât reclamanţii A. şi B. cât şi pârâţii Municipiul C. prin primar şi Direcţia de Impozite şi Taxe Locale C.

În motivarea recursului lor, reclamanții A. şi B. au arătat, în esenţă, că atât timp cât instanţa a reţinut existenţa viciilor de formă ce au determinat soluţia de anulare a deciziilor de impunere emise în mod nelegal nr. 56837/2/2017, emise pentru anii 2012 - 2015, instanţa de fond nu putea să mai analizeze apărările, respectiv aspectele ce vizau fondul raporturilor juridice de drept fiscal privind impozitul pe teren respectiv impozitul pe clădiri, considerentele reţinute începând cu paragraful 5, pag. 9 din sentinţa atacată reprezentând considerente excedentare, motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 461 alin. 1 şi alin. 2 Cod procedură civilă „(1) Calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. (2) Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate”.

Conform art. 22 alin. 6 Cod de procedură Civilă „(6) judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Considerentele care reprezintă justificarea şi susţinerea necesară a soluţiei adoptate sunt cele decisive (care se reflectă în soluţiile adoptate prin dispozitiv), dar şi cele decizorii sau cu valoare decizională (care conţin o soluţie adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecăţii, care a fost supus dezbaterii contradictorii a părţilor şi care doar din punct de vedere topografic se regăsesc în considerente, fără a avea un corespondent şi într-o soluţie din dispozitiv).

Pe lângă considerentele decisive şi decizorii, o hotărâre judecătorească poate conţine însă şi considerente nenecesare sau supraabundente (prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces), dar şi considerente greşite ori care reflectă constatări care prejudiciază partea (în mod evident, fără un corespondent în dispozitiv), iar împotriva acestora legiuitorul a prevăzut la îndemâna părţilor o cale de atac care poate fi exercitată potrivit prevederilor art. 461 alin. 2 C.proc.civ., pentru a se anihila vocaţia acestora de a intra sub autoritatea lucrului judecat prin faptul neatacării lor.

În consecinţă, câtă vreme instanţa de fond a reţinut faptul că actele administrative fiscale contestate (deciziile de impunere nr. 56837/2/2017, emise pentru anii 2012 - 2015) sunt lovite de nulitate pentru motive ce ţin de aspectele de formă ale actului fiscal („tribunalul conchide că în speţă sunt ocurente vicii în măsură să afecteze, din punct de vedere formal, valabilitatea actelor de impunere contestate") a solicitat să se constate că, în privinţa modului de soluţionare, instanţa era ţinută să facă aplicarea dispoziţiilor art. 248 alin. 1 C.proc.civ. „(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şt asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.”

În contextul în care motivele de nulitate reţinute de către instanţă sub aspectul condiţiilor de formă loveau de nulitate absolută actele administrativ-fiscale emise, aceste motive (lipsa motivării şi încălcare dispoziţiilor art. 249 alin. 4 teza a II-a şi art. 256 alin. 4 teza a II-a C.fiscal vechi) făceau de prisos analizarea motivelor pe fondul raportului juridic litigios, considerentele instanţei privind caracterul datorat/nedatorat al impozitului pe teren/ clădiri dobândind caracter excedentar/inutil.

Pentru aceste considerente, au solicitat admiterea recursului formulat împotriva considerentelor reţinute începând cu pag. 9 din sentinţa civilă nr. 29/28.01.2019, paragraful 5, menţinerea dispozitivului sentinţei atacate şi admiţând recursul formulat înlăturarea considerentelor privitoare la fondul raportului juridic litigios de drept fiscal înserate în cuprinsul sentinţei începând cu pagina 9, paragraf 5, până la pagina 10, paragraf 10 inclusiv.

În drept, reclamanții și-au întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 Cod de procedură civilă.

În motivarea recursului, pârâţii Municipiul C. prin primar şi Direcţia de Impozite şi Taxe Locale C. au arătat, în esenţă, că prin Sentinţa civilă nr. 29/28.01.2019, în mod netemeinic şi nelegal Tribunalul Botoşani a admis acţiunea reclamanţilor A. şi B., a anulat Dispoziţia nr. 204/09.02.2018 şi Deciziile de impunere nr. 56837/2/10.11.2017 emise pentru anii 2012-2015 şi a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată - 50 lei.

În mod netemeinic şi nelegal, Tribunalul Botoşani a reţinut că impozitul/taxa se impune a fi stabilit în mod distinct, prin acte fiscale diferite, şi că s-a reţinut nelegalitatea calculării impozitului şi pentru clădirile din contractul anulat, organul fiscal este ţinut să identifice şi valoarea reală rămasă în sarcina petenţilor cu titlul de impozit pe clădiri.

De asemenea, în mod netemeinic şi nelegal, Tribunalul Botoşani a reţinut că nu este satisfăcută întocmai exigenţa motivării actului administrativ fiscal.

Pe fond, au solicitat admiterea recursului declarat, modificarea în totalitate a sentinţei Tribunalului Botoşani în sensul respingerii acţiunii ca nefondată, reţinând următoarele argumente:

Referitor la motivul de nulitate privind nerespectarea conţinutului actului administrativ fiscal, respectiv lipsa motivării actului administrativ fiscal şi a temeiului de drept pentru care acestea au fost emise, au precizat următoarele:

În primul rând, au arătat că se observă că Deciziile de impunere emise pentru anii 2012 - 2015 au trecute ca temei de drept prevederile Legii nr. 571/2003 şi a H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi respectă modelul de formular prevăzut de Ordinul 2068/2015.

Potrivit art. 249 al. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003, orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit. Impozitul prevăzut la al. (1), denumit în continuare impozit pe clădiri, precum şi taxa pe clădiri prevăzută la alin. (3) se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasată clădirea.

Potrivit art. 256 al. (l)-(3) din Legea nr. 571/2003, orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel. Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe teren, precum şi taxa pe teren prevăzută la alin. (3) se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasat terenul. Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale. concesionate. închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren.

Motivul de fapt rezultă din calitatea de proprietar, respectiv concesionar, a contestatorilor.

Având în vedere situaţia de fapt şi de drept prezentată, consideră motivele de nulitate privind lipsa indicării motivului de fapt şi a temeiului de drept pentru care acestea au fost emise, ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte nulitatea deciziilor de impunere în privinţa includerii în conţinutul acestora a „taxelor de concesiuni terenuri” - ce nu ar reprezenta creanţe fiscale, apreciază ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele motive:

În primul rând, au menţionat că se face confuzie de către contestatori între taxa de teren, proprietate publică sau privată a U.A.T. - Municipiul C., concesionat acestora, şi plata sumei de bani cu titlul de redevenţă - obligaţie contractuală nesupusă normelor fiscale.

Contestatorii au interpretat într-un mod greşit prevederile art. 248 din Legea nr. 571/2003, în sensul neincluderii în impozitele şi taxele locale a taxei de teren.

Au învederat că taxa de teren este reglementată de prevederile art. 256 alin. (3) Cod fiscal reprezentând o sarcină fiscală având regimul juridic al impozitului pe teren, fiind o creanţă fiscală recuperabilă în procedura reglementată de Codul de procedură fiscală.

Faţă de motivele de nulitate invocate, în sensul că nu pot datora contestatorii "taxă de concesiune" (din nou se confundă taxa pe teren concesionat - art. 256 al. (3) Cod fiscal 2003) pentru perioada 2012-2015, în condiţiile în care actul adiţional nr. 4051/17.06.2010 la contractul de concesiune nr. 3224/16.03.2006 şi contractul de concesiune nr. 4423/01.04.2013 au fost lovite de nulitate, iar contestatorilor li s-ar fi imputat în mod greşit sumele cu titlul de impozite deoarece nu deţin calitatea de proprietari, au menţionat următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1434/29.09.2015, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul civil nr. ..../99/2014/a2, rămasă definitivă prin respingerea apelului declarat de actualii contestatori prin Decizia nr. 379/06.06.2016 a Curţii de Apel Iaşi, s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 504/08.06.2010 la B.N.P. ..., intervenit între S.C. D. SRL, fosta SC E. SRL, A. şi B., s-a dispus reîntoarcerea bunurilor ce au făcut obiectul contractului, în patrimoniul debitoarei, iar în cazul în care bunurile nu se mai află în posesia pârâţilor, a obligat reclamanţii A. şi B. la restituirea valorii bunurilor la data transferului.

Consideră că în mod temeinic şi legal s-au calculat impozitul pe teren şi taxa pe teren concesionat de contestatori, având în vedere că în perioada 2012-2015 aceştia au avut calitatea de proprietari, respectiv concesionari asupra bunurilor imobile impozabile.

De asemenea, faptul anulării transferului de proprietate, între fosta S.C. E. S.R.L. şi contestatori, le este imputabil contestatarilor, astfel încât, consideră ca fiind neîntemeiat motivul de nulitate invocat.

Anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între societatea debitoare şi aceştia, dispusă de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. ../99/2014/a2, prin sentinţa civilă nr. 1434/ 29.09.2015, nu conduce automat la înlăturarea dreptului de concesiune asupra terenului pe care se regăsesc bunurile construcţii revenite în patrimoniul societăţii SC D. SRL.

Practic, desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare nu atrage în mod automat şi desfiinţarea actului adiţional 4051/17.06.2010 la contractul de concesiune nr. 3224/ 16.03.2006 şi contractul de concesiune nr. 4423/01.04.2013, în condiţiile în care, reclamanţii au beneficiat de folosinţa terenului în discuţie pentru toată perioada cuprinsă în intervalul 2010-06.06.2016, până la anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 504/08.06.2010.

De reţinut este faptul că Municipiul C. a încheiat actul adiţional şi contractul de concesiune cu reclamanţii în condiţii de perfectă legalitate, iar faptul că ulterior s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, nu poate avea consecinţe asupra dreptului de folosinţă a terenului care a aparţinut titularilor dreptului de proprietate asupra clădirilor încorporate.

Prin sentinţa civilă nr. 1434/2015, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. ../99/2014/a2, s-a dispus anularea contractului nr. 504/08.06.2010 şi reîntoarcerea bunurilor ce au făcut obiectul contractului în patrimoniul debitoarei SC D. SRL fostă SC E. SRL însă, este de necontestat faptul că reclamanţii A. şi B.au folosit imobilele concesionate pe perioada de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare nr. 504/08.06.2010, motiv pentru care datorează taxă de concesiune.

In altă ordine de idei, soluţia dată prin sentinţa civilă nr. 1434/2015, în dosarul nr. .../99/2014/a2, a fost pronunţată în temeiul art. 79, art. 80 al. (1) lit. c) şi art. 80 al. (2) lit. a) şi d) din Legea insolvenţei nr. 85/2006.

Acţiunea generală de anulare a actelor frauduloase o reprezintă acţiunea revocatorie (pauliană).

Acţiunea revocatorie nu are ca efect desfiinţarea totală sau parţială a actului atacat, ci actul încheiat de debitor în frauda drepturilor creditorului va fi inopozabil acestuia, care va putea urmări bunul ce forma obiectul actului, ca şi cum acesta nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului.

Potrivit prevederilor din contractele de concesiune nr. 3224/16.03.2006 şi nr. 4423/ 01.04.2013 atât concesiunea în favoarea S.C. E. S.R.L. cât şi cea în favoarea numiţilor A. şi B. au fost perfectate în temeiul prevederilor Legii nr. 50/1991 şi HCL nr. 323/ 31.07.2007.

În concluzie, au solicitat pârâţii să se reţină reaua-credinţă a reclamanţilor, atitudine care a fost constatată deja prin sentinţa civilă nr. 1434/2015, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. ../99/2014/a2, pronunţată în temeiul art. 79, art. 80 al. (1) lit. c) şi art. 80 al. (2) lit. a) şi d) din Legea insolvenţei nr. 85/2006, fiind dovedite acte frauduloase ale acestora. Cu certitudine se poate constata că intimaţii au folosit imobilele situate pe terenul proprietate a Municipiului C. şi s-au îmbogăţit fără justă cauză cu suma ce trebuia încasată la bugetul local cu titlu de redevenţă şi dobândă legală.

Pe de altă parte, Municipiul C. a încheiat actele privind concesiunea acestor bunuri, în considerarea perfectei legalităţi a contractului de vânzare-cumpărare nr. 504/08.06.2010, fiind de bună-credinţă.

În contextul anulării contractului de vânzare-cumpărare nr. 504/08.06.2010 intervenit între SC D. SRL şi reclamanţi, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară şi excepţia nulităţii actului adiţional nr. 4051/17.06.2010 la contractul de concesiune nr. 3224/16.03.2006 şi a contractului de concesiune nr. 4423/01.04.2013, deoarece actele frauduloase încheiate de reclamanţi au condus la această situaţie juridică, aceştia invocându-şi propria culpă.

Având în vedere situaţia de fapt şi de drept menţionată, a solicitat să se reţină că motivele de nulitate invocate sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte nulitatea deciziilor de impunere în privinţa impozitului pe teren pentru perioada 2012-2015, sumele fiind stabilite cu nerespectarea prevederilor art. 256 al. (4) Cod fiscal din 2003, consideră pârâţii recurenţi că aceasta nu este întemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 256 al. (4) din Legea nr. 571/2003, în cazul terenului care este deţinut în comun de două sau mai multe persoane, fiecare proprietar datorează impozit pentru partea din teren aflată în proprietatea sa. în cazul în care nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru terenul respectiv.

Având în vedere că Deciziile de impunere nr. 56837/2/10.11.2017 aferente perioadei 2012-2015 au fost emise pe numele celor doi contestatori care deţin în indiviziune bunurile impozabile, consideră că acestea au fost emise în concordanţă cu prevederile art. 256 al. (4) din Legea nr. 571/2003, astfel încât, consideră neîntemeiat motivul de nulitate invocat.

Faţă de motivele de fapt şi de drept invocate, au solicitat admiterea recursului declarat, modificarea în totalitate a Sentinţei civile nr. 29/28.01.2019 în sensul respingerii acţiunii ca nefondată şi menţinerea actelor administrative contestate ca fiind legale si temeinice.

În drept, şi-au întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod de procedură civilă.

Reclamanţii-recurenţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de pârâţi pentru următoarele motive:

În mod corect instanţa de fond a constatat nulitatea deciziilor de impunere nr. 56837/2/10.11.2017 pe anii 2012-2015 emise de organul fiscal local - Direcţia Impozite şi Taxe Locale din cadrul aparatului de specialitate al Primarului Municipiului C. în temeiul dispoziţiilor art. 46 Cod procedură fiscală din 2003 (actualul art. 49 Cod procedură fiscală din 2015), pentru lipsa motivării actului administrativ-fiscal.

În ceea ce priveşte lipsa motivării actului administrativ fiscal, au solicitat să se constate că enumerarea generică a actelor normative aplicabile materiei fiscale -Legea 571/2003, HG 44/2004, OG 92/2003 şi Legea 207/2015 - nu este de natură a satisface dezideratul indicării motivului de fapt şi a temeiului de drept pentru care actele administrative au fost emise.

Înscrisurile depuse de către pârâte reprezentând "Situaţia bunurilor pentru care s-au calculat impozitele şi taxele din decizia de impunere nr. 56837/10.11.2017" nu vor acoperi, în nicio situaţie, motivul de nulitatea ce loveşte actul administrativ emis fără indicarea obiectului actului.

Cu privire la motivul de nulitate a Deciziilor de impunere nr. 56837/2/ 10.11.2017 pe anii 2012-2013 în privinţa includerii în conţinutul acestora a taxelor de concesiuni terenuri - ce nu reprezintă creanţe fiscale:

Prin întâmpinarea formulată şi din nou prin recursul declarat în cauză de către pârâtele-recurente Municipiul C. şi Direcţia de Impozite şi Taxe Locale, acestea susţin şi subliniază faptul că reclamanţii ar face o confuzie între taxa pe teren concesionat reglementată de dispoziţiilor art. 256 alin. 3 Cod fiscal 2003 şi taxa de concesiune ce reprezintă obligaţia de a achita redevenţa conform contractului.

Tocmai aceste susţineri vin să dovedească şi să întărească susţinerile cu privire la nulitatea deciziilor de impunere contestate pentru lipsa motivării în fapt şi în drept, neindicarea temeiului juridic nefăcând altceva decât să creeze şi să menţină "starea de confuzie" la care fac referire pârâtele cu privire la natura juridică a "taxa teren concesiune" - taxă locală sau redevenţa.

Mai mult, reclamanţii au evocat că pârâtele în mod nereal susţin că reclamanţii ar face o confuzie între noţiunea de taxă pe teren concesionat stabilită în condiţiile art. 256 alin. 3 Cod fiscal şi care reprezintă impozitul pe terenul proprietate publică sau privată al unităţii administrativ-teritoriale ce cade în sarcina utilizatorului final şi taxa teren concesiune teren ce reprezintă redevenţa din contractul de concesiune datorată de către concesionar.

În realitate, organul fiscal a avut în vedere tocmai redevenţa din contractul de concesiune şi nu impozitul pe teren aspect care rezultă cu evidenţă chiar din conţinutul deciziilor de impunere pe anul 2012 şi 2013.

Dacă ar accepta argumentarea pârâtelor şi anume că, în realitate, este vorba de impozitul pe teren calculat în sarcina utilizatorului final al terenului concesionat proprietatea unităţii administrativ-teritoriale la rubrica 3 din deciziile contestate, acest lucru ar echivala cu o recunoaştere a nulităţii deciziilor de impunere, invocând totodată propria culpă, în sensul că organul fiscal a procedat la calcularea în sarcina reclamanţilor de două ori a uneia şi aceleaşi obligaţii fiscale cu privire la acelaşi bun.

Mai mult, contractul de concesiune nr. 4051/17.06.2010 astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 4051/17.06.2010 viza ca şi concesionari pe A. şi B., astfel încât deveneau aplicabile dispoziţiile art. 256 alin. 4 Cod fiscal 2003 potrivit cărora "(4) în cazul terenului care este deţinut în comun de două sau mai multe persoane, fiecare proprietar datorează impozit pentru partea din teren aflată în proprietatea sa. În cazul în care nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru terenul respectiv."

Deciziile de impunere contestate nu indică în niciun fel dacă sumele calculate cu titlu de taxă teren concesiuni reprezintă o cotă de 1/2 din valoare totală calculată în raport de suprafaţa de teren concesionată sau dacă în realitate este vorba despre cota de 1/1 din valoare calculată în raport de suprafaţa de teren concesionată.

Prin urmare deciziile de impunere pentru anii 2012 şi 2013 sunt lovite de nulitate în privinţa taxelor de concesiuni stabilite în conţinutul acestora, în contextul în care aceste nu sunt venituri fiscale.

În ceea ce priveşte modalitatea de calcul şi de stabilire a impozitului local respectiv a taxei pe teren concesiune, pârâtele invocă în susţinerea legalităţii actelor administrative atacate dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Regulamentul privind regimul concesiunilor pentru terenuri aparţinând domeniului privat al Municipiului C. ce constituie anexă la HCL nr. 232/31.07.2007.

Or, pârâtele nu fac dovada modalităţii de calcul a taxelor stabilite în sarcina reclamanţilor, acestea nedovedindu-şi susţinerea.

În contextul în care motivele de nulitate reţinute de către instanţă sub aspectul condiţiilor de formă lovesc de nulitate absolută actele administrativ-fiscale emise, aceste motive (lipsa motivării şi încălcare a dispoziţiilor art. 249 alin. 4 teza a II-a şi art. 256 alin. 4 teza a II-a Cod fiscal vechi) fac de prisos analizarea motivelor pe fondul raportului juridic litigios, considerentele instanţei privind caracterul datorat/nedatorat al impozitului pe teren/ clădiri dobândind caracter excedentar.

Cu privire la nulitatea deciziilor de impunere nr. 56837/2/10.11.2017 pe anii 2012-2015 în privinţa impozitului pe clădiri pentru perioada 2012 – 2015, raportat la faptul că reclamanţilor le-au fost imputate impozite pe clădiri pentru care aceştia nu deţin calitatea de proprietari, au arătat reclamanţii-recurenţi că la data de 16.03.2006 Municipiul C. a concesionat către SC E. SRL, actuala D. SRL anumite suprafeţe de teren din domeniul privat al Municipiului C. în schimbul obligaţiei de plată a unei redevenţe conform prevederilor contractuale. Terenurile au fost concesionate în vederea construirii pe acestea de către societate a unor imobile pentru desfăşurarea activităţii.

În anul 2010, a avut loc o vânzare de către societate către reclamanţi a imobilelor edificate pe terenul obiect al concesiunii, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu numărul 504/08.06.2010 de BNP ....

Prin sentinţa civilă 1434/2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul .../99/2014/a2, în temeiul art. 79 şi 80 din Legea 85/2006 a insolvenţei, judecătorul sindic a dispus anularea transferului dreptului de proprietate asupra construcţiilor situate in Str. .. nr.., din C., aceste bunuri revenind in patrimoniul societăţii D. SRL.

Având în vedere, aşadar, anularea contractului de vânzare-cumpărare, ca efect al nulităţii, actul juridic de vânzare-cumpărare mai sus enunţat se consideră că nu a existat niciodată. Efectul nulităţii constă în desfiinţarea actului juridic din momentul încheierii sale, ceea ce conduce la restabilirea ordinii de drept încălcate. Actul juridic nul nu poate produce efecte in viitor, iar efectele produse în trecut se desfiinţează retroactiv. Deci, nulitatea operează nu numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut.

Având în vedere aceste considerente, au arătat reclamanţii-recurenţi că nu puteau fi consideraţi ca proprietari ai construcţiilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare autentificat cu numărul 504/08.06.2010 de BNP...., neputând fi consideraţi proprietari ai acestora nici pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi data anulării acestuia de către instanţă ca efect al nulităţii.

Pentru toate aceste considerente au solicitat respingerea recursului formulat de către pârâtele Municipiul C. şi Direcţia de Impozite şi Taxe Locale şi admiterea recursului lor astfel cum a fost formulat.

Pârâţii-recurenţi au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nemotivării recursului şi anularea recursului părţilor adverse ca nemotivat, fiind menţionat în mod formal, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) alin. (5) Cod procedură civilă.

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) Cod procedură civilă, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legat, cu excepţia cazului prevăzut la al. (3).

Alin. (2) al aceluiaşi articol statuează că aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 Cod procedură civilă.

Astfel, expunerea unor motive care nu sunt circumscrise/încadrate în motivele prevăzute de art. 488 al. (1) Cod procedură civilă, este echivalentă cu lipsa motivelor de recurs.

Recursul nu este o cale de atac devolutivă care să permită reanalizarea fondului cauzei şi a hotărârii contestate, putând fi formulat doar pentru motive de nelegalitate.

Pe fond, au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de A. şi B. şi admiterea recursului lor astfel cum a fost formulat.

Analizând actele şi lucrările dosarului, din prisma motivelor de nelegalitate invocate, instanţa constată că recursurile nu sunt întemeiate.

Prealabil, Curtea reţine că prin întâmpinarea formulată pârâţii recurenţi au invocat excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanţi, asupra căreia se va pronunţa cu prioritate, conform dispoziţiilor art.248 din Codul de procedură civilă.

Curtea consideră că excepţia invocată este neîntemeiată.

În acest sens, din analiza cererii de recurs curtea reţine că reclamanţii au formulat recurs doar împotriva considerentelor sentinţei primei instanţe, recursul fiind motivat în fapt în cuprinsul cererii de recurs, iar în drept a fost întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă.

Prin urmare, faţă de aceste constatări, curtea consideră că excepţia invocată este neîntemeiată urmând a fi respinsă ca atare.

Referitor la recursul formulat în cauză de reclamanţi, întemeiat pe dispoziţiile art.488 pct.5 Cod procedură civilă, curtea consideră că acesta este neîntemeiat. Astfel, potrivit art.488 alin.1 pct. 5 Cod procedură civilă casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, care vizează exclusiv considerentele sentinţei, recurenţii reclamanţi susţin, în esenţă, faptul că atât timp cât instanţa a reţinut existenţa viciilor de formă ce au determinat soluţia de anulare a deciziilor de impunere emise în mod nelegal nr. 56837/2/2017, emise pentru anii 2012 - 2015, instanţa de fond nu putea să mai analizeze apărările, respectiv aspectele ce vizau fondul raporturilor juridice de drept fiscal privind impozitul pe teren, respectiv impozitul pe clădiri, considerentele reţinute începând cu paragraful 5, pag. 9 din sentinţa atacată reprezentând considerente excedentare.

Curtea consideră că argumentele invocate de recurenţii reclamanţi nu sunt de natură a atrage nulitatea considerentelor sentinţei.

 Într-adevăr, potrivit art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Astfel, din analiza cererii de chemare în judecată curtea reţine că reclamanţii au invocat mai multe motive de nelegalitate a actelor administrativ fiscale contestate, unele vizând aspecte formale (decizie de soluţionare a contestației emisă de organ necompetent, lipsa obiectului deciziilor, lipsa motivării acestora), altele aspecte de fond (referitoare la “taxa de concesiune”, lipsa calităţii de proprietari pentru impozitul pe clădiri, nerespectarea art. 256 alin. 4 din Codul fiscal 2003 în privinţa stabilirii impozitului pe teren).

Or, din analiza sentinţei recurate, curtea constată că prima instanţă a analizat exhaustiv motivele de nelegalitate a actelor administrativ fiscale astfel cum au fost invocate de reclamanţi, precum şi apărările pârâţilor relativ la aceste motive.

Din această perspectivă, curtea reţine că simplul fapt că prima instanţă nu şi-a limitat cercetarea doar la motivele formale de nelegalitate ale actelor administrativ fiscale analizate, ci a analizat şi celelalte motive de nelegalitate invocate nu este de natură a determina nulitatea acestor considerente, instanţa fondului efectuând o analiză totală a cauzei în limitele investirii.

De altfel, din analiza considerentelor criticare, curtea reţine că prima instanţă a considerat nelegale actele administrativ fiscale şi le-a anulat şi pentru considerente care vizau fondul impunerii fiscale.

Referitor la recursul formulat în cauză de pârâţi, întemeiat pe dispoziţiile art.488 pct.8 Cod procedură civilă, curtea consideră că acesta este neîntemeiat. Astfel, potrivit art. 488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Curtea reţine că pentru reclamanţi pârâţii au emis mai multe decizii de impunere după cum urmează:

-prin Decizia de impunere privind creanţele datorate bugetului local pentru anul 2012, având nr. 56837/2/10.11.2017, în sarcina petenţilor A. şi B. s-a stabilit, în indiviziune, obligaţia de plată a sumelor de 903,00 lei - impozit teren, 14.411,00 lei - impozit clădiri fizice noi şi 2.705,00 lei - taxe teren concesiuni;

-prin Decizia de impunere privind creanţele datorate bugetului local pentru anul 2013, având nr. 56837/2/10.11.2017, în sarcina petenţilor s-a stabilit, în indiviziune, obligaţia de plată a sumelor de 1035,00 lei - impozit teren, 16.527,00 lei - impozit clădiri fizice noi şi 808,50 lei - taxe teren concesiuni;

-prin Decizia de impunere privind creanţele datorate bugetului local pentru anul 2014, cu nr. 56837/2/10.11.2017, s-a stabilit în mod similar obligaţia de plată a sumelor de 1047,00 lei - impozit teren şi 16.720,00 lei - impozit clădiri fizice noi;

-prin Decizia de impunere privind creanţele datorate bugetului local pentru anul 2015, cu nr. 56837/2/10.11.2017, s-au impus petenţilor, în acelaşi mod, sumele de 1047,00 lei - impozit teren şi 16.720,00 lei - impozit clădiri fizice noi.

Sub un prim aspect, astfel cum legal a reţinut şi prima instanţă, din analiza deciziilor de impunere anterior precizate, curtea reţine că într-adevăr datele efectiv conţinute în cele patru decizii de impunere nu sunt suficiente pentru identificarea faptului generator al impozitului/taxei şi, astfel, pentru verificarea realităţii/corectitudinii obligaţiilor de plată stabilite în sarcina petenţilor.

Or, din această perspectivă, în mod legal a statuat prima instanţă că, prin conţinutul lor, actele administrativ fiscale analizate nu permit singure stabilirea situaţiei de fapt, respectiv verificarea/stabilirea obligaţiilor fiscale ale celor doi contribuabili şi prin urmare nu este satisfăcută exigenţa motivării actului administrativ fiscal, criticile recurenţilor pârâţi fiind neîntemeiate sub acest aspect.

De asemenea, curtea consideră neîntemeiată şi apărarea recurenţilor pârâţi referitoare la nelegalitatea statuărilor primei instanţe referitoare la faptul că pentru impozitul pe teren toate cele patru decizii de impunere s-au emis pe numele ambilor reclamanţi, în indiviziune.

În acest sens, curtea reţine că potrivit art. 249 alin. 4 teza a II-a şi art. 256 alin. 4 teza a II-a Cod fiscal vechi (aplicabil obligaţiilor fiscale aferente anilor 2012-2015), proprietarul datorează impozit pentru partea de clădire/teren deţinută în proprietate, respectiv – în cazul bunurilor comune pentru care nu se poate stabili partea individuală -, datorează o parte egală din impozitul pentru bunul respectiv.

Rezultă din aceste dispoziţii, cu evidenţă, că sarcina fiscală se stabileşte, în mod distinct, pentru fiecare dintre deţinătorii de imobile, indiferent dacă aceştia au calitatea de proprietari individuali ori, respectiv, de coproprietari. Se exclude astfel posibilitatea stabilirii impozitelor în mod nediferenţiat, în comun pentru toţi proprietarii aflaţi în indiviziune cu privire la bunul care a generat obligaţia de plată.

Or, aşa cum legal a conchis şi instanţa fondului, în cauză nu s-a respectat această regulă, situaţie în care nu se cunoaşte impozitul datorat de fiecare dintre petenţi, cu consecinţa ivirii certe a unor impedimente în executare.

Referitor la argumentul din petiţia de recurs vizând taxa pe teren, curtea constată că prima instanţă nu a statuat contrar susţinerilor recurenţilor, fiind astfel dificil de identificat interesul pentru care aceştia reiau această susţinere din întâmpinarea formulată la fond cu privire la acest aspect.

Având în vedere considerentele prezentate, în temeiul dispozițiilor art.488 pct.5 şi 8 şi art.496 alin.1 Cod procedură civilă, curtea va dispune respingerea recursurilor ca nefondate.

Domenii speta

Spete similare