Recurs. Compensarea creanțelor fiscale în cazul societății aflate în insolvență. Condiții

DREPT FISCAL

Recurs. Compensarea creanțelor fiscale în cazul societății aflate în insolvență. Condiții

- art. 90 și art. 143 din Legea nr. 85/2014

- pct. 14 din OUG nr. 88/2018

- art. 167 și 168 din Codul de procedură fiscală

Prin decizia privind compensarea obligațiilor fiscale emisă de recurentă s-a dispus compensarea creanței intimatei în cuantum de 7126 lei, cu creanța deținută de recurentă împotriva intimatei, cu titlu de TVA, până la concurența sumei de 7126 lei. La data emiterii deciziei, intimata se afla în insolvență, fiind deschisă procedura simplificată.

Art. 90 din Legea nr. 85/2014 impune condiția ca, pentru a se putea constata compensarea creanțelor reciproce, condițiile compensării să fie întrunite la data deschiderii procedurii de insolvență. Or, creanța intimatei față de recurentă era exigibilă anterior deschiderii procedurii de insolvență, pe când creanța recurentei față de intimată a devenit exigibilă ulterior deschiderii procedurii insolvenței.

Pe de altă parte, art. 167 și 168 din Codul de procedură fiscală nu cuprind dispoziții speciale față de situația debitorilor aflați în procedura simplificată de insolvență, or, este general cunoscută regula de interpretare potrivit căreia o normă specială nu poate modifica o altă normă specială decât în mod expres.

Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 116 din 12 februarie 2021

Prin Sentința nr. (...) din 28.07.2020, Tribunalul (...) a admis ca întemeiată, acțiunea formulată de reclamanta (R) S.R.L., în insolvență, prin lichidator judiciar Cabinet de Insolvență (...) în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...), prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...).

A anulat Decizia privind compensarea obligațiilor fiscale nr. (...)/10.04.2019, precum emisă de pârâtă.

A dispus restituirea către reclamantă a sumei de 7126 lei prin depunerea acestei sume la masa credală a societății reclamante, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...), prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței recurate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamant.

În motivare, recurenta a arătat că prin sentința atacată, instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 167 și art. 168 din Codul de procedură fiscală, precum și pct. 14 din O.U.G. nr. 88/2018.

Apreciază recurenta că motivarea primei instanțe, în sensul anulării deciziei privind compensarea sumelor pe care le-a emis, nu face altceva decât să încalce prevederile art. 167 și art. 168 din Codul de procedură fiscală, precum și pct. 14 din O.U.G. nr. 88/2018, prevederi de asemenea cu caracter special în materie.

În opinia recurentei, chiar dacă suma de 7.126 lei reprezintă o creanță născută înaintea deschiderii procedurii insolvenței, dreptul de creanță al organului fiscal a luat naștere după data deschiderii procedurii de faliment. În aceste condiții, consideră recurenta că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 90, coroborat cu art. 84 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței, după cum, în mod eronat a apreciat instanța de fond.

Pe de altă parte, arată recurenta, încălcarea prevederilor art. 167 și art. 168 din Codul de procedură fiscală și a Ordinului 1899/2004 rezultă din faptul că instanța de fond nu ia în considerare faptul că suma solicitată la restituire nu provine dintr-o operație de vânzare a bunurilor efectuată de lichidator cu ocazia lichidării patrimoniului debitorului, sumă care să se distribuie de lichidator conform art. 121 din Legea 85/2006.

Apreciază recurenta, în esență, că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală a sumei de 7126 lei, creanța luând naștere înainte de deschiderea procedurii falimentului așa cum menționează și lichidatorul în cuprinsul contestației având numărul de înregistrare (...)/01.07.2019, iar obligațiile care au fost compensate nu au fost prinse în tabelul definitiv rectificat II de creanțe al debitorului SC (R) SRL nr. (...)/02.10.2018.

Învederează instanței recurenta, în esență, că în conformitate cu prevederile Ordinului 1899/2004, pentru aprobarea procedurii de restituire, sumele solicitate se vor restitui numai după efectuarea compensării obligațiilor fiscale înregistrate la data soluționării cererii de restituire.

Precizează recurenta că suma solicitată la restituire nu provine dintr-o operație de vânzare a bunurilor efectuată de lichidator cu ocazia lichidării patrimoniului debitorului, sumă care să se distribuie de lichidator conform art. 121 din Legea 85/2006.

Învederează instanței recurenta, în esență, că ordinea de stingere pentru debitorii care se află sub incidența Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței se realizează în conformitate cu prevederile art. 165 alin. (6) din Codul de procedură fiscală.

În drept, recurenta a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă coroborat cu art. 20 din Legea 554/2004, art. 23 din Legea nr. 207/2015, respectiv art. 20 alin 1 din OUG nr. 44/2008.

Prin întâmpinare, intimata (R) S.R.L., în insolvență, prin lichidator judiciar Cabinet de Insolvență (...) a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, intimata arată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, având în vedere că, pe de o parte, OUG 88/2018 – pct. 14 este inaplicabil în cauză, acesta vizând societățile aflate în procedura de observație/reorganizare prevăzută de Legea 85/2014, or intimata este în procedura simplificată de faliment prevăzută de Legea 85/2014, iar pe de altă parte, prin compensarea efectuată de organele fiscale s-au încălcat dispozițiile legii speciale nr. 85/2014, care în prezenta cauză prevalează față de dispozițiile legii generale nr. 205/2015.

Învederează instanței intimata, în esență, că urmare a ridicării dreptului de administrare, activitatea debitoarei a încetat, sens în care nu a mai fost posibil ca după deschiderea procedurii de faliment să se nască alte creanțe asupra cărora să guverneze prevederile art. 102 alin. (6) din Legea 85/2014.

În opinia intimatei, chiar și în ipoteza în care această creanță s-ar fi născut după deschiderea procedurii de faliment, valorificarea acesteia, se poate face doar în cadrul procedurii insolvenței, cu autorizarea lichidatorului judiciar ori a judecătorului sindic, urmând regimul prevederilor art. 161 din Legea nr. 85/2014, nefiind incidente dispozițiile art. 90 din același act normativ, ca urmare a neîndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în materie de compensare legală la data deschiderii procedurii.

Consideră intimata că prevederile invocate de către pârâtă, respectiv OUG nr. 88/2018 prin care s-au adus modificări Legii 85/2014, pct. 14, fac referire la art. 143 din lege, care nu este aplicabil în prezenta cauză, întrucât prevederile acestui articol sunt aplicabile doar în cadrul procedurii de observație și nu după declanșarea procedurii de faliment.

Precizează intimata, în esență că starea de faliment a debitoarei este o situație specială, reglementată prin dispozițiile Legii nr. 85/2014, dispoziții a căror aplicare prevalează față de aplicarea dispozițiilor Legii 205/2015, fiind o procedură colectivă.

Tot în lumina prevederilor Legii nr. 85/2014, consideră intimata că este relevant a fi evidențiat faptul că, chiar în situația ipotetică în care debitoarea (R) SRL, lichidatorul a consimțit la efectuarea compensării potrivit cererii, actul ar fi fost nul, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 84 alin. (1) din Legea 85/2014.

Susține intimata, în esență, că dreptul de creanță al debitoarei (R) SRL s-a născut anterior deschiderii procedurii insolvenței, astfel că, chiar dacă există debite, recurenta nu poate opera compensarea legală, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 90 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, act normativ cu caracter special față de dispozițiile Codului fiscal și Codului de procedură fiscală, coroborat cu alin. (2) al aceluiași articol.

În opinia intimatei, condiția existenței datoriilor reciproce nu este îndeplinită la data deschiderii procedurii insolvenței și nici după deschiderea procedurii, întrucât creanța datorată de organul bugetar, în cuantum de 7.126 lei reprezintă o creanță născută înaintea deschiderii procedurii insolvenței, potrivit dovezilor de plată anexate în primă instanță și deciziei nr. (...)-2/25.03.2014 indicată în decizia de compensare nr. (...)/10.04.2019 iar dreptul de creanță pretins de către organul fiscal a luat naștere după data deschiderii procedurii de faliment, potrivit celor arătate de instituția publică în deciziile emise.

Susține intimata că prin compensarea operată de către organul fiscal se fraudează drepturile creditorilor debitoarei (R) SRL - societate în faliment, încălcându-se și prevederile legale ale Legii nr. 85/2014 privind procedura insolvenței în materie de distribuire a sumelor recuperate în cursul procedurii insolvenței în ceea ce privește ordinea prioritară de distribuire a sumelor recuperate.

În ceea ce privește susținerea recurentei cu privire la faptul că „suma solicitată la restituire nu provine dintr-o operație de vânzare a bunurilor efectuată de lichidator cu ocazia lichidării patrimoniului debitorului, suma care să se distribuie de lichidator conform art. 121 din Legea 85/2006”, intimata arată că îi sunt aplicabile dispozițiile Legii 85/2014 și nu ale Legii 85/2006, procedura de declanșare a falimentului împotriva societății, născându-se sub imperiul Legii 85/2014, fiind aplicabile în acest sens dispozițiile art. 159, art. 161 din acest act normativ, și nu ale art. 121 din Legea 85/2006.

Mai arată intimata, în esență, că având în vedere faptul că potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) Cod fiscal, declarațiile privind obligațiile de plată a contribuțiilor persoanelor juridice se depun până în data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc veniturile, iar obligațiile de plată pentru suma de 7.126 lei aveau scadența la data de 25.04.2017, există premisa ca aceste obligații fiscale să se fi născut anterior datei deschiderii procedurii insolvenței, fapt pentru care creditorul avea obligația de a le cuprinde în declarația de creanță formulată și depusă la dosarul cauzei la data de 20.04.2017, sens în care sunt incidente dispozițiile art. 5 alin (1) pct. 69 din Legea 85/2014.

În drept, intimata a invocat art. 205 Cod procedură civilă, art. 5 pct. 2, 45, art. 84, art. 90, art. 102 alin.6, art. 160, art. 161 din Legea 85/2014.

Analizând recursul, instanța a constatat următoarele:

Prin decizia privind compensarea obligațiilor fiscale nr. (...)/10.04.2019 emisă de recurentă (fila 16 dosar fond) s-a dispus compensarea creanței intimatei în cuantum de 7126 lei, reprezentând diferență nedatorată de impozit pe profit, cu creanța deținută de recurentă împotriva intimatei, cu titlu de TVA, până la concurența sumei de 7126 lei. La data emiterii deciziei menționate, intimata se afla în insolvență, procedura simplificată fiind deschisă în ceea ce o privește pe intimată prin Încheierea nr. (...)/F/CC/2017 din 17.03.2017 a Tribunalului (...) pronunțată în dosar nr. (...)/2017 (filele 12-13 dosar fond).

Curtea a constatat că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, recursul fiind nefondat.

Astfel, instanța de control judiciar a constatat că recurenta invocă critici de nelegalitate vizând încălcarea prevederilor art. 167 și 168 din Codul de procedură fiscală precum și a pct. 14 din O.U.G. nr. 88/2018, care pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

O primă critică de nelegalitate susținută de recurentă vizează posibilitatea conferită de pct. 14 din O.U.G. nr. 88/2014 de a fi executate silit creanțele acumulate în perioada procedurii de insolvență care au o vechime mai mare de 60 de zile.

Astfel, conform pct. 14 din O.U.G. nr. 88/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte normative, care a modificat art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență “Dacă debitorul nu se conformează planului sau se acumulează noi datorii către creditorii din cadrul procedurii de insolvență, oricare dintre creditori sau administratorul judiciar poate solicita oricând judecătorului-sindic să dispună intrarea în faliment a debitorului”.

Din interpretarea acestui text de lege rezultă că norma juridică invocată vizează creanțele născute în perioada în care debitorul este supus procedurii insolvenței și deținute de creditorii din cadrul procedurii de insolvență, nefiind așadar aplicabil pentru creanțele născute anterior datei deschiderii procedurii de insolvență.

Plecând de la această premisă, instanța de control judiciar a constatat că în mod legal a făcut instanța de fond aplicarea prevederilor art. 90 din Legea nr. 85/2014 care impun condiția ca pentru a se putea constata compensarea creanțelor reciproce condițiile compensării să fie întrunite la data deschiderii procedurii de insolvență.

Or, așa cum rezultă din chiar cuprinsul deciziei privind compensarea, creanța intimatei față de recurentă era exigibilă în data de 25.03.2014, așadar anterior deschiderii procedurii de insolvență a intimatei, în data de 17.03.2017, pe când creanța recurentei față de intimată a devenit exigibilă în data de 27.04.2017.

Prin urmare, creanțele reciproce supuse compensării nu erau certe, lichide și exigibile la data deschiderii procedurii de insolvență a intimatei, astfel că nu putea opera compensarea legală.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că sunt întemeiate susținerile intimatei privind inaplicabilitatea prevederilor art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Cu privire la această chestiune juridică, instanța de recurs a observat că împotriva intimatei s-a deschis procedura simplificată de insolvență și nu procedura generală. Or, așa cum rezultă atât din topografia textului legal invocat de recurentă, fiind situat sub titlul “Perioada de reorganizare” cât și din interpretarea gramaticală a acestuia, prevederile art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 sunt aplicabile exclusiv debitorilor aflați în procedura generală de insolvență, în faza de reorganizare, nu și debitorilor aflați în procedură simplificată, cum este cazul intimatei.

Prin urmare, apare ca neîntemeiat argumentul recurentei în sensul că art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 i-ar permite să opereze compensarea în situația particulară a intimatei.

Pe de altă parte, neîntemeiate sunt și susținerile recurentei privind incidența prevederilor art. 167 și 168 din Codul de procedură fiscală care instituie posibilitatea compensării creanțelor fiscale și reguli privind sumele de restituit de organele fiscale.

Curtea a avut în vedere că aceste norme juridice invocate de recurentă nu cuprind dispoziții speciale față de situația debitorilor aflați în procedura simplificată de insolvență, or, este general cunoscută regula de interpretare potrivit căreia o normă specială nu poate modifica o altă normă specială decât în mod expres.

Așadar, în lipsa unei prevederi exprese contrare în cuprinsul Codului de procedură fiscală, norma juridică cuprinsă la art. 90 din Legea nr. 85/2014 rămâne aplicabilă în situația juridică a intimatei.

Nu a putut fi reținută nici critica recurentei în sensul că nu s-ar fi putut dispune compensarea decât dacă suma solicitată la restituire ar fi provenit dintr-o operație de vânzare a bunurilor efectuată de lichidator în temeiul art. 121 din Legea nr. 85/2006.

Cu privire la acest aspect, Curtea a reținut, în primul rând, că Legea nr. 85/2006 nu este aplicabilă în cauză atât timp cât împotriva intimatei s-a deschis procedura simplificată de insolvență în temeiul Legii nr. 85/2014.

În al doilea rând, instanța de recurs a avut în vedere faptul că prin actul administrativ fiscal atacat nu s-a dispus o măsură în cadrul fazei de distribuire a sumelor realizate în urma lichidării patrimoniului intimatei, astfel că nu sunt aplicabile prevederile legale corespunzătoare acestei faze a procedurii de insolvență.

Pe cale de consecință, constatând că toate criticile de nelegalitate invocate de recurentă sunt neîntemeiate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 496 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către intimată.

Domenii speta

Spete similare