Decizie impunere obligaţii fiscale. Nulitate decizie de impunere emisă în baza declaraţiei de impunere dată de o altă persoană, în absenţa unui mandat în acest sens

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 1.../86/2018, la data de 19.04.2018 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul X – prin primar solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea Deciziei de impunere pentru obligaţii de plată accesorii nr. 79935/80533 din 02.03.2017 emisă de Municipiul X – Direcţia Buget, Contabilitate şi Fiscalitate – Serviciul fiscalitate persoane fizice;

- anularea Deciziei de impunere pentru anul 2017 înregistrată sub nr. 80061/80533 din data de 02.03.2017 emisă de Municipiul X – Direcţia Buget, Contabilitate şi Fiscalitate – Serviciul fiscalitate persoane fizice, ambele decizii privind-o pe ea şi pe numitul B. (decedat);

- anularea Dispoziţiei privind respingerea contestaţiei nr. 2882/08.11.2017 emisă de Municipiul X. – prin primar, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Municipiul X. prin Primar a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport cu prevederile art. 218 alin. 7 Cod procedură fiscală.

 A arătat că din interpretarea dispoziţiilor art. 268 coroborate cu prevederile art. 270; art. 272 alin. 8; art. 273 Cod procedură fiscală, rezultă clar că formularea unei contestaţii direct împotriva deciziilor de impunere la nivelul instanţei de contencios este inadmisibilă, în condiţiile în care contestaţia administrativă a acestor acte administrativ fiscale a fost soluţionată potrivit prevederilor art. 273.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca nefondată, în condiţiile în care apreciază că actele administrativ fiscale au fost emise cu respectarea întocmai a dispoziţiilor legale.

Prin sentinţa nr. 1314 din 20 decembrie 2018, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea având ca obiect „anulare act administrativ fiscal” formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul X. prin Primar, a anulat Dispoziţia nr. 2882/08.11.2017, decizia de impunere nr. 80061/80533 din 02.03.2017 pentru anul 2017 pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele fizice şi decizia nr. 79935/80533 din 02.03.2017 referitoare la obligaţiile de plată accesorii emise de pârât, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a promovat recurs pârâtul Municipiul X. prin Primar.

În susţinerea căii de atac promovate, a apreciat că soluţia instanţei este eronată, instanţa fiind dusă în eroare, cu bună ştiinţă, atât de reclamantă cât şi de martorul audiat în cauză, în susţinerea acestei afirmaţii fiind depuse următoarele înscrisuri care fac dovada relei credinţe atât a reclamantei intimate, cât şi a martorului audiat în cauză: Certificat de distrugere nr. 789/22.06.2018 care atestă, peste orice îndoială faptul că autoturismul pentru care s-a stabilit sarcina fiscală a existat, fizic, la dispoziţia reclamantei intimate până la data de 22.06.2018, momentul prezentării sale la SC C. SRL care 1-a preluat spre distrugere; borderou de achiziţie deşeuri metalice feroase întocmit la data de 22.06.2018 eliberat de aceeaşi societate comercială care a preluat autoturismul spre casare; declaraţia pentru scoaterea din evidenţă a mijloacelor de transport înregistrată în primărie cu nr. ../ 04.07.2018.

 A solicitat recurenta a se observa că toate aceste înscrisuri sunt emise în numele sau pentru A., toate au ca obiect autoturismul în discuţie şi atestă distrugerea materială a acestuia la data de 22.06.2018.

Contrar susţinerilor reclamantei, martorului audiat şi reţinerilor instanţei, autoturismul în discuţie s-a aflat în permanenţă la dispoziţia reclamantei care la data de 22.06.2018 a dispus de acesta, în sensul distrugerii. Dacă calitatea sa de deţinător legal al acestui autoturism ar fi fost negată, nu ar fi fost posibilă distrugerea sa. În plus, anexat cererii de scoatere a autoturismului de pe rolul fiscal, reclamanta a depus şi certificatul de înmatriculare al autoturismului, o altă dovadă în sensul deţinerii acestei maşini.

Raportat la reţinerile instanţei, a apreciat că acestea sunt eronate, sub următoarele aspecte:

 A reţinut instanţa că „autoturismul a fost declarat de B. şi că, în lipsa unui act de partaj, reclamanta nu poate fi impusă la plată”. A solicitat a se observa faptul că, dobândit în timpul căsătoriei, autoturismul impus la plată poartă regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, fiind bun comun, deţinut în devălmăşie de ambii soţi. Semnarea declaraţiei de impunere doar de unul dintre soţi, nu eludează caracterul de „bun comun” al bunului mobil dobândit în timpul căsătoriei. În plus, lipsa unei hotărâri de partaj după desfacerea căsătoriei menţine caracterul de bun comun al autoturismului dobândit de cei doi soţi în timpul căsătoriei. Lipsa unui proceduri succesorale după decesul lui B. nu afectează dreptul de proprietate al reclamantei asupra cotei - părţi din coproprietatea forţată a bunului dobândit în timpul căsătoriei. Eludând toate aceste aspecte, instanţa a apreciat mai mult latura morală, sensibilă a stării de fapt expusă de reclamantă, starea de fapt care, prin prisma înscrisurilor anterior precizate, este – în opinia recurentei – departe de a corespunde realităţii.

 A reţinut prima instanţă, în mod eronat, că „declaraţia de impunere nu poate produce efecte faţă de reclamantă”. Lucru total eronat, raportat la faptul că pentru bunurile deţinute de soţi, în devălmăşie, bunuri comune dobândite în timpul căsătoriei, impunerea nu se face separat, pe cote părţi, ci o singură impunere, pe numele unuia dintre soţi. A susţinut recurenta că toate neglijenţele reclamantei au fost interpretate de instanţă în sens pozitiv: respectiv, lipsa unei hotărâri de partaj şi lipsa dezbaterii succesiunii după defunct au căpătat efecte pozitive prin prisma analizei instanţei, deşi în realitate sunt dovezi clare a lipsei de interes a reclamantei asupra clarificării situaţiei bunurilor deţinute în proprietate.

 A solicitat a se observa că toate actele contestate au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale în materie. Impunerea reclamantei nu a vizat statutul său de fostă soţie a defunctului B., ci calitatea sa de coproprietar al autoturismului dobândit în timpul căsătoriei sale cu fostul său soţ.

Faţă de toate aceste reţineri, având în vedere înscrisurile noi depuse, ataşate recursului care atestă clar faptul că reclamanta a deţinut autoturismul până la data de 22.06.2018, momentul distrugerii, precum şi faptul că atât reclamanta cât şi martorul au dezinformat instanţa, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei instanţei de fond şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin întâmpinarea depusă la 22 martie 2019, reclamanta intimată A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi neîntemeiat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

În susţinerea acestui punct de vedere a precizat că în mod corect instanţa de fond a apreciat ca fiind întemeiată cererea formulată şi a dispus anularea Deciziei de impunere pentru obligaţiile de plată accesorii nr.79935/80533 din 02.03.2017 emisă de Municipiul X., precum şi a Deciziei de impunere pentru anul 2017 înregistrată sub nr. 80061/80533 din 02.03.2017, emisă de aceeaşi instituţie, ambele acte administrativ fiscale privind reclamanta şi pe fostul soţ, B. (decedat în anul 2006) şi anularea Dispoziţiei de Primar privind respingerea contestaţiei administrative nr.2882/08.11.2017, reţinând că în cauza sunt date mai multe motive de nelegalitate ale actelor administrativ fiscale contestate.

Trebuie avut în vedere faptul că instanţa de fond a dispus anularea Deciziei de impunere pentru obligaţiile de plată accesorii nr.79935/80533 din 02.03.2017 emisă de Municipiul X. pe numele reclamantei şi a numitului B. deoarece în conţinutul acesteia nu este indicat în mod concret documentul în care s-a individualizat creanţa principală, astfel încât nu se pot verifica obligaţiile fiscale accesorii sub aspectul existenţei lor, cuantumului acestora şi al prescriptibilităţii acestora, şi numai din acest singur considerent se impune anularea deciziei de impunere respective, fiind un motiv de nelegalitate a acesteia.

În conţinutul memoriului de recurs, s-a reluat de către Municipiul X. susţinerea potrivit căreia declaraţia de creanţă care a generat stabilirea obligaţiilor fiscale în reclamantei ar fi declaraţia completată de fostul său soţ, B. la data de 08.06.1995, prin care acesta a solicitat înregistrarea în evidenţele fiscale ale instituţiei anterior menţionate a autoturismului marca ... înmatriculat sub numărul ....

Ori, cu privire la această susţinere, intimata a înţeles să invoce puterea de lucru judecat generată de decizia civilă nr. 649/09.05.2018 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. ..../314/2017 (părţi în dosar fiind reclamanta din prezenta cauză, în calitate de contestatoare a titlului executoriu nr. 71050/141431 şi a somaţiei nr. 71049/141431, emise la data de 07.06.2017 şi Municipiul X., în calitate de intimat), lucru de altfel avut în vedere şi de instanţa de fond.

Interpretarea potrivit căreia persoanele căsătorite ar avea un rol fiscal comun este lipsită de logică şi sfidează prevederile legale.

Trebuie avut în vedere că fiecare persoană este identificată cu CNP propriu, putând avea bani proprii dinaintea căsătoriei, iar referitor la cele dobândite după căsătorie în cazul de faţă pot opera prevederile art.329 Cod civil, ori declaraţia unuia dintre soţi nu poate constitui izvor de obligaţii pentru celălalt soţ.

 A menţionat intimata faptul că, anterior datei de 07.06.2017, când s-au emis primele acte de executare silită împotriva sa şi a lui B. (decedat din anul 2006), nu a fost informată despre existenţa vreunei creanţe fiscale cu privire la mijlocul de transport în cauză şi de asemenea nu s-a făcut dovada comunicării în modalitatea reglementată expres de art.47 din Legea nr.207/2015 a unei decizii de impunere pentru ca aceasta să îi fie opozabilă, să producă efecte şi să poată constitui titlu de creanţă ce ar putea sta la baza întocmirii unui titlu executoriu. În sprijinul susţinerilor sale am depus la dosarul cauzei cererea adresată Municipiului X. înregistrată sub nr. 102049/30.06.2017 de a i se comunica decizia de impunere care a stat la baza emiterii primului titlu executoriu înregistrat sub nr. 71050/141431 şi a somaţiei nr. 71049/141431 emise la 07.06.2017 (care a fost anulat cu caracter definitiv de Tribunalul Suceava), fiindu-i comunicate la data de 08.08.2017 Decizia de impunere pentru obligaţiile de plată accesorii nr.79935/80533 din 02.03.2017 şi respectiv Decizia de impunere pentru stabilirea impozitelor pentru anul 2017 înregistrată sub nr.80061/80533 din data de 02.03.2017.

Având în vedere considerentele expuse instanţa de fond a apreciat că Decizia nr.79935/80533 din data de 02.03.2017 are caracter nelegal.

În ceea ce priveşte Decizia de impunere pentru anul 2017 înregistrată sub nr. 80061/ 02.03.2017, comunicată tot la data de 08.08.2017, de asemenea este considerată de către prima instanţă ca fiind nelegală atâta timp cât mijlocul de transport respectiv nu a făcut obiectul partajului de bunuri comune, în evidenţele Municipiului X. el figurând pe rolul fiscal al fostului soţ al reclamantei, B., raportat la declaraţia dată de acesta în anul 1995, neproducând efecte faţă de aceasta.

S-a apreciat că, în lipsa unui act de partaj realizat prin act notarial sau hotărâre judecătorească conform căruia bunul să treacă în proprietatea exclusivă a reclamantei, apare ca nelegală emiterea unei decizii de impunere prin care s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de plată a impozitului integral aferent anului 2017 pentru autoturismul înmatriculat pe numele lui B.

Totodată s-a susţinut că dat fiind faptul că fostul soţ a decedat în anul 2006, fără a se dezbate succesiunea, acesta neavând de altfel în proprietate alte bunuri mobile sau imobile, nu s-a modificat situaţia sa juridică, fiind în stare de devălmăşie. Drept urmare, a susţinut intimata că nu poate fi obligată la plata impozitului pe mijlocul de transport respectiv.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate invocat în faţa instanţei de fond care are în vedere faptul că debitele pretinse de intimată sunt de mult prescrise, acesta nu a fost supus analizei acesteia fiind considerate prioritare alte aspecte de nelegalitate.

În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia ar fi încercat să inducă în eroare instanţa cu privire la existenţa autoturismului marca ... înmatriculat pe numele lui B. intimata a arătat că în cauză este vorba despre un autoturism fabricat în anul 1982 (care are o vechime de 37 de ani), care a fost înmatriculat în anul 1995 pe numele fostului său soţ, care l-a şi deţinut până în anul 1996, când a părăsit România. În acest context, maşina, cheile şi actele acesteia au rămas în posesia rudelor sale care domiciliază în satul .., ei folosind-o sporadic până în anul 2002 când aceasta a suferit defecţiuni majore şi nefiind găsite piese de schimb pentru a fi reparată, a fost abandonată pe un teren viran din spatele curţii aparţinând părinţilor lui B.

Nemaiprezentând interes pentru a fi reparată datorită costurilor mari, aceasta a rămas abandonată aşa cum s-a arătat anterior, ultima inspecţie tehnică periodică obligatorie pentru autoturismul înmatriculat sub nr. ..., pe numele lui B., fiind efectuată la data de 01.08.2011 (cu o valabilitate de 2 ani) în cadrul staţiei ce a aparţinut societăţii S.C. D. S.R.L., fapt confirmat de răspunsul trimis de Registrul Auto Român, la solicitarea instanţei de fond.

 A arătat intimata că, în contextul în care a primit la adresa de domiciliu la data de 09.06.2017 titlul executoriu nr.71050/141431 şi somaţia nr.71049/141431 prin care era înştiinţată că trebuie să achite suma de 4.769,94 lei cu titlu de impozit pe mijloc de transport, ulterior fiind emis un al doilea titlu executoriu înregistrat sub nr.71050/150461 din 02.11.2017 şi o somaţie pentru suma de 4.940,87 lei (din care 2090,66 lei reprezintă debit restant, iar 2.850,21 lei accesorii), ambele contestate în instanţă, a luat legătura cu rudele fostului soţ, aducându-le la cunoştinţă despre faptul că a fost somată să plătească acele sume de bani care erau într-un cuantum destul de mare, situaţie în care acestea i-au spus că mai deţin câteva elemente din caroseria maşinii abandonate ca urmare a faptului că persoana care strângea fierul vechi în localitate nu a mai venit după acesta, aşa încât în luna iunie 2016 a predat la un centru de colectare de fier vechi elementele de caroserie, fiindu-i eliberată o dovadă în acest sens, după care a formulat cerere de scoatere din evidenţele Municipiului X. a autoturismului marca ... pentru a nu mai primi alte titluri executorii.

Cu toate acestea, contrar susţinerilor recurentei din memoriul depus la dosar, instituţia sus-menţionată a mai emis două titluri executorii şi două somaţii pe numele său titlul executoriu nr.71483/178624 din 11.07.2018 şi titlul executoriu nr.71483/195805 din 23.10.2018), ambele contestate la instanţă, fiind dispusă suspendarea executării silite.

Mai mult, data de 03.08.2018 recurentul i-a pus chiar poprire pe contul personal în care i se virează salariul (singura sa sursă de a se întreţine) în baza adresei de înfiinţare a popririi nr. l19982/03.08.2018, fără a fi înştiinţată în prealabil despre acest aspect.

A mai arătat intimata că, ulterior pronunţării soluţiei în prezentul dosar de către Tribunalul Suceava prin care s-a dispus anularea Deciziei nr.79935/80533 din 02.03.2017 şi a Deciziei de impunere pentru anul 2017, ambele vizând impozitul pentru autoturismul marca .., Municipiul X. a emis o altă decizie de impunere înregistrată sub nr.280075/102 din 28.11.2018 prin care i s-a stabilit obligaţia de plată faţă de bugetul local reprezentând impozit pentru acelaşi autoturism în sumă de 1.120 lei şi respectiv 474,50 lei reprezentând accesorii aferente anilor 2013-2018.

Examinând cu prioritate excepţia lipsei de interes a recurentului în promovarea căii de atac, conform art. 237 alin. 2 pct.1 și art. 248 Cod procedură civilă, Curtea reține că în conformitate cu art. 32 Cod procedură civilă pentru exercitarea unei acțiuni în justiție și pentru dobândirea calității de parte în proces autorul cererii trebuie să justifice un interes. Potrivit art. 33 Cod procedură civilă „Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual”.

Prin interes se înţelege folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia - cerere în justiţie sau apărare de fond ori procedurală.

Pentru a stabili dacă recurenta are interes în exercitarea prezentului recurs, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate. Or, în condițiile în care excepția lipsei de interes a fost invocată pe considerentul emiterii unui act administrativ fiscal ulterior admiterii acțiunii de fond, Curtea apreciază că recurenta-pârâtă se situează pe poziția părții care a pierdut procesul, de vreme ce acțiunea formulată împotriva sa a fost admisă, astfel încât emiterea unui nou act administrativ este lipsit de relevanță juridică în prezenta cauză.

Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului precum şi a motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul nu este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Curtea reține că emiterea actelor administrativ fiscale ce fac obiectul acțiunii în anulare a avut ca premisă declarația de impunere dată de B. la data de 08.06.1995, fostul soț al reclamantei.

Pornind de la această premisă a emiterii deciziilor de impunere și în limita criticilor formulate de recurent, Curtea reține că declarația de impunere constituie înscrisul întocmit de către contribuabil în care se declară veniturile realizate sau bunurile deținute, pe baza căreia se calculează cuantumul impozitului datorat bugetului local.

Dar declarația fiscală nu este un simplu înscris, ci un act juridic care nu reprezintă altceva decât forma exteriorizată a manifestării de voință a plătitorului de impozite, prin care acesta fie stabilește impozitul datorat, fie oferă numai datele necesare stabilirii de către organul fiscal a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorată bugetului. Astfel, conform art. 102 alin. 3 din Legea nr. 207/2015 „Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia de a completa declaraţia fiscală înscriind corect, complet şi cu bună-credinţă informaţiile prevăzute de formular, corespunzătoare situaţiei sale fiscale. Declaraţia fiscală se semnează de către contribuabil/plătitor sau, după caz, reprezentantul legal ori împuternicitul acestuia.” În mod similar aceste dispoziții au fost reglementate și în art. 82 alin. 3 din OG nr. 92/2003.

Din punct de vedere juridic, ca efect al depunerii declarației fiscale, se naște dreptul organului fiscal de a proceda la stabilirea impozitului pe baza datelor din declarație sau dreptul organului fiscal de a pretinde plata impozitului.

Această interpretare decurge din faptul că în reglementarea Codului de procedură fiscală declarația fiscală este asimilată deciziei de impunere.

Cu alte cuvinte raportul juridic de drept fiscal, care naște drepturi și obligaţii corelative, se leagă între declarant și organul fiscal, fiind exclusă posibilitatea ca acesta din urmă să se îndrepte împotriva altor persoane.

Chiar dacă s-ar presupune că numitul B. a făcut declarația de impunere în baza unui mandat tacit, mandatul convențional între soți a încetat la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei prin divorț.

Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, ceea ce conduce la concluzia că motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă sunt neîntemeiate.

Față de aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă și art. 20 din Legea nr. 554/2006 va respinge recursul ca nefondat.

Ca parte căzută în pretenţii, recurentul va fi obligat în temeiul dispoziţiilor art. 453 Cod procedură civilă, să plătească intimatei cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare