Pretenţii. Răspundere civilă delictuală. Conflict negativ de competenţă. Competenţă materială funcţională. Principiul disponibilităţii părţilor. Obiectul acţiunii în contencios administrativ

Pretenţii. Răspundere civilă delictuală. Conflict negativ de competenţă. Competenţă materială funcţională. Principiul disponibilităţii părţilor. Obiectul acţiunii în contencios administrativ.

-Cod civ.art. 1349, 1357 şi urm.

-C.pr.civ., art. 94 lit. k) şi art. 95

-C.pr.civ. art. 22 alin.5 şi 6

Or, în raport de obiectul şi cauza deduse judecăţii, astfel cum au fost stabilite expres de reclamant, Curtea va stabili competenţa de soluţionare a cererii de faţă cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor în cadrul procesului civil şi constată că sunt aplicabile normele de drept comun în materie de competentă materială (inclusiv funcţională), respectiv art. 95 şi art. 94 lit. k C.pr.civ.

(Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal,

sentinţa civilă nr. 511 din data de 30 septembrie 2019)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, la data de 30.10.2017, reclamantul M.A.I. a solicitat obligarea pârâţilor G.I. şi D.A. la plata sumei în cuantum de 227.494 lei, reprezentând prejudiciul creat prin fapta ilicită proprie, înregistrat în patrimoniul M.A.I. – I.P.B., actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii. În temeiul dispoziţiilor art. 68 a solicitat şi introducerea în cauză a I.P.B.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, 1357 şi urm. C.civ., iar competenţa Secţiei Civile a Tribunalului a fost justificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 94 lit. k) şi art. 95 C.pr.civ. , în raport de valoarea pretenţiilor care depăşeşte 200.000 lei.

Prin sent.civ. nr.808/20.04.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal.

În motivarea soluţiei, Tribunalul a reţinut că „reclamantul constituie o pretinsă persoană vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual – Ordinul Prefectului nr. II/2508/15.03.2012 (şi a cărui nelegalitate a fost stabilită prin hotărâre judecătorească –decizia nr. 44/21.01.2016 a Tribunalului Bucureşti –Secţia a II–a Contencios Administrativ şi Fiscal şi confirmată/reţinută şi prin auditul Curţii de Conturi), adresat altui subiect de drept (respectiv numitului H.M.P.)”, dar şi că „reclamatul a formulat prezenta cerere în justiţie, şi în condiţiile dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004, respectiv şi personal împotriva persoanelor (pârâţilor –persoane fizice) care au contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului administrativ mai sus menţionat şi în legătură cu care se pretinde că se fac vinovaţi, solicitându-se plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.”

Prin sentinţa civilă nr. 3508/15.05.2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Secţiei Civile şi, constatând ivit conflict negativ de competenţă, a înaintat dosarul la Curtea de Apel Bucureşti pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

În motivare a reţinut în esenţă faptul că reclamantul nu s-a întemeiat pe Legea nr.554/2004 şi nici pe Legea nr. 121/1998, iar Secţia Civilă a încălcat principiul disponibilităţii părţilor schimbând cauza acţiunii împotriva voinţei reclamantului, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 22 alin. (5) şi (6) C.pr.civ.

Conflictul negativ de competenţă a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a Contencios Administrativ şi Fiscal, sub nr. 41372/3/2017*, aceasta stabilind, prin sentinţa civilă nr. 511/2019 pronunţată la 30.09.2019, competenţa de judecare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a Civilă pentru următoarele considerente:

Curtea a reţinut deja faptul că, prin cererea de chemare în judecată de faţă, reclamantul M.A.I. a solicitat obligarea pârâţilor G.I. şi D.A. la plata sumei în cuantum de 227.494 lei, reprezentând prejudiciul creat prin fapta ilicită proprie, înregistrat în patrimoniul M.A.I. –I.P.B., actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, 1357 şi urm. C.civ.

Mai mult, reclamantul a justificat introducerea acţiunii pe rolul Tribunalului la Secţia Civilă prin aplicarea dispoziţiilor de drept comun, respectiv art. 94 lit. k) şi art. 95 C.pr.civ., în raport de valoarea pretenţiilor care depăşeşte 200.000 lei.

Deşi s-a pus în discuţie implicit cauza acţiunii (şi de Secţia Civilă şi de Secţia de Contencios Administrativ a Tribunalului Bucureşti), prin raportare la care se stabileşte şi competenţa materială (în acest caz funcţională) a instanţei, reclamantul a menţinut susţinerile sale din acţiune în sensul că a formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun în materie, respectiv art. 1349 şi urm. C.civ., şi nu solicită despăgubiri ca urmare a prejudiciului suferit prin anularea unui act administrativ în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind anulat chiar actul reclamantului (fila 35 dosar Secţia a II-a).

Curtea arată că modalitatea în care Secţia a II-a a Tribunalului a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (5) şi (6) C.pr.civ. este corectă, aceasta reţinând faptul că „instanţa de judecata nu este ţinută de temeiul legal invocat de reclamant, dând sau restabilind calificarea juridică a actelor si faptelor deduse judecăţii, dacă părţile le-au dat o altă denumire, însă numai cu respectarea principiului contradictorialităţii, respectiv disponibilităţii. Astfel, potrivit art. 22 alin. (5) şi alin. (6) C.pr.civ., judecătorul nu poate schimba temeiul juridic in cazul in care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturile de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridica şi motivele de drept asupra cărora au înţeles sa limiteze dezbaterile, daca astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.”

În raport de aceste dispoziţii legale, astfel interpretate, Curtea arată că Tribunalul Bucureşti – Secţia Civilă a schimbat chiar cauza cererii de chemare în judecată împotriva voinţei reclamantului, reţinând incidenţa altor prevederile legale decât cele pe care acesta şi-a întemeiat acţiunea, ceea ce nu putea face decât cu încălcarea principiului disponibilităţii în cadrul procesului civil.

Mai mult, Curtea reţine că în cauza de faţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 care prevăd posibilitatea persoanei vătămate de a solicita despăgubiri printr-o acţiune distinctă motivat de faptul că, deşi a cerut anterior, printr-o acţiune distinctă, anularea actului administrativ vătămător, nu solicitase şi despăgubirile pentru pagubele suferite prin emiterea actului nelegal de către autoritate. Or, nu aceasta este ipoteza în speţa de faţă deoarece anterior a fost anulat, la cererea unui terţ persoană vătămată, actul administrativ emis chiar de către reclamant, calea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 19 fiindu-i deschisă exclusiv acestui terţ care a obţinut anularea actului, şi în nici un caz autorităţii emitente însăşi.

Nici dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile cauzei, acestea neputând fi interpretate decât prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Or, prin interpretarea acestora în contextul actului normativ arătat, Curtea arată că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată, având posibilitatea de a introduce în cauză şi funcţionarul, respectiv persoana care a contribuit la elaborarea, emiterea, adoptarea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere, caz în care, dacă acţiunea se admite, ar putea obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă.

Cum în cauza de faţă chiar autoritatea, căreia i s-a anulat un act emis de aceasta, solicită despăgubiri, de la pârâţii despre care susţine că nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile legale, pentru prejudiciul cauzat prin aceste fapte apreciate ca ilicite, temeiul invocat fiind răspunderea civilă delictuală, rezultă că nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 16 arătate.

Mai mult, Curtea arată că sub acest aspect, al cadrul procesual în cadrul litigiilor de contencios administrativ, sunt relevante şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr. 7/2018 pronunţată în recursul în interesul legii, în care arată următoarele:

„57. Sesizarea instanţei de contencios administrativ are, aşadar, ca premisă vătămarea reclamantului, care se produce fie prin actul administrativ al autorităţii publice, fie prin nesoluţionarea de către aceasta, în termenul legal, a unei cereri.

58. În acest sens, sub titlul Obiectul acţiunii judiciare, art. 8 din Legea nr. 554/2004 prevede la alin. (1) că: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim."

59. Prin urmare, de esenţa contenciosului administrativ este fie existenţa unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluţionarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, manifestări sau omisiuni ale autorităţii publice prin care subiectul care poate sesiza instanţa de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim.

60. Aşadar, de principiu, într-un litigiu de contencios administrativ, autoritatea publică are calitatea de pârâtă.

61. Chiar dacă, definind noţiunea de contencios administrativ, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 prevede că aceasta este "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim", aceasta nu înseamnă că orice litigiu în care o autoritate publică are calitatea de reclamantă este dat în competenţa instanţei de contencios administrativ.

62. Se are în vedere, pe de o parte, că, potrivit acestui din urmă text legal, litigiul trebuie să se fi născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Pe de altă parte, dacă nu are calitatea de persoană vătămată în termenii definiţi de Legea nr. 554/2004, autoritatea publică poate sesiza instanţa de contencios administrativ numai în cazul în care există dispoziţii legale exprese în acest sens.”

În plus însă faţă de cele reţinute de cele două instanţe aflate în conflict, ceea ce a observat Curtea este faptul că se urmăreşte angajarea răspunderii pârâtei D.A., care, se susţine că, în calitatea de director al Direcţiei Regim Permise de Conducere şi Înmatriculări a Vehiculelor, ar fi săvârşit o faptă ilicită, dar şi angajarea răspunderii pârâtului G.I. pentru fapta ilicită a acestuia, săvârşită de asemenea în exercitarea funcţiei de Prefect al J.B.

Însă, în cauza de faţă, chiar reclamantul MAI a considerat că se aplică dispoziţiile legislaţiei muncii şi ale legislaţiei civile, neputându-se aplica dispoziţiile speciale ale O.G. nr.121/1998 şi ale Instrucţiunilor MAI nr. 114/2013, care reglementează modalitatea în care se stabileşte răspunderea materială a funcţionarilor publici cu statut special din carul MAI deoarece pârâţilor li se aplică acte normative distincte. Astfel, comisia de cercetare administrativă a considerat că nu poate angaja răspunderea celor doi pârâţi prin procedura specială deoarece numai unul dintre aceştia are calitatea cerută de lege pentru aplicarea dispoziţiilor arătate, motiv pentru care a solicitat Direcţiei Generale Juridice din cadrul MAI formularea unei acţiuni la instanţa civilă competentă (fila 247-248 vol. 1 dosar fond).

Curtea reţine deci faptul că reclamantul îşi întemeiază pretenţia pe răspunderea civilă delictuală reglementată de Codul civil, justificându-şi temeiul de drept şi susţinând expres că nu sunt aplicabile normele speciale în materia răspunderii poliţistului.

Or, în raport de obiectul şi cauza deduse judecăţii, astfel cum au fost stabilite expres de reclamant, Curtea va stabili competenţa de soluţionare a cererii de faţă cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor în cadrul procesului civil şi constată că sunt aplicabile normele de drept comun în materie de competentă materială (inclusiv funcţională), respectiv art. 95 şi art. 94 lit. k) C.pr.civ.

Pentru toate motivele arătate, în temeiul art. 135 C.pr.civ., va stabili competența de judecare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a Civilă.

Domenii speta

Spete similare