Drept civil. Insolvenţă. Cerere de emitere a unui certificat de grefă european

•Drept civil. Insolvenţă. Cerere de emitere a unui certificat de grefă european

Noţiunea de materie civilă şi comercială în interpretarea CJUE

- R. (C.E.) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, art. 1 alin. (1) şi alin. (2) lit. b).

Cererea de despăgubiri pentru răspundere delictuală sau cvasidelictuală introdusă de lichidator în cadrul unei proceduri de insolvenţă se încadrează în noţiunea de materie civilă şi delictuală, chiar dacă cererea a fost formulată în cursul procedurii insolvenţei.

(Secţia a V-a civilă, decizia civilă nr. 1259/A din data de 9 septembrie 2019

Prin încheierea din 27.05.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă s-a respins cererea de emitere a certificatului european formulată de creditoarele B.R. SRL şi B. D. T. SRL.

A reţinut judecătorul-sindic că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Convenţia de la Lugano, convenţia se aplică în materie civilă şi comercială, indiferent de natura instanţei sau a tribunalului. Aceasta nu se aplică, îndeosebi, în materie fiscală, vamală sau administrativă. Conform alin. (2), convenţia nu se aplică în ceea ce priveşte (...); (b) falimentul, procedurile de lichidare a societăţilor comerciale insolvabile sau a altor persoane juridice, tranzacţiile judiciare, concordatelor şi procedurilor similare (...).

În cauză, hotărârea a cărei recunoaştere şi executare este urmărită de către petenţi, respectiv sentinţa civilă nr. 152/15.01.2018, este una pronunţată în procedura falimentului, respectiv o sentinţă prin care, în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei s-a dispus atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor responsabile de apariţia stării de insolvenţă.

În lumina principiilor ce decurg din jurisprudenţa C.J.U.E. - C-292/08 German Graphische ECLI:EU:C:2009:544, paragrafele 22 – 28 -, două coordonate definesc noţiunile de „faliment, proceduri de lichidare şi alte proceduri similare”, respectiv acțiunea în discuţie să decurgă în mod direct din faliment şi să se afle în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de administrare judiciară. Or, acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art.138 din Legea nr. 85/2006 reprezintă, „dincolo de orice îndoială”, o acţiune ce decurge în mod direct din faliment. Aceasta reprezintă o procedură specifică procedurii de insolvenţă, pusă la dispoziţia unui număr limitat de persoane – participanţi la procedura insolvenţei şi are ca obiect atragerea răspunderii persoanelor responsabile de apariţia stării de insolvenţă. Pe cale de consecinţă, deschiderea procedurii de faliment reprezintă o premisă indiscutabilă a exercitării acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 138 din lege.

Argumentele anterioare susţin, a apreciat judecătorul-sindic, şi concluzia existenţei unei legături strânse cu procedura de lichidare de bunuri.

Atragerea răspunderii persoanelor responsabile de apariţia stării de insolvenţă nu poate fi privită ca o acţiune autonomă, independentă de procedura insolvenţei. Însăşi exercitarea ei este determinată de existenţa unei proceduri de insolvenţă şi nu poate fi concepută înafara unei astfel de proceduri, câtă vreme urmăreşte să stabilească chiar responsabilitatea pentru însăşi apariţia acestei stări.

În aceste condiții, judecătorul-sindic a apreciat că acţiunea în cauză, finalizată prin pronunţarea sentinţei civile nr. 152/15.01.2018, este o procedură care decurge în mod direct din faliment și care se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri.

Prin urmare, acţiunea a cărei recunoaştere şi executare se urmăreşte în cauză este una exclusă din domeniul de aplicare al Convenţiei de la Lugano, ca atare cererea de emitere a certificatului este inadmisibilă.

Prin apelul declarat apelantele-creditoare B. R. SRL şi B. D.T. SRL au solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii. Au arătat apelantele-creditoare B. R. SRL şi B. D. T. SRL că, în mod greşit s-a respins cererea, în condiţiile în care judecătorul-sindic a aplicat dispoziţii legale abrogate – Convenţia de la Lugano şi Regulamentul nr. 44/2001; că, judecătorul-sindic a omis să se pronunţe asupra excepţiei de inadmisibilitate, invocate din oficiu; că, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare – Regulamentul nr. 1215/2012, litigiul în atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator reprezintă o procedură autonomă, de altfel în speţă litigiul fiind soluţionat după închiderea procedurii; s-a omis cu totul analiza art. 42 şi 53 din Regulament; că, o extindere a dispoziţiilor Regulamentului în sensul excluderii acestui litigiu din sfera de aplicare înseamnă o imposibilitate de executare silită şi, de aceea, nu poate fi acceptată.

Analizând apelul formulat de apelantele-reclamante B. R. SRL şi B. D. T. SRL, Curtea reţine: Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată de părțile contractante la Lugano la 30 octombrie 2007 („Convenția de la Lugano” sau „convenția”), în vigoare, este încheiată între Comunitatea Europeană, Regatul Danemarcei, Republica Islanda, Regatul Norvegiei și Confederația Elvețiană. Obiectivul convenției este ca hotărârile să se bucure de același nivel de recunoaștere în circuitul juridic între țările UE și Elveția, Norvegia și Islanda. Convenţia de la Lugano din 2007 reprezintă versiunea revizuită a Convenţiei de la Lugano din 1988, convenție paralelă cu Convenția de la Bruxelles din 1968, înlocuită cu Regulamentul (CE) nr.44/2001.

Fiind din anul 2007, textul Convenţiei de la Lugano a fost elaborat, în mod firesc, în corespondenţă cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în vigoare la acel moment şi care impunea condiţiile de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în Comunitatea Europeană. Acesta este motivul pentru care judecătorul-sindic s-a raportat la interpretarea Curţii de Justiţie referitoare la Regulamentul (CE) nr. 44/2001, fără a observa că, la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 152/15.01.2018 era în vigoare Regulamentul (UE) nr.1215/2012, care înlocuise Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

Certificatul prevăzut de Convenţia de la Lugano (reţinută, eronat, în considerentele încheierii atacate ca fiind indicată de către apelantele-creditoare) urmăreşte simplificarea situației creditorului, care trebuie să prezinte un singur document, și posibilitatea ca instanța solicitată pentru a pronunța hotărârea de încuviințare a executării să acceseze informația privind hotărârea a cărei executare se solicită în mod rapid.

Certificatul a fost instituit întrucât se întâmpla deseori ca instanța solicitată să întâmpine dificultăți în a extrage anumite informații rapid și sigur din hotărârea instanței inițiale, având în vedere limbajul hotărârii și metodele diferite prin care actele judiciare sunt elaborate în sistemele diferite ale statelor obligate prin convenție. Ca atare, astfel cum rezultă din modelul din anexa V a Convenţiei, certificatul trebuie să indice statul de origine, instanța sau autoritatea competentă care eliberează certificatul, instanța care a pronunțat hotărârea, detaliile hotărârii (data, numărul de dosar, părțile și, dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsă, data comunicării actului de sesizare a instanței), textul hotărârii (în sens strict, adică numai textul părții dispozitive a hotărârii), numele părților care au beneficiat de asistență judiciară și o declarație conform căreia hotărârea este executorie în statul de origine. Certificatul este eliberat de instanța care a pronunțat hotărârea.

Pentru identitate de raţiune, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, intrat în vigoare la data de 10 ianuarie 2015, stabileşte că o hotărâre pronunţată într-un stat membru care este executorie în statul membru respectiv este executorie în celelalte state membre fără a fi necesară o hotărâre de încuviinţare a executării şi că o hotărâre pronunţată într-un stat membru care este executorie în statul membru solicitat este executată în aceleaşi condiţii ca o hotărâre pronunţată în statul membru solicitat. Elementul major şi de noutate adus de Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 este acela că se suprimă procedura de exequatur, care constă în procedura pe care un creditor care deţinea un titlu executoriu obţinut într-un stat membru trebuia să o îndeplinească pentru a obţine executarea respectivului titlu în alt stat membru. Pentru a se putea executa silit într-un stat membru o hotărâre pronunţată pe teritoriul unui alt stat membru, creditorul trebuie să prezinte autorităţii competente de executare următoarele acte: o copie a hotărârii care să întrunească toate condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii acesteia şi certificatul eliberat de instanţa de origine, la cererea părţii interesate, în conformitate cu art. 53, care atestă că hotărârea are caracter executoriu şi care conţine un rezumat al hotărârii, iar dacă este cazul informaţii relevante cu privire la cheltuielile de judecată - art. 42 din Regulament. În orice caz, indiferent de procedura care ar trebui urmată pentru încuviinţarea executării silite, faptul că instanța de origine a eliberat certificatul prevăzut în anexa a V-a Convenţiei şi anexa I a Regulamentului UE certifică faptul că hotărârea cade sub incidența Regulamentului şi, în consecinţă, a Convenției [art. 1 alin. (2) lit. b) din Convenţie exclude, în mod identic Regulamentului, „falimentele, procedurile de lichidare a societăților comerciale insolvabile sau a altor persoane juridice, tranzacțiile judiciare, concordatele și procedurile similare”]. Refuzând eliberarea certificatului, judecătorul-sindic a considerat că hotărârea de atragere a răspunderii patrimoniale este exclusă din câmpul de aplicare al Convenţiei, pe motiv că priveşte o procedură de insolvenţă. România este o ţară membră a Uniunii Europene şi, în consecinţă, certifică executorialitatea hotărârilor pe care le pronunţă în aplicarea Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, astfel cum în mod corect s-a arătat prin cererea de apel. Potrivit art. 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012 [identic art. 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001, analizat de prima instanţă], regulamentul „nu se aplică în ceea ce privește: […] (b) falimentele, procedurile privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acordurile amiabile, concordatele sau procedurile similare”. Raţiunea excluderii prin Regulament este aceea că există o altă normă care se aplică acestor proceduri, nicidecum aceea, astfel cum a considerat judecătorul-sindic, că hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic nu ar putea fi recunoscute. Considerentele (4), (6) și (7) ale Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență au următorul cuprins: „(4) Pentru buna funcționare a pieței interne este necesar să se evite ca părțile să fie tentate să transfere bunurile lor sau procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul, în încercarea de a obține o situație juridică mai favorabilă («forum shopping»). […] (6).

În conformitate cu principiul proporționalității, prezentul regulament ar trebui să se limiteze la dispozițiile care reglementează competența de a deschide proceduri de insolvență și de a pronunța hotărâri care derivă direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. În plus, prezentul regulament trebuie să conțină dispoziții privind recunoașterea acestor hotărâri și a dreptului aplicabil care să respecte, la rândul lor, acest principiu. (7) Procedurile de insolvență cu privire la falimentul întreprinderilor insolvente sau al altor persoane juridice, concordatele și procedurile analoage sunt excluse din domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles […]” (actualul Regulament nr. 1215/2012).

Curtea de Justiţie a statuat că Regulamentul nr. 1215/2012 și Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretate astfel încât să se evite orice suprapunere între normele de drept pe care aceste texte le enunță și orice vid juridic. Astfel, acțiunile excluse, potrivit articolului 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, din domeniul de aplicare al acestuia din urmă, întrucât se încadrează la „falimente, proceduri privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acorduri amiabile, concordate sau proceduri similare”, intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000. În mod simetric, acțiunile care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 (Hotărârea din 9 noiembrie 2017, Tünkers France și Tünkers Maschinenbau, C-641/16, EU:C:2017:847, punctul 17). Astfel cum rezultă în special din considerentul (10) al Regulamentului nr.1215/2012, intenția legiuitorului Uniunii a fost de a reține o concepție largă pentru noțiunea „materie civilă și comercială”, care figurează la articolul 1 alineatul (1) din acest regulament, și, pe cale de consecință, un domeniu larg de aplicare pentru acesta din urmă. În schimb, domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000, în conformitate cu considerentul (6) al acestuia, nu trebuie să facă obiectul unei interpretări largi (Hotărârea din 9 noiembrie 2017, Tünkers France și Tünkers Maschinenbau, C-641/16, EU:C:2017:847, punctul 18, precum și jurisprudența citată).

Pentru a determina dacă o acțiune derivă direct dintr-o procedură de insolvență, elementul determinant reținut de Curtea de Justiţie pentru a identifica domeniul în care se încadrează o acțiune nu este contextul procedural în care se înscrie acea acțiune, ci temeiul juridic al acesteia din urmă. Ceea ce trebuie să se stabilească este dacă dreptul sau obligația care servește drept temei al acțiunii își are izvorul în normele comune de drept civil și comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență (Hotărârea din 9 noiembrie 2017, Tünkers France și Tünkers Maschinenbau, C-641/16, EU:C:2017:847, punctul 22).

Analizând litigiul în care s-a pronunţat sentinţa civilă discutată în prezenta cauză, Curtea constată că deschiderea procedurii de insolvenţă a influenţat acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale a persoanei vinovate de starea de insolvenţă sub două aspecte: în primul rând, competenţa a revenit judecătorului-sindic; în al doilea rând, fapta ilicită a fost prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Niciuna dintre aceste două consecinţe nu permit însă calificarea litigiului ca fiind derivat direct din procedura de insolvență și strâns legat de aceasta. Împrejurarea că, în absenţa procedurii de insolvenţă, creditorii ar fi trebuit să uzeze de acţiuni individuale pentru recuperarea prejudiciului nu schimbă natura juridică a litigiului, care rămâne un litigiu în răspundere delictuală, întemeiat pe normele comune de drept civil şi nu pe norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență (limitarea faptelor ilicite prin art. 138 din Legea nr.85/2006 nu înseamnă o derogare în sensul Regulamentelor; întocmai ca în cazul acţiunii de drept comun în răspundere civilă, reclamantul din acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 138 trebuie să probeze fapta, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia). Aşadar, hotărârea a cărei executare silită este urmărită în speţă nu reprezintă o hotărâre pronunţată într-un litigiu care, intrând în sfera de aplicare a Regulamentului nr. 1346/2000, nu intră în sfera de aplicare a Regulamentului nr. 1215/2012. De altfel, la momentul pronunţării Încheierii apelate Curtea de Justiţie oferise interpretarea neechivocă a articolului 1 alineatul (1) și alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, arătând că acesta trebuie interpretat în sensul că o acțiune cum este cea în discuție în litigiul principal, având ca obiect o cerere de despăgubiri pentru răspundere delictuală sau cvasidelictuală, introdusă de lichidator în cadrul unei proceduri de insolvență și al cărei rezultat, în cazul admiterii acțiunii, se adaugă la masa credală, se încadrează în noțiunea „materie civilă și comercială”, în sensul alineatului (1) al acestei dispoziții, și intră, în consecință, în domeniul de aplicare material al regulamentului menționat. (Hotărârea Curţii din 06 februarie 2019, C-535/17, ECLI:EU:C:2019:96).

A observat Curtea de Justiţie că „chiar dacă, în cauza principală, existența unei legături cu procedura insolvenței este de netăgăduit, întrucât este vorba despre o acțiune introdusă de lichidator în interesul creditorilor, totuși, astfel cum reiese din dosarul aflat la dispoziția Curții, o astfel de acțiune poate fi introdusă de creditori în mod individual, înainte, în timpul sau după desfășurarea procedurii de insolvență” (pct. 35) şi în consecinţă „trebuie să se considere că o astfel de acțiune își are temeiul nu în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență, ci, dimpotrivă, în norme comune de drept civil și comercial și, în consecință, nu se află în afara domeniului de aplicare a Regulamentului nr. 44/2001” (pct. 37). În ce priveşte motivele de nulitate a hotărârii atacate, invocate prin apel, acestea nu se susţin. Se observă astfel că raportarea primei instanţe la Convenţia de la Lugano (neinvocată în cauză) sau la Regulamentul nr. 44/2001 (neaplicabil) nu înseamnă lipsirea hotărârii de temeiul în drept, cât timp temeiul în drept nu se confundă cu textul de lege care îl prevede. Judecătorul-sindic s-a raportat în mod corect la domeniul de aplicare a noţiunii „materie civilă şi comercială”, astfel încât indicarea eronată a Regulamentului nr. 44/2001, al cărui conţinut sub acest aspect nu diferă de cel al Regulamentului nr. 1215/2012, nu are consecinţele juridice susţinute de apelante. În ce priveşte excepţia de inadmisibilitate la care judecătorul-sindic ar fi omis a răspunde, se observă că, pe de o parte, dispozitivul încheierii precizează că cererea este respinsă ca inadmisibilă, pe de altă parte analiza efectuată de judecătorul-sindic vizează exclusiv excluderea litigiului din sfera acţiunilor de drept comun, pe acest considerent apreciindu-se „inadmisibilitatea” cererii de emitere a certificatului european.

Pentru aceste considerente, constatând soluţia reţinută de judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Bucureşti ca fiind nelegală, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C.pr.civ. urmează a fi admis apelul declarat, fiind schimbată în tot hotărârea atacată în sensul admiterii cererii şi eliberării certificatului european de executare, urmând ca „instanța de origine” – adică, instanța care a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se invocă sau a cărei executare se solicită [art. 2 lit. f), art. 42 alin. (1)], să procedeze în conformitate cu dispoziţiile art. 53 din Regulament, eliberând certificatul.

Domenii speta

Spete similare